Calea Victoriei № 27x biserica de lemn boierii Cocorasti
1600
Pe la 1600 pamantul apartinea boierilor Cocorasti, cei ce ridica o biserica de lemn ce ar fi ajuns în ruină în timpul domnitorului Matei Basarab care s-a decis să o refacă din temelii.
1633
- Monastirea Sărindaru e ridicată pe locul familiei celei vechi a Cocorăștilor, unde-și aveau bisericuța lor, cu hramul 40 de Mucenici, însă Matei Vodă Basarab, la anul 1633, plăcîndu-i poziția, a rugat pe vornicul Cocorăscu de i-a dăruit acel loc, îndestul de spațios, pe care a ridicat Sfânta biserică a Sărindarului, cu patronajul Adormirei Maicii Domnului. Deși tradițional se zice că i s-a dat numele a 40 de Mucenici, însă adevărul nu e acesta.
- In privința bisericii Sărindar, zisă şi “a coconilor”, se ştie prea puţin despre timpul cel adevărat al începutului. După tradiţie, s-ar fi ridicat prin anii de debut ai secolului al XVI-lea, de către familia boierilor Cocorăşti, care avea moşie la marginea Bucureştilor. Pentru că, da, locul în care se află acum Cercul Militar şi care fuse cândva al Sărindarului, era în afara zidurilor cetăţii, cu cinci sute de ani în urmă. În perimetrul delimitat azi de Calea Victoriei, Bulevardul Elisabeta, strada Constantin Mille şi limita estică a Cişmigiului, mănăstirea s-a zidit şi s-a înzestrat după tipic, crescând puţin câte puţin în importanţă. Se zice că la icoanele ei s-ar fi închinat şi vodă Mihai Viteazul, înainte de a porni în câte-o bătălie. Legendă sau adevăr ? – nu ştim. Însă documentele păstrează daniile voievodului făcute către «Biserica Coconilor».
Calea Victoriei № 27x Biserica Mănăstirii Sărindar
1652
- Biserica Mănăstirii Sărindar – a fost construită în 1652 de Matei Basarab pe locul unei vechi biserici de lemn ridicată de boierii Cocorasti. Cea mai mare biserica a Bucurestiului. I se mai zicea si Biserica Coconilor, dupa denumirea pe care o purtau feciorii domnilor munteni; era o cladire impunatoare, cu trei nave, în mijloc, pentru neamul domnitorului, marii dregatori si boierime, pe laturi, pentru popor. Aici s-au petrecut evenimente însemnate pentru istoria noastra; s-au însurat pe vremuri domnitori precum Grigore Ghica, Gh. Bibescu si Barbu Stirbey.
In 1652 s-a construit Biserica Sarindar. Pana sa apara Cercul Militar, zona de aici s-a numit Piata Sarindarului si exista o legenda urbana legata si de aceasta piata.
- Câteva decenii mai târziu, mănăstirea avea să-şi afle încă un nume, cel cu care a ajuns până la noi: Sărindar. Adică: 40. Şi nu pentru că ar fi vorba despre cele 40 de zile dintre Paşte şi Ispas, cât sufletul Domnului hălăduieşte pe pământ. Nici pentru că s-ar sărbători aici ziua celor Patruzeci de Sfinţi. Ci din motive mult mai simple: ruinată de vremuri, biserica aşezământului monahal al Cocoreştilor este rezidită de Matei Basarab fiind, astfel, cea de-a 40-a ctitorie a domnitorului. Hramul primit la sfinţirea din anul 1652 a fost cel al Adormirii Maicii Domnului.
Aşa s-au ridicat ziduri groase de cărămidă, cu chenare de piatră sculptată la uşi şi ferestre. „Făcând Domnia mea 40 de biserici, precum mă făgăduisem lui Dumnezeu, am îndeplinit cu aceasta pre care am zidit-o din temelie în locul unei bisericuţe vechi ce se zicea a Coconilor... şi eu am numit-o Serindarul, leat 7160 (1652)", scria domnitorul în pisania bisericii.
Vodă a înzestrat-o ca pe o tânără mireasă, cu odăjdii, mobilier bogat, moşii, hanuri şi mori, robi... şi apoi a închinat-o Athosului, pentru ca ruga călugărilor de aici şi cea a celor de acolo să-l protege în efortul lui de a ţine ţara slobodă şi poporul îndestulat.
Lăcaşul de cult se afla la acea vreme la marginea oraşului şi devenise vestită pentru o icoană făcătoare de minuni. Nu doar cei care credeau în minunile icoanei veneau la biserică, ci şi cei care-şi vindeau sufletul licorii magice din struguri - vinul. Mănăstirea a primit dreptul de a ţine o cârciumă în care să-şi vândă vinul şi era scutită de „fumărit, căminărit, de vamă, de vin domnesc şi de toate alte angarale".
Icoana făcătoare de minuni
Vom lăsa secolele să treacă pe deasupra istoriei Mănăstirii Sărindar şi domnitorii, boierii şi credincioşii să-şI reverse asupra ei darurile. Printre preţioasele obiecte de cult ferecate-n arginturi, va ajunge aici şi-o icoană făcătoare de minuni, zisă a «Maicii Domnului de la Sărindar». Se zice că avea puterea de a vindeca boli – pe cea a minţilor rătăcite, mai ales – şi de aceea pelerinii nu încetau să curgă pe dinaintea ei. Într-un fel, faimei acestei icoane se datorează şi transformarea târzie a mănăstirii Sărindarului în balamuc... Oricum, dacă obiecte de preţ precum candele, năforniţe (cupe pentru anafură) şi chivoturi de argint au putut fi recuperate în timp şi au ajuns în alte mănăstiri ori în muzee, soarta icoanei a fost alta. La puţină vreme după secularizarea averilor mănăstireşti de către Cuza, ea a fost furată de egumenul grec al mănăstirii şi dusă la Constantinopol. Icoana, în banii de-atunci, era foarte valoroasă – fusese estimată cam pe la 5.000 de galbeni – şi tot după legendă ar fi fost până la urmă întoarsă aşezemântului bucureştean.
Ziceam că icoana făcătoare de minuni avea puteri mai ales asupra celor cu minţile năruite. Dimitrie Pappasoglu, unul dintre pionierii arheologiei româneşti, istoriseşte despre avatarurile mănăstirii şi ale icoanei: «Această icoană a Maicii Domnului a marcat puternic soarta mănăstirii, aducându-i mari bogăţii, dar şi mari necazuri. Bolnavii au dat năvală de cum s-a răspândit vestea virtuţilor ei tămăduitoare, cei din provincie rămânând uneori săptămâni şi chiar luni în găzduirea mănăstirii. Cu timpul, găzduirea s-a transformat silnică, iar mănăstirea în han, cuvioşii călugări fiind obligaţi să se înghesuie în modesta casă a egumenului». Aceasta era starea mănăstirii pe la sfârşitul secolului XVIII, în timpul celei de a doua domnii a lui Alexandru Ipsilanti. Chiliile mănăstirii erau ocupate acum de coconi şi jupâniţe care «spurcau sfânta mănăstire cu cele necuviincioase», iar vodă, neştiind ce să mai facă, a pus să se mute acolo cei cu minţile luate, smintiţii. Cu aşa vecinătate, tineretul îndoielnic în moravuri şi-a luat tălpăşiţa. Călugării s-au transformat în infirmieri de nebuni, mănăstirea în balamuc. Urletele celor exorcizaţi de monahi au început să umple uliţele din preajma Sărindarului, încât, cu timpul, nimeni nu mai putea trăi liniştit.
1795
În 1795, aici se muta și visteria statului, acesta fiind cel mai sigur loc din București.
Aici a avut loc un mare scandal, ce acum ar parea banal: doua fete, ce lucrau la tipografiile din zona, s-au paruit in plina zi si in vazut lumii din cauza unei povesti de inima albastra - amandoua iubind acelasi barbat. Pentru vremea respectiva, stirea a facut ziarele sa vuiasca, iar toata lumea care trecea prin fata fantanii Sarindar nu-si putea stapani un zambet. (Citeste mai multe despre aceasta biserica si legendele sale urbane aici)
1800
Alexandru Ipsilanti dispune pe la 1800 ca o parte dintre chilii să funcționeze ca spital pentru bolnavii de boli psihice.
1802
- Adevărul este că i s-a păstrat numele patronajului celui dintâi, al 40 de Mucenici, care, pe urmă, s-a dat sfintei biserici a Episcopiei Râmnicului, pe locul căreia astăzi e Ateneu și Grădina Episcopiei. La această mănăstire se îngroapa familia Ghiculeștilor. Bunul și creștinul domn Grigore Vodă Ghica se bisericea aici în ziua citirii sfântului acatist, în postul cel mare, împreună cu toți boierii. Am fost față la marele parastas, în timpul când s-au depus rămășițele părinților lui vodă, banul Dimitrie Ghica, în cavoul cel nou al familiei. Era toată boierimea, dimpreună cu vodă, la serviciul funebru și, când a fost sărutarea oaselor, s-a coborât vodă din tronul său domnesc de a îmbrățișat coșciugurile cu oasele părinților săi și le-a sărutat cu lacrămile în ochi. În acea zi s-au făcut milostenii la săraci, s-a dat masă pentru toată sărăcimea aflată la această solemnitate, s-a trimis și vinovaților din pușcărie demâncare și lumânări, s-au iertat cei cu vini ușoare. Această biserică mare a Sărindarului este lucrată pe dinăuntru după modelul bisericii Sfintei Sofii din Constantinopole; are două rânduri de loji pe sus și două rânduri de jețuri pe jos. Sfânta icoană mare a Maicii Domnului era împodobită cu o coroană mare, lucrată cu pietre de smaragd și rubine. La secularizarea mănăstirilor, fostul egumen grec a trimes icoana la Patriarhia din Țarigrad. Ea prețuia până la cinci mii de galbeni și pentru furarea ei, guvernul de atunci a reclamat la Patriarhie. Dar nu știu ce se va fi făcut, căci operația secularizării s-a săvârșit fără nici un control, fără vreun comitet numit pentru o așa importantă operațiune, ci ea a fost lăsată la voia numai a ministrului Cultelor, Golescu, zis Răpilă, și ce a vrut a făcut (vai de monumentele țării, căci astfel de soartă au avut ele întotdeauna). În curtea Sărindarului, pe lângă casele egumeniii, se aflau, pe spațiosul loc, mai multe odăi, care serveau, în vechime, la căutare nebunilor, ce erau aduși ca să cază la rugăciunile ce se făceau la sfânta icoană a Maicii Domnului. Ei erau puși în lanțuri și hrăniți de către stat, fără nici o altă îngrijire doctoricească. Aceasta a fost până la începutul secolului al XIX-lea, iar la 1802 au fost mutați în curtea bisericii, la icoană, unde iarăși erau astfel de încăperi. Aci însă nebunii erau puși, ziua, în butuc și noaptea în odăi, căci făceau mare zgomot.
La 1802, Vodă Şuţu a judecat jalba megieşilor mănăstirii şi a hotărât să mute balamucul în altă parte. Dar, scriu cronicile vremii, lucrul ăsta nu i-a fost întru totul pe plac Maicii Domnului, cea din icoană, care s-a supărat atât de tare că pământul s-a zguduit şi mănăstirea a suferit mari daune. Semnul ceresc a fost chiar în ziua de Înviere şi tare s-au mai temut de semnul ăsta boierii vecini cu mănăstirea (jălbuitorii), Ghikuleştii, Cocoreştii, Filipeştii, care s-au pus de-au reparat biserica şi chiliile.
După cutremurul din 1802, biserica s-a şubrezit însă, până când în 1880 s-au interzis oficierea slujbelor în incinta ei.
1830
- În curtea acestui metoh de episcopie s-a sfințit întâiul drapel al Oștirii Românești, la anul 1830, decembrie în 6, când s-a prezentat boierilor pentru prima oară roata (compania) întâi din polcul (regimentul) întâi, adusă din Craiova, ca model de oștire regulată a Țării Românești. Această companie, de două sute patruzeci de oameni, a fost comandată de praporcic (sublocotenent) Grigorie Lăcusteanu, devenit în urmă colonel. În această companie mă aflam și eu în front, ca iuncăr (cadet, sergent mobil). Sfințirea drapelului s-a făcut față cu toată boierimea țării și cu toți deputații Camerei Legiuitoare (Obșteasca Adunare), căci era deschisă.
1831-34
pe la 1831-1834, biserica a fost locul de închinaciune al generalului Kisseleff.
1848
pre un nou început - Veacul al XIX-lea n-a fost prea uşor pentru Sărindar. Cutremure şi incendii cer noi restaurări. Pe la 1848, trupele ruseşti de ocupaţie îi alungă pe călugării greci şi-aduc în loc ruşi, spre a avea un aşezământ al lor în capitala valahă. Şi-aşa au rămas lucrurile timp de trei decenii.
1877
La 1877, în drumul lor către Dunăre, trupele ţarului au oprit aici. Însuşi Marele Duce Nicolae a intrat în mănăstirea Sărindar şi a îngenuncheat la icoană. Apoi, pentru a doua oară, icoana a dispărut. Se zice că egumenul mănăstirii a dat-o Marelui Duce pentru ca Maica Domnului să-i fie de ajutor la război... De-atunci începând, nimănui nu i-a păsate de ce se întâmplă cu Sărindarul. Nu-i de mirare că s-a ruinat şi că decizia cea de pe urmă a fost desfiinţarea mănăstirii, în care nu se mai putea vieţui, şi demolarea ei.
1878
la 1878, au ascultat Liturghia împaratul Alexandru al II-lea cu tareviciul si cu puternicul Gorceakov,
1880
După cutremurul din 1802, biserica s-a şubrezit, fiind afectată iremediabil, însă, până când în 1880 s-au interzis oficierea slujbelor în incinta ei, astfel că în biserica este închisă și apoi demolată în perioada 1893-1895.
1893
Răsfoind ediţii vechi de-un secol şi mai bine ale «Universului» (ziarul fondat de Cazzavillan în 1884 şi care i-a însoţit pe români, în istoria lor, timp de aproape 70 de ani), o notiţă mi-a sărit sub ochi. «Luni s-a ţinut la Ministerul Cultelor licitaţia pentru dărâmarea bisericii Sărindarului. Dărâmarea s-a adjudecat pe preţ de 3.500 lei. Lucrarea trebuie sfârşită până-ntr-o lună». Era ediţia din 3 septembrie 1893 şi asta-nseamnă, după regula în care zilele de ieri, azi şi mâine sunt consemnate în presa vremii cu o zi întârziere, că şedinţa de la minister se ţinuse pe întâi septembrie, chiar de-nceputul anului bisericesc, pentru Mănăstirea Sărindar... un început al sfârşitului.
Anul 1893 a fost doar o bornă. Demolarea nu s-a făcut într-o lună, cum s-a hotărât în urma licitaţiei, ci... în 3 ani. Şi poate nici atunci nu se făcea, dacă nu se anunţa venirea Împăratului Frantz Josef la Bucureşti. Drumul lui ar fi trebuit să treacă, pe Calea Victoriei, pe dinaintea mănăstirii sluţite. Nu era onorant. S-au dat jos zidurile şi s-au făcut în loc un scuar, o fântână şi-un piedestal, pe care s-a urcat mai apoi o machetă a Statuii Libertăţii. După încă un deceniu şi jumătate, în care pentru locul acela se făcuseră zeci de proiecte, o construcţie nouă avea să înceapă: cea a Cercului Militar, care dăinuie şi-n ziua de astăzi, înglobând între zidurile lui sobre istorii de demult.
1912
În locul ei se construiește o fântână iar în 1912 începe construcția Cercului Militar Central.
SURSA:
http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/bucuresti-555-de-ani/bucuresti-555-manastirile-pierdute-ale-capitalei-sarindar-677637.html
HTtps://ro.wikisource.org/wiki/Istoria_fond%C4%83rei_ora%C8%99ului_Bucure%C8%99ti/Capitolul_18
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/odiseea-catedralei-neamului-inceput-1877
Calea Victoriei № 27x Cercul Militar National
Strada Constantin Mile 1, București 010141, Romania, cmn.ro
1911
- Cercul Militar Naţional este o clădire din Bucureşti care găzduieşte instituţia centrală de cultură a Armatei române, cu profil cultural-educativ. Lucrările pentru construcţia Palatului Cercului Militar Naţional au început în anul 1911 şi terminată în 1914. Proiectantul principal al monumentalului Palat al Cercului Militar Naţional a fost arhitectul român Dimitrie Maimarolu.
Palatul Cercului Militar Naţional a fost ridicat pe locul fostei Mănăstiri Sărindar, pe un teren mlăştinos. Din cauza solului umed, mlăştinos şi nisipos, la recomandarea inginerilor Anghel Saligny şi Elie Radu se adoptă soluţia unei fundaţii pe piloni de stejar, înfipţi în terenul ferm de sub mlaştină.
Una dintre cele mai interesante clădiri din București, Palatul Cercului Militar Național, a fost ridicată între 1911-1923, pe locul unde se înălța mănăstirea Sărindar, demolată în 1896.
Impresionant este şi interiorul divers decorat:
}Sala de Marmură
}Sala Maura
}Sala Bizantină
}Sala Gotică
}Sala Norvegiană
}Sala Restaurant
Cum s-a născut palatul Cercului Militar Naţional
Cercurile militare au reprezentat o formă organizatorică adaptată unui demers socio-cultural modernizator. Nevoia de modernizare în domeniul militar a fost acută, împrumutirile, în special instituţionale, din armatele occidentale, cu referire deosebită către armata franceză făcându-se simţite în organizarea instituţiilor armatei romaneşti nu însăşi în mentalitatea conducătorilor.
Teoria conservatoare a formelor fără fond, în măsura în care poate fi considerată o realitate greu de contestat nu a ocolit instituţia armatei române.
Cercul militar a fost considerat drept locul consacrat al întâlnirilor ofiţerilor în afara cazărmii unde se discutau probleme legate de teoria războiului, chestiuni doctrinare sau de strategie militară. Nu trebuie neglijat nici aspectul monden al cercurilor militare, acestea având rolul de pilon de comunicare între armată şi societatea civilă. Ideea înfiinţării cercurilor militare în garnizoanele armatei române a apărut în deceniul al optulea al secolului al XIX-lea cu puţin timp înainte de războiul de independenţă.
1876
Astfel Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana Bucureşti a luat fiinţă la data de 15 decembrie 1876, având precizate în statutul său de funcţionare următoarele scopuri principale: strângerea legăturilor de camaraderie între ofiţerii de toate armele şi de toate gradele, între ofiţerii activi şi cei în rezervă, stabilirea legăturilor între familiile ofiţerilor, precum şi între acestea şi societatea civilă, punerea la dispoziţia elitei Armatei şi a membrilor de familie a unui local propriu, în care să-şi poată dezvolta educaţia cultural artistică, să-şi îmbogăţească cunoştinţele generale şi de specialitate sau să-şi poată petrece în mod util, plăcut şi reconfortant timpul liber.
Noua instituţie a fost pusă în patronajul direct al ,pe atunci, principelui Carol I. Asemenea celorlalte cercuri militare si cel din garnizoana Bucureşti era un mod de asociere privată a corpului ofiţieresc, desfăşurarea activităţilor fiind susţinute financiar prin cotizaţiile membrilor sau prin donaţii ori valorificarea unor produse culturale. Primul sediu al cercului din capitală se găsea în localul Eforiei din Bulevardul Elisabeta (în prezent sediul Primăriei sectorului 5).
1887
Apoi, din aprilie 1887 s-a mutat în Casa Greceanu , local aflat la intersecţia Căii Victoriei cu Bulevardul Elisabeta în apropierea Bisercii Doamnei. La începutul secolului XX, Cercul Militar s-a mutat in Casa Oteteleşanu în locul căreia se va ridica mai târziu Palatul Telefoanelor.[1]
1893
Pe acest teren a funcţionat vreme de câteva veacuri biserica Sărindar[4]unul dintre cele mai frumoase lăcaşe de cult din Bucureşti. După războiul de independenţă, biserica, a rămas neîngrijită intrând într-o stare de degradare vizibilă, în 1893 Nicolae Filipescu, primarul Bucureştilor, hotărând dărâmarea ei.
1896
În căutarea unui local propriu pentru Cercul Militar
Prima persoană care face publică ideea de local propriu pentru Cercul Militar din Bucureşti apare la generalul Eraclie Arion, idee primită cu rezerve din varii motive, primordial fiind cel financiar. In cele din urmă, dupa dobândirea calităţii de persoană juridică a cercului si după numeroase discuţii se obţine aprobarea pentru construirea unui local propriu. Avand in vedere numeroasele edificii care se ridicau la acea perioadă în Bucureşti s-a optat în cele din urmă pentru terenul pe care s-a aflat Mănăstirea Sărindar[2] care fusese demolată de municipalitate în 1896. Terenul era insă în proprietatea Ministerului Agriculturii si Domeniilor iar pentru obţinerea lui era necesară aprobarea celor două camere ale Parlamentului.
1897
Problema a fost discutată mai întai în Senat. Prima şedinţă în care proiectul s-a aflat pe ordinea de zi a senatorilor a fost 19 martie 1897.
Pe 24 martie, la doar 5 zile de la prima dezbatere, proiectul este supus la vot de preşedintele Senatului , Dimitrie A. Sturdza. Aceştia l-au admis cu 50 de voturi pentru si 36 împotrivă. Intenţia ca legea să intre imediat în dezbatere şi în Camera Deputaţilor nu s-a materializat astfel încât construcţia a trebuit sa sufere amânări.
La 26 martie 1897 guvernul condus de P.S. Aurelian a căzut şi s-a format un altul condus de Dimitrie A. Sturdza în care portofoliul Ministerului de Război a rămas cu acelaşi titular în persoana lui Anton Berindei, care fusese numit la 25 noiembrie 1896. Proiectul de lege a fost trecut si prin Camera Deputaţilor unde este aprobat cu 67 de voturi pentru si doar 5 împotrivă. La 5 aprilie 1898 legea era promulgată si de Carol I.
Obţinerea terenului pentru viitorul palat reprezenta un mare pas înainte pentru Cercul Militar din Bucureşti dar şi pentru elita militară a ţării în general. Locul destinat viitoarei clădiri întrunea toate condiţiile necesare privind amplasamentul unei asemenea instituţii. În plus, nu era de neglijat nici valoarea istorică a locului.
1911
Dispute “creatoare”
Din raţiuni de ordin financiar începerea construcţiilor la viitorul palat a fost supusă amânării în repetate rânduri până la începutul anului 1911 când Nicolae Filipescu, fiind declarat titularul Ministerului de Război în cabinetul conservator insalat la finele anului 1910, a dispus ca instituţia pe care o conducea să ofere o donaţie de 200.000 lei pentru demararea lucrărilor de construcţie. Deasemenea el s-a implicat efectiv in materializarea proiectului acordând o serie întreagă de alte facilităţi pe durata mandatului său. Numai datorită acestui sprijin din partea omului politic conservator s-a putut trece, după mulţi ani de aşteptare, la începerea construcţiei clădirii.
Proiectul iniţial fusese semnat de Dimitrie Maimarolu însă de la acel moment trecuseră deja 12 ani iar noi idei începuseră deja să se contureze in special in jurul generalului Vasile Zottu care aprecia că proiectul corespundea doar in mică parte noilor realităti. În consecinţă generalul Zottu împreună cu echipa sa de colaboratori au adus o serie de modificări proiectului iniţial aceasta reprezentând cauza unui conflict ce se va dovedi de lungă durată cu arhitectul Dimitrie Maimarolu si cu echipa acestuia de colaboratori.
- Timp de aproape 50 de ani, instituţia a funcţionat, cu chirie, în diverse clădiri din Bucureşti. Proiectantul principal al monumentalului Palat al Cercului Militar Naţional, actualul sediu al instituţiei, a fost arhitectul român Dimitrie Maimarolu, iar construcţia propriu-zisă a clădirii a început în 1911 şi s-a finalizat abia în 1923, lucrările fiind întrerupte în anii Primului Război Mondial. Fondurile necesare realizării acestei veritabile bijuterii arhitectonice au fost constituite din donaţii, subscripţii şi cotizaţii ale ofiţerilor, precum şi din subvenţii de stat şi împrumuturi rambursabile. Dintre toate acestea, circa 80 %, au fost contribuţii ale ofiţerilor.
Palatul Cercului Militar Naţional a fost ridicat în centrul istoric al Bucureştilor, pe locul fostei Mânăstiri Sărindar, important lăcaş monahal al vechiului Bucureşti, pe un teren mlăştinos şi pe o fundaţie realizată din piloni de stejar. Palatul dispune de săli şi saloane de conferinţă şi recepţii: Sala Bizantină, Sala Norvegiană, Sala Gotică, dar şi de cinema, terasa de vară.
Somptuoasa ornamentație interioară este redevabilă fanteziei arhitectului Ernest Doneaud. Decorul poate fi caracterizat drept eclectic, elemente ale diverselor stiluri fiind îmbinate într-o sinteză adeseori de o uimitoare coerență. Dacă ne plimbăm prin clădire, putem constata cu ușurință că arhitectul de origine franceză nu ducea lipsă nici de fantezie, nici de mijloacele de a o transcrie în marmură, stuc și aur.
În faţa Palatului se află frumoasa „Fântână Sărindar“. Aşezat la intersecţia a două importante artere de circulaţie ale Bucureştiului, Calea Victoriei şi Bulevardul Regina Elisabeta, Palatul a fost construit în stil neoclasic eclectic, cu o monumentalitate caracteristică academismului francez, remarcându-se jocul subtil şi echilibrat al formelor şi volumelor, îmbinarea armonioasă a suprafeţelor plane cu cele rotunde, trecerea gradată de la planul orizontal al străzii, către cel vertical al clădirii.
1911-1914
În anii 1911-1914 disputele dintre cele două tabere au fost multiple întârziind într-o măsură însemnată mersul lucrărilor. Vasile Zottu prevâlandu-se de funcţia sa oficială, a reuşit uneori să-şi solidarizeze comitetul de directive al Cercului si comisia pentru supravegherea mersului construcţiei.
Problema financiară care s-a dovedit a fi un adevărat obstacol pentru începerea construcţiei vreme de mai mulţi ani a fost rezolvată datorită în primul rând donaţiei Ministerului de Resort. Fondul aflat la dispoziţie pentru construirea palatului era de aproximativ 470.000 lei sumă care era suficientă pentru faza de început. Antrepriza Blekman-Moscovici a fost insarcinată cu execuţia lucrărilor în 1911 executându-se săpăturile pentru fundaţia viitorului palat.
1912
17 mai 1912. Din cauza solului umed, mlăștinos și nisipos, la recomandarea inginerilor Anghel Saligny și Elie Radu se adoptă soluția unei fundații pe piloni de stejar, înfipți în terenul ferm de sub mlaștină.
1913
Din cauza conflictului Zottu-Maimarolu lucrările au înaintat lent, până în anul 1913 când lucrările au fost sistate, clădirea a fost ridicată până la cota de 8 metri, construindu-se fundaţiile si placa de beton armat.
1914
În cursul anului 1914, construcţia Palatului Cercului Militar s-a încheiat la roşu si s-a învelit.
1914
1914. La declanșarea Primului Război Mondial, construcția se prezintă terminată „la roșu și învelită".
1915
În campania anului 1915 s-au continuat o serie de finisaje si lucrări mai ales la etajele 3 si 4 precum si la terasă. La sfârşitul anului clădirea era practic gata; se punea la acea dată problema ultimelor finisaje interioare şi exterioare şi a dotării cu mobilier pentru ca la începutul lui 1916 Palatul să reprezinte deja un reper urbanistic al Bucureştiului.
1916
În anii Războiului
• 2 aprilie 1916 „Gazeta ilustrată" consideră că Cercul Militar din București este „podoaba arhitecturală a țării (...), cel mai frumos, cel mai impunător din toate palatele cu care, în ultimele decenii, știința și simțul estetic al marilor arhitecți români și străini au înzestrat România".
Intrarea României în Primul Război Mondial pe 25 august 1916 a insemnat o nouă etapă şi în viaţa noului construit Palat. Întreaga capitală a fost supusă bombardamentului aerian fenomen care până atunci era total necunoscut populaţiei bucureştene. Timp de câteva săptămâni forţele aeriene duşmane au bombardat Bucureştiul provocând distrugeri materiale şi pierderi de vieţi omeneşti.[7]
• Toamna anului 1916 a consemnat două evenimente de tristă însemnătate, primul la nivel general Bucureştiul fiind ocupat de forţele inamice iar al doilea la nivel particular pentru Cercul Militar, generalul Vasile Zottu s-a sinucis in locuinţa sa din strada Golescu nr.1.
În timpul ocupaţiei germane Palatul Cercului Militar a fost transformat în închisoare pentru prizonierii români si ruşi capturaţi de inamic. În acelaşi timp a devenit postul principal de gardă al oraşului Bucureşti. În timpul celor doi ani de ocupaţie Palatul transformat in corp de pază, a devenit un fel de simbol al ocupaţiei germane.[8]
• 12 noiembrie 1916. Ca urmare a ocupării Capitalei de către trupele Puterilor Centrale, Cercul Militar este evacuat.
1918
In luna noiembrie a anului 1918 au revenit la Bucureşti familia regală şi guvernul. Pentru sediul Cercului Militar Bucureşti perioada de ocupaţie a fost una de tristă amintire ca pentru toata ţara de altfel. Perioada postbelică a însemnat si necesitatea de a termina si inaugura acest edificiu.
1919
• 1919. La revenirea armatei în București, clădirea Cercului Militar este găsită devastată în interior. Se reiau lucrările de reparații.
În anul 1919, Cercul Militar a fost obligat sa facă faţă unui proces intentat de antrepriza Blekman si Moscovici, constructorii clădirii. Din cauza intrării României în război, nu s-au mai putut achita toţi banii cuveniţi pentru lucrări. Antrepriza s-a adresat Ministerului de Război care a propus un arbitraj acceptat de Comitetul de Directive al Cercului Militar. Prin decizia acestui tribunal instituit ad-hoc Cercul Militar a fost obligat sa plăteasca atreprizei suma de aproximiativ 835.000 lei , astfel procesul a încetat.
1922
Ultimele retuşuri
Anul 1922 a fost cel mai bogat în ceea ce priveşte lucrările de detaliu ale clădirii. Pe baza unor sume acordate de Ministerul de Război s-a putut trece la amenajarea hotelului la etajul 1 si a etajului II. În cursul aceluiaşi an s-a completat instalaţia electrică, s-au definitivat lucrările de mozaic la pardoseli si cele de feronerie la uşi şi ferestre, s-au parchetat diferite săli.
În ceea ce priveste mobilierul, acesta a fost achizioţionat din Germania şi a fost transportat de Casa Fuller&Kohler realizându-se pe cale maritimă si pe cale ferată.
În luna decembrie 1922 mobilierul a sosit în ţară şi a început sa fie instalat in sălile Palatului.
O altă lucrare importantă a constat în montarea instalaţiilor de încălzire si ventilaţie realizată deasemenea în luna decembrie a anului 1922. Din fondurile Cercului Militar s-a amenajat pe locul din faţa Palatului o grădină, care a fost terminată în luna aprilie a anului 1922.
Deşi nu fusese complet terminat Palatul Cercului Militar a fost in anii 1919-1923 gazda unor importante activităţi pentru armată în toată această perioadă au funcţionat sala de scrimă, popota sau biblioteca.[9]
Sala care poartă numele de „bizantină”, un nume care corespunde doar parțial realității, bizantine fiind în decorul sălii poate numai opulența auriferă și proporțiile coloanelor pe care se sprijină arcadele ce amintesc mai curând de romani. Pentru a ajunge în sala bizantină, se intră prin ușa clădirii de pe strada Matei Millo (mai cunoscută de bucureșteni sub numele de „Sărindar”, ecou din veac al demult pierdutei mănăstiri). Deja ușa cu feronerie expresivă, la care apare motivul aurit al frunzelor de laur, drag decoratorilor Art Nouveau, ne dă o idee despre bogăția interiorului.
Se coboară de la nivelul parterului pe o scară de marmură roșie, cu balustrade dantelate.
Casa scării, cu o arhitectură elaborată, încântă ochiul prin delicata armonie de curbe a bolților, pereților și balustradelor.
Ușile cu arc în plin cintru se armonizează la rândul lor cu arcadele care mărginesc sala.
Poate plafonul casetat să nemulțumească puțin ochiul în acest vârtej de linii curbe, dar cine să stea să caute nodul în papură în fața atâtor eforturi vizibile de a trezi admirația privitorului?
Pereții sunt „brodați” cu motive decorative aurite, cu animale fantastice și vrejuri complicate. Ornamentele sunt aplicate în friză pe marginea arcadelor și într-un ritm dinamic la partea de sus a pereților.
Coloanele scurte, roșii, din simili-marmură, au capiteluri de asemenea aurite.
Canapelele așezate în arcade sunt tapisate cu bun-gust cu un material cu dungi roșii și albe, care se acordă fără stridențe cu interiorul.
Lămpile, care au subzistat secolului ce a trecut de la ridicarea clădirii, sunt din metal auriu.
Sala bizantină este folosită adeseori pentru evenimente culturale, lansări de carte, expoziţii etc.
1923
În sfârşit…Inaugurarea
Inaugurarea a fost decisă de conducerea Cercului sa aibă loc pe data de 4 februarie 1923. La festivitate au luat parte Regele Ferdinand, Regina Maria, Principele Nicolae, generalul Gh. Mărdărescu-Ministrul de Război, Constantin Cristescu, seful Marelui Stat Major,etc. IPS Mitropolitul Primat Miron Cristea asistat de arhimandriţii Gordun Galaction si Gheronte Nicolau, precum si de arhidiaconii Antonie si Nicodim au oficiat serviciul religios de sfinţire a localului.În continuare generalul Victor Zottu a făcut o ampla prelegere asupra istoricului Palatului de la lansarea ideii până la finalizarea construcţiei. După slujbă a urmat vizita suitei regale in saloanele localului proaspăt inaugurat. Festivitatea s-a incheiat in jurul orei 13:00. Seara începând cu orele 21:00 Regele şi Regina au participat la balul desfăşurat în saloanele Cercului Militar. Reuniunea la care a participat majoritatea lumii bune a Bucureştiului s-a incheiat în jurul orelor 5:00 dimineaţa. Se remarcă la ceremonia de inaugurare absenţa aproape în totalitate a oamenilor politici aceasta având explicaţie poate în caracterul apolitic pe care armata română încerca sa îl afişeze.
Drumul parcurs de Palatul Cercului Militar din Bucuresti de la stadiul de idee la momentul inaugurarii a fost unul anevoios. Fie că a fost vorba de probleme de ordin financiar, de ocupaţia germană sau de dispute intestine toate au fost obstacole care au făcut ca edificiul să fie inaugurat abia la peste 20 de ani de la ideea iniţială.
1929
- Asadar, odată incheiate concursurile județene – un adevărat triumf al organizatorilor - vine și ziua de 17 martie 1929 – ziua marii finale. In concurs intră 100 de concurente: cele 70 de câștigătoare jutețene și alte 30 d-șoare alese dintre frumusețile clasate pe locurile doi și trei. Juriul , sub patronajul d-lui Alexandru Vaida Voevod ( ministru de interne, fost și viitor prim ministru al României ), a avut urmatoarea componența: preşedinte dl. prof. Tzigara Samurcaş, membrii: d-na Alex. Cantacuzino, d-na Maria Giurgea, dl. Al Mavrodi,dl. L. Rebreanu,dl. l. Steriadi, dl. Fr. Stork,dl. N. Batzaria şi dr. G. Graur. Locul desfasurarii concursului: Palatul Cultural (Salonul Oficial), de pe Şoseaua Kiseleff.
Incepe concursul: la orele 11 jum. a m., 20 de automobile, De Soto Six puse la dispoziţia concurentelor de Casa NOEL ( va spuneam ca si latura de..marketing a concursului a fost importanta) au condus canditatele de la hotel , până la “Palatul cultural” din şoseaua Kiseleff, trecând pe străzile principale ale Bucureştilor. Concurentele purtau esarfe galbene pe care era inscripționat nemele judetului pe care îl reprezenta fiecare frumoasa domnișoară. O mărturie a acestui adevărat “marș triumfal” :
Candidatele din provincie, şi-au primit eşarfele şi automobilele se înşiră în faţa palatului „Adevărul", de unde urmează să pornească cortegiul. La eşirea candidatelor, aglomeraţia devine fantastică. Este imposibil de răzbit la automobile şi numai forţa jandarmilor, permite cu mare greutate formarea cortegiului.
Calea Victoriei, de la „Cercul Militar“ până după teatrul Naţional, pare un ocean agitat. Tot ceea ce a avut Capitala mai select s'a revărsat în dimineaţa splendidă de primăvară, pe artera principală a Capitalei, ca să admire pe alesele ţării şi să le ureze izbândă pentru concursul de după amiază.
Automobilele sunt deschise forţat, mulţimea aclamă, frumuseţile României primesc felicitări şi cortegiul, compus din peste 60 automobile, — intre care 24 maşini „De Soto Six“, absolut noi, — înaintează cu foarte mare greutate. S’ar putea chiar calcula: un metru pe minut. Străzile Academiei, calea Victoriei şi şoseaua Kiseleff, sunt străbătute la pas în aclamaţiunile mulţimii.
Alcazar d 'ete. Masă comună pentru juriu şi candidate. Intrarea în salon se face cu cea mai mare greutate, din cauza publicului, care a massat scările. Salonul devine neîncăpător şi totuşi serviciul merge minunat.
Asistă intreg juriul, invitaţii legaţiunilor străine, precum şi d-nii consul general şi vice-consul al Americei. Un menu bogat este savurat, se ţin discursuri, aparatele fotografice şi cinematografice lucrează şi la orele 2 candidatele pornesc pe rând spre Salonul oficial, unde se va da bătălia decisivă.”
Au fost alese mai întâi câștigătoarele pentru diferitele regiuni (pe care vi le-am prezentat déjà prin interviurile transcrise în cele doua articole anterioare) http://deieri-deazi.blogspot.ro/2014/03/eveniment-in-anul-1929-primul-concurs_6.html.
Dintre câstigătoarele pe regiuni a fost aleasa Miss Romania:
“ După ce se aleg reprezentantele provinciilor şi ale Capitalei, sunt introduse împreună în faţa juriului, care renunţând dup ă o justă apreciere la un număr, reţine pe ultimile cinci candidate: Magda Demetrescu,Nadeja Oculici de Kosariny, Maria Danacu, Ortansa Tănăseanu şi Tinella Stavrache.
Un ultim examen , al candidatelor, — care la cererea juriului au îmbrăcat tricouri de plajă, — are ca rezultat reţinerea pentru examenul definitiv, a d-relor Magda Demetrescu, Ortansa Tănăseanu şi Nadeja
Oculici de Kosariny.
Deliberarea juriului, în ultima instanţă durează mai bine de o oră jumătate şi cu mare greutate se distinge prima şi cea mai frumoasă între frumoase, d-ra Magda Demetrescu în vârstă de 17 ani, care la comunicarea hotărârei leşină de emoţiune.Readusă în simţiri, i se conferă titlu l de „Miss România”, precum şi eşarfa tricoloră brodată. Felicitată călduros de membrii juriului şi acoperită de flori, este fotografiată.”
Așadar prima Miss România și prin urmare prima noastră reprezentantă la concursul Miss Univers a fost tănăra de numai 17 ani – d-ra Magda Demetrescu . Ea a fost fiica arhitectului Nicolae Demetrescu și a soției sale Magda, dar din păcate la vărsta la 5 ani, a rămas orfană de amândoi părinții și a fost adoptată de mătușă sa, Maria Demetrescu. O fată cuminte, educată, de familie bună, care trecuse de probele și exigențele dure ale competiției. Nu o sa incerc eu sa o descriu . O face atat de plastic redactorul Realitatii illustrate:
„ Magda Demetrescu. Un poem plin de muzicalitate, un vis, o reverie, care te îmbată, te încântă, te adoarme. Frumoasă ca o zână din poveştile trecutului, ea poartă în ochi şi în păr caracteristica rasei noastre, negrul. Guriţa mică şi roşie ca o cireaşă coaptă, un corp minunat, sculptat parcă, în cea mai fină marmoră, un picioruş micuţ şi nervos, braţe pline, de o albeaţă strălucitoare, iată admirabilele elemente, ce împodobesc pe aceea care va purta tricolorul frumuseţii române, peste Ocean, la concursul internaţional din Galveston. Şi tinereţea, adorabila tinereţe, ce se răspândeşte din toată făptura şi din gesturile ei, i-a dat unul din principalele atouturi, care au dus-o la izbândă. Când vorbeşte, cuvintele-i curg cristaline şi auditorul fermecat, pare că aude o simfonie de tonuri miraculoase.
Magda Demetrescu. Un nume. O epocă şi un eveniment, căci ea va fi prima reprezentantă a frumuseţii naţionale româneşti, care va demonstra străinătăţii, că ţara românească are cele mai frumoase femei din
lume.”
Ziua nu se putea încheia decat cu un mare bal: “In splendidele saloane ale „Cercului Militar” a avut apoi loc serata în onoarea frumuseţilor României. Au participat mulţi membrii ai corpului diplomatic, d. Alexandru
Vaida Voevod, ministru de interne, — care s’a fotografiat în grup cu candidatele, — corpul ofiţeresc din Capitală şi un public select, care a ţinut să cunoască frumuseţile României. Serata s’a terminat la orele 3 dimineaţa, după ce s’a dansat tot timpul în tr’o a tmosferă de caldă amiciţie şi admiraţie. Punctul principal şi ţinta tuturor felicitărilor, a fost d-ra Magda Demetrescu îmbrăcată într’o splendidă toaletă de bal, arborând eşarfa tricoloră, cu care a fost distinsă”.
1970
În perioada comunistă, inscripția "Cercul Militar" de pe frontispiciul clădirii a fost înlocuită cu inscripția "Casa Centrală a Armatei".
1989
După 1989, aceasta a fost înlocuită cu inscripția "Cercul Militar Național".
2006
Legea 346 din 21 iulie 2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării, prevede, între altele:
Art. 47. - (4) În cadrul Ministerului Apărării funcționează următoarele instituții de interes național: Muzeul Militar Național, Biblioteca Militară Națională și Cercul Militar Național.
Sălile palatului
Scara de Onoare
O impresionantă scară din marmură, în dublă pantă, conduce oaspeții către etajul al doilea și către sălile de recepție. Scările de acest tip nu sunt doar simple elemente de legătură, ci sunt gândite ca parte din regia unui ceremonial. Pe durata parcurgerii sale, vizitatorul are prilejul să vină în contact, treptat, cu ambianța interioarelor, să le admire.
Sala de Marmură
Sala de Marmură a Cercului Militar Naţional din Bucureşti, cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani de la înfiinţarea Bibliotecii Militare Naţionale
Sala de Marmură a fost destinată de la început celor mai importante evenimente, poate fi socotită astăzi una dintre cele mai reușite realizări ale arhitecturii românești. Ferestrele înalte arcadate de pe latura dinspre Bulevardul Regina Elisabeta își găsesc echilibrul în șirul de coloane înalte care se află pe partea opusă. Motivele decorative sunt de evidentă inspirație antică, cu stilizări și prelucrări în stilul epocii. Săbii, stilete, scuturi, lănci, coifuri, săgeți, Victorii înaripate, zeități ale războiului fac aluzie, toate, la mediul militar.
Sala Maură
Sala Maură se află plasată în prelungirea Sălii de Marmură. Ea are pereții îmbrăcați în lambriuri din lemn de calitate, cu motive ornamentale discrete. Plafonul este conceput din casete, decorate cu motive florale stilizate și acoperite cu foiță de aur.
Sala Bizantină
Sala Bizantină își trage numele de la concepția în stil bizantin, la care se adaugă elemente specifice artei tradiționale românești. Sala este dominată de un șir de arcade care susțin un plafon casetat, arcade ce se sprijină la rândul lor pe un șir de coloane înnobilate cu frize din stucatură aurită. În interiorul arcadelor romane, la ultima renovare au fost adăugate fresce murale reprezentând imaginile unor conducători ai României independente și unele momente de referință din Istoria poporului român.
Sala Gotică
Sala Gotică reprezintă o ambianță arhitecturală gotică, caracterizată prin arcuri frânte în ogive și prin candelabrele simple. Pardoseala este în desen gotic bavarez.
Sala Norvegiană
Sala Norvegiană este inspirată din atmosfera specifică Nordului Europei, cu candelabre în forma unor corăbii ale vikingilor, plafon din lemn cu grinzi terminate în console, reprezentând chipuri de animale fantastice, inspirate tot din mitologia scandinavă, dând impresia de vechi interioare nordice.
Bibliografie
Petre Otu, Cercul Militar National.Istoria unui palat, Bucuresti, 2004
Serban Radulescu-Zoner, Beatrice Marinescu, Bucurestii in anii Primului Razboi Mondial, Bucuresti,1993
Cristian Moisescu, Un monument bucurestean disparut- Biserica Manastirii Sarindar, în Revista Muzeelor şi Monumentelor Istorice, 1976
Ion Mamina, Monarhia Constitutionala in Romania, 1866-1938, Bucuresti, 2000
NOTE
[1] Petre Otu, Cercul Militar National.Istoria unui palat, Bucuresti, 2004, p11.
[2] Cristian Moisescu, Un monument bucurestean disparut- Biserica Manastirii Sarindar, Revista Muzeelor Monumentelor Istorice, 1976, p 61.
[3] Ion Mamina, Monarhia Constitutionala in Romania, 1866-1938, Bucuresti, 2000, p.383
[4] Cristian Moisescu,op. cit.
[5] Pentru istoria guvernarilor conservatoare: Ion Bulei, Conservatori si conservatorism in Romania,Bucuresti, 2000
[6] Petre Otu, op.cit.,p.38
[7] Pentru Romania in Primul Razboi Mondial: Constantin Kiritescu, Romania in anii Primului Razboi Mondial, Bucuresti,1987.
[8] Serban Radulescu-Zoner, Beatrice Marinescu, Bucurestii in anii Primului Razboi Mondial,Bucuresti,1993,p.66-78
[9] Petre Otu, op. cit.,p.50
[10] Principele Carol nu a participat pentru ca a efectuat in acelasi timp o vizita in Italia
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-s-nascut-palatul-cercului-militar-national
https://ro.wikipedia.org/wiki/Palatul_Cercului_Militar_Na%C8%9Bional
http://silviacolfescu.blogspot.ro/2012/03/locuri-interesante-din-bucuresti-sala.html
http://deieri-deazi.blogspot.de/2014/03/eveniment-in-anul-1929-primul-concurs_9.html