Calea Victoriei № 168-170
- Asociatia Generala de Industrie Locala, Calea Victoriei nr.168, sector 1, Bucuresti
- IMSA SA, Inchirierea si subinchirierea bunurilor imobiliare proprii sau inchiriate
- PUFOSUL Impex srl -
* Calea Victoriei № 170
1950
- Stanculescu Iaseta, 8 apartamente, Bucuresti, str. Frumoasa 3, Calea Victoriei 170 - DECRET nr. 92 din 19 aprilie 1950 pentru nationalizarea unor imobile
Calea Victoriei nr. 172 - Golden Tulip Victoria Bucharest
- o construcţie interesantă ridicată în ultimii ani care este caracteristică pentru ceea ce a fost numit epoca de tranziţie „în care arhitecţii noştri, de prea multe ori, şi-au cam făcut de cap, deteriorând aspecte remarcabile ale capitalei noastre. Din fericire, acest bloc al hotelului Golden Tulip Bucharest este unul din cele reuşite.
Golden Tulip (nr. 166) este un hotel nou de patru stele care dispune de 80 camere dotate cu toate servituţile. Preţul unei camere duble este de 300 lei/ noapte. Cu toate că are un design foarte reuşit, amplasarea hotelului printre case boiereşti de epocă sparge atmosfera de basm din această parte a căii Victoriei
Uneori, dacă nu întotdeauna, felul în care se fac afacerile se citeşte şi în felul în care arată o clădire. Nu cred forţată afirmaţia, atâta timp cât astăzi singurul etalon recunoscut e de esenţă pecuniară, iar calitatea locuirii e influenţată de cantitatea de EURO şi DOLARI pe mp construit.
În cazul hotelului inaugurat anul acesta pe Calea Victoriei, felul în care a ales compania-mamă să îşi dezvolte afacerile pe teritoriul „satului planetar” a avut o oarecare influenşă şi asupra „învelişului exterior” al clădirii, aşa cum este cazul tuturor hotelurilor şi inn-urilor care stau sub marca Golden Tulip.
Companie olandeză înfiinţată încă de la începutul secolului trecut, Golden Tulip devine în deceniul şapte al aceluiaşi secol, prin asociere cu alte companii hoteliere, unul dintre cei mai importanţi operatori de servicii din industria de gen. Anii 70 îi aduc asocierea cu liniile aeriene regale olandeze şi, o dată cu aceasta, şi primele hoteluri în majoritatea destinaţiilor KLM. Trecerea graniţelor a însemnat formularea a două principii definitorii pentru dezvoltarea şi identitatea companiei. Primul este “International standards and local flavours”, un fel de mondializare a unor standarde în destinaţii-cheie cât se poate de variate, dar care ţin cont în acelaşi timp de specificul local. De aceea, nu există două hoteluri asemănătoare ca înfăţişare, ceea ce le uneşte fiind valorile companiei traduse în calitatea serviciilor. Al doilea principiu “European way of franchising” este în deplină concordanţă cu primul prin modalitatea de implementare a valorilor lanţului hotelier în combinaţie cu management-ul local. Câştigul acestui concept de franciză a fost într-o oarecare măsură aprofundarea diferenţelor culturale, de aici şi configuraţia estetică diferită a clădirilor.
La 100 de ani de la deschiderea primului hotel central în Olanda, în luna februarie a acestui an s-a inaugurat primul hotel Golden Tulip din România la intersecţia Căii Victoria cu bulevardul Dacia. Colţul, altădată plin cu pomi şi cărări de pământ bătătorit de paşi prea leneşi să ocolească, arată acum o clădire care echilibrează raportul de forţe între astăzi şi altădată în intersecţia optzecistă.
Clădirea, a cărei menire iniţială nu pare să fi fost cea de hotel, ci de business center, are zece niveluri cu 83 de camere şi toate facilităţile obişnuite pe care le oferă o astfel de destinaţie: centru de afaceri, sală de conferinţe, patru spaţii de întâlniri cu număr diferit de metri pătraţi şi o sală fitness. Parte din acestea vor fi gata în luna septembrie. Parterul este rezervat lobby-ului, recepţiei şi restaurantului, fără nici un fel de compartimentări. Mai mult, deschiderea către stradă e la fel de fluentă, ferestrele largi, de sus până jos, nu împiedică privirea să ajungă dincolo, poate doar parapetul îmbrăcat în granit ce delimitează terasa de trotuar. Accesul se face din ambele bulevarde, din Calea Victoriei mergând pe lângă o fostă fântână, printr-o uşă rotativă, accesoriu nelipsit oricărui hotel respectabil, şi din bulevardul Dacia prin terasa, care nu face rabat la plăcile de granit. Nu ştiu cât de comod şi liniştit e să iei micul dejun asistând la ritualul cazării, dar să priveşti pe geam agitaţia unui oraş în timp ce bei o cafea poate fi plăcut, chiar şi pentru un biznismen. Trecând din registrul senzorial în cel perceptiv, spaţiul deschis, fragmentat imaginar în funcţiuni diferite, se arată dominat de mobilierul restaurantului cu accent pe barul care ocupă întreaga latură de est. Panoul de sticlă cu autocolant roşu-brun din spatele acestuia este contrapunctul cromatic al unui spaţiu curat-alb. Corpurile de iluminat dreptunghiulare de deasupra barului punctează ordonat atmosfera de seară.
Recepţia înseamnă un desk simplu aflat în imediata apropiere a lifturilor cu nenumărate oglinzi în care te poţi număra de mai multe ori până să ajungi la etajul dorit. Drumul către oricare dintre camere este unul simplu, fără cotloane, un hol longitudinal luminat cu spoturi şi pardosit lamelar din care se intră în camerele cu două standarde de calitate a spaţiului. Foarte luminoase, datorită peretelui-fereastră transparent, pentru a nu fi total „depigmentate” mobilierul este de culoarea lemnului wenge cu un amănunt cromatic dat de pernele asezonate patului flancat de prelungi oglinzi. Punerea în abis o fac imaginile vechiului Bucureşti aflate între cele două oglinzi. Cheia întregului spaţiu o deţin ferestele, straniu de generoase pentru un hotel, aducând, poate, şi un alt standard intimităţii, iar cu puţin noroc istoria privitului pe geam se întâmplă de ambele părţi!
De cealaltă parte, adică din exterior, până să te loveşti cu privirea de lăptoasele perdele, te opreşti la parasolarele cu funcţie mai degrabă estetică pe faţada principală orientată către nord. Ele sunt dominanta estetică a unui volum corect articulat până la un punct, adică exact până acolo unde se termină misiunea lor, la etajul al optulea. Ultimile două niveluri, care rup ritmul deschiderilor largi de mai jos, par adăugate cu forţa acolo, jucând cu siguranţă în alt film decât restul clădirii, însă fiind „pe valul” noii maniere locale de a trata faţada cortină.
2005 înseamnă, atât pentru compania-mamă, cât şi pentru deţinătoarea locală de franciză, inaugurarea unei alte locaţii în Bucureşti, dar din categoria inn, totul urmând paşii unui plan destul de ambiţios care îşi propune deschiderea în cel mai apropiat viitor a încă zece hoteluri în ţară.
SURSA https://www.igloo.ro/articole/golden-tulip-franciza-si-arhitectura/
http://www.revistaclipa.com/6886/2012/09/inedit/memoriile-unui-boier-de-vi%C8%9Ba-xii
Calea Victoriei № 172a - Bdul Dacia
De aceea am creionat urmatoarele considerati- Pta Romana – Bd Dacia - proiect de pasaj rutier subteran coordonat de B&B, alias echipa arh. Alexandru Beldiman.
Ei bine, dumnealui si echipa sa, doresc sa li se aprobe destructurarea intregii zone Pta Romana – Dacia – Cl. Victoriei – Polona – M. Eminescu, pornind de la aceeasi idee de “fluentizare” a traficului in Centru! Se va sapa un pasaj auto intre Polona si Dacia-Victoriei, care va fi bordat de copaci in spatiul circular al Pietii Romane!!!!!!!
Intreg proiectul a fost examinat de cateva de CTUAT Mun. Bucuresti, dar, spe surpriza noastra – a “spectatorilor” – a fost intors de fiecare data, pentru ca ii lipseau diferite detalii: oare cat va posibila aceasta amanare, stiind ca bat la usa alegerile (de tot felul) ?!
- Asadar, s-ar putea estima ca, la Nord de Dambovita, totalul suprafetei afectate direct si indirect de barbaria numita Diametrala Nord-Sud (ca sa uitam de numele originar, din anii 1987-1989: Strapungerea P-ta Victoriei – Buzesti – Berzei – Hasdeu – Uranus), ar fi: Saprox = 30 ha
La final doresc sa mai spun doar atat:
1. Consiliul Cetatenilor ar fi cazul sa coopteze si un numar de oameni de afaceri integri pentru a-si extinde influenta
2. Contacte ale Consilului Cetatenilor cu organisme similare din tarile vecine (cu probleme de genul coruptie si presiune imobiliara), dar si din Vest. Apoi studierea posibilitatii aplicarii/adaptarii solutiilor de acolo, la realitatile romanesti
3. Conceperea Chartei Orasului si Zonei Metropolitane Bucuresti (ChOZMB), care sa contina analiza situatiei existente, identificarea punctelor nevralgice si a celor functionale, precum, si ideile directoare pentru dezvoltarea OZMB in urmatorii 75-100 de ani. Chiar daca, inca, se mai poarta discutii asupra intinderii OZMB, aceasta este deja o realitate. Mai mult, tendinta naturala a Bucurestilor este sa se constituie in conurbatie cu orasele: Buftea, Giurgiu, Magurele, Mihailesti, Ploiesti, Popesti-Leordeni, Oltenita, Voluntari.
Calea Victoriei № 174 - Casa Cesianu (fosta Legație germană)
Casa Cesianu (nr. 174) se găseşte la intersecţia căii Victoria cu bul. Dacia.
- Între Institutul Moteanu şi bulevardul Dacia, în schimb, se afla şi se află şi astăzi o frumoasă casă, una din cele mai arătoase ale vechiului Bucureşti, cu un etaj şi mansardă în stil eclectic francez, ridicată la începutul secolului XX de Costică Cezianu. Cum a ajuns în proprietatea statului german nu am putut să aflu. Cert este că în copilăria şi adolescenţa mea acolo era legaţia şi, mai apoi, ambasada Germaniei.
În tinereţea mea acolo s-au perindat două personalităţi care au influenţat mult politica şi indirect viaţa noastră. Primul a fost Wilhelm Fabricius, ambasadorul german care a monitorizat şi manipulat societatea românească la sfârşitul domniei regelui Carol II şi la începutul regimului Antonescu; a fost ambasadorul din perioada dictatului de la Viena şi a abdicării regelui Carol II. Era înalt, avea o înfăţişare aristocratică şi un comportament elegant de diplomat de carieră. Se bucura de unele simpatii în societatea românească şi era apreciat pentru tactul său. Trebuie să recunosc că atunci când îl întâlneai era o prezenţă agreabilă care contrasta cu asprimea regimului pe care-l reprezenta.
Al doilea a fost Manfred von Killinger, urmaşul lui Fabricius, care a condus ambasada germană în timpul rebeliunii legionare (ianuarie 1941), când a susţinut pe Antonescu împotriva Gărzii de fier care era sprijinită de Gestapo. Apoi a controlat activitatea regimului Antonescu până la prăbuşirea acestuia. Imediat după numirea sa am aflat cu toţii că a făcut parte din elitele nazional-socialismului german, ocupând funcţii importante, printre cari aceea de prim ministru al Saxoniei şi că a instrumentat acţiuni dure de represiune. De asemenea am aflat că a fost implicat în asasinarea lui Mathias Erzberger, care a fost mâna dreaptă a cancelarului german Bethmann Hollveg din timpul primului război mondial şi unul din semnatarii armistiţiului din octombrie 1918. Societatea românească a mai aflat că acest Killinger a scăpat datorită antisemitismului său violent de marea epuraţie din cursul „Nopţii cuţitelor lungi”, când a fost doar transferat în diplomaţie. S-a constatat ulterior că în România a avut misiunea de a determina intrarea în război a României împotriva URSS, de a controla şi influenţa pe Antonescu şi de a încerca să impună aplicarea soluţiei finale împotriva evreilor de la noi. Doctorul Stroescu - care, cum am mai menţionat, a fost medicul personal al mareşalului Antonescu - mi-a povestit câte momente dificile Killinger le-a creat acestuia din cauza neaplicării măsurii de deportare a tuturor evreilor din România spre lagărele de exterminare din Germania şi Polonia. De la început nu s-a bucurat de simpatia bucureştenilor.
Îmi aduc aminte de succesul înregistrat de articolul satiric Baroane împotriva lui Killinger, publicat în toamna anului 1943 de Tudor Arghezi în rubrica sa Bilete de Papagal din ziarul „Informaţia Zilei”. Ziarul s-a epuizat în primele ore şi circula din mână în mână. Era de o violenţă extraordinară. Mi-aduc aminte şi acum de unul din pasaje:
„… Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune!…”
Killinger, spumegând, a cerut extrădarea sa în Germania, dar Antonescu s-a mulţumit să-l trimeată în lagărul de la Târgu Jiu.
Pe Killinger l-am văzut de câteva ori în restaurantul hotelului Athenee Palace. Era mic de stat, cu un aspect vulgar, sever, cu o privire răutăcioasă şi purtând o mustaţă ce copia într-un anume fel pe cea a lui Hitler. Nu avea deloc aspectul unui diplomat. Se credea mare scriitor, deşi operele sale au fost de mâna a doua.
Lovitura de stat a regelui Mihai de la 23 august 1944 l-a surprins la Săftica unde - potrivit zvonurilor care au circulat atunci - se dusese într-o escapadă cu secretara sa. Dându-şi seama că dacă ajunge pe mâinile ruşilor nimereşte în lagărele comuniste, iar dacă ajunge la aliaţi soarta sa nu va fi mai bună, s-a împuşcat în cap în clădirea ambasadei. Aşa a scăpat de procesul de la Nüremberg şi de ştreang şi aşa a ajuns încă odată în actualitate în presa românească. Evenimentul nu a creat senzaţia pe care normal ar fi trebuit să o genereze, căci s-a pierdut printre celelalte evenimente grave care au marcat trecerea noastră din tabăra Axei în aceea a Aliaţilor.
Comuniştii au transformat clădirea ambasadei germane într-un teatru şi i-au adăugat o anexă, iar după 1989 a fost un cazinou până ce statul german a recuperat-o şi probabil o va restaura.
- Pe Calea Victoriei creşte o pădurice. Între Policlinica nr. 1 cu plată şi clădirea de la colţ cu Bdul Dacia, casa Cesianu de pe vremuri, acum încuiată, adică fostul cazinou, după ce fusese „teatrul satiric-muzical «Constantin Tănase»“, iar mai demult, pînă la sinuciderea lui Killinger, legaţia Reich-ului. Statul german a recuperat casa, dar nu se grăbeşte să-i dea o destinaţie, fiindcă deţine de mulţi ani, pentru ambasadă, un sediu fără amintiri rele, în Parcul Filipescu.
- Casa Cesianu - fosta Legație germană, cunoscută și sub numele de Casino Victoria sau Teatrul de Revistă Constantin Tănase este o clădire aflată pe Calea Victoriei nr. 174, sector 1, la intersecția dintre Calea Victoriei și Bulevardul Dacia, vis-a-vis de hotelul Golden Tulip în București care este abandonată momentan. Există și un monument cu denumirea Casa Cesianu, cod B-II-m-B-19870[1], dar acesta reprezintă altă clădire care a aparținut familiei Cesianu.
1880
Inceputurile pleaca de pe 20 februarie 1880, cand Germania recunoaste independenta Romaniei si accepta transformarea Agentiei din Berlin in Legatie. cateva zile mai tarziu, pe 1 martie 1880 se deschide si Legatia Germana la Bucuresti, iar contele von Wesdehlen, proaspatul trimis extraordinar si plenipotentiar la Bucuresti, devine primul ambasador al Germaniei.
1916, Bucuresti. La un pas de razboi biologic - Februarie 2, 2010 - WW1 -
1916
La cateva saptamani de la intrarea Romaniei in razboi, la sediul Legatiei Germaniei din Bucuresti se descopera eprubete care contineau culturi de antrax si rapciuga.
In preajma intrarii Romaniei in razboi, politia a constatat ca in sediul Consulatului german sunt aduse mai multe colete care erau manevrate cu mari precautii. Cu o zi inainte de declaratia de razboi (14/27 august 1916) mai multe colete au fost transferate de la Consulatul german la Legatia Germaniei. Avea sa se dovedeasca mai tarziu ca pachetele suspecte fusesera trimise prin curier diplomatic de la Consulatul german din Brasov (pe atunci aflat pe teritoriul Austro-Ungariei).
In data de 22 sept/5 oct 1916, Prefectul Politiei Bucurestiului, Gheorghe Corbescu, impreuna cu W. Andrews, secretarul Legatiei SUA in Bucuresti, a descins la sediul Legatiei Imperiale Germane, de pe Calea Victoriei, 188.
In cladire se mai aflau doar portarul Michael Markus si un servitor, Andrei Maftei, care ramasesera sa aiba grija de imobil. Restul diplomatilor parasisera Romania, conform reglementarilor de la acea vreme.
Colete ingropate in gradina
Portarul a recunoscut ca ingropase in gradina legatiei mai multe colete. El a declarat politistilor ca, o zi inainte de declararea razboiului, primise ordin de la consilierul Legatiei, von Rheinbaben, sa ascunda cutiile in gradina. Le-a ingropat ajutat de Maftei si de Kruger, cancelarul Legatiei.
In urma sapaturilor facute de politisti s-au descoperit 50 de cutii metalice si 50 de fitile Bickford. Intr-un alt loc din gradina s-a gasit o cutie invelita in hartie, pe care era amplasat sigiliul Consulatului Imperial German din Brasov.
In cutie, invelite in bumbac, se aflau alte sase cutiute din lemn, in care se aflau cate o eprubeta ce continea un lichid galbui.
Analizele realizate de Laboratorul Pirotehnic Militar Regal au constatat ca cele 50 de cutii contineau cate un kilogram de amestec de azotat de amoniu si TNT, adica erau pline cu dinamita. Conform raportului, 200 de grame din explozibil erau suficiente sa distruga un vagon de tren. Fitilurile erau lungi de cate doi metri si erau prevazute cu capse detonante cu fulminat de mercur.
Cele sase eprubete au fost trimise la Institutul de Patologie si Bacteorologie din Bucuresti. Conform raportului semnat de Dr. Victor Babes, lichidul galbui din eprubete continea colonii de bacili. In cadrul unui experiment, doi cobai injectati cu acel lichid au murit in 30 de ore. Testele de laborator au constatat ca era vorba de o cultura foarte virulenta de antrax.
In alte eprubete s-a descoperit bacilul Glanders – Rapciuga.
Ce se dorea cu bacilii?
Conform inscrisurilor de pe hartia cu care era impachetata cutia cu eprubete, pachetul trebuia sa ajunga la Colonelul Semargief, atasatul militar al Ambasadei Bulgariei de la Bucuresti.
1915
Pachetul fusese trimis inca de la mijlocul lui 1915 de catre cpt. Rudolf Nadolny, de la Berlin, si trebuia sa ajunga la agentii bulgari din Romania pentru a infecta animalele – in special cai – vandute catre Rusia.
Germania incepuse sa dezvolte programul biologic in 1915, an in care au fost trimisi agenti in mai multe tari, intre care si Spania, Norvegia, SUA si Argentina cu culturi de microbi pentru a infecta transporturile de animale catre Aliati. Principalul arhitect al acestui program se pare ca a fost Anton Dilger, un american stabilit in Germania.
Ce s-a intamplat dupa?
Mai nimic. Romania a protestat diplomatic fata de introducerea pe teritoriul sau, in perioada de neutralitate, de armament si culturi biologice.
Si s-a mai intamplat ceva:
Dupa aceasta veritabila realizare, Politia a luat cuvenita masura de a anunta populatia sa nu se atinga de pachete având ambalaje de alimente, întrucât ar putea fi puse cu scop criminal.
Dar, ca de atâtea ori, greselile copilaresti au venit tocmai din partea celor care ar fi trebuit sa dovedeasca experienta si stapânire de sine.
Asa se face ca “Epoca” din 28 septembrie anunta descoperirea pe strada a unei gramezi de… fasole, de catre A.Ranetti, seful Biroului Interpretilor din M.I. Link
1941-1944
fostul sediu al Legatiei Germane, din perioada 1941-1944.
Fosta resedinta a ambasadorului Germaniei este situata vizavi, pe Bd. Dacia (“Casa cu tunel” amintita de Dan Ghelase acum cateva zile).
Puţini ştiu că aici a fost legaţia Germaniei în care la 25 august 1944 s-a împuşcat ambasadorul Manfred von
1944
- La 25 august 1944, după capitularea nemților, Legația Germană a fost înconjurată de un pluton de infanterie și de două tunuri antitanc, somându-i pe cei din interior să se predea. Ambasadorul Manfred von Killinger a împușcat-o mai întâi pe secretara sa, cu care se presupune că ar fi avut o relație, iar apoi s-a sinucis.[3]
- Despre ultimele zile ale Legatiei Germane citim fragmente din amintirile printului Albrecht von Hohenzollern, unchiul regelui Mihai, care povesteste momentul capitularii nemtilor in fata amenintarii cu tunurile asezate chiar in fata legatiei:
"Catre amiaza zilei de 25 august am observat ca doua tunuri antitanc au fost puse în pozitie în fata intrarii în sediul nostru si un pluton de infanterie se desfasurase în pozitie de lupta. [...]
Când rusii au înconjurat Legatia, Killinger (Manfred von Killinger, amabasadorul Germaniei la Bucuresti in timpul RM 2) a lichidat-o întâi pe secretara lui, cu care se spunea ca ar fi avut legaturi intime, apoi s-a împuscat."
1945
- La putin timp dupa terminarea razboiului moare actorul Constantin Tanase (in '45), fondatorul companiei de teatru Carabus (1919). Fosta Legatie Germana este transferata Teatrului de Estrada, capatand amandoua numele lui Tanase (Teatrul de Revista mai avea alte 2 scene, una tot pe Calea Victoriei, Sala Savoy de vizavi de Capsa si gradina Boema, de pe langa Ateneu).
1945-1990
Bucureştenii o cunosc unii sub numele de Teatrul de Revistă C. Tănase sala Victoria, deschis până în 1990,
Ansamblul cuprinde: vechea Casa Cesianu (aliniata la Calea Victoriei si Bd. Dacia), Teatrul (fosta Sala de festivitati a Legatiei Germaniei), corpul personalului Legatiei (azi locuinte particulare) pe Bd. Dacia, dependintele.
1980
- la intersectia vechiului „Pod al Mogosoaiei” si strada Dacia, intersectie creata in anii 80 prin demolarea unor case si largirea unei stadute inguste, frecventata mai ales de perechile ce ieseau seara tarziu de la spectacolele de varietati, pentru ca aici, pe dreapta se afla fosta cladire a Teatrului Constantin Tanase (a doua sala se afla langa Palatul Telefoanelor),
1989
Dupa anii '90 cladirea a devenit Casino Victoria, apoi si-a pierdut complet demnitatea, transformandu-se in sala de pariuri sportive.
1990 -2006
alţii Bucureşteni o cunosc unii sub numele de Casino Victoria (1990 -2006).
2006
În 2006 a fost restituită ambasadei germane dar deocamdată casa vandalizată este abandonată. Despre aceasta cladire remarcabila, si ea tot eclectica, nu exista prea multe informatii. Cunoscuta si drept Casa Cesianu (Costica Cesianu – diplomat roman), cladirea este proprietate a statului german si a fost retrocedata acestuia inca din 2006, dar si acum se afla in paragina, uratind fata Caii Victoriei.
A fost de curand preluata iar de Ambasada Germaniei, care intentioneaza sa mute acolo institutul Goethe, aflam dintr-o stire din 2006. Pe langa acest lucru, care ne bucura, pentru ca va deveni iarasi o cladire publica, mai aflam ca i se pregateste un vecin cam nepotrivit zonei: alt bloc din sticla, de 12 etaje
2012
În anul 2012 clădirea este încă închisă.
- Cl. Victoriei 174 colt cu Bd Dacia - "Casele Cesianu" apoi "Legatia celui de-al III-lea Reich", ulterior "Teatrul de Revista Constantin Tanase" si "Casino Victoria". Ansamblul cuprinde:
- vechea Casa Cesianu (aliniata la Calea Victoriei si Bd. Dacia),
- Teatrul (fosta Sala de festivitati a Legatiei Germaniei),
- corpul personalului Legatiei (azi locuinte particulare) pe Bd. Dacia, dependintele.
- Fosta resedinta a ambasadorului Germaniei este situata vizavi, pe Bd. Dacia ("Casa cu tunel" amintita de Dan Ghelase acum cateva zile).
SURSA https://ro.wikipedia.org/wiki/Casa_Cesianu_(fosta_Lega%C8%9Bie_german%C4%83)
http://metropotam.ro/Locuri-de-vizitat/Locul-saptamanii-Casino-Victoria-sau-Teatrul-C-Tanase-art3139071017/
http://www.unstory.com/1916-bucuresti-la-un-pas-de-razboi-biologic.html
http://www.revistaclipa.com/6828/2012/06/inedit/memoriile-unui-boier-de-vita-xi
Calea Victoriei № 176 - Hanisorul Manastirii Caldarusani
- Pivnitele Hanisorului Manastirii Caldarusani de pe Calea Victoriei
Parcela de pe Calea Victoriei 176, a fost distrusa acum patru ani (2007), cand a fost demolat Hanisorul Manastirii Caldarusani (ulterior "Institutul C. Moteanu"), cladire de la 1750, cu vaste pivnite boltite semicilindric. Pivnitele inca exista sub nivelul actual de calcare, foarte putin afectate de lucrarile de demolare.
"De jos, dinspre Hala, cand urcai spre Sf. Vineri, pe stanga, se vedeau printre sapaturi, ruinele unor hrube, poate subsolurile cladirilor demolate, dar cu siguranta se asemanau incaperilor boltite vazute de mine la Arhivele Statului, cu putina vreme inainte de stergerea de pe fata pamantului cu buldozerele. Ori semanau, catacombele astea de la Sf. Vineri, cu catacombele strabatute de mine impreuna cu un amic, sus, pela Pisica Neagra, tot in perioada cand inca mai exista viata dela Uranus in sus…"
Calea Victoriei № 176 - casa lui Barbu Catargiu
- casa lui Barbu Catargiu (azi în aşteptarea demolării), al cărei calcan dă în curtea Bisericii Sf. Nicolae Tabacu
- Înainte de a ajunge prim-ministrul României, sub domnia lui Cuza, Barbu Catargiu a avut şi el o tinereţe zbuciumată, care a marcat viaţa mondenă în sec al XIX-lea. Spre deosebire de ceilalţi crai, acesta nu era considerat „spaima mahalalelor”, pentru că îşi crease un loc special, foarte select, în care îi cântau cei mai buni lăutari de la răsărit şi până la apus.
- În satul Maia, lângă vechiul drum al poştei de la Bucureşti spre Moldova se afla moşia lui Catargiu. Aici a avut un conac iar apoi şi-a ridicat un castel cu 52 de camere. Aici opreau boierii vremii nu doar să discute politică, ci se înşirau trăsuri nesfârşite pline de domniţe cu rochii strălucitoare, mirosind a parfumuri franţuzeşti. Drumul până în sălile de bal se făcea printre fântâni şi alei împrejmuite cu flori exotice şi păuni ce călcau trufaş. De fapt, drumul până la castel era legat de drumul principal cu o alee lungă de un kilometru ce avea de-o parte şi de altă doar arbori exotici.
- O vrăjitoare i-a prezis lui Barbu Catargiu că va avea o carieră politică fulminantă, dar şi un sfârşit tragic. Ceea ce s-a şi întâmplat. A ajuns prim ministru şi a sfârşit răpus de glontele unui criminal care a rămas neidentificat.
sursa: Adevarul
Calea Victoriei № 176 - Policlinica nr. 1 cu plata
Policlinica, fostă „a Academiei R.P.R.“, avînd un singur etaj şi, la parter, un şir de geamuri spre stradă, nu prezintă nici un interes, fiindcă nu s-a mai păstrat nimic din casa lui Barbu Catargiu (mai rămăsese o aripă în 1940). Barbu Catargiu, acesta fiind fiul Stancăi (Tiţei) Văcărescu, sora după tată a Irinei.
- Lîngă biserica Sf. Nicolae Tabacu, Policlinica, fostă „a Academiei R.P.R.“, avînd un singur etaj şi, la parter, un şir de geamuri spre stradă, nu prezintă nici un interes, fiindcă nu s-a mai păstrat nimic din casa lui Barbu Catargiu (mai rămăsese o aripă în 1940).
Calea Victoriei № 176 - Institutul C. Moteanu
Vis-a-vis de Academia Română, în continuarea Bisericii Sf. Nicolae Tabacu, se afla, până de curând, o clădire de la începutul secolului XX în stil eclectic, cu o curte mare în faţă în care funcţionase cândva Institutul Moteanu, o şcoală liceală cu un deosebit prestigiu pentru fete. Această clădire a fost recent dărâmată şi acum acolo există un loc viran şi un embrion de şantier.
1924
Liceul de fete "Moteanu" scoala particulara (infiintat in 1902 la nr. 2), apoi in 1924 C.C. Moteanu a cumparat imobilul din Calea Victoriei № 176 (fost 190), pentru Liceul teoretic de fete nr.6 "Moteanu" pana in 1948.
- Culmea este că aceeaşi neglijenţă a fost arătată şi în trecut acestei zone din centru, unde, în anii 1924-1948, era un „institut de domnişoare“, adică pensionatul de fete C.C. Moteanu, la nr. 176, fost 190. Dacă nu mă înşel, e vorba de imobilul situat în fundul curţii, alături de casa Dimitrie Cesianu.
1933
"In timpul cand am fost eleva la Moteanu, am participat la un spectacol pe care l-a dat scoala la ANEF, la care a participat Voievodul Mihai (viitorul rege). Eu am cantat la pian un vals de Chopin. In timpul scolii am cantat si la corul bisericii, ce se afla langa scoala. Am vizitat toate muzeele din Bucuresti. Mentionez ca in scoala am avut colege din protipendada capitalei, fete de ministri, de mari industriasi (cum ar fi Irinel Malaxa) , de medici renumiti… Programul de instructie al orelor de curs era acelasi ca al scolilor de stat, internatul era in limba franceza, obligatorie in relatiile noastre. In tot timpul cat am fost eleva, atat la Ploiesti, cat si la Bucuresti, am fost nominalizata la panoul de onoare al scolilor respective. La terminarea liceului, am tinut cuvantarea omagiala a promotiei mele. Eu nu m-am socotit un elev exceptional, caci am avut colege mult mai inzestrate decat mine. " https://liorisme.wordpress.com/tag/institutul-moteanu/
1935
Culmea este că aceeaşi neglijenţă a fost arătată şi în trecut acestei zone din centru, unde, în anii 1924-1948, era un „institut de domnişoare“, adică pensionatul de fete C.C. Moteanu, la nr. 176, fost 190. Dacă nu mă înşel, e vorba de imobilul situat în fundul curţii, alături de casa Dimitrie Cesianu. Dar în clădirea vecină, din partea cealaltă, a fost altă şcoală, mult mai veche, care s-a demolat în 1935. Revoltat de distrugerea ei, N. Iorga a scris atunci în Neamul Românesc articolul „O casă care dispare“.
"Mama, tot asa, ne-a dat pe mine (pictorita si graficiana Tia Peltz) si pe sora mea la scoli scumpe. Eu am facut cursul primar la maici, la Pitar Mos, ea la Liceul "Regina Maria". Apoi m-au inscris la un pension scump, la "Institutul de domnisoare Moteanu" - undeva peste drum de Academia Romana. Asa ca, prin acest anturaj select, de la scolile pe unde am invatat (mai bine zis prin mine), mama frecventa acel mediu aristocratic la care visa si pe care-l cunostea mai ales din carti."
- Dar în clădirea vecină, din partea cealaltă, a fost altă şcoală, mult mai veche, care s-a demolat în 1935. Revoltat de distrugerea ei, N. Iorga a scris atunci în Neamul Românesc articolul „O casă care dispare“. Îl reproduc aici:
„S-a dărîmat în Calea Victoriei, spre a face loc nu ştiu cărui mare palat pentru oficiul de vînzare a produselor Monopolului Statului, aşa-zisul «Cam» – şi bănuiesc că în acelaşi stil «camic», ultra-modern, şi în proporţii babilonice, era să se ridice noua clădire – delicata zidire veche fără pretenţii care în timpul din urmă aparţinea Ministeriului de Finanţe, apoi s-a văzut că în budget nu se poate introduce suma necesară pentru a se face acest monument comercial şi la capătul discuţiei a rămas aşa că pe locul gropilor şi maldărelor de pietre să se samene brazde.
E aici, în povestea casei dărîmate cu atîta grabă, întrebuinţîndu-se cele mai noi metode, o întreagă icoană a trufiei şi lipsei de gust, a preocupării de realizări materiale şi a neînţelegerii pentru frumuseţa discretă, din zilele noastre.
1948
- Liceul de fete "Moteanu", din calea Victoriei Nr. 176 (fost 190), al Institutului Moteanu, cu întreaga avere, conform inventarului jurnal.
Decretul nr. 176/1948 pentru trecerea în proprietatea Statului a Bunurilor bisericilor congregaţiilor, comunităţilor sau particularilor, ce au servit pentru funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor de învăţământ general, tehnic sau profesional*) În vigoare de la 03.08.1948
- Art. I.
Pentru buna organizare şi funcţionare a învăţământului public de Stat şi pentru lărgirea şi democratizarea învăţământului, toate bunurile mobile şi imobile ce au aparţinut bisericilor, congregaţiilor, comunităţilor religioase, asociaţiilor particulare, cu sau fără scop lucrativ, şi, în general, particularilor, persoane fizice sau juridice şi au servit funcţionării şcolilor de învăţământ trecute, conform art. 35 din legea învăţământului public la Stat, trec în proprietatea Statului, atribuindu-se Ministerului Învăţământului Public, care le va întrebuinţa pentru nevoile învăţământului.
- Culmea este că aceeaşi neglijenţă a fost arătată şi în trecut acestei zone din centru, unde, în anii 1924-1948, era un „institut de domnişoare“, adică pensionatul de fete C.C. Moteanu, la nr. 176, fost 190. Dacă nu mă înşel, e vorba de imobilul situat în fundul curţii, alături de casa Dimitrie Cesianu. Dar în clădirea vecină, din partea cealaltă, a fost altă şcoală, mult mai veche, care s-a demolat în 1935. Revoltat de distrugerea ei, N. Iorga a scris atunci în Neamul Românesc articolul „O casă care dispare“. Îl reproduc aici:
- Parcela vecina, de pe Cl. Victoriei 176, a fost distrusa acum patru ani, cand a fost demolat Hanisorul Manastirii Caldarusani (ulterior "Institutul C. Moteanu"), cladire de la 1750, cu vaste pivnite boltite semicilindric. Pivnitele inca exista sub nivelul actual de calcare, foarte putin afectate de lucrarile de demolare.
- Calea Victoriei nr. 176 - La această adresă, Ro Naturstein a deţinut un teren de 3.500 de mp. Terenul a fost achiziţionat în iulie 2004. Patru ani mai târziu, în august 2008, firma l-a împuternicit pe Grigore Miu să vândă acest activ. Terenul este amplasat vizavi de Academia Română.
Totuși, în 2009, un birou de arhitectură a realizat pentru Ro Naturstein un proiect pentru ocuparea acestui teren cu o clădire de birouri în suprafaţă totală efectivă de 20.600 de mp. Potrivit proiectului, cel mai înalt dintre modulele clădirii ar fi trebuit să aibă opt etaje.
sursa
http://www.revistaclipa.com/6828/2012/06/inedit/memoriile-unui-boier-de-vita-xi
http://dilemaveche.ro/sectiune/bordeie-obiceie/articol/chiar-calea-victoriei
Calea Victoriei № 178 - Casele Vacarescu - Barbu Catargiu
- intre biserică şi Institutul Moteanu exista o casă urâtă de care îmi aduc vag aminte, în care funcţiona o făbricuţă de mobile. Se pare că acolo ar fi locuit Barbu Catargiu, cel asasinat în dealul mitropoliei la ordinul lui Alexandru Ion Cuza. Acum pare şi mai urâtă. În ea a existat, până de curând o policlinică cu plată. Este una din casele care nu fac cinste Căii Victoria, mai ales că iese agresiv din aliniamentul celorlalte case. Este însă la origină una din cele mai vechi case de pe Podul Mogoşoaiei, care prin secolul XVIII a aparţinut lui Marcu Ovreiul.
1862-1864
Cl. Victoriei 178 sunt Casele Vacarescu - Barbu Catargiu (intaiul prim-minstru al Consiliului de Ministri al Romaniei, dupa definitivarea Unirii, in 1862; asasinat in 1864, foarte probabil la ordinul lui Alexandru Ioan Cuza, deoarece se opunea votarii Legii Reformei Agrare si Legii secularizarii averilor manastiresti - cu argumente juridice imbatabile -, profetizand ca - citez din memorie - taranii, dupa ce vor fi improprietariti nu se vor bucura mult timp de acesta, ci, in scurt timp vor "ajunge muncitori de pamant", iar "asupra Romaniei planeaza pericolul Comunismului";
1904
in 1904 Partidul Conservator i-a ridicat monumentala statuie de la poalele Dealului Mitropoliei, opera sculptorului Rafaello Romanelli, de origine italiana).
Exista riscul ca si Casele Vacarescu-Catargiu sa fie supuse demolarii pentru construirea unui mare building, intins de pe Bd. Dacia pana langa Biserica Sf. Nicolae-Tabacu.
Sursa Revistaclipa