Calea Victoriei № 21 - Anticar Leon Alcalay
- De Librăria Alcalay mă leagă foarte multe amintiri, dar nu din perioada copilăriei, ci din cea a adolescenţei şi tinereţii mele. Era cea mai bine înzestrată librărie şi în interiorul ei domnea o atmosferă cu totul specială.
Formatul cărţilor din colecţia „Biblioteca pentru toţi”
Înafara întregii game de rechizite şcolare sau de birotică, găseai toate cărţile editate în ţară precum şi multe din străinătate, provenind în special din Franţa şi Germania. De asemenea, erau şi instrumente muzicale şi partituri muzicale. În mare parte graţie acestei librării, şi mai ales a editurii ei, înfiinţată la sfârşitul secolului al XIX-lea de cărturarul şi librarul Leon Alcalay, care, printre altele, a preluat în 1899 de la Dumitru Stăncescu colecţia „Biblioteca pentru toţi”, generaţia mea a avut acces la cultura română şi la cea din străinătate.
Libraria Alcalay
Aproape toate marile opere ale literaturii române şi universale au fost editate de această editură şi puse pe piaţă la un preţ extrem de mic, pentru a fi accesibile marelui public Şi acum am în bibliotecă unele din aceste cărţi, prezentate într-un format care era foarte popular.
- Pe aceste locuri se afla un sir de case, printe care si cea a celebrului anticar Leon Alcalay (1848-1920), care a creat si populara colectie de carte “Biblioteca pentru toti”.
Tradiţia tarabelor, continuată de anticari Acest război a continuat multă vreme, întrucât lângă Prefectura Poliţiei, pe locul numit cândva „Colos” (pe care astăzi se află Casa de Modă Venus), au mai fost văzute tarabe până pe la jumătarea secolului al XIX-lea. Moda tarabelor nu a fost însă eradicată definitiv. Unii dintre celebrii tarabagii ai vremurilor au fost anticarii. Leon Alcalay, ajuns, la un moment dat, cel mai mare librar ai Bucureştiului, şi-a început afacerea cu două dulapuri pline cu cărţi, aşezate la intersecţia Podului Mogoşoaiei cu Bulevardul Elisabeta, cam pe locul unde azi se află Grand Hotel du Boulevard. Începerea construcţiei acestui stabiliment l-a obligat pe Alcalay să se retragă exact lângă Prefectura Poliţiei, pe locul denumit „Colos”.
- Leon Acalay sau carturarul fara scoala
Pentru a nu crea iluzia ca viata bucuresteanului de la 1880 se desfasura in absenta lecturilor, va propun sa mergem impreuna intr-una dintre librariile cele mai cunoscute la sfarsitului de veac XIX.
Nascut in 1847 din parinti evrei de rit spaniol, Leon Alcalay nu urmeaza prea multa scoala – clasele primare si doua gimnaziale. Din adolescenta incepe ca vanzator ambulant de carti, brosuri si reviste vechi si rare. La 17 ani, din profitul obtinut, isi construieste si-si plaseaza doua dulapuri ticsite cu carti la intersectia intre Podul Mogosoaiei si b-dul Elisabeta. Afacerea functionand, isi preface anticariatul stradal intr-un magazin – o librarie si papetarie, in vecinatatea Legatiunii Rusesti, iar in anul 1883 isi construieste propria pravalie. Aici, Leon Alcalay, pe langa anticariat, incepe si activitatea de editarea de brosuri: cantece, literatura de consum si calendare-almanahuri. Curand, isi reamenejeaza spatiile de vanzare in Hotel de Boulevard, pravaliile sale avand vitrinele atat pe Calea Victoriei cat si pe bulevardul Elisabeta.
Lui Leon Alcalay i se datoreaza, din 1889 pana in 1942, si continuarea proiectului de publicare a “Bibliotecii pentru toti', la un pret accesibil. Cu timpul, Leon Alcalay ajunge unul dintre cei mai mari librari ai Capitalei, fiind ales si vicepresedinte al Asociatiei librarilor din tara. Constantin Bacalbasa, care, se pare, l-a cunoscut pe Leon Alcalay prin anul 1871, rezuma debutul acestui carturar fara scoala, istorisind cum l-a intalnit pe vremea “cand facea anticariat in fata unor uluci de langa pravaliile ce erau pe locul dintre Prefectura Politiei si str. Domnita Anastasia', adica, unde, pana in 1940, a fost gradina de vara pentru teatru si cinematograf Colos. “Acolo l-am cunoscut stand toata ziua inaintea dulapurilor sale, pe arsita soarelui sau in crivatul iernii, cumparand si vanzand cartile, leu cu leu, pe acela care, cincizeci de ani mai tarziu, trebuia sa moara de mai multe ori milionar'. (Lucian Pricop).
- Puşcă m-am dus la Alcalay. Alcalay era colţ cu Bulevardul. Calea Victoriei. Unde-i hotel Bulevardul, jos era librăria Alcalay. Unde e poliţia şi unde era legaţia rusească. Era o casă foarte frumoasă. Eu ştiu că acolo… primul meu bal a fost acolo, la legaţia rusească. La Alcalay, afară de cărţi, de toate, şi germane şi franceze, în toate limbile, avea jucării, jucării de la Paris. Bineînţeles, mi-am cumpărat un leagăn. Era aşa o scândură foarte groasă, cât palma mea, cu nişte frânghii mari şi costa suma enormă de 16 lei. Am cumpărat o carte, m-am dus alături la cofetărie, am cumpărat de 1 leu cinci prăjituri şi m-am întors fără pol, dar fericită acasă [râde].
1899
- După 1899, colecția „Biblioteca pentru toți” a fost vândută Casei de Editură a Librăriei Alcalay, care a continuat numerotarea de la numărul 179.
1909
- Când vei fi căpătat cârcei la gât tot privind pe sus treci pe trotuarul din stânga al Căii Victoriei și privește vitrinele magazinelor. Deoarece moda este ca bucureștenii să se plimbe doar pe trotuarul din dreapta, toate vitrinele din stânga o să-ți pară noi și interesante.
Dat fiind că provincialul este un om foarte pudic -mai ales când vine cu nevasta și soacra la București -, să nu te oprești la ferestrele librăriei Alcalay, pentru că două din vitrinele magazinului onorabilului ex-anticar se alcătuiesc exclusiv din cărți franțuzești, cu titluri și ilustrațiuni cam prea sugestive: „La Virginité“, „L‘Avortement“, „L'Hermaphroditisme“, „La Harde-norastie“, „La...“, „La...“, „La...“. (d. procuror ar putea să confiște „Neamul Românesc“ dacă ne-am permite a reproduce toate titlurile instructivelor cărți); ori încă, cu poze: „Le moine incestueux“, „Le Capucin enflamme“, „Le bas-fond du crime et de la prostitution „L’Amour, Les Baisers“, „Amours et aventures de Jacques Casanova“ etc. (vitrina din luna Iulie 1909). Cât despre cea de a treia vitrină, rezervată exclusiv cărților românești, e și ea alcătuită din cărți atrăgătoare ca titlu și ilustrații; așa, ca un încadrament de jur împrejur, e cartea: „Peștii Capitalei și peștii din provincie s-a presărat apoi cu gust: „ Cum se trișează la cărți“ „Letopiseții“ d-lui Müller, traducerea „Vieții de Boem“ a lui Murger, cu o ilustrație pe copertă indicând României cum se danțează cancanul, „Nantas “ și alte traduceri din Zola, apărute în „Biblioteca pentru toți“, creată, cu gând cinstit filoromânesc, de bietul neamț O. Müller, care s-a ruinat cu dânsa. Restul vitrinei e compus din cărți de medicină și drept, specialitatea casei.
1920
Leon Alcalay a continuat seria lucrărilor de tematică variată, ajungând în 1920, anul morții sale și al trecerii colecției „Biblioteca pentru toți” sub egida editurii Șaraga, la 1104 titluri, câteva reeditate de mai multe ori.
SURSE
http://m.jurnalul.ro/claymoor-domnisoara-lagarde-a-fost-foarte-gentila-pana-la-inocenta-607887.html
http://www.revistaclipa.com/5426/2011/03/inedit/memoriile-unui-boier-de-vita-iii
http://www.romanialibera.ro/aldine/history/interviu-cu-elisabeta-goga--%E2%80%9Etangoul-s-a-introdus-mai-tarziu--chiar-inainte-de-razboi--si-era-prohibit--368376
https://ro.wikisource.org/wiki/Bucure%C8%99tii_ce_se_duc
Calea Victoriei № 21 - Barul si Grădina de vară COLOS
- Pe Calea Victoriei, între str. Domniţa Anastasia şi Prefectura Poliţiei, s-a aflat Grădina de vară pentru teatru şi cinematograf Colos. (După unele surse Cinematograful Colos se afla pe fostul loc al magazinului francez Universelle.)
- Primul succes fulminant al teatrului nou înființat s-a produs în vara anului 1931, la grădina Colos, unde galeria (ocupanții locurilor celor mai ieftine) a fost puternic marcată de cântecul „Suflet candriu de papugiu” (o compoziție mai veche a lui Ion Vasilescu care abia acum era adusă în fața publicului), aplaudând frenetic și cântând împreună cu actorii aflați pe scenă.
- „Colos” era o bijuterie Art Déco cu mobilier Bauhaus, decorat de Jean Monda conform principiilor nete, metalice și pure ale modernismului interbelic. Nici Brătianu-Take Ionescu nu se lăsa mai prejos, cu barurile sale de noapte „Carlton” și „Melody”, cel din urmă aflat la subsolul clădirii ARO, astăzi Patria.
- La modă erau diseurii și diseusele: cine nu îl știa pe Cristian Vasile sau pe Moscopol! Ce era diseur-ul? Franțuzism desemnând cântărețul de muzică ușoară, de muzică de petrecere mai bine zis. Și erau atât de pricepuți, încât un lord englez declara în cartea sa O călătorie în România de la 1937 că s-a îndrăgostit de „Ionel, Ionelule”… Nu-i vorbă, ravagii făceau și tangoul argentinian sau jazz-ul avangardist, în localuri de felul „Colosului”, situat strategic lângă cinema ARPA pe Elisabeta: fix ca să cazi din lac în puț, adică din cinematograf în bar de noapte, de unde nu mai aveai scăpare până la ziuă.
- In imaginarul public, Bucurestiul interbelic inseamna calesti, fin se siecle si bonjourisme, o lume mai aproape de caragiale decat de avangarda dadaista... nu stiu exact de ce se propaga confuzia asta dar sper sa se limpezeasca cumva apele... Eu, pe Bukresh imi voi da toata silinta sa schimb cumva lucrurile. doua imagini cu BAR COLOS, unul din localurile interbelice decorate de Jean Monda, cu un interior art deco si mobilier mai aproape de bauhaus. Un local in care nu se asculta "mana, birjar", nici romante... se asculta ceva mult mai radical - JAZZ!
Calea Victoriei № 21 - Casa de Modă Venus
- Arta Modei, actualmente Casa de Modă Venus (nr. 21) era aspiraţia maximă a oricărei tinere femei ieşită din epoca basmalelor de pe cap şi a pantofilor cu talpă groasă din cauciuc zimţat din anvelope. Faţă de cooperativele cu nume simplu˝ Croitorie de bărbaţi şi femei˝ înghesuite în câţiva mp, aici erau saloane de aşteptare, multe cabine de probă, în aer plutea un miros discret de parfum şi ţigară bună, maistrele veneau după un timp de aşteptare secondate de ucenice care ţineau cutiuţa cu ace cu gămălie şi tu te simţeai un nimic, erai complexată în faţa lor. Aveau şi materiale superbe, unele chiar din RDG şi ştiu că mi-am făcut acolo un mantou cu formă conică, cu guler şal, model preluat din revista Burda. M-a costat un salariu.
Aceste cladiri au fost demolate pentru a face loc “Casei de Moda Venus”, locul unde “cucoanele” regimului comunist si o mana de cantareti si actori isi croiau toale pe comanda, inca de pe vremurile in care “hainele de gata” invadasera magazinele bucurestene.
1950
Barceanu Mihail, 9 apartamente, Bucuresti, calea Victoriei 21, str. Vasile Conta 79. Bd. Gh. Dimitrov 113 - DECRET nr. 92 din 19 aprilie 1950 pentru nationalizarea unor imobile
SURSA
http://www.ziarulring.ro/stiri/38994/basescu-nu-a-fost-pionier-in-razboiul-contra-tarabelor
http://www.istoriafilmuluiromanesc.ro/ifr~cinematografe-din-vechiul-bucuresti-iii~202
http://viabucuresti.ro/bucurestiul-interbelic-pe-timp-de-noapte/
http://bukresh.blogspot.ro/2012/10/bucurestiul-interbelic-pe-bune-bar-colos.htm
Calea Victoriei № 21-23 - Intersectia Calea Victoriei - Academiei
Pe 29 aprilie 1933 era montat, in Calea Victoriei, colt cu strada Academiei si bulevardul Elisabeta, primul semafor din Bucuresti.
De fapt, pe atunci denumirea de “semafor” nu exista. Presa vreme il numea: “cel mai nou aparat de semnalizare” si remarca astfel intrarea Romaniei in randul tarilor care modernizau traficul.
Primul semafor din Bucuresti - 1933
Era intr-o zi de sambata, la pranz, cand, in prezenta prefectului politiei, colonelul G. Marinescu, a chestorului Paximede si a comisarilor de la circulatie a fost pus in functiune acest nou si modern (pe atunci) mijloc de fluidizare a traficului, care – prilej de mandrie nationala – fusese produs in tara. Semaforul – care nu avea decat cate un “ochi” pe fiecare directie de mers din intersectie – a fost instalat langa firele electrice ale tramvaiului 14 (care avea traseu pe acolo, in epoca) si era astfel construit incat luminile lui sa poata fi vazute de la o distanta de 300 de metri. “Este luminat in culorile internationale rosu si verde”, nota presa vremii.
Seventele de rosu si verde erau stabilite de un agent de circulatie, care apasa pe un buton situat pe un stalp din intersectie. Tot acolo se afla si un telefon aflat in directa legatura cu serviciul circulatie, pentru a anunta eventualele disfunctii, accidente sau deranjamente. Iata ce sfaturi da conducatorilor auto un reporter al ziarului “Universul”: “Conducatorii de vehicule trebuie sa stie urmatoarele: Lumina rosie inseamna oprire. in momentul cand urmeaza sa se schimbe culoarea, o sonerie puternica, instalata in aparat, da semnalul de atentie. Pana sa apara culoarea verde, adica liber, toate cele patru ochiuri luminoase sunt rosii. Aceasta dureaza zece secunde, adica tocmai timpul necesar ca vehiculele care trec in acel moment pe sub aparatul de semnalizare sa aiba timp sa inainteze, evitandu-se astfel accidente, iar pietonii aflati in trecerea de pe mijlocul strazii sa poata ajunge la trotuar.”
Dupa inaugurarea cu pompa a noului semafor – menit sa usureze munca agentilor de teren, carora le revenea dirijarea circulatiei – astfel de aparate moderne (de fabricatie romaneasca!) au fost instalate, in cursul lunii mai 1933, in Piata I.C. Bratianu; Calea Mosilor colt cu Bdul Carol; Bdul Elisabeta colt cu strada Brezoianu; Bdul Elisabeta colt cu Bdul Schitu Magureanu; Bdul Academiei colt cu str. Poincare; Calea Victoriei colt cu strada Regala si Calea Victoriei colt cu strada Verde.
In general, denumirile strazilor au ramas aceleasi, asa ca puteti identifica si dv., usor, locurile in care au fost plasate primele semafoare bucurestene, fie ele si cu un singur ochi.
http://bucuresti.tourneo.ro/primul-semafor-din-bucuresti_7614.html
sursa: http://www.jurnalul.ro/observator/trafic-auto-primul-semafor-bucuresti-606763.htm