* Calea Victoriei № 194 - Casa Cleopatra Trubeţkoi
* Calea Victoriei № 194 - Casele Nica Nenciu
* Calea Victoriei № 194 - Casa Nica Capitanovici
Cl. Victoriei colt cu Str. G-ral Gheorghe Manu 19 - Casele Principesa Cleopatra Trubetkoi (n. Ghika)
Str. G-ral Gh. Manu numerele 5 (imobilul Societatii "Generali"), 7 (Casele dr. in matematici Spiru Haret), 9-11 (Casele N. Niculescu-Dorobantu) si 17 (Casele dr. Lalu ?)
Casele de pe Cl. Victoriei 190 - 194 + colt cu G-ral Manu, Str. N. Iorga 1, 5-7 si G-ral Manu 5, 7, 9-11, 17 si 19 au comune limitele de fund de lot!!!!!! La contactul lor rezulta o suprafata de peste 1/2 hectar "vanata" de "rechinii" imobiliari pentru a construi un ansamblu rezidential urias, cu H > 7-8 etaje (declarat ca atare). Acesta a fost subiectul catorva PUZ-uri intre 2003-2008.
Casele Florescu-Manu cuprind o parcela de cca 3000 mp, pe care sunt doua corpuri: corpul A - locuinta propriu-zisa, Categoria A - si corpul B (Casa slujitorilor, Sera si Grajdul), Categoria B. Ambele au fost reclasate ca ansamblu in 2010, cand s-a operat diferentierea intre corpuri - inclusiv a reincadrarii in categoriile respective - datorita pericolului iminient de distrugere a Casei slujitorilor, deja devastate cu salbaticie inecpand din 2009. Sunt indicii ca in aceasta distrugere a fost implicata si familia Manu, care, acum vreo patru ani a vandut proprietatea recuperata unui investitor privat. Acesta doreste sa ridice un hotel de 5*****, pe mai mult de jumatate din parcela: de aceea are nevoie sa fie distrusa Casa slujitorilor. Pericolul este si mai mare pentru ca:
- la Casa Spiru Haret se urmareste distrugerea acesteia prin supraetajare cu vreo patru - cinci etaje si extinderea in curte cu un corp nou programat sa aiba vreo 7-8 etaje!!!
- peste drum de nr-le 190, 192, 194 de pe Cl. Victoriei erau programate doua buildinguri: unul pe toata parcela fostului Minister al Economiei Nationale (1937, arh. Arghir Culina - remarcabil edificiu Art Deco, de ambianta americana),
Calea Victoriei № 194 - Casa Cleopatra Trubeţkoi
Casa Cleopatra Trubețkoi
Adresa: Calea Victoriei nr. 194, sect. 1
Datare: prima jum. sec. XIX; modif. 1886
Protecție: Lista Monumentelor Istorice 2004, cod B-II-m-A-19874
Pe partea dreaptă a Căii Victoriei la nr. 194 se află o casă care nu iese aproape deloc în evidenţă nici prin proporţii, nici prin înfăţişare.
Povestea ei este una dintre cele mai atrăgătoare, legată de viaţa celor două femei ce au locuit aici în veacul al XIX-lea.
Prima a fost Cleopatra Trubeţkoi, fiica lui Costache Ghica-Brigadier devenită prinţesă prin căsătoria cu Serghei Trubeţkoi.
Cleopatra Trubeţkoi (1801/1802 - 1880), principesa cu nume de regină egipteană, a fost o româncă neaoşă, fiica marelui ban Costache D. Ghica şi a Ruxandrei Cantacuzino.
1817-1818
Dragostea incestuoasă cu unchiul său
Inteligentă, cultivată, spirituală, imposibil de intimidat, frumoasa principesă a iubit foarte mult viaţa. Încă de când a debutat în societate, prin 1817-1818, a avut un mare succes, desfăşurând o viaţă mondenă activă, în saloanele vremii din Bucureşti sau, vara, la petrecerile organizate la Băicoi. Curtată şi disputată, era foarte pretenţioasă şi nu a vrut să se implice în nici o relaţie în mod serios. Avea şi un motiv pentru acest comportament pentru că, potrivit zvonurilor epocii, se vedea foarte des cu Alexandru Ghica, unchiul ei, cu numai şase ani mai în vârstă decât ea. Înrudirea lor îi punea la adăpost de „gura lumii“, iar banul era încântat de vizitele dese pe care fratele său vitreg i le făcea.
1822
În 1822, rămasă orfană şi de tată, intră sub tutoriatul unchiului ei Grigore Ghica, care ajunge pe pe tron peste câteva luni, ceea ce aduce un plus de prestigiu şi nepoatei. Atunci, Cleopatra avea deja 20 de ani, vârstă la care, pe vremea aceea, o tânără necăsătorită era considerată „fată bătrână“, dar ea continua să refuze partidele.
O fetiţă, rodul iubirii incestuoase
După un an în care străluceşte la petreceri şi la balurile de la curte alături de fratele domnitorului, tânărul ei unchi Alexandru, acum comandant al forţelor armate ale Principatului, Cleopatra a dispărut brusc şi pentru mai multe luni din lumea aristocratică, retrasă la palatul din Băicoi.
1824
Înainte să se întoarcă la viaţa mondenă, mai frumoasă şi mai elegantă, la sfârşitul iernii anului 1824, în cercurile Ghiculeştilor a apărut o fetiţă, Zinca, dată spre creştere şi înfiere unei boieroaice sărăcite, Elena Urziceanu.
Din ascendenţa copilului s-a făcut un adevărat mister care a favorizat nenumărate bârfe. Cleopatra a devenit naşa fetiţei, dar a ţinut-o departe de Bucureşti şi de Băicoi, vizitând-o foarte rar şi discret.
Potrivit istoricului prahovean Paul D. Popescu, la nivelul unor cercuri foarte intime, se vorbea despre faptul că Zinca era fiica Cleopatrei şi a lui Alexandru Ghica, motiv pentru care Biserica nu dat „dezlegare“ căsătoriei.
Chiar dacă nu strict incestuoasă – tatăl Cleopatrei şi Alexandru erau fraţi vitregi, relaţia era socotită astfel de biserica ortodoxă, puţin tolerantă în astfel de probleme.
1828
Dragostea fulgerătoare şi scurtă cu prinţul Serghei Trubeţkoi
În mai 1828, armatele ruseşti au ocupat Principatele, într-un nou război ruso-turc. În acest timp, Cleopatra, pe atunci în vârstă de 26 de ani, îşi petrecea cea mai mare parte a timpului în Capitală, unde îl cunoaşte pe prinţul Serghei Trubeţkoi.
Acesta era membrul unei vechi familii aristocratice, înrudită cu cea imperială, foarte bogată, stăpânind zeci de mii de desatine de pământ şi de „suflete“. Serghei Trubeţkoi era mai mare cu 10 ani decât Cleopatra, colonel în armata rusă, pe cale de a deveni general, un bărbat chipeş şi elegant.
Dragostea a fost fulgerătoare. În câteva zile, cei doi s-au logodit, iar prinţul i-a cerut mâna tutorelui ei, Grigore Ghica. A urmat o petrecere de căsătorie opulent, urmată de luna de miere petrecută la Băicoi.
Din păcate, căsnicia a fost scurtă, de numai câteva luni şi trăită pe apucate, din cauza operaţiunilor militare. La asediul Brăilei, prinţul Trubeţkoi a căzut pe front, iar Cleopatra a rămas văduvă, după mai puţin de jumătate de an de când îl cunoscuse.
Istoria familiei Ghica consemnează că din această căsătorie a rezultat totuşi o fată, Agafokleya, căsătorită cu Pavel Nicoleavitch Klushin. A murit în 1905, fără a avea copii.
După căsătorie, Cleopatra a rămas cu o avere impresionantă - cadourile primite de la soţul ei, prinţul Serghei – va purta cu mândrie, până la sfârşitul vieţii, titlul de prinţesă.
Seducţia asupra lui Lamartine
Cleopatra revine la dragostea incestuoasă cu unchiul său, dar Alexandru Ghica, abia urcat pe tron, s-a îndrăgostit nebuneşte de o tânără rusoaică, contesa Van Suchteln.
1834
Prinţesa, trecută pe planul al doilea, a hotărât să se expatrieze în 1834. O vreme a stat la Sankt Petersburg, la rudele fostului soţ, unde a fascinat cu frumuseţea, simţul muzical şi al dansului, dar şi cu franceza ei ireproşabilă.
A urmat o călătorie în Europa, un drum lung, făcut în bună parte cu trenul, fiind, probabil, potrivit istoricului Paul D.Popescu, prima româncă ce a utilizat un asemenea mijloc de transport , a poposit la Varşovia, la Viena şi în câteva oraşe germane.
În Franţa a stat aproape un an şi jumătate, mai ales la Paris, unde a frecventat saloanele unde se producea Alphonse de Lamartine, poet deja celebru. Cleopatra s-a lăsat sedusă de poezia romantică şi de farmecul acestuia. Nu se cunosc foarte multe despre această perioadă, dar este cert că Lamartine i-a oferit Cleopatrei, cu o dedicaţie măgulitoare, un exemplar din “Meditations poetiques“ şi i-a făcut cunoştinţă cu alţi poeţi, scriitori şi artisti.
1840
A fost deţinută de prinţesa Cleopatra Trubeţkoi căsătorită cu un prinţ din familia ţarului dar româncă aparţinând familiei domnitorului Ghica.
- Pe noi în copilărie ne intriga acest nume strein care nu se potrivea nici cu casa, nici cu locul respectiv. Această Cleopatra era însă româncă get beget, fiind fiica lui Constantin Ghika şi a Ruxandrei Cantacuzino. Fusese măritată cu Piotr Trubetskoy din marea nobilime rusă, dar s-a stabilit la Bucuresti după ce în 1840 a rămas văduvă.
Prima proprietareasa a fost Cleopatra Trubețkoi, fiica lui Costache Ghica (zis Brigadierul deoarece servise în armata Rusă unde căpătase gradul de general de brigadă), soră a doi domni, Grigore Ghica IV și Alexandru Dim. Ghica, devenită prințesă prin căsătoria cu Serghei Trubețkoi, un prinț foarte avut din Rusia. După cum o arată un portret de epocă, dar și o veche fotografie, ajustată în tempera, recent descoperită în colecțiile Academiei Române, Cleopatra Trubețkoi era o femeie foarte frumoasă, cu „un obraz alb ca laptele, încadrat de zulufii unui păr negru și mătăsos“, așa cum o descrie George Potra în cartea sa, „Din Bucureștii de ieri“. După moartea soțului ei, a locuit o vreme la Paris unde își deschisese un salon literar, frecventat chiar de Lamartine. Revenită în țară a a cumpărat casa de pe Calea Victoriei pe care a renovat-o și redecorat-o și pe care a mobilat-o luxos, urmând moda pariziană. Cultă și foarte manierată, și-a continuat și aici preocupările artistice, deschizând în casa sa un salon literar unde se asculta și muzică aleasă.
Se poate spune despre ea că este ultima mare boieroaică care a trăit în Prahova pentru că, deşi a petrecut perioade lungi de timp la Bucureşti sau peste hotare, cea mai mare parte a vieţii ei s-a desfăşurat în conacul de la Băicoi, , acolo unde s-a considerat, mai mult decât oriunde, acasă.
În al doilea rând, „Cleopatra Trubeţkoi s-a implicat în viaţa socială şi mondenă a epocii, depăşind cu seninătate şi aplomb multe din prejudecăţile vremii şi ale clasei din care făcea parte, cu privire la locul şi rolul femeii în societate“, consemnează regretatul istoric prahovean Paul D. Popescu, care i-a dedicat principesei un studiu foarte documentat.
Cladirea pe care o putem admira astazi pe Calea Victoriei nr. 194, renovata si redecorata, devenea atunci un loc de intalnire pentru intelectualitatea epocii, printre invitatii uzuali fiind si poetul Cezar Bolliac care obisnuia sa ii dedice printesei versuri, in semn de recunostinta pentru dragostea ei pentru arta, pentru intelegerea fenomenului artistic si gustul rafinat cu care Cleopatra a fost inzestrata. Printesa a incurajat mult literatura fiind o cititoare pasionata. Avea relatii cu mai toti scriitorii romani, le imprumuta carti din biblioteca ei, iar pe unii ii ajuta cu bani sau le oferea lungi sejururi la conacul sau de la Baicoi.
Potrivit acestuia, Cleopatra a introdus în vestimentaţia şi în viaţa ei cotidiană elemente moderne, occidentale pe care mulţi, nu numai femei, au încercat să le imite. S-a implicat indirect şi în viaţa politică a ţării, a avut relaţii cu scriitori şi artişti, pe unii dintre ei ajutându-i direct, jucând un rol important în promovarea culturii naţionale.
1843
În salonul Cleopatrei Trubeţkoi au mai concertat tânărul compozitor român Dumitru C. Florescu şi vestitul pianist Leopold Mayer, care a dat câteva concerte în Bucureşti în 1843.
I se face dor de casă şi se întoarce, nu fără un lung ocol prin alte ţări.
1846-1847
Liszt şi Carol I i-au fost oaspeţi
Atât înainte cât şi după exil, seratele muzical-literare de la conacul de la Băicoi au avut un deosebit răsunet în epocă, reunind întreaga lume artistică şi societatea cultivată a vremii.
De altfel, oaspete de seamă i-a fost, între decembrie 1846 și ianuarie 1847, a fost găzduit în casa Cleopatrei de pe Calea Victoriei, marele pianist Franz Liszt, care poposise pentru scurt timp în Principate, în călătoria sa spre Sankt Petersburg (la Iași avea să-l cunoască, impresionat, pe Barbu Lăutaru).
- Bunica mea avea grijă de câte ori treceam cu ea prin faţa ei să-mi amintească că tatăl ei, Griguţă Cantacuzino ascultase, în anul 1846, pe Franz Liszt dând un recital de vioară în salonul de la etaj. Ba chiar acesta ieşise la un moment dat cântând pe balconaşul de pe Calea Victoriei. Considera acest episod ca o dovadă a nivelului de cultură al elitelor româneşti încă înainte de Revoluţia de la 1848. Era o problemă care o frământa căci - aşa cum mi-a povestit - în adolescenţa ei, fiind invitată cu părinţii ei la un castel din Franţa, cei de acolo au întrebat-o dacă în Valahia oamenii merg desculţi, îmbrăcaţi în piei de animale şi locuiesc prin peşteri. Era imaginea pe care mulţi din apusul european o aveau despre Ţările Române la mijlocul secolului XIX.
La conacul prinţesei din Băicoi a luat dejunul şi domnitorul Carol I în prima sa vizită la Sinaia.
Deşi încă tânără, Cleopatra Trubeţkoi nu s-a mai recăsătorit. Unele surse spun, însă, că a avut o relaţie cu administratorul moşiei Băicoi, Costache Călinescu, despre care alţii susţin că acesta ar fi fost chiar al doilea soţ al prinţesei, lucru susţinut în parte şi de înmormântarea acestuia chiar în curtea capelei construită de prinţesă.
Din moşia de la Băicoi a Cleopatrei, acum centru al oraşului, au rămas două pavilioane ale fostului conac boieresc, o capelă în ruină, unde a fost înmormânată prinţesa, şi o biserică, pictată de Nicolae Grigorescu.
1862
Ultimii ani Printesa Cleopatra a preferat sa ii petreaca in singuratate. A fost vazuta in public ultima oara, in Bucuresti, in anul 1862, cu prilejul inmormantarii lui Alexandru Ghica. Se stinge din viata in anul 1880, neexistand niciun fel de stiri despre ultima parte a vietii sale.
1880
Dupa moartea prinţesei Trubeţkoi, in 1880, un bogat negustor craiovean pe nume Zaharia Nenciu, refugiat din Macedonia, cumpara aceasta casa pentru fiica lui, Nyka. Se poate desluși deasupra, pe fronton, litera – N – monograma bogatului negustor Nenciu, inscrisa intr-un medalion. Aceeasi litera poate fi vazuta si pe feroneria portii ce deschide cale spre curtea interioara.
http://www.comisarul.ro/diverse/secretul-boieroaicei-romance-cleopatra-trube%C5%A3koi-f_536718.html
http://ghideuropean.ro/actualitati/bucuresti-case-boieresti-16-casa-cleopatra-trubetkoi/
Calea Victoriei № 194 - Paharnicul Manolache Faca
primele decenii ale veacului al XIX-lea
1829
- logofătul Manolache era un nume care te ducea imediat cu gândul la opulenţă, la multe bunuri care se odihneau în cufărul vechi al moşiei. În prima zi a anului 1829, spune istoricul Dan Falcan, a avut loc un atac de pomină, când doi haiduci s-au deghizat în colindători şi l-au jefuit pe unul dintre cei mai bogaţi oameni din Bucureşti. „Tunsu şi Grozea, aşa se numeau cei doi haiduci care au intrat în casele logofătului Manolache“, după cum povesteşte Falcan, care spune că aceştia i-au luat boierului tot ce avea. Cei doi jefuitori se împrieteniseră cu trei ani în urmă şi aveau o metodă inedită de a-i lăsa pe boieri fără agoniseală: după ce jefuiau, dispăreau prin sistemul de canalizare de sub oraş. Pe sub Bucureşti se întindea un sistem de coridoare bine pus la punct, pe care cei doi haiduci îl cunoşteau foarte bine. Imediat după ce dădeau o lovitură şi plecau cu buzunarele pline de bijuterii, cei doi haiduci dispăreau în subteran şi reuşeau de fiecare dată să îşi piardă urma.
- Haiducii lui Grozea au dat câteva lovituri spectaculoase (au „calcat“ case de arendasi, dar si resedintele unor mari boieri precum banul Iordache Filipescu sau vornicul Tudorache Furtuna), dar si minore, atipice, precum spargerea unor bacanii. Daca prima faza a haiduciei celor doi a fost una urbana, dupa 1829, Grozea si Tunsu vor organiza o ceata în codru (prima lovitura în aceasta formula a fost de-a dreptul aventuroasa – deghizati în tarani care ureaza cu plugusorul prin Bucuresti, cetasii au pradat casele logofatului Manolache, case aflate în centrul orasului;
- Imediat după ce dădeau o lovitură şi plecau cu buzunarele pline de bijuterii, cei doi haiduci dispăreau în subteran şi reuşeau de fiecare dată să îşi piardă urma, după cum spune Falcan. „În zona Panduri, acolo unde l-au jefuit şi pe logofătul Manolache, erau foarte multe coridoare. Aveau cam trei metri înălţime şi doi lăţime“, potrivit istoricului. Aşa au reuşit ani de-a rândul cei doi haiduci să bage spaima în oamenii cu stare, iar Tunsu avea să rămână în istoria Bucureştiului cunoscut ca „Năluca“, pentru modul în care dispărea imediat după ce jefuia un nou boier.
1840
Cleopatra devine prințesa prin casatoria cu Serghei Trubețkoi, un print dintr-o familie nobiliara rusa si locuieste in Rusia pana la moartea sotului, in 12 aprilie 1840, cand, la indemnul lui Alexandru D. Ghica, se stabileste in Bucuresti si cumpara aceasta casa de la boierul Faca cu suma de 3.500 de galbeni.
Cleopatra Trubeţkoi, fiica lui Costache Ghica-Brigadier cumpără casa construită în primele decenii ale veacului al XIX-lea de paharnicul Manolache Faca, renovând-o şi redecorând-o.
Pe partea dreaptă a Căii Victoriei, la nr. 194, aproape de capătul dinspre Piața Victoriei, aflăm o casă care nu iese aproape deloc în evidență nici prin proporții, nici prin înfățișare. E o clădire mai degrabă modestă, dacă e să o comparăm cu celelalte mult mai răsărite și mai impunătoare care o înconjoară: Palatul Nababului, casa avocatului Costică Dissescu, casa Grădișteanu-Ghica sau cea care a aparținut mai întâi lui Filip Lenș și apoi lui Gună Vernescu, unul dintre membrii fondatori ai Partidului Liberal. Spre Calea Victoriei casa arată o fațadă simplă, lipsită de opulente ornamentații, vopsită în galben-pal.
1846
La sfârşitul anului 1846 a avut norocul de a-l avea drept oaspete pe marele pianist Franz Liszt, care a dat în Bucureşti trei concerte, unul la palat şi două la Sala Momolo.
Cine ar putea crede ca aici a concertat odinioară inegalabilul Franz Liszt? Sau că aici au locuit două dintre cele mai rafinate și elegante femei ale protipendadei bucureștene din veacul al nouăsprezecelea?
Sursa: Citeste mai mult: adev.ro/natoc0
Citeste mai mult: adev.ro/myqc1d
Calea Victoriei № 194 - Casele Nica Nenciu
1880
După moartea prinţesei Trubeţkoi în anul 1880, casa e cumpărată de un negustor de origine probabil bulgară, pe nume Nenciu, a cărui fiică, Nyka, născută la Craiova, era socotită de Gheorghe Crutzescu cea mai „elegantă femeie din Bucureștii sfârșitului veacului trecut“. Femeie extraordinar de frumoasă, înclinată spre lux, dar și nestatornică la fire, ea a fost căsătorită de mai multe ori, trecând și prin multe alte aventuri. Despre extravaganțele ei povestește același Gh. Crutzescu în cartea „Bucureștii de altădată“, spunând lămurit că Nyka „avea nu numai cingătoarea muscalului asortată cu culoarea rochiei pe care o purta, dar și căptușeala trăsurii“. Fix la ora cinci după-masă ea se urca în luxosul ei landou, comandat la Paris și ieșea în plimbare la Åžoseaua Kiseleff, pentru a fi admirată și a stârni invidia protipendadei.
Deasupra, pe fronton, se poate desluși, înscrisă într-un medalion, monograma utimului proprietar, bogatul negustor Zaharia Nenciu. Aceeași literă – N –o vedem și pe feroneria porții ce deschide cale spre curtea interioară, în capătul căreia, pe o palmă de loc râd în soare crăițe, gladiole și condurași. Interioarele, servind drept sediu unei asociații guvernamentale sunt mai degrabă cenușii, înghesuite și văduvite de lumină.
Text de Calin Colacel http://tabu.realitatea.net/aztiai-c-n-casa-cleopatra-trubetkoi-a-concertat-franz-liszt/
1886
Casa Nenciu - Trubeţkoi (nr 194) a fost construită în 1886 în stil eclectic. Este o construcţie impunătoare bine conservată în privinţa feroneriei, vitraliilor şi ornamentelor.
Calea Victoriei № 194 - Casa Nica Capitanovici
Următoarea proprietară a fost Nica Capitanovici, una din cele mai frumoase şi rafinate femei din Bucureşti care atunci ˝când ieşea cu caleaşca, asorta la culoarea rochiei, cingătoarea muscalului şi căptuseala caleştii˝.
După moartea prinţesei Cleopatra Trubeţkoi, casa a intrat în posesia unui bogat moşier, Zaharia Nenciu a cărui fiică, Nica Capitanovici, era socotită de Gheorghe Crutzescu cea mai „elegantă femeie din Bucureştii sfârşitului veacului trecut“. Era o femeie foarte frumoasă (Constantin, fiul generalului vecin se urca adeseori pe gard s-o privească) nu mai puţin extravagantă, acelaşi Crutzescu povestind că „avea nu numai cingătoarea muscalului asortată cu culoarea rochiei pe care o purta, dar şi căptuşeala trăsurii“.
- Casa Trubetskoy este cunoscută de mulţi sub numele de casa Nenciu căci a fost cumpărată de un moşier, Zaharia Nenciu, care a rămas celebru datorită fiicei sale. Aceasta a fost una din curtezanele frumoase ale Bucureştiului de altădată care a frânt multe inimi şi a scandalizat societatea de atunci ca un fel de Jeanne de Pougy a României.
SURSA
http://www.revistaclipa.com/6338/2011/12/inedit/memoriile-unui-boier-de-vita-viii
Cal. Victoriei colt cu Str. G-ral Ghe. Manu 9-11 - Casa Niculescu-Dorobanţu
- Casa este construita intr-un stil neorenascentist francez, spunandu-se ca modelul ar fi fost castelul Louis XII de pe Valea Loirei, intre 1896 si 1911 pe terenul pe care sotia omului politic liberal Ilie Iorgu Niculescu-Dorobantu, Tatiana Bratianu, fiica lui Ion C. Bratianu, il primise ca zestre. De altfel, in perioada interbelica aici a fost sediul Partidului National Liberal. Palatul Louis XII
Din pacate curtea stramta nu lasa sa i se vada intreaga splendoare si nu ii pune in evidenta potentialul – stil gotic, caramida aparenta, ferestre sculptate in piatra, turnul inalt, acoperis de ardezie, coloanele de piatra de la terase, plafoanele din lemn (se vad putin si la exterior, pe sub arcadele unde azi isi parcheaza gipurile) si garguile de la scurgerile de sus.
- Înscrisă în Lista Monumentelor Istorice din 2004, poziţia 1413, cod B-II-m-A-19131, este în prezent proprietatea Solar Boneh, o firmă de construcţii industriale şi civile "cu relaţii", înfiinţată în 1992. Condiţiile în care statul a vândut un monument categoria A, care nu îi aparţinea şi care de altfel era revendicat atât de un posibil descendent al familiei Niculescu Dorobanţu, cât şi de Aşezământul Ion. C. Brătianu, sunt neclare.
TAŢIANA (1870-1940)
Fiica lui Ion C. Brătianu, mărturisea într-o scrisoare din tinereţe că a "luat toată cochetăria şi uşurinţa" nelăsând nimic celorlalte trei surori: Sabina, Măriuţa şi Pia. "A fost dintotdeauna foarte frumuşică. Îi plăceau hainele de gală, blănurile, pălăriile. Îi plăceau lucrurile frumoase. Cochetă când era vorba de ea, era la fel de cochetă când era vorba de casă. Voia ca totul să fie perfect şi le spunea prietenelor ei: O să vă arăt cutare cameră când o să fie complet mobilată.
1900-1901
Adesea doar ceea ce e provizoriu durează, şi din păcate, mătuşa Taţi n-a putut niciodată să realizeze ceea ce-şi pusese-n gând să facă", scria în 1943 Nicolae Pillat, nepotul ei. Marea ei pasiune a fost muzica, iar dacă Sabina se limita la a asculta şi a organiza concerte, Taţiana a luat aproape toată viaţa lecţii de "solfegii", fiind maniera ei preferată "pour passer le temp". "În 1900 s-a căsătorit cu Ilie Niculescu Dorobanţu, căruia toată lumea îi spunea Nicol. Mătuşa şi unchiul au avut un fiu, Ion, care s-a născut în 1901. Îi spuneam Budu", scria Nicolae Pillat.
1910
ÎN STIL LOUIS XII
În scrisoarea de la 9 mai 1910 către Măriuţa Pillat, sora ei aflată la Paris, Taţiana spunea: "cred că vom avea o casă foarte frumoasă în stil Louis XII cu piatră sculptată şi brique apparentă". Zidăria aparentă de cărămidă în nuanţe diferite de roşu, elementele constructive şi decorative, ferestrele ample cu menouri sculptate în piatră în stil neo-gotic francez, detaliile traforate ale teraselor şi ferestrelor, cornişele, gargouile, siluetele turnurilor, toate amintesc de catedralele gotice şi conferă clădirii distincţia şi eleganţa unei reşedinţe de la începutul secolului al XX-lea.
1913
La 25 septembrie 1913 Taţiana mărturisea surorii sale mai mari, Sabina Cantacuzino "de castelele de pe Loire nu îţi mai vorbesc, sunt orbită de atâtea frumuseţi şi foarte mândră am constatat că fără comparaţie posibilă cu acestea, casa mea este foarte frumoasă".
Din păcate, din cauza străzii înguste, palatul pare înghesuit.
Se păstrează încă jocul faţadelor dintre piatra frumos sculptată şi cărămida aparentă de diferite nuanţe, aşezată într-un model romboidal, care este deosebit, remarcându-se expresivitatea compoziţiei. Are parterul marcat printr-un soclu înalt din piatră. Golurile faţadelor sunt tratate diferit, având forme foarte variate.
Ancadramentele ferestrelor şi portalul intrării oficiale sunt elegant sculptate. Arcul frânt marchează toate ferestrele, portarurile şi elementele decorative. Vitraliile contribuie de asemenea la crearea atmosferei.
1910
Din arhivele PMB aflăm că cererea pentru autorizaţia de construcţie a unei case cu subsol, parter şi etaj a fost depusă la 14 mai 1910. Planurile primesc autorizaţia nr. 7402 de la 3 iunie 1910 pentru "un corp de clădire cu 2, 3 şi 4 caturi, de zid masiv, acoperit cu ţiglă", având o suprafaţă de 668.29 mp. Lucrările de construcţie au început în 1910 şi s-au încheiat deabia în 1923.
Planul reşedinţei este neregulat. Casa mare cu etaj, bine luminată, avea la demisol sufrageria de vară, office de vară, bucătăria, pivniţa, cămara, oficiu şi camere ale slugilor. Spre stradă la parter era anticamera şi biroul, un hall mare, iar spre grădină, salonul, florăria şi sufrageria, apoi oficiul, cămara, camerele slugilor şi o baie. Vestibulul parterului, luminat de ferestre cu vitralii, este decorat original cu sculpturi aşezate ingenios, pentru a mări spaţiul, are două scări.
La etaj spre stradă erau sala de studiu şi biblioteca, apoi un salon cu ferestre ample în stil neogotic, iar spre grădină, odaia doamnei şi cea a domnului, amândouă aveau o baie comună şi acces pe terasă. Din odaia doamnei se intra în odaia copilului, apoi urma camera guvernantei, o baie şi scara de serviciu.
MUZEU ÎN MINIATURĂ
Pentru a decora interioarele căminului ei, în afară de artă tradiţională românească, Taţiana a achiziţionat obiecte din anticariatele din Paris şi München. Din Spania de asemenea a adus piese de mobilier şi tapiserii.
1911
În august 1911 se afla la Karlsbad, urmând să plece la München şi Paris, îi cerea Sabinei adrese de anticari. Apoi îi scria acesteia la 3 septembrie 1911, din München, "am fost la anticari, dar nu au nimic pentru mine, adică pentru stilul palatului, care este făcut în stil francez gotic şi are sculpturi fine, am găsit la Gregor două bahuts, dar nu de comparat cu al lui Ionel, sunt mai mult din locuinţe. La Böhler, la care am găsit lucruri foarte frumoase, mai ales Renaissance, am văzut şi două bahuts gotice frumoase, dintre care unul cu picturi şi sculptură, iar celălalt numai cu sculpturi, fiecare 2.500 de mărci.
La Holbing nu am găsit decât sfinţi. Mi-a dat adresa casei Hess, pe care o vinde el toată şi care conţine o odaie întreagă gotică. Îmi pare rău că n-am nimerit cu tine aici, fiindcă ai autoritate mai multă, eu nu prea îndrăznesc".
1912
Un an mai târziu, în noiembrie 1912, aflăm din scrisoarea către Măriuţa, că Taţiana amenaja "salonul şi biroul lui Nicol, sufrageria şi bufetul fiind terminate. Peste o lună va fi de abia gata partea în care şădem acuma. De cealaltă nu mai vorbesc. Nădăjduiesc că o să o am la vară sau la toamnă. Mâine abia ne vom muta în odaia noastră de culoare, ca să aranjez pe a lui Ion. Am şi multă întârziere, fiindcă l-am trimis pe Zamfir la mama să îi scuture casa, astfel încât voi aştepta pentru mine".
O lună mai târziu o anunţa pe aceasta că "a sosit chauffeurul, dar că în casa cea nouă, nici o înaintare. Pare că lucrătorii au adormit cu toţii şi arhitectul cu ei". Saloanele, biroul, sufrageria trebuie să fi fost foarte frumoase, făcute ca de "arătare". Interiorul era probabil un muzeu în miniatură.
NU ESTE DE VĂNZARE
După primul război, Ilie Niculescu Dorobanţu avea probleme financiare, iar Taţiana îi scria Sabinei, la 4 decembrie 1920 "viaţa se scumpeşte din ce în ce, cu toate că se anunţă o grabnică ieftinire. (...) Nicol mi-a scris ca să mă întrebe dacă consimt ca să primească oferta lui M. Blank, care vrea să ne cumpere casa. Dar când mă gândesc ca să dau casa mea, la care am muncit atât, acestui om infect şi infam, nu mă pot hotărî. În orice caz, nu mai puţin de 15 milioane". Deşi oferta era una avantajoasă, soţii Niculescu Dorobanţu au refuzat-o.
CUFUNDAT ÎN LINIŞTE
După moartea fiului lor au dus o viaţă retrasă. După moartea soţiei sale, Ilie Niculescu Dorobanţu scria nepotului său: "Nu-ţi poţi imgina cât e de îngrozitor să rămâi singur, aşa cum am rămas eu. Nu pot să cred că n-o voi mai vedea. De fiecare dată când se deschide uşa, mi se pare că va intra în cameră, dar degeaba. Săraca Taţi, ar fi fost de 100 de ori mai bine să fi murit eu, nu ea, o femeie plină de viaţă, sănătate şi bunătate.
A suferit 32 de zile, inima ei care era atât de puternică s-a oprit brusc, probabil din cauza infecţiei. La 12 noiembrie 1940, la 11:30, s-a stins încet, privindu-mă, şi aveam impresia că voia să îmi spună ceva. Despărţirea asta a fost îngrozitoare. Stau tot aici, într-un apartament pe care mi l-am amenajat la demisol. N-aş mai fi putut să stau sus, căci tavanul dormitorului a fost distrus de cutremur, iar peretele dinspre grădină stă să cadă, înclinat între cinci şi opt centimetri. Casa a avut mult de suferit în urma cutremurului".
"Unchiul Nicol şi-a amenajat acolo un apartament, în două camere mai mici. Îmbătrânit, un pic adus de spate, slăbit - el, care cântărea mai mult de o 100 de kilograme, bolnav, unchiul trăieşte acolo singur, trist, pierdut şi fără scop. Înconjurat de nenumărate fotografii ale soţiei şi fiului său, nu-i mai rămâne decât amintirea celor pe care i-a iubit", mărturisea N. Pillat. Ilie Niculescu Dorobanţu a murit singur la 8 noiembrie 1943.
TESTAMENT
De la începutul secolului al XX-lea şi până în 1941, Ilie Niculescu Dorobanţu a fost şeful organizaţiei liberale din Ilfov, de multe ori prefect de Ilfov şi director timp de 34 de ani al băncii Ilfov. În testamentul său, făcut public încă din timpul vieţii sale, a donat acest imobil Aşezământului Ion C. Brătianu cu condiţia ca acesta să devină muzeu şi să poarte numele său, al soţiei şi al fiului lor. Soţii Niculescu Dorobanţu au lăsat prin testament "efecte, acţiuni şi obiecte cu care să se înceapă şi să se întreţină muzeul, menit în special să strângă în el amintirile familiei şi eventuale achiziţiuni ale altor persoane", spunea la înmormântarea acestuia, la 11 noiembrie 1943, George Marinescu, directorul Aşezământului Ion C. Brătianu.
Pe website-ul Primăriei Bucureşti http://www.pmb.ro apar două dosare de revendicare a acestui imobil. Dosarul nr. 9372 de la 7 august 2001 care reprezintă o cerere de revendicare prin Legea 10 a domnului Ion Miclescu. Acest posibil descendent al familiei Niculescu Dorobanţu revendică din 1995 imobilul. La 22 ianuarie 2002 a fost depus dosarul nr. 22048 prin care Aşezământului Cultural Ion C. Brătianu revendica imobilul. Până în prezent, nici o restituire.
SURSA
Read more: http://bucurestiinoisivechi.blogspot.com/2009/06/la-burlane-casa-niculescu-dorobantu.html#ixzz3vuczOPUA
http://jurnalul.ro/timp-liber/casa/palatul-in-stil-louis-xii-din-strada-verde-numarul-9-530161.html
http://arhitectura-1906.ro/2015/07/resedinta-ilie-i-niculescu-dorobantu-monument-istoric/
Calea Victoriei № 196 - Casa Dissescu-Institutul de Istorie a Artei
Casa Dissescu (nr. 196) găzduieşte azi Inst. de Istoria artei Gh. Oprescu.
Este situată pe colţul dintre Calea Victoriei şi str. Gral Gh. Manu, vizavi de muzeul Enescu.
Intre biserică şi strada General Manu, care mai înainte se numea strada Verde, se află o casă în stil neoromânesc a cărei formă de astăzi o datorăm arhitecţilor Gr. Cerkez şi A. Clavel. Este o clădire de la începutul secolului XX şi a aparţinut cândva principelui Grigore Sturdza, zis Viţelul, care a cedat-o drept onorariu marelui avocat C. Disescu, care a fost profesorul tatălui meu. De aceea este cunoscută sub numele de casa Disescu. A fost la un moment dat sediul Institutului de Cultură Italiană. Acum este sediul Institutului de Istorie al Artei „G. Oprescu” al Academiei Române.
1860
Casa Dissescu a fost construită în două etape - prima etapă în 1860, corpul de pe Calea Victorie, iar apoi, a doua etapă, i-a fost adăugat și corpul de pe strada Manu (fosta Strada Lemnea).
1892
La 1892 casa apare în proprietatea Mariei Lupu Bogdan. Actul mentioneaza ca aceasta isi repara „casele cu doua caturi din fata”. Dupa ca ve achizitiona imobilul, Dissesu ii solicita pe Grigore Cerchez si Alexandru Clavel sa transforme cladirea fara a modifica structura cladirii. Cei doi concep un proiect în care utilizează cu ingeniozitate elemente de vocabular specifice stilului neoromânesc, aflat la început de secol în plină eflorescenţă. Odată cu finalizarea lucrărilor, Calea Victoriei - inima Bucureştiului monden şi cultural de odinioară - se îmbogăţea cu o nouă bijuterie arhitectonică.
1910
Casa Dissescu a fost refăcută în 1910 de arhitectul Cerchez fără a i se modifica aspectul. Casa are două faţade: cea dinspre calea Victoriei are o logie lungă în stil brâncovenesc iar cea din str. Lemnea unde este intrarea principală are trei arcade sprijinite pe creneluri sculptate de piatră. Proprietarul C. Dissescu a fost un eminent jurist, profesor universitar şi prim ministru.
După moartea lui casa a căpătat diverse destinaţii printre care şi cămin IPB
1910 - 1912
După ce a achiziționat imobilul, juristul Constantin G. Dissescu (1854 - 1932), profesor universitar, autor al primului curs românesc de drept constituțional, fost totodată - pentru scurt timp - ministru de justiție[2], i-a solicitat pe arhitecții Grigore Cerchez și Alexandru Clavel să transforme clădirea, fără a-i modifica structura. Lucrările s-au desfășurat în anii 1910 - 1912.
Edificiul se impune atenției prin echilibrul proporțiilor sale și, mai ales, prin elemente tradiționale de arhitectură românească. În fațada dinspre Calea Victoriei este inclusă o loggie în spiritul arhitecturii brâncovenești. Interesant tratată este și fațada dinspre strada Lt. Dumitru Lemnea. Aici se află corpul intrării, care are trei arcade sprijinite pe coloane cu caneluri răsucite și unite la bază prin balustrade de piatră sculptată cu bogate motive ornamentale.
1932-1956
După moartea lui Constantin Dissescu, survenită în 1932, casa a găzduit Institutul de Cultură Italiană (1933 – 1949), apoi Institutul Româno – Rus, până în 1956, devenind apoi Cămin al Institutului Politehnic, apoi sediu pentru Direcția Stufului din Ministerul Industriei Chimice. Datorită diverselor schimbări funcționale, clădirea a suferit o serie de modificări și amenajări, o parte din ele alterând monumentul.
1955
Casa Dissescu din București este situată la intersecția Căii Victoria cu strada G. Manu, vizavi de Muzeul George Enescu, este declarata, din 1955, monument istoric de clasa A (importanță națională). Actualmente, aici funcționează Institutul de Istorie a Artei.
1967
dar din 1967 a fost atribuită Institutului de istorie a Artei al Academiei Române Gh. Oprescu. Deşi casa a suferit multe consolidări, nu i s-a alterat stilul tradiţional românesc. În interior deţine cea mai valoroasă bibliotecă de artă din ţară şi un bogat patrimoniu constând din opere de artă şi mobilier original obţinut din donaţii valoroase.
Institutul de Istoria Artei „George Oprescu” este un institut al Academiei Române, situat pe Calea Victoriei 196 (Casa Dissescu).
Casa Dissescu din București este situată la intersecția Căii Victoria cu strada G. Manu, vizavi de Muzeul George Enescu, și este declarat, din 1955, monument istoric de clasa A (importanță națională). Actualmente, aici funcționează Institutul de Istorie a Artei.
1967-2000
Institutul de Istoria Artei a fost găzduit iniţial în fostul palat regal, devenit Muzeul de Artă al R.P.R., apoi într-un imobil aflat lângă palatul C.E.C.
2000
La începutul anilor 2000 edificiul a fost renovat. Spațiile interioare, care păstrează încă elemente din decorația imaginată de Grigore Cerchez, adăpostesc patrimoniul Institutului de Istorie a Artei “George Oprescu” al Academiei Române, amenajat aici din 1967. Institutul, care poartă numele celui care i-a pus bazele, are un valoros patrimoniu, constând dintr-o bibliotecă de artă unică în țară, arhive documentare, o colecție valoroasă de mobilier și de artă plastică provenind din donațiile făcute de profesorul Oprescu, de inginerul Gheorghe Balș și de familia Busuioceanu.
Read more: http://bucurestiinoisivechi.blogspot.com/2009/09/calea-victoriei-5-casa-dissescu.html#ixzz3lA7NTpKU
http://www.revistaclipa.com/6338/2011/12/inedit/memoriile-unui-boier-de-vita-viii
Calea Victoriei 198 Biserica Sf. Vasile
- Prima biserica de aici a fost construita probabil din lemn, în secolul al XVIII-lea, sau poate chiar mai devreme, într-o zona de paduri si balti, în mahalaua care va purta si ea putin mai târziu numele de Sfântul Vasile, de pe calea Podul Mogosoaiei. În zilele noastre aceasta artera importanta a orasului poarta numele de Calea Victoriei, amintind de intrarea în oras si de trecerea prin fata bisericii a armatelor române ce se întorceau biruitoare din razboiul de indepententa de la 1877 precum si din diferite etape ale celor doua Razboaie Mondiale.
- Biserica Sf. Vasile cel Mare care în forma ei de astăzi datează de la începutul secolului XX, dar care este ridicată pe locul unei vechi biserici din secolul XVIII, când aci erau numai mlaştini şi păduri. Biserica avea acelaşi aspect, dar nu avea clopotniţa de azi care este foarte recentă.
Este prima biserică în care am intrat. Mi-aduc aminte că aveam circa 4 ani când mama şi bunica mea, care era în consiliul parohial al bisericii, m-au dus la o slujbă. Am fost impresionat de atmosferă, de veşmintele liturgice, de ceremonial, dar mai ales de cădelniţare. Am fost surprins că preotul cânta rugăciunile şi am întrebat atunci pe mama de ce nu vorbeşte şi nu se roagă lui Dumnezeu ca toată lumea. Nu-mi aduc aminte de explicaţia care mi-a fost dată. De asemenea, îmi amintesc de fascinaţia pe care mi-a produs-o ochiul pictat pe frontonul bisericii. Evident că nu aveam nici cea mai mică idee a simbolismului complex al ochiului. Mi se părea pur şi simplu straniu acest ochi unic care mă privea.
Bunica mea mergea regulat la liturghii şi avea un scaun al ei cu numele gravat pe o plăcuţă de alamă, scaun pe care-l mai păstrez.
Pe vremea aceea era paroh preotul Zamfir, care mă botezase şi care a trăit mult. Când eram student încă mai era paroh.
sec XVII-XVIII
Daca aici a existat o biserica de lemn înca din veacul al XVIII-lea pe un teren înconjurat de ape si mlastini, adica putin populat, propice unei sihastrii mai vechi în jurul Codrilor Vlasiei, cum mentioneaza Nicolae Stoicescu si Nicolae Iorga, este posibil sa fi fost chiar un schit de calugari la marginea Bucurestiului de atunci. Acesta va fi avut legaturi cu Sfântul Munte Athos sau va fi fost înzestrat de un boier sau domnitor cu sfinte moaste. Marturie ne sta racla sub forma unei coperti de Evanghelie cu inscriptii grecesti si lucratura de argint în spiritul traditiei athonite cel mai probabil din sec XVII, ce adaposteste particele din sase sfinti si o bucata din Lemnul de viata datator al Sfintei Cruci. De asemenea, în urma unor lucrari de refacere si extindere a canalizarii în anul 2010, a fost descoperita o cruce din piatra sculptata cu litere chirilice ce provine de la sfârsitul sec. XVIII sau început de secol XIX si care aminteste de ...Barbu Marin... . Aceasta descoperire precum si informatiile ce s-au transmis din traditia locului ne aminteste de existenta unui mic cimitir de schit sau de parohie în apropierea bisericii. Din lucrari anterioare venirii smereniei noastre aici avem si alte marturii orale privind descoperiri de morminte în curtea interioara a bisericii.
1770
Pe spatele îmbracamintii din argint si aur a Lemnului Sfintei Cruci am gasit o inscriptie în limba graca ce face referire la "Egumenul Macarie Dohiaritul - 177..." Ceea ce înseamna ca un anume staret al Manastirii Dohiariu din Sfântul Munte Athos s-a îngrijit de confectionarea Sfintei Raclite si probabil a purtat-o cu sine în Tara Româneasca unde va fi apelat la mila domnitorului, a boierilor si a credinciosilor pentru dobândirea de ajutoare financiare în vederea restaurarii si rectitorii Manastirii Dohiariu. Ceea ce explica si faptul ca aceasta Sfânta Racla a fost confectionata precum o carte ce putea fi usor transportata în desaga staretului si pusa spre închinare. Posibil ca anul întocmirii raclei sa fie 1770 (cifra 0 am pus-o noi pentru ca în locul acela se afla o gaura de la un cui de a strabatut argintul si am presupus-o). Dupa cifre mai sunt câteva litere ce trebuiesc descâlcite, probabil luna.
O alta posibilitate ar fi ca aceasta Racla sa fi fost platita de un boier (ca ajutor pentru Manastirea Dohiariu), de ce nu, un domnitor pentru o anumita biserica sau manastire, iar staretul Macarie sa o fi lasat ca multumire. Ori sa fi fost adusa aici.
Pentru a determina valorarea Sfintei Racle au fost chemati câtiva bijutieri care sa ateste valoarea metalului, a pietrelor si a lucraturii. Toti cei ce au cercetat Sfânta Racla ne-au asigurat de lucratura în cizelura foarte veche în tabla de argint aurit precum si de existenta pe cele doua coperti de Evanghelie a pietrelor pretioase si semipretioase. Astfel se gasesc 4 safire mari, smaralde, granate, rubine si topaz, precum si perle. Sfânta Cruce este înconjurata de un sirag de pietre pretioase sau semi-pretioase. Nu se putea pune în asa cinste o simpla bucata de lemn. Sub îmbracamintea de argint unde se afla Sfânta Cruce am descoperit o pictura bizantina în miniatura foarte valoroasa a Sfintilor Împarati Constantin si Elena precum si a doi îngeri în zbor înconjurând Sfânta Cruce. Pictura a fost evaluata si restaurata, conservata de dl .prof. Dorin Handrea cu ocazia reasezarii Sfintelor Moaste si a pregatirilor pentru a fi asezate în noua racla în luna august 2011. Pictura este în vopsea de aur sau cu foita de aur - foarte frumoasa.
1804
Se cunoaste faptul ca biserica exista din zid la 9 ianuarie 1804, figurând în catagrafia întocmita în acest an a orasului Bucuresti, precum si în catagrafia din 1810.
1813
Putin mai târziu, în 1813 este întocmita o catagrafie a bisericii Sfântul Vasile de pe Podul Mogosoaiei în care sunt cuprinse ca într-un inventar obiectele de cult si de patrimoniu. Aceasta catagrafie este scrisa în chirilica si se afla în arhiva Academiei Române la Manuscrisul românesc 661, fila 52 recto.
1815
La 7 noiembrie 1815, Biserica Sfântul Vasile a fost închinata Manastirii Marcuta. Din 1815 dateaza si îmbracamintea din metal argintat si apoi aurit la 1852 a unei iconoane mai vechi a Maicii Domnului socotita facatoare de minuni.
1816
La 14 martie 1816, închinarea este întarita de domnul Ioan Gheorghe Caradja.
1828
Din 1828, exista scrisoarea fiicei preotului Trandafir, catre Presedintele Plenipotentiarilor de pe lânga Divanul Valahiei si Moldaviei, care revendica cele doua pravalii din fata bisericii, afirmându-se existenta acesteia în acest an, dupa informatiile gasite de parintele Dumitru Vâlcu, fost paroh al bisericii, dupa 1959.
1838
Cartografia orasului Bucuresti, din 1838 fila 324 vorbeste despre Mahalaua "Sfântul Vasile", din culoarea galbena. Ceea ne arata ca împortanta sfântului locas de cult, ca centru al existentei urbane din aceasta zona, a dat numele locului si datorita unei existente istorice mai vechi sadita în traditia locului. Aceeasi cartografie arata ca în Mahalaua Sfântul Vasile locuiau: Duhovnicul Paraschiv pe Ulita Podul Mogosoaia, fila 326, Popa Petre - popa de mir- Ulita Mogosoaia, fila 336 nr. 2152, Diaconu Pana - Ulita Podul Mogosoaia, fila 347 nr. 2218.
1838-1847
- Cea de-a doua biserica a fost distrusa de cutremurul din 1838 si refacuta din zid la anul 1847 într-o forma noua, asa cum ne prezinta pisania, scrisa cu litere chirilice, aflata pe peretele din dreapta al pronaosului.
"Aceasta sfânta si dumnezeiasca biserica unde sa praznuieste hramul ierarhului Vasile cel Mare, episcopul Capadocii, s-au zidit din nou cu cea mai mare parte a cheltuielii raposatului caminar Toma dupa legatul sau în locul altei biserici, în zilele mariei sale preaînaltatului domn Gheorghe Dimitrie Bibescu, pastor fiind Preasfintitul Mitropolit Neofit al-II-lea - anul de la mântuireaa lumii 1847, septembrie."
1842
Inaltarea ei s-a facut in timpul domniei lui George Dimitrie Bibescu (1842-1848), caminarul Toma Balta suportand aproape in totalitate cheltuielile necesare. Din punct de vedere al aspectului arhitectural, lacasul apartine stilului muntenesc, cu plan triconc (29.4 x 12.2 metri), cu trei abside. Absida altarului este poligonala, iar absidele laterale sunt dreptunghiulare la exterior si ovale, putin adanci, la interior. Biserica are si un mic pridvor. Acesta, avand un fronton si o arcada sprijinita pe coloane geminate, este inchis cu zidarie, numai lateral. Biserica are un singur turn-clopotnita, octogonal, imbracat cu tabla si asezat pe pronaos. Naosul bisericii este acoperit cu o calota sferica, iar pronaosul cu o bolta semicilindrica. Doua coloane sprijina cafasul, la care se ajunge printr-o scara asezata pe latura de nord a pronaosului. Un mic amvon este asezat pe peretele nordic al naosului. Pictura interioara este de factura neoclasica, cu influente occidentale, inlocuind fresca traditionala de stil bizantin, conform orientarii epocii, amintind de stilul in care lucra Gheorghe Tattarescu. Fatadele sunt tratate neoclasic, cu pilastri si friza de triglife. Trei ferestre, sub forma de mici rozase sunt dispuse deasupra pridvorului. Pe frontonul zonei centrale, decrosate, a fatadei de vest este pictata icoana hramului bisericii - Sfantul Vasile cel Mare.
1847
Dupa data pisaniei - septembrie 1847 - scrisa cu litere chirilice, aflata pe peretele din dreapta al pronaosului, se presupune ca aceasta a fost construita la o data anterioara.
1874
Pe la anii 1874, se vor zidi în curtea din spatele bisericii câteva odai de locuit pentru preotul paroh si pentru paracliser, pe cheltuiala doamnei Elena Filipescu din marea familie a Filipestilor. Aceasta crestina evlavioasa care provenea dintr-o familie boiereasca ce locuia pe Podul Mogosoaiei, va lasa de asemenea, în baza unui testament, o donatie anuala catre biserica Sfântul Vasile, de 800 lei, din care 100 se dadeau preotului paroh iar restul erau folositi la repararea si întretinerea bisericii.
1882
Interiorul bisericii este pictat in anul 1882 de catre pictorul Anton Serafim (1838-1911). Pictura a fost spalata si repusa in valoare in anul 1981 si a mai fost refacuta in 2001 de Roxana Iordache.
1889
Biserica a mai fost reparata in anul 1889 si mai recent, in anul 2000, in timpul preotului paroh Petrisor Andriescu.
Interiorul bisericii este pictat în anul 1889 de catre pictorul Anton Serafim (1838-1911). Anton Serafim a fost monah la Manastirea Caldarusani si este un rezultat al Scolii de Pictura din cadrul manastirii unde prin 1850-1856 îsi încorda penelul în tineretea sa, Nicolae Grigorescu. De altfel, maniera de pictura se aseama fiind o caracteristica a epocii, însa nu atinge sensibilitatea si acuratetea marelui Grigorescu. În sirul marilor pictori ce au iesit din scoala de pictura caldarusiana, Anton Serafim se afla pe locul al treilea sau al patrulea. În biserica noastra, se gasesc si alte lucrari ale lui Anton Serafim, ca pictura pe lemn între care amintim icoana Sfintilor Trei Ierarhi într-o maniera originala pictata la 1897 si restaurata în 2011 cu ajutorul credinciosilor si grija dl.prof. Dorin Handrea. Tot lui Anton Serafim apartine si o icoana de marime mica restaurata tot în 2011. Alte lucrari se mai gasesc în muzeul Manastirii Caldarusani.
1902
Din 1902 se pastreza în cadrul Arhivelor Statului, un inventar de bunuri în stare de manuscris si care prezinta bunurile mobile si imobile de la acea data apartinând bisericii Sfântului Vasile-Victoria.
1909
În Anuarul editat în 1909 de catre Arhiepiscopia Bucurestilor, la parohia Sf. Vasile slujea preotul Paroh Marian Vasile, iar parohia numara 171 de familii, în total 600 de suflete.
1911
Biserica a fost reparata în 1889,1897, apoi "În luna septembrie 1911 s-a facut reparatie radicala acestei sfinte biserici. Epitropi fiind: Pr. Ec. V. Marian, Teodor Grigoriu si Constandin Tomescu cu ajutorul enoriasilor si al onor Primariei Capitalei"cum ne marturiseste pisania aflata în partea stânga a bisericii la intrare. Între ctitorii ce au sustinut biserica mai amintim si pe Toma, Elena, Luxandra, Neca, Dumitru, Voica, Tudora - nume ce se regasesc în pisania de marmura aflata la Proscomidiar în Sfântul Altar. Reparatiile de întretinere au continuat apoi în 1922,1925-reparatie radicala,1930, 1938, 1959, 1960
1912-1915
Icoanele împaratesti ale catapetesmei, de dimensiuni mari, au fost ferecate în argint, între anii 1912-1915, pe cheltuiala unor familii înstarite ale Bucurestiului de la acea vreme: Icoanele Mântuitorului Hristos a Maicii Domnului îmbracate de A.E.Gradisteano, icoana Sf. Nicolae din partea dreapta îmbracata de Generalului Mihail Boteanu si familia sa Zoe si Misulica la 1913, icoana Sf. Împarati Constantin si Elena îmbracata de doctorului Constantin C. Tomescu si Paulina la 8 septembrie 1914, icoana Sf. Ioan Botezatorul îmbracata de Ioan si Maria Blanita la 15 aug. 1912, etc.
1941
Datorita donatiei lui Elena si Al. Filipescu, o perioada a permis preotilor sa întretina si sa repare biserica în repetate rânduri, iar exercitiul fondului la 1941 conform Anuarului Arhiepiscopiei Bucurestilor se prezenta astfel: 45.083 lei-excedente din anii trecuti, 6.500 lei fond inalienabil din donatia lui Al. Filipescu si 3.800 efecte. În momentul acela bibilioteca numara 115 volume, iar preot paroh era Pr. Zamfir St. Popescu, fost diacon al Catedralei Patriarhale si director al Cancelariei Sfântului Sinod, iar parohia numara 200 de familii si cca. 800 de suflete.
1959
Existenta bisericii în timp se poate observa si din Inventarele ulterioare: cel din 1959 aflat în arhiva Sfântului Sinod, precum si în inventarul mare din 1969 al Protoieriei 2 Capitala.
2001
si mai recent, începând cu anul 2001 prin sprijinul mai multor credinciosi generosi la initiativa Pr. Andreana Petru s-a spalat pictura, s-a restaurat catapeteasma, a fost montata gresia din pardoseala bisericii, a fost montat sistemul de încalzire si racire al bisericii, a fost montat un policandru nou cu horos, s-a construit o clopotnita noua si alte câteva lucrari de întretinere sau înnoire.
2008
Din anul 2008, s-a început un nou val de lucrari de înnoire si restaurare a patrimoniului bisericii prin venirea aici ca paroh a Pr.dr. Cristian Trandafir. Astfel ca la initiativa parintelui paroh, s-a construit un lumânarar din zid, proiectat de d-na arhitect Alexandru Cornelia, în stilul arhitectonic al bisericii, s-au restaurat majoritatea icoanelor de patrimoniu din biserica cu ajutorul mai multor credinciosilor deosebiti în cadrul proiectului "Fa-ti prieten un sfânt! Adopta o icoana". Tot prin sprijinul unor binefacatori s-a ridicat un pangar în biserica pentru necesitatile credinciosilor în ceea ce priveste achizitionarea unor obiecte de cult sau carti bisericesti, s-au construit doua iconostase noi sculptate si împodobite cu foita de aur pentru punerea spre închinare a doua din cele mai valoroase icoane ale bisericii. S-a restaurat si îmbogatit un iconostas mai vechi precum si pictura dar si îmbracamintea icoanei Maicii Domnului facatoare de minuni. A fost construita o racla din argint pentru a cinsti Lemnul de viata datator al Sfintei Cruci si Sfintele Moaste ce se gasesc în coperta de Evanghelie sapata în lemn pictat si îmbracat în argint cizelat batut cu pietre scumpe. S-a construit un baldachin din lemn sculptat si împodobit cu foita de aur în vederea depunerii aici a Sfintei Racle pentru închinare; de asemeni, la initiativa parintelui Cristian si prin binecuvântarea Parintelui Patriarh Daniel, biserica a primit cel de-al doilea hram: Înaltarea Sfintei Cruci praznuit pe 13 si 14 septembrie, datorita existentei aici a unei particele din Lemnul Sfintei Cruci, precum si instituirea unui pelerinaj anual pe 13 septembrie dupa slujba de priveghere cu Lemnul Sfintei Cruci pâna în parcul Nicolae Iorga - unde a fost montata o Cruce dintr-o singura bucata de piatra de Wratza de cca. 3m înaltime si sfintita pe 13 septembrie 2011 de Preasfintitul Parinte Varsanufie, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucurestilor. Troita din piatra, aflata în parcul Nicolae Iorga are o întreita semnificatie si anume: 1-marturiseste existenta unei particele din Lemnul Sfintei Cruci în biserica Sfântul Vasile cel Mare din apropiere, si la care va poposi în fiecare an procesiunea pe 13 septembrie; 2- este închinata marelui istoric Nicolae Iorga care a a sfârsit de moarte tragica; 3- aminteste de jertfa soldatilor români în razboiul de independenta de la 1877 si a celor doua Razboaie Mondiale datorita intrarii pe aceasta artera a eroilor neamului în Capitala. Legat de Sfânta Cruce a fost înaltata o Troita din lemn în curtea bisericii în urma descoperirii unei alte cruci din piatra cu litere chirilice (sec. XVIII-XIX) în momentul reabilitarii si extinderii canalizarii spre casa parohiala. Aceasta troita din lemn a fost ridicata prin donatia dl. epitrop Gabriel Petre si a familiei sale având si ea o întreita semnificatie: 1- Marturiseste existenta Lemnului Sfintei Cruci în biserica, cinstind Patimile mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, 2-este ridicata spre pomenirea soldatilor români ce au intrat în Bucuresti de pe front în urma carora artera a dobândit numele de Calea Victoriei, 3- este ridicata spre pomenirea tuturor celor ce au fost înmormântati în jurul bisericii credinciosi, binefacatori sau slujitori si ale caror morminte nu se mai cunosc. Tot prin sprijinul epitropului s-a restaurat Crucea din Sfântul Altar, obiect de patrimoniu din sec XIX si s-au împlinit mai multe lucrari în biserica.
Un lucru important îl reprezinta întocmirea si realizarea documentelor de propietate ale bisericii în urma unor cercetari sustinute prin arhive si lucrari ce au durat 3 ani si prezentate instantei de judecata prin sprijinul d-nei Luiza Maria Popescu care s-a îngrijit si de ctitorirea troitei din piatra aflata în parcul Nicolae Iorga. S-au facut si alte lucrari de înnoire în Sfântul Altar care reprezinta începutul unor lucrari ample de reabilitare a bisericii în ceea ce priveste schimbarea învelitorii de tabla a acoperisului, a reabilitarii fatadei, a realizarii unei canalizari pentru apa pluviala, etc. Aceste lucrari vor fi preocuparile unui viitor apropiat în vederea reabilitarii si înfrumusetarii sfântului locas ce trebuie sa straluceasca în jurul Sfintei Cruci a Domnului Iisus Hristos.
2011
Însa cel mai important odor al bisericii Sfintei Cruci si a Sfântului Vasile cel Mare, este Sfânta Racla în care se gasesc: o bucatica din Lemnul de viata datator al Sfintei Cruci pe care s-a rastignit Mântuitorul Iisus Hristos si particele din Sfintele Moaste a Sfântului Ioan Botezatorul, a Sfântului Mc. Trifon, a Sfântului M.Mc.Gheorghe, a Sfântului Mc. Teodor Tiron, a Sfântului Sf. Mc. Elefterie, a Sfântului Sf. Mc. Haralambrie, a Sfintei Mc. Paraschevi. Aceasta sfânta Racla din argint a fost confectionata si cizelata la Atelierele Patriarhale de la Manastirea Pasarea fiind lucrata de maicile Fanuria si Fevronia si încheiata la Atelierele Patriarhale de la Popesti Leordeni. Lucrarile de cizelura au durat câteva luni, iar lucrarea a fost finalizata pe 12 septembrie 2011 cu o zi înainte de începutul praznuirii noului hram: Înaltarea Sfintei Cruci.
SFÂNTUL VASILE CEL MARE - CUVÂNT CĂTRE. TINERI.
Sfantul Ierarh Vasile cel Mare - Arhiepiscopul Cezareei Capadociei - Omilia a XXII-a catre tineri - Cum pot ei intrebuinta cu folos literatura scriitorilor elini…
Introducere si comentariu - Despre Omilia a XXII-a catre tineri sau autoritatea Sfantului Ierarh Vasile cel Mare in recomandarile facute celor tineri...
Care este aceasta viata, unde este si cum o vom trai, sunt intrebari la care n-am sa raspund acum, pe de o parte, pentru ca ne-ar departa de subiectul de fata, iar pe de alta parte, pentru ca ar trebui sa am ascultatori mai in varsta decat voi. Poate ca v-as arata indeajuns spunandu-va atat numai, ca daca cineva ar aduna cu mintea si ar strange la un loc toata fericirea de cand exista oameni, ar gasi ca nu poate fi egalata nici cu cea mai mica parte din bunatatile acelei vieti, ci, mai mult, toate bunurile din aceasta lume sunt mai prejos ca valoare decat cel mai mic dintre bunurile celeilalte lumi; si sunt tot atat de departe unele de altele pe cat este de departe umbra si visul de lucrurile reale. Dar, mai bine spus, ca sa ma folosesc de un exemplu mai potrivit, pe cat este mai de pret tuturora sufletul decat trupul, pe atat este si deosebirea dintre cele doua vieti. Spre viata aceasta ne conduc sfintele scripturi, care ne instruiasc cu cuvintele lor pline de taina.
„Varsta pe care o am, multele incercari prin care am trecut si participarea din destul si la bucuriile si la neplacerile vietii, dascali in multe privinte, m-au facut sa am experienta lucrurilor omenesti, asa ca sint in stare sa arat si celor care acum isi incep viata care-i cea mai buna cale”.
SFÂNTUL VASILE CEL MARE. CUVÂNT CĂTRE. TINERI. Tipărit cu binecuvântarea. Î.P.S. Pimen,. Arhiepiscop al Sucevei si. Rădăuţilor. Editura Arhiepiscopiei
http://www.arhiepiscopiasucevei.ro/editura/cuvant_catre_tineri.pdf
SURSA
http://www.biserica-sfantulvasile.ro/istoric.php
http://www.revistaclipa.com/6338/2011/12/inedit/memoriile-unui-boier-de-vita-viii
http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/biserica-sfantul-vasile-mare-victoriei-67941.html