Calea Victoriei № 37 - Covoare Orientale “FERAHAN”
Marea Fabrică de Covoare Orientale en gros şi en detaille aparţinând asociaţilor D. Neşehirlian & K. Nazarian. Se lucrează la orice dimensiune conform modeleleor de catalog. Se repară orice fel de covor la peţuri accesibile. Sediul central se află la Bazargic, Str Alex. Ion Cuza nr 38. Filială la Balcic unde este şi locaţia depozitului permanent. Sediul din Bucureşti : Str. Sfinţilor 44, telefon 37 / 88. Filiala din Bucureşti este pe Calea Victoriei 37 la “FERAHAN” , tel. 365 / 30. După cum se vede o intreprindere de comercializare a covoarelor orientale serioasă.
Calea Victoriei nr. 37 - Terasa Oteteleşanu
Grădina Oteteleşteanu se afla pe Calea Victoriei în spatele clădirii în care a locuit Ioan Oteteleşteanu cel care acumulase între 1841 şi 1881 o avere imensă de pe urma contractului de exploatare a ocnelor de sare ale statului. Bogăţia a permis soţilor Oteteleşteanu să dea recepţii la care era invitat “high-life”-ul Bucureştilor şi despre care scria Claymoor (Mişu Văcărescu) în L’independence Roumaine şi în La Roumanie Illustree. Neavând moştenitori, Ioan Oteteleşteanu şi soţia sa, Elena, au lăsat moştenire întreaga avere, prin testament, Academiei Române. Clădirea din Calea Victoriei a fost transformată în hotel, numit Frascatti, iar în grădina de alături, înspre Calea Victoriei, s-a amenajat o construcţie cu terasă şi umbrare numită Terasa Oteteleşteanu, unde funcţionau o cafenea, o berărie şi un restaurant. Mai târziu, s-a făcut şi un teatru de vară unde nenumărate companii particulare de teatru au susţinut spectacole de revistă şi de operată. Din presa vremii mai aflăm că, în timpul iernii, pe un lac artificial se făcea patinaj şi se juca hochei.
1895
Grădina fusese proprietatea antreprenorului Mihai Stere încă din 1895, când acesta achiziţionase terenul, după moartea lui Iancu Oteteleşanu, rămas fără moştenitori. La fel cum conacul acestuia fusese un loc monden preferat şi aproape obligatoriu al protipendadei bucureştene, la fel Grădina Oteteleşanu, cu restaurantul din spate, devenise o destinaţie preferată a scriitorilor, artiştilor şi boemilor de toate speciile din Capitală.
1906.
Grădina Oteteleşanu îşi aşteaptă muşteriii. Intrarea în faimosul local, ce a dominat peisajul monden bucureştean la sfârşitului secolului XIX şi începutul secolului XX, se afla lângă Teatrul Naţional, pe Calea Victoriei din Bucureşti.
1917
Gloria localului a început să apună după sfârşitul Primului Război Mondial.
1928
„Terasa” caută în zadar să se aclimatizeze cu noul; astfel, ea găzduieşte, se spune, primul concert de jazz de la noi, în 1928, în plus, cochetează şi cu cinematograful.
1930'
Astfel că, schimbările survenite pe Calea Victoriei la începutul anilor '30 au fost neiertătoare pentru Grădina Oteteleşanu, aflată în paragină.
1931
Adevăratul sfârşit a venit în 1931, când compania americană ITT a preluat telefonia din România, construind pe locul casei Oteteleşenilor şi al „Terasei” Palatul Telefoanelor.
- În 1931, complexul a fost complet demolat, terenul fiind achiziţionat de Societatea de Telefoane, care a început construirea primului „zgârie-nori" din Capitală - Palatul Telefoanelor, ce domină şi astăzi această latură a bulevardului
- Prima sala a Terasei Otetelisanu era consacrata poetilor si actorilor, dar nu au lipsit dintre acestia si pictorii, sculptorii si ziaristii. Spre deosebire de celelalte cafenele, aici patronul Mihail Stere adusese o pianola automata langa sala de cafenea, care canta marsul La Arme al lui Castaldi, pe versuri de St.O.Iosif. In 1930, terenul a fost cumparat de Societatea de Telefoane cu o suma enorma, construind in locul ei palatul telefoanelor (prima constructie pe schelet metalic din Bucuresti).
SURSA: Adevarul
Calea Victoriei nr. 37 - Palatul Telefoanelor
Apusul lumii vechi: locul „Terasei Oteteleşani” e luat de Palatul Telefoanelor
- primul “zgarie-nori” al Capitalei, o cladire indrazneata, care a sucit gaturile (la propriu) multor bucuresteni: “Palatul Telefoanelor”. Construit intre 1932-1933, pe baza planurilor arhitectilor newyorkezi Louis S. Weeks si Edmond Van Sanen Algi, fiind la acea data cea mai inalta cladire din Bucuresti, “Palatul Telefoanelor” a fost considerat o minune a tehnologiei: prima construcctie ridicata pe schelet metalic in Romania. Cladirea a fost comanditata de “Societatea Anonima Romana de Telefoane”, iar planurile constructorilor americani de zgarie-nori au fost puse in aplicare de antreprenori romani: “Societatea Anonima de Constructii Union” a realizat fundatia, in timp ce scheletul metalic al palatului a fost desavarsit de “Uzinele de Fier si Domeniile Resita”
- Palatul Telefoanelor, proiectul arhitectului Edmond van Saanen Algi, este un bun exemplu pentru încălcarea regulamentelor (sursa foto). Pe lângă demolările aferente, clădirea este un turn în mijlocul oraşului, în chiar vecinătatea unuia dintre cele mai importante edificii ale României. Arhitectura este total nepotrivită, clădirea distrugând pur şi simplu imaginea idilică a tradiţionalei Calea Victoriei. Niciun respect pentru Bucureştiul tradiţional, iar apariţia acestui turn a generat ulterior şi alte demolări în jurul pieţei şi edificarea unor construcţii mult prea înalte. Un alt proiect scandalos care nu ar putea fi astăzi pus în practică. http://www.ideiurbane.ro/ar-mai-fi-astazi-posibil/
- Palatul Telefoanelor este o clădire reprezentativă a Bucureștiului, aflată în centrul capitalei, pe Calea Victoriei. În prezent este sediul Telekom.
1923
Construcția Palatului Telefoanelor se datorează Marii Crize Economice din 1923 care nu a ocolit nici România. Din această cauză guvernul de la aceea vreme a decis să contracteze un împrumut de la un trust american. Acestă hotărâre a dus la acordarea unui monopol pe o perioadă de 20 de ani a Corporației Internaționale de Telefonie și Telegraf din S.U.A., companie care a decis ridicarea a ceea ce s-a numit Palatul Telefoanelor.
Locul construcției a fost ales pe amplasamentul Terasei Oteteleșanu, în vecinătatea vechii clădiri a Teatrului Național. Palatul s-a vrut a fi un exemplu al modernității și al progresului și de aceea a avut o serie de elemente folosite în premieră în România.
1929-1934
în 1931, când compania americană ITT a preluat telefonia din România, construind pe locul casei Oteteleşenilor şi al „Terasei” Palatul Telefoanelor.
* Palatul Telefoanelor, în prezent sediul Romtelecom, înalt de 52,5 m, a fost construit între anii 1929-1934 într-un stil specific zgârie-norilor americani, având caracteristici reprezentative ale stilului Art Deco.
Palatul Telefoanelor a fost construit timp de 20 de luni, între 1931 și 1933 . A fost prima clădire înaltă cu structură metalică din România, scheletul fiind realizat la Uzinele și Domeniile de Fier Reșița.
Proiectul noii clădiri a fost încredinţat unei echipe de 3 arhitecţi străini: Louis Weeks, Algz van Saanen şi Walter Froy.
Alegerea nu era una întâmplătoare: telefonul era considerat un simbol al progresului, al încrederii în viitor, iar acest stil arhitectural transmitea, la acea vreme, aceleaşi idei.
Palatul Telefoanelor a fost una dintre primele clădiri din capitală construită pe schelet de oţel, lucrare realizată de Uzinele şi Domeniile de Fier de la Reşiţa.
- Prima sala a Terasei Otetelisanu era consacrata poetilor si actorilor, dar nu au lipsit dintre acestia si pictorii, sculptorii si ziaristii. Spre deosebire de celelalte cafenele, aici patronul Mihail Stere adusese o pianola automata langa sala de cafenea, care canta marsul La Arme al lui Castaldi, pe versuri de St.O.Iosif. In 1930, terenul a fost cumparat de Societatea de Telefoane cu o suma enorma, construind in locul ei palatul telefoanelor (prima constructie pe schelet metalic din Bucuresti).
1934
Imobilul a fost finalizat şi inaugurat în 1934, apariţia sa în peisajul arhitectural bucureştean stârnind proteste în epocă, dar care au dispărut mult mai repede decât în cazul altor clădiri similare.
În 1934 a fost inaugurat cu fast în prezenta regelui Carol al II-lea, dar în societatea bucureșteană interbelică Palatul Telefoanelor a provocat o oarecare rumoare, care s-a stins cu trecerea anilor.
Spre exemplu, în privinţa blocului Patria de pe bulevardul Magheru (creaţie a lui Horia Creangă), inaugurat cu un an înainte, atitudinea a fost una mult mai dură: unii bucureşteni preferau să traverseze strada decât să treacă pe lângă acea clădire.
Noua clădire avea o înălţime de 52,5 metri, fiind până la construcţia Hotelului Intercontinental cel mai înalt imobil din Bucureşti.
În zilele senine, terasa Palatului Telefonalor era unul din puţinele locuri din Bucureşti, de unde se puteau vedea munţii.
1940-1946
Între 1940 și 1946 a fost supus unor construcții de extindere atât pe verticală, cât și pe orizontală.
1970
Până în anii 70 a fost cea mai înaltă clădire din Bucureşti. Construcţia a înregistrat şi o premieră, ea fiind prima clădire înaltă cu schelet metalic din România. Edmond van Saanen Algi, unul din cei trei arhitecţi semnatari, era de origine olandeză, stabilit în România, şi este autorul mai multor clădiri reprezentative din Bucureşti (cum ar fi Academia de Studii Economice).
1993
Un studiu efectuat în 1993 a indicat probleme la structura clădirii datorită antenelor de telecomunicațiii de pe acoperiș.
1995
Întrucât de-a lungul timpului clădirea a fost afectată de multe evenimente, ca de exemplu bombardamentul aliaţilor din 1941, cutremurele din 1940, 1977, 1986 şi 1990, în anul 1995 s-a început o amplă consolidare a structurii sale, care a durat 10 ani.
Palatul telefoanelor a fost construit pe locul fostelor case ale boierului Oteteleşanu, care găzduiseră faimoasa cafenea literară şi loc de întâlnire al protipendadei bucureştene, "Terasa Oteteleşanu".
În 1995 a fost demarat cel mai mare proiect de reconstrucție din România care s-a întins pe o perioadă, a implicat 700 de persone și a costat 1 milion de euro.
2014
În anul 2014 Palatul Telefoanelor a fost scos la licitație de Telekom România care îl deține, dar până în prezent nu și-a găsit alt proprietar.
Cum viitorul este nesigur, Palatului Telefoanelor îi rămâne doar trecutul și singurătatea spaților care cândva erau populate de angajații companiei de telefonie române. Autor: Ioana Gonțea
SURSA: Turism istoric
Calea Victoriei № 37B Hanul Filaret
Hanul Filaret este cunoscut după numele episcopului de Buzău, ajuns mitropolit al Ţării Româneşti, Filaret (1753-1760). Nu se cunoaşte data exactă a ridicării edificiului, dar faptul că poartă numele Filaret a îngăduit presupunerea că acesta ar fi fost ctitorul său. Era un han mic, cu odăi de găzduit călători, unde trăgeau mai ales unguri şi nemţi.
sec. XVIII-XIX
- La sfârşitul sec. al XVIII-lea, pe proprietăţilor boierilor Brezoieni, a fost ridicat Hanul Filaret, numit după unul dintre cei doi mitropoliţi care au purtat acest nume: Filaret I (1753-1760) şi Filaret II (1792-1793).
- Se afirmă că era un han mic, cu odăi de găzduit călătorii, unde trăgeau mai ales ungurii şi nemţii, dar nu există nici un fel de document publicat care să susţină aceste afirmaţii. Pe baza descoperirilor arheologice se poate presupune că hanul era format din mai multe corpuri de clădiri - una reperată în cursul cercetărilor arheologice din cursul anului 1999 şi alta, care pare să fie distinctă, dezvelită parţial în lunile august-septembrie, anul 2004. Cu ocazia diferitelor lucrări edilitare efectuate anterior în zonă, s-a putut observa că hanul avea fundaţii foarte groase care fuseseră construite chiar lângă bârnele Podului Mogoşoaiei. De asemenea trebuiesc amintite şi tronsoanele de ziduri reperate pe locul actualului Teatru Naţional. Toate aceste construcţii, ca şi solicitarea, într-un document de epoca, prin care ca veniturile sale sa fie donate pentru îngrijirea ciumaţilor, constituie argumente care contrazic ipoteza unui han mic.
- La începutul anului 2004, au fost reluate lucrările arheologice de salvare pe amplasamentul din Bucureşti, Calea Victoriei nr. 37 B: cu această ocazie au fost dezvelite mai multe segmente de ziduri din cărămidă, anterioare Teatrului Naţional, ce par să aparţină Hanului Filaret.
În camera A, în colţul de SE, au fost descoperite fundaţiile a două ziduri (Z1, spre N, cu o lungime de 1,67 m, şi Z2, spre V, cu o lungime de 1,15 m), perpendiculare (dimensiuni cărămizi 23x11,5x3,5 cm), groase de 0,56 m, tăiate de latura de S a fundaţiei porticulului de intrare. Toată ceramica descoperită aici se datează larg în sec. XVIII-XIX.
În camerele 21 şi 22, aflate în vecinătatea laturii de N a Teatrului Naţional, a fost surprinsă o încăpere din care se păstrează trei laturi; în construcţia zidurilor au fost utilizate cărămizi de trei dimensiuni (2,35x0,11x0,35 m; 0,23?x1,15x0,03 m; 0,23x0,11x0,03 m). Stratigrafic, această structură precede Teatrul Naţional, putând fi atribuită sec. XVIII-XIX. Descoperirile arheologice din camera 21 se limitează la fragmente ceramice din sec. XVIII-XIX.
Cele două complexe din zidărie se află nu departe de zidurile atribuite Hanului Filaret; datarea lor în sec. XVIII-XIX poate fi un argument în sprijinul apartenenţei lor la amenajări ale hanului.
Precizări în legătură cu construcţia şi compartimentarea acestuia speram să ne ofere lucrările ce s-au desfăşurat în zona de NE a amplasamentului, în perioada 16 august-6 septembrie 2004: suprafaţa cercetată a fost "delimitată", spre E, de un post de transformare a energiei electrice şi spre V, de o reţea de cabluri de înaltă tensiune. După îndepărtarea asfaltului şi a unei plăci de beton, s-a trasat o casetă cu o lungime de 16 m (orientată N-S) şi cu o lăţime de 4,5 m (de la E spre V); această suprafaţă a fost împărţită în patru carouri (de 4x4,5 m), numerotate de la S spre N.
În caroul 1, la -2,1 m, faţă de nivelul asfaltului, a fost reperată coama unui zid din cărămidă (B), dispus paralel (la cca. 2,5 m, spre E) cu zidul dezvelit în primăvara anului 2004. Cercetarea acestor ziduri intermediare (cu grosimea de numai 0,25-0,3 m) a fost împiedicată de reţeaua de cabluri de înaltă tensiune, al căror traseu suprapune perfect pe cel al zidurilor menţionate şi care în momentul "pozării" a contribuit la demantelarea zidurilor.
Faza probabil cea mai veche a zidurilor dezvelite de săpăturile arheologice este reprezentată de un zid lung de 3 m (A), aflat la 4 m sub cota 0.00 (cotă care reprezintă nivelul Căii Victoriei, considerat în dreptul amplasamentului fostului teatru). Limitele laterale actuale ale acestui element, despre care se poate presupune că reprezintă vestigiile unei pivniţe, par să se întoarcă spre V. Fundaţia, adâncă de 2 m, este realizată din cărămidă legată cu mortar. Date fiind informaţiile stratigrafice descifrabile pe malul sudic al săpăturii, este posibil ca o porţiune de cca. 0,5-0,6 m din acest element, la partea sa superioară, să reprezinte elevaţia edificiului.
Fragmentul de construcţie este suprapus de un zid dezvelit pe o lungime de cca. 13 m; acesta reprezintă o fundaţie, aparent formată din trei tronsoane fracturată de tasările inegale in trei aparente tronsoane. Se pot observa, la cele două capete corespunzătoare limitei casetei arheologice, pe porţiuni de cca. 1,5 m (la N), respectiv 0,7 m (spre S), tălpi de cărămidă formate din patru-cinci asize la N şi în jur de trei asize la S. Pe o porţiune lungă de aprox. 2,4 m deasupra fundaţiei vechi (A) şi suprapunând-o aproape în totalitate, se observă o talpă analogă din cărămidă. Două ziduri de compartimentare (B, B’ cu grosimi 0,3 m şi 0,34 m), delimitează împreună cu o succesiune de încăperi a căror lăţime nu depăşea 2,4 m. Între aceste ziduri se pot observa trei tronsoane de ziduri (de la S la N notate a, b şi c). Grosimea acestor ziduri este de 0,43, 0,44, respectiv 0,43 m. Între fragmentele a şi b se află un strat de cărămizi dispuse pe cant, aşezate pe un pat de mortar, legate cu mortar, reprezentând mărturia probabilă a unui pavaj; urmele acestuia suprapun parţial traseul zidului B. Zidurile (b) şi (c) reprezintă limitele laterale ale încăperii de subsol A-A', aşa cum s-a putut observa dintr-un mic sondaj arheologic realizat adiacent zidului (b).
În zona nordică a suprafeţei degajate, în apropierea colţului zidului a fost descoperit un pilot orizontal din lemn care a aparţinut probabil sistemului de consolidarea terenului
Din păcate, construirea unui punct de transformare a energiei electrice, în perioada anilor `70, a contribuit la distrugerea fundaţiilor hanului aflate spre E (zidurile de beton au coborât până la cca. -8-10 m). În această situaţie, nivelările şi lucrările efectuate pentru amenajarea postului şi pentru "pozarea" cablurilor de înaltă tensiune au afectat întreaga suprafaţă cercetată, unde nu s-a mai păstrat nimic din structurile hanului.
De menţionat că, spre V, zidurile hanului au fost demantelate cu prilejul amenajarilor pregatitoare ale amplasamentului in vederea construirii Teatrului Naţional.
Cu excepţia unor fragmente de vase din sticlă, materialul arheologic este reprezentat, în exclusivitate de ceramică. Toate descoperirile provin din condiţii nestratigrafice, întrucât intervenţiile moderne şi pregătirea terenului pentru ridicarea Teatrului Naţional au bulversat straturile de cultură din suprafaţa pe care am putut-o cerceta. Se remarcă, totuşi, câteva profile complete de vase şi două recipiente care au fost întregite în cadrul laboratoarelor Muzeului Municipiului Bucureşti: o oală cu toartă şi o oală de noapte.
Ceramica descoperită la Hanul Filaret are analogii printre descoperirile din sec. XVIII-XIX din alte puncte de pe teritoriul oraşului Bucureşti. Acestea apar, în general, în depozite închise, situaţie ce asigură o încadrare cronologică foarte bună. Rămânând printre descoperirile recente făcute la hanurile bucureştene putem aminti pe cele de la Hanurile Constantin Vodă1 şi Stavropoleos2.
În final, coroborarea informaţiei documentare cu firavele rezultate ale cercetării arheologice, ne permite formularea unor puncte de vedere în legătură cu Hanul Filaret.
1792
La 3 septembrie 1792 mitropolitul Filaret II (1792-1793) hotăreşte "că de se va întâmpla la vreo primejdie de bolăciune, veniturile acestui han să se dea la spitalurile unde se vor afla bolnavii ciumaţi".
1834
In 1834 a luat fiinta ”Societatea Filarmonica” la initiativa lui Ion Heliade Radulescu si Ion Campineanu.
1836
In 1836, societatea cumpara ”Hanul Campinencii”, pe locul caruia se va construi cea mai importanta institutie culturala a Romaniei.
1838
La 2 iulie 1838, Feiser, arhitectul oraşului termină măsurătoarea uliţei hanului Filaret (actuala stradă Ion Câmpineanu), până la răspântia Cişmigiului, în vederea pavării cu caldarâm,
- Afectat de cutremurul din anul 1838, el mai funcţiona la 1841-1842
1840
In 1840, domnitorul Alexandru Ghica aproba proiectul, iar cinci ani mai tarziu este ales planul arhitectului vienez Heft.
1843
Hotărârea domnitorului Gheorghe Bibescu, din 31 iulie 1843, de alcătuire a unei comisii care să se îngrijească pentru clădirea unei Săli de teatru "pe acel loc al Hanului Filaret", consemneaza momentul în care hanul a fost demolat.
1843-1844
într-un ziar din anul 1844 se anunţa vânzarea materialelor rezultate din' demolarea sa, dispariţia hanului datorându-se domnitorului Gheorghe Bibescu, care, printr-o ordonanţă domnească din 15 august 1843, alcătuise o comisie ce urma să facă pregătirile pentru construirea, în zonă, a primului Teatru Naţional.
1847
- Un alt han, care purta tot numele Filaret, se afla între strada Colţei şi biserica şi Hanul Sf. Gheorghe cel Nou: "mergând drept pe uliţa Colţii spre Sf. Gheorghe cel Nou, era pe timpii aceia (înaintea focului de la 1847) o piaţă triunghiulară din care îşi luau începutul trei uliţe: una ducea spre Bărăţie, alta către hanul lui Filaret şi cea din urmă se îndrepta către pescăria veche din mahalaua Scaunelor"3. Aceasta este singura menţiune a celui de-al doilea han Filaret.
http://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=3081
Calea Victoriei № 37B - Teatrul Naţional
Peste drum de Hotelul Continental se găseşte astăzi imensa clădire cu faţade vitrate a hotelului Novotel, a cărui faţadă la Calea Victoriei poartă amintirea clădirii precedente – Teatrul Naţional, avariat la bombardamentele din 1944 şi demolat la începuturile regimului „democratic popular“. - Mica dar aglomerata Piata a Teatrului National, locul preferat de promenada al intelectualilor, dar si a politicienilor si latifundiarilor. Seara spre noapte, aici se strangeau grupuri-grupuri de oameni, mai ales in timpul verii, sporovaind. Aici se aflau noutatile mondene, aici se lansau noile carti sau melodii, aici se faceau si se desfaceau prietenii.
1817-1818
- Istoria teatrului românesc nu era deloc veche la data respectivă: Prima sală de spectacole era „Teatrul de la Cişmeaua Roşie“ înfiinţat pe la 1818 de Domniţa Ralu, fiica lui vodă Caragea (primul teatru înfiinţat pe teritoriul României de astăzi este Teatrul „Mihai Eminescu“ din Oraviţa, la 1817). Spectacolele se dădeau în limba grecească. Primele spectacole în limba română au avut loc la şcoala de la Sf. Sava cu concursul lui Heliade Rădulescu, a lui Câmpineanu şi a lui Constantin Aristia,
1830
Conform unei mărturii a lui Pantazi Ghica, pe locul viitorului Teatru Național se afla, pe la 1830, „o băltoacă mare, verde-neagră, în care orăcăiau broaștele, pe când rațele se bălăceau în șanțurile largi de-a lungul Podului…” („Podul Mogoșoaiei”, devenit Calea Victoriei după Războiul de Independență)
1833
iar mai târziu, în anul 1833 a luat fiinţă „Societatea Filarmonica“, şcoală de muzică şi artă dramatică. Spectacolele de teatru au continuat la Cişmeaua Roşie, la Sf. Sava, dar mai ales la sala Slătineanu-Momolo, prin străduinţele lui Costache Caragiale şi Heliade Rădulescu.
1834
In 1834 a luat fiinta ”Societatea Filarmonica” la initiativa lui Ion Heliade Radulescu si Ion Campineanu.
1836
În aprilie 1836, "Societatea Filarmonica" – societate culturală înființată de I.H. Rădulescu și Ioan Cîmpineanu – cumpără Hanul Cîmpinencii pentru a construi în acel loc clădirea Teatrului Național și începe colectarea de bani și materiale pentru acest scop.
1838
La 11 ianuarie 1838, un cutremur violent a ras din nou Bucureștiul și a ucis oameni. Ziarul ”România” scria la acea vreme că ”în seara zilei de 11 ianuarie, la ora 9 fără un sfert, clătinarea pământului a fost precedată de un șuier și un vâjâit atât de mare care au înghețat inimile tuturor de spaimă”. Domnul Alexandru Ghica, aflat în acea seară la teatru, alături de o mare parte a boierimii, a asistat la scene terifiante în incinta clădirii. Panica i-a cuprins imediat pe cei din sală, care au început să se calce în picioare pentru a ieși din teatru. Doamnele leșinau pe capete, fiind târâte pe jos de ceilalți pentru a fi scoase din clădirea care se putea prăbuși.
1840
În 1840, "Obșteasca Adunare" propune domnitorului Alexandru Ghica un proiect pentru construcția Teatrului Național cu cheltuiala statului. Proiectul este aprobat la 4 iunie 1840. Domnitorul Gheorghe Bibescu reia ideea înființării teatrului și aprobă o nouă locație: fostul han Filaret. Locul hanului Filaret a fost ales din mai multe motive: se întindea până la mijlocul Podului Mogoșoaiei (azi, Calea Victoriei) și se afla oarecum în centrul orașului; după cutremurul din 1838, hanul suferise pagube importante și trebuia dărâmat.
In 1840, domnitorul Alexandru Ghica aproba proiectul, iar cinci ani mai tarziu este ales planul arhitectului vienez Heft.
1843
Din raportul din 13 august 1843 al comisiei însărcinate cu ridicarea teatrului, rezultă că sunt necesari 20.300 de galbeni pentru întreaga construcție a teatrului. La acea data nu erau disponibili decât 13.000 de galbeni. Gheorghe Bibescu prin „Înaltă Rezoluție” spune: „Am fi dorit ca acel teatru să se săvârșească cu 13.000 de galbeni” și cere comisiei să facă economie dar și acordul în caz de nevoie pentru fonduri suplimentare „din capitolul extraordinar al Visteriei”. Acestea deoarece Bibescu considera „clădirea Teatrului în orașul Bucureștilor fiind un lucru care privește nu numai la folosul acestui oraș, dar a totului neamului Românesc, prin influența izbăvitoare ce va avea atât asupra bunelor năravuri cât și asupra desăvârșirii limbii Naționale și dezvoltării literaturii Românești.”
- În septembrie 1843, comisia ia legătura cu trei mari arhitecți din Paris, Viena și München pentru întocmirea unui plan. Pentru aceste planuri s-au plătit 3.150 lei pentru cel din Paris, 2.523 lei pentru cel de la Viena și 120 de galbeni pentru cel de la München [1]. În urma analizei, comisia se hotărăște pentru planul arhitectului C. Roesner din München.
1843-1844
într-un ziar din anul 1844 se anunţa vânzarea materialelor rezultate din' demolarea sa, dispariţia hanului datorându-se domnitorului Gheorghe Bibescu, care, printr-o ordonanţă domnească din 15 august 1843, alcătuise o comisie ce urma să facă pregătirile pentru construirea, în zonă, a primului Teatru Naţional.
1845
Pentru că domnitorul nu este mulțumit, în 1845 se depun noi planuri.
1846
Este preferat planul arhitectului catalan Xavier Villacrosse (cu studii în Franța, și arhitect-șef al orașului București[2]), asupra căruia arhitectul vienez A. Hefft, chemat în 1846 de către noua comisie, își dă acordul.
1847-1852
Teatrul cel Mare (Naţional s-a numit după 1877) a fost clădit între 1847-1852 după planurile arhitectului vienez Josef Heft, numărându-se la acea vreme printre primele din Europa.
Spre sfârșitul anului 1847, comisia se modifică din nou iar din mai 1848 încep lucrările la ridicarea teatrului, lucrări întrerupte de evenimentele revoluționare din iunie 1848. În august 1849, după instalarea pe tron a domnitorului Barbu Știrbei, se reia licitația pentru terminarea construcției.
- Construit între anii 1848-1852, pe locul din Calea Victoriei unde se află astăzi hotelul Novotel, Teatrul Naţional era o clădire solidă: avea temelii de zidărie şi beton, şi o structură de rezistenţă din cărămidă, care susţinea planşeele de lemn. Spre străzile Matei Millo şi Câmpineanu, zidurile portante aveau o grosime de 1-1,2 m. Erau legate între ele de ziduri transversale, groase de 0,60-0,90 m.
(Pentru istoricul teatrului vezi - deşi articolul dă un nume de arhitect al teatrului care mi se pare ciudat, eu ştiind că acesta a fost arhitectul austriac Heft). O asemenea structură este flexibilă, rezistând bine la cutremure, lucru dovedit de clădirile bucureştene datând de la sfârşitul secolului XIX, care, cu mici remedieri, au dăinuit până astăzi.
1852
- Suma prevăzută inițial n-a fost suficientă. În ianuarie 1852 s-a raportat domnului că pentru construcție s-au cheltuit 1.518.675 lei și până la terminarea lucrării mai erau necesari 1.039.961 lei. Dar și aceste prevederi au fost depășite. Toate cererile arhitectului Hefft erau aprobate de Știrbei. În cursul anului 1852 lucrările s-au desfășurat într-un ritm intens. Decorațiunile interioare au fost realizate de germanul Mühldörfer.
- Clădirea teatrului a fost construită în stil baroc în cea mai mare parte, avea un parter cu 338 staluri, trei rânduri de loji, un foaier luxos cu scări de marmură de Carrara și o mare galerie, unde aveau acces studenții și elevii, în mod gratuit.
- Peste putina vreme, noul principe Gheorghe Bibescu a luat initiativa construirii unui teatru al Valahiei. Proiectul a fost finalizat de urmatorul principe, Barbu Stirbey, Teatrul cel Mare fiind inaugurat la 31 decembrie 1852. Cladirea a fost opera arhitectului vienez Heft si interioarele au apartinut arhitectului german Muhldorfer.
- La inaugurarea Teatrului Naţional la 31 decembrie 1852 a fost prezentată piesa-vodevil „Zoe sau amor românesc“ ("Zoe sau Amantul împrumutat", vodevil cu cântece.), cu Nina Valery şi Costache Caragiale în rolurile principale. Costache Caragiale, Matei Millo, Aristizza Romanescu, Nottara, Iancu Brezeanu, Agata Bârsescu, Lucia Sturdza Bulandra – iată doar câteva nume din pleiada de aur a teatrului românesc. Tot aici s-a născut şi Opera română pe scena căreia au urcat Sarah Bernard, Ermete Noveli, Monet-Sully, Haricleea Darclèe, Gabrielescu.
La deschidere, Cezar Boliac scria in ”Trompeta Carpatilor”: [...] ”Afluenta publicului fu atat de mare, incat pretul unui bilet de intrare se urca pana la un galben pentru un loc de parter. Lojile scanteiau de luxul poleielilor si de toaletele elegante ale doamnelor, ale caror parure pretioase reflectau razele nenumaratelor lumini si semanau ca niste fluturi intr-un stup de albine.
Pe scena teatrului au jucat: Constantin Nottara, Aristita Romanescu, Aristide Demetriade, Elvira Popescu, Ion Brezeanu, Maria Filotti, George Calboreanu, Ion Fintesteanu, Sonia Cluceru, George Vraca s.a.
- La deschiderea Teatrului Național, în 1852, în presă au apărut articole care au descris acest eveniment. Vestitorul românesc scria [...] toți banii adunați în această seară au fost destinați pe seama săracilor și se va [vor] împărți cu o scumpă cercetare și nepărtinire între cei mai întrebuințați [lipsiți], de către o comisie rânduită într-adins. [...] După aceasta se ridică cortina și actorii români își jucară fiecare în parte rola [rolul], cu o artă ce face onoare d-lui director Caragiali.
În ziarul Trompeta Carpaților, Cezar Boliac scria: [...] Afluența publicului fu atât de mare, încât prețul unui bilet de intrare se urcă până la un galben pentru un loc de parter. Lojile scânteiau de luxul poleielilor și de toaletele elegante ale doamnelor, ale căror parure prețioase reflectau razele nenumăratelor lumini și semănau ca niște fluturi într-un stup de albine.
Ziarul bucureștean în limba germană „Bukarester Deutsche Zeitung” scria în nr. 2 [...] Monumentul este clădit într-un stil nobil și într-adevăr artistic; proporțiunile îi sunt potrivite și distinsa-i simplicitate este imposantă. Teatrul cel nou din București este fără îndoială unul din cele mai frumoase teatre din Europa și o podoabă a Capitalei. Are un parter de 338 de staluri, împărțite în două categorii, trei rânduri de loji frumos decorate și deasupra o largă și încăpătoare galerie.
1853
Povestea Teatrului Naţional din Bucureşti începe în 1834, atunci când se înfiinţează Societatea Filarmonică la iniţiativa lui Ion Heliade Rădulescu şi a lui Ion Câmpineanu. Doi ani mai târziu, reprezentanţii Societăţii Filarmonice cumpără Hanul Câmpinencii pentru a construi clădirea Teatrului Naţional. Domnitorul Alexandru Ghica aprobă proiectul, fiind alese planurile arhitectului din Viena Heft. Prima clădire a Teatrului Naţional din Bucureşti a fost pe Calea Victoriei, acolo unde acum se află Hotel Novotel. Clădirea teatrului a fost inaugurată în 1852, însă a fost distrusă după bombardamentele din anul 1944. Oficializarea teatrului
1853
În anul 1853, actorul Matei Millo joacă pentru prima oară în Bucureşti piesa „Chiriţa în provincie”, de Vasile Alecsandri. Reprezentanţii TNB precizează pe site că acest spectacol reprezintă debutul dramaturgului în repertoriul teatral bucureştean.
1854
În primii doi ani de la deschidere, teatrul a fost luminat cu lumânări de seu iar din 1854 s-au folosit lămpi cu ulei de rapiță. Mai târziu, teatrul a fost luminat cu gaz aerian și apoi, cu lumină electrică.
- De asemenea, tânărului ofiţer Lev Nicolaevici Tolstoi îi plăcea nespus de mult să vadă spectacolele de pe scena “Teatrului Mare”, a cărui clădire, abia terminată, cea mai frumoasă din oraş, îl impresionase cu adevărat. Deşi se îndeletnicea cu cele mai “vesele” ocupaţii (seri de teatru, petreceri în localurile elegante ale oraşului), scriitorul simţea că nu este încă în apele sale, “că nu avea nici o îndatorire” şi “nu făcea nimic”,
Acest teatru era considerat unul dintre cele mai mari şi mai elegante teatre ale Europei acelor vremi, conceput după planurile arhitectului vienez D. Heft (1846 – 1852). Sub motiv că, în final, construcţia costisitoare, inaugurată la 31 decembrie 1852, depăşise cu mult bugetul ce i se alocase, principele Ştirbei fu acuzat de proastă gospodărire a banilor, urmând a da socoteală de “acest abuz”. “Teatrul Mare”, a cărui acustică era de neegalat, fusese printre primele din lume care, la cumpăna dintre veacurile XIX şi XX, beneficiaseră de avantajele iluminatului electric, având generator de curent electric propriu etc.
1861
În 1861, are loc premiera naţională a piesei „Hamlet”, de William Shakespeare,
1864 – 1877
abia între anii 1864 – 1877 are loc oficializarea Teatrului Naţional. Teatrul cel Mare devine instituţie publică de cultură când, printr-un decret semnat de primul ministru de atunci, Mihail Kogălniceanu, „s-a hotărât să se ia pe contul statului şi să devină instituţie naţională”. În acea vreme, directorul Teatrul Naţional era Alexandru Odobescu, tot el fiind cel care a pus pe frontispiciu numele instituţiei - „Teatrul Naţional“.
1875
În 1875, Teatrul cel Mare din București devine Teatru Național, sub directoratul scriitorului Alexandru Odobescu.
1877
În 1877, din iniţiativa lui Ion Ghica, directorul teatrului, Parlamentul promulgă Legea teatrelor. În timpul Războiului de Independenţă, teatrul organizează reprezentaţii în folosul soldaţilor răniţi şi pentru întreţinerea spitalelor. În timpul reprezentaţiilor, publicul era ţinut la curent cu evenimentele de pe front.
1878
In 1878, cand trupele victorioase au intrat in Bucuresti, dupa ce au trecut pe sub Arcul de Triumf, defilarea a fost privita de regele Carol I chiar din balconul Teatrului National.
1911
Pe planul de la 1911 al zonei fostului Teatru Naţional am marcat o parcelă ce urma să fie transformată complet. E vorba de fosta proprietate a lui Oteteleşanu, cu toate construcţiile celebre. Acestea au fost demolate complet, s-a distrus şi grădina celebră şi s-a ridicat un imobil Art-Deco complet străin de arhitectura Bucureştiului.
1940-1941
- Clădirea avea aproape 100 de ani la 10 noiembrie 1940, când un cutremur puternic a devastat Bucureştii. Structura ei de rezistenţă s-a şubrezit. La exact 6 luni după cutremur (8 aprilie 1941), Guvernul a acordat Teatrului un credit special pentru consolidarea clădirii. Nu mă pot împiedica să fac o paralelă între situaţia din 1941 a Teatrului Naţional şi situaţia din 2011 a Muzeului Naţional de Isto
rie a României, care aşteaptă de mulţi ani de zile ca autorităţile să facă în sfârşit ceea ce trebuie pentru consolidarea structurii de rezistenţă a acestei clădiri.
Teatrul a fost reparat, zidurile scenei au fost integral refăcute din beton armat şi fisurile din celelalte ziduri au fost consolidate.
1942
in cladirea Teatrului National, se afla un muzeu mai putin cunoscut publicului. Muzeul Teatrului National cuprinde o colectie impresionanta de carti, manuscrise, tablouri, busturi ale actorilor si personalitatilor si alte obiecte. Muzeul reprezinta o calatorie in timp si clarificarea multor aspecte legate de istoria zbuciumata a Teatrului.
Patrimoniul muzeului dateaza din anul 1942, din timpul directoratului lui Liviu Rebreanu, cand actorul George Franga scoate la lumina un adevarat tezaur teatral: tablouri, sculpturi, fotografii originale, obiecte personale si costume ce au apartinut marilor actori de altadata, piese de mobilier, documente rare (scrisori, manuscrise, publicatii - ale actorilor sau ale directorilor primei scene, in marea lor majoritate mari scriitori). Primul sediu a fost in cladirea de pe Calea Victoriei (actualul hotel Novotel, a carui intrare reproduce cu fidelitate fatada fostului Teatru National). Dupa ce cladirea Teatrului National din Calea Victoriei a fost bombardata in august 1944, muzeul nu a mai fost redeschis multa vreme. Patrimoniul acestuia este evacuat la Pucioasa, iar apoi este expus in doua sali ale Liceului Sf. Sava din Bucuresti. Aici va ramane pana in 1952, cand se muta in Pasajul Majestic - astazi Teatrul Odeon.
1944
- Povestea clădirii de pe Calea Victoriei se sfârşeşte în 1944, atunci când bombardamentele distrug clădirea. Deşi putea fi refăcut, Teatrul Naţional a fost mutat în actualul sediu, din Piaţa Universităţii.
- La 24 august 1944 cladirea ”Teatrului National” din Calea Victoriei este distrusa in timpul bombardamentului trupelor germane.
aviația germană a executat o misiune de distrugere a Palatului Telefoanelor, bomba însă a ratat ținta și a căzut pe Teatrul Național, care se găsea de cealaltă parte a străzii.
Pe Teatrul Naţional cad bombe incendiare. Focul distruge planşeele de lemn, căpriorii acoperişului şi tot ce era în interior, dar nu deteriorează în mod grav zidurile puternice ale clădirii.
Eliberarea patriei noastre dragi nu fusese desăvârşită de către glorioasa armată sovietică, deci lucrurile se desfăşurau încă în parametrii normalităţii, deşi mai era război. Astfel că, la cererea conducerii teatrului, inginerul Emil Prager, unul dintre cei mai respectaţi specialişti în construcţii ai vremii, efectuează imediat o expertiză.
La 20 septembrie 1944
La 20 septembrie 1944, el îi înştiinţează pe cei în drept că teatrul poate fi reconsolidat, iar costul lucrărilor nu va fi exagerat. Un studiu amănunţit al situaţiei este comandat de Ministerul Cultelor şi Artelor unui alt specialist, prof. ing. Victor Popescu, care, la 4 septembrie 1945, comunică Ministerului că edificiul teatrului este valoros, că poate fi fie folosit în cadrul unei reconstrucţii, fie refăcut, cu unele modificări.
Un concurs a adus soluţii pentru restaurarea teatrului, iar Ministerul Cultelor şi Artelor l-a numit pe prof. arhitect Haralambie Georgescu conducător al proiectului.
Remarcaţi
Remarcaţi, în prima fotografie din grupaj, pe panourile din faţa teatrului, simbolurile electorale din alegerile trucate din noiembrie 1946: insistentul îndemn "votaţi soarele" - soarele fiind simbolul electoral al comuniştilor - anunţa de fapt condamnarea clădirii, în cazul izbânzii acestora. Ceea ce s-a şi întâmplat.
1947
A venit anul 1947
A venit anul 1947 şi, odată cu el, cadoul pe care puterile aliate l-au făcut românilor: recunoaşterea guvernului Petru Groza, adică recunoaşterea oficială a trecerii României sub dominaţia sovietică. Din acel moment, talpa biruitoare a comunismului în devenire a început să strivească valorile tradiţionale româneşti. Frumosul edificiu cu arhitectură vieneză, ale cărui ziduri ocrotiseră creşterea teatrului românesc, nu avea nici o şansă.
Degeaba
Degeaba a demonstrat inginerul Prager că teatrul poate fi reparat cu o cheltuială relativ modestă. Degeaba i s-au alăturat ingineri de valoare ai momentului, Ion Vardala şi Dumitru Stan, degeaba au protestat scriitori, actori, specialişti în artă, degeaba au urlat ziarele. Nevinovatul teatru a fost condamnat şi sentinţa a fost neîntârziat executată, cu târnăcoapele. S-a îndeplinit astfel profeţia inginerului Prager, care, într-un articol din Jurnalul de dimineaţă din 15 februarie 1947, se întreba:
"...care ar fi raţiunea dărâmării zidurilor existente, când lipsa unui proiect de local viitor [...] nu poate decât să ducă la realizarea pentru anii ce vin a unui loc viran în centrul oraşului?"
Locul a rămas viran
Locul a rămas viran timp de aproape 60 de ani. În cele din urmă, mănosul teren din Calea Victoriei a primit o întrebuinţare demnă de vremurile noastre dominate de ideea banului: s-a construit aici un hotel. Noua clădire (2005) arată Căii Victoriei un obraz de sticlă împodobit cu un portic care îl imită pe cel al defunctului Teatru Naţional. Alăturarea de stiluri ţi se poate părea fie o comedie, fie o adevărată dramă, dar tragedia se arată abia atunci când cobori panta pe străzile Matei Milo şi Câmpineanu: masivitatea construcţiei, deşi parţial ascunsă de sticla cu care e placată, obnubilează structura urbană din jur, cu toate că pe ambele laturi sunt blocuri cu volume destul de greoaie. Se reeditează astfel situaţia blocului de lângă magazinul Victoria, care a înlocuit Hotel de France demolat în urma deteriorării la cutremurul din 1977: şi acest bloc cu faţade de sticlă, construit pe terenul în pantă, spre fosta clădire a Ministerului de Interne, blochează peisajul din jur cu volumele lui imense.
SURSA
http://ro.wikipedia.org/wiki/Teatrul_Naţional_"Ion_Luca_Caragiale"_Bucureşti
https://ro.wikipedia.org/wiki/Teatrul_National_Ion_Luca_Caragiale_din_Bucuresti
http://silviacolfescu.blogspot.ro/2011/09/executia-vechiului-teatru-national.html
Citeste mai mult: adev.ro/nq2lem
Citeste mai mult: adevarul.ro/news/bucuresti/poveSti-bucureSti-blestemele-dumnezeu-capitalei-istoria-cutremurelor-i-au-ingrozit-bucuresteni-s-a-refacut-orasul-videofoto-1_50bded167c42d5a663d0316c/index.html
Calea Victoriei № 37B - Hotel Novotel
Peste drum de Hotelul Continental se găseşte astăzi imensa clădire cu faţade vitrate a hotelului Novotel, a cărui faţadă la Calea Victoriei poartă amintirea clădirii precedente – Teatrul Naţional, avariat la bombardamentele din 1944 şi demolat la începuturile regimului „democratic popular“.
2010
- Revenind la amplasamentul initial, in fosta Piata a Teatrului, langa Palatul Telefoanelor, a functionat o terasa/bodega in anii ’90, dupa care concernul Accor a cumparat terenul in vederea ridicarii unui hotel Novotel.
Surprinzator sau nu, la sapaturile preliminare, s-a dat peste fundatiile cladirii distruse dupa razboi, adevarate vestigii istorice. Lucrarile au stagnat, pana cand a venit avizul „salvator”: nu trebuie pastrate fundatiile, sa fie demolate, insa intrarea in hotel sa reproduca fatada fostului Teatru (in mod normal, parterul hotelului trebuia sa aiba podeaua transparenta, pentru a putea fi admirate vechile fundatii). Asta DA compensatie! Si uite asa a aparut kitsch-ul de azi, dar dupa Casa Paucescu, nu ma mai surprinde nimic. Nici macar nu s-au straduit sa reproduca toate detaliile bine, daca tot vroiau un „memorial al TNB”. Iar macheta vechiului Teatru, promisa de patronii hotelului, nu a aparut nici azi in holul de la intrare.
In locul calestilor de altadata, astazi, sub acelasi balcon, acum refacut, trag masini luxoase, iar parvenitii au luat locul lumii bune.
Teatrul National vechi este amintit, totusi, prin imaginea sa stilizata, prezenta pe bancnotele de 1.000.000 lei vechi si de 100 lei noi. Tot degeaba, ca multa lume habar n-are cine e ala de pe fatza bancnotei, daramite ce mai apare si pe spate!
- Astazi, se inalta in locul teatrului, un hotel modern, cu 258 de camere si 12 niveluri. Arhitectura hotelului combina elemente ale vechiului teatru (foaierul de la intrare) care au fost integrate in noua fatada. Autorul acestei fericite imbinari este arhitectul Romeo Belea.
- Este un hotel modern, amplasat probabil in cel mai valoros loc, nu stiu daca numai din Bucuresti, valoros din punct de vedere istoric si cultural. Pe vremea cand proiectam actualul Teatru National, conducerea acestuia, Zaharia Stancu, Horea Popescu, ma impresionau cvasi-ruinele care ramasesera si imi imaginam cam ce viata publica fusese pe vremea fostului Teatru National. Important este ca el a jucat un rol mult mai important decat cel de teatru in sine. In 1878, cand trupele victorioase au intrat in Bucuresti, dupa ce au trecut pe sub Arcul de Triumf, defilarea a fost privita de regele Carol I chiar din balconul Teatrului National. Deci el reprezenta in epoca nu un reper doar cultural. Era un reper. Cum locul era asa de valoros si cum ceea ce se afla in jurul teatrului - gradina Oteteleseanu, hanul Campineanu, hotelul Continental, chiar si turnul telefoanelor - avea asa o incarcatura de istorie, cand mi s-a propus de catre Buic sa paticip la aceasta lucrare, am spus ca ea trebuie sa cuprinda repere care sa aminteasca de ceea ce se intamplase candva in acel perimetru. As mai preciza si o realitate mai putin stiuta: vechiul teatru n-a fost daramat atat de bombe, cat de noi. El a fost demolat cu bunastiinta si cu reavointa, pentru ca reprezenta un simbol. Cum Buic-ul a fost de acord, ca antreprenor general, am cautat documentatie pentru acest portic. Greu de gasit, fiindca nici arhivele n-au pastrat un proiect, ci doar imagini ale vechii constructii. O alta dorinta a antreprenorului era sa realizez o sala de 300 de locuri, care sa nu fie ca in studiul de urbanism din anii ‘92-’93 la subsol, ci sa fie la mezanin, la nivelul de onoare. Am dorit sa fie o sala cu un simulacru de scena, dar n-a fost sa fie asa, fiindca interesele unui promotor de lant hotelier trebuie intelese. Cine a dat bani pentru constructia hotelului a acceptat niste "sacrificii financiare", cum au fost cele pentru portic, dar in rest, el face un echilibru just intre cat cheltuieste si cat o sa incaseze. O alta conditie a acelui studiu de urbanism aprobat de Ion Caramitru, cand era ministru al Culturii, a fost ca sa existe un pasaj-galerie comerciala care sa prelungeasca strada Luterana spre Calea Victoriei. Ea s-a realizat si se termina spre Palatul Telefoanelor cu o agora in gradene, fiindca voiam sa introduc publicul spre zona aceea, sa nu fie pustie. Din pacate insa, in acest moment galeria nu este gata. Ca sa pun in valoare si mai mult Calea Victoriei, fiindca intotdeauna m-au fascinat fotografiile de epoca ale acestui loc. Ma frapa ca toata lumea era imbracata la fel, desi evident erau clase sociale diferite, dar era respectul pe care bucuresteanul il arata prezentei pe Calea Victor iei. Era aproape un fel de obligatie sa parcurga duminica acest bulevard in trasuri si masini... Intra in cutuma! De aceea, in spatele acestui portic al hotelului am pus un panou din sticla - care sa oglindeasca miscarea de pe Calea Victoriei, dar mai ales arhitectura de vizavi, extraordinar de frumoasa: hotelul Continental, imobilul in care este pasajul Victoria si sper ca se vor reface si fatadele celorlalte imobile care au fost mai pocite, fiind ingrozitor de simplificate. Deci, acesta este rolul panoului. Sigur, altii il interpreteaza ca pe o separare intre vechi, porticul, si, mai nou, hotelul.
- Toti peretii care sunt in spatele porticului, inclusiv peretii hotelului propriu-zis sunt niste panouri, fie din sticla, fie tratati cu piatra, care plutesc, ca totul sa fie mai spre scenografie, decat spre arhitectura, asa cum o intelege lumea in general. Cum spuneam, nici documentatie desenata de la vechiul teatru n-am mai gasit. Deci, puteam intra chiar in zona kitsch-ului. Mi-am asumat, impreuna cu arhitectii de la Biroul International de Proiectare si in special cu doamna Ruxandra Fotino, care a fost sefa de proiect, acest risc de a fi acuzati sau de a ne auto-acuza, insa pentru noi a fost mai important sa marcam ca acolo a fost Teatrul National decat sa apara un hotel, oricat de frumos, dar nou si anodin fata de amintirile acelui loc. Acestea au fost intentiile, in cea mai mare parte s-au realizat si sper ca bulevardul a capatat un reper in plus. De altfel, arhitectii lucreaza la un studiu de revitalizare a Caii Victoriei, in sensul transformarii ei intr-un ax sculptural, fiindca parcurgand-o pe jos, aceasta artera are, intr-adevar, foarte multe repere culturale deosebite: Casa Enescu, Muzeul de Numismatica, cam lasat in paragina, Academia Romana, Casa Monteoru. Si, inca ceva, este o artera plina de alveole verzi: parcul din jurul Muzeului de Numismatica, gradina cu arbori seculari de la Academie, parcul de vizavi etc.
- fatada... retro a hotelului Novotel? - N-a fost ieftina, datr investitorii francezi au acceptat-o fara absolut nici un fel de obiectie. Chiar la un moment dat intentionam sa facem porticul din materialele originale (din tencuiala), iar ei au plusat si ne-au intrebat daca n-ar fi bine sa-l realizam din piatra alba. Dorinta mea a fost ca in afara de sticla utilizata, care sa aiba diverse nuante, restul sa fie din acelasi ton coloristic de piatra, la fel ca Palatul Telefoanelor, ca sa intre in aceeasi atmosfera. Despre buget, nu eu sunt cel indicat sa vorbeasca. Partea de sus, care a apartinut foaierului fostului Teatru National, este si acum o parte a foaierului salii de 300 de locuri, iar porticul de jos, am vrut sa nu fie pietonal, ci sub el sa traga masinile care-i aduc pe turisti la hotel, asa cum se intampla pe vremuri cu trasurile, si-apoi cu masinile.
- Fiecare hotel are tipul de standard al lantului hotelier caruia ii apartine. Deci, nu se pot face prea multe inovatii. Arhitectura de interior apartine arhitectilor si designerilor francezi. Noi ne-am oprit la ce e in exterior.
SURSA
Detalii: http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2006-10-17/novotel-un-hotel-modern-cu-fatada-retro.html#ixzz3mcgoSo2n
https://sites.google.com/site/miculbucurestean/materiale/calea-victoriei-1
http://rezistenta.net/2008/03/teatrul-national-bucuresti-2.html