Calea Victoriei № 7 - Banca Urbana
1920
In anii ‘20-’30 pe celalalt teren lateral al casei Vacarescu, situat catre Strada Raureanu s-a construit localul Bancii Urbane [azi apartinand Ministerului de Interne ?]
1928
- Banca Urbană le transmitea clienţilor îndemnul: „Munca şi economia aduc liniştea şi progresul”. Acest mesaj l-a bătut în ţinte de cupru pe o puşculiţă din oţel care a fost distribuită în epocă. Puşculiţa s-a păstrat şi ea până azi, Banca Urbană, nu... A fost una dintre băncile care s-au născut şi au decăzut pe Calea Victoriei, fostul Pod al Mogoşoaiei. Asemenea Bancorexului poate. Podul Mogoşoaiei, ca şi puşculiţa, precum şi manuscrisul lui Geo Bogza, există şi azi…
1933
- „Rectificarea alinierii Căii Victoriei continuă să preocupe pe dl. Dem I. Dobrescu, primarul general al Municipiului. Dărâmarea imobilului Frascati a dat Palatului Telefoanelor perspectiva reală pe care o are din bulevardul Elisabeta evidenţiind greşeala care s-a făcut prin acordarea autorizaţiei de construcţie pe vechiul traseu al Căii Victoriei. Ar urma să se dărâme clădirile banca Urbană, Prager, Universel, să se desfiinţeze grădina din faţa Casei de Depuneri, să se dărâme jumătate din imobilul Grand Hotel, jumătate din imobilul Socec...
1950
- Banca Urbana in lichidare, 6 apartamente, Bucuresti, calea Victoriei 7; str. - Raureanu 2. Constanta, str. D. Sturza 18. - DECRET nr. 92 din 19 aprilie 1950 pentru nationalizarea unor imobile
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/arta-si-banca-maruntis-si-capodopere-de-remus-andrei-ion-galerie-foto-11741286
http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2010/09/alinierea-caii-victoriei/
http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2011/12/casa-vacarescu-de-pe-podul-mogosoaiei/
Calea Victoriei № 9 - ISTORIC ARHEOLOGIC
Ansamblul medieval Curţile Văcărescu, Cl. Victoriei 9 şi Str. Ilfov 5, azi Loteria
....... Tot ce pot să vă spun înainte este că imobilul de pe Cl. Victoriei 9 şi Str. Ilfov 5, Sector 3 şi Sector 5, figurează în LMI 2004: 2167 B-II-m-B-19841;
Fostele case I. Văcărescu - Prager, Calea Victoriei 9.
1888-1890
Datorită descoperirii celor 4 paraclise - datate aprox. sec. XV/XVI-XIX - a 2 tuneluri/galerii (Hinterior = cca 1,30 m), a 3-4 gropi de provizii sec. XV-XVI, a unui apeduct de sec. XV (similar cu cel descoperit la Curtea Veche), a urmelor unor locuinţe semi-îngropate (bordeie) de sec. XV-XVI şi a unor urme de locuire din sec. XI - tot ansamblul a fost reclasat de urgenţă, în grupa A, sub denumirea "Ansamblul medieval "Curţile Văcărescu"", prin Avizul 162 / E / 08. 06. 2004 (adresa DMIst şi Muzee No. 3 011 / 09. 07. 2004), în urma Hotărârii CNMI în şedinţa din 8 Iunie 2004 (adresa No. 3 011 / 08. 06. 2004).
Datarea caselor Cantacuzino-Văcărescu-Bellu-Prager:
Faza I - sec. XV/XVI
Faza II - sec. XVII, prob. după 1652 - ante 1667, când au fost construite fie de către Constantin Cantacuzino Postelnicu (n. 1598 + 1663, ucis, înhum. Măn. Mărgineni; închisoare politică după 1848, biserica distrusă după 1950), fie de fiul său cel mare, Drăghici Cantacuzino (n. c. 1630 + 1667, ucis, înhum. Măn. Comana).
Între fazele II-III - case "stricate" (= ruinate), cu pivniţa de piatră, probabil deteriorate în urma evenimentelor din 1716 - mazilirea luiŞtefan Cantacuzino şi prigonirea multor membri ai familiei Cantacuzino
Faza III - după 1741-42, când casele sunt împărţite în trei părţi, între moştenitorii fraţilor Cantacuzini, Matei, Constantin şi Pârvul (II), tustrei fiii lui Pârvul (I) Cantacuzino (1650/51 + ante 1695 Martie 9, înhum. Măn. Hurezi)
Faza IV - după 1776 când proprietatea este cumpărată de marele vistier Ianache (Ienăchiţă II) Văcărescu (1740 + 1797) de la marele agă Manolachi Vatatzes (Vataţi) şi de la soţia lui Maria, fiica marelui ban şi general principe Mihail Cantacuzino (1723 + 1793) - genealogist şi cronicar.
Faza V - c. 1802-1810
Faza VI - c. 1822-23
Faza VII - 1852-59, modificarea casei prin retragerea pe noua aliniere a Căii Victoriei. Atunci a fost dărâmată o porţiune de cca 300 mp, ale cărei fundaţii şi pivniţe au rămas sub carosabilul Cl. Victoriei.
În 1880 s-a mai executat o reparaţie
Faza VIII - 1888-90, refacerea radicală a casei de la 1852-59, după proiectul arh. George Mandrea. Casa este aliniată la noua aliniere a Căii Victoriei, iar decroşurile de pe laturile Et, Sud şi Nord sunt demolate. Noua funcţiune: bazar de mărfuri = magazin universal.
Faza IX - c. 1930-35 - c. 1945, modificarea radicală a faţadelor estică şi vestică şi înlocuirea şarpantei, precum şi lucrări de betonare masivă în subsol
Faza X - după 2005 până în prezent - lucrări de consolidare foarte dure şi de restaurare, ultimele executate parţial.
Pivniţa actuală: se păstrează un compartiment boltit semicilindric, cu deschiderea de cca 7,50-8,00 m. Un alt compartiment, aflat la Est de primul - demolat probabil prin 1859-1880 - păstra urmele unor arce şi bolţi. Cele două compartimente comunicau printr-un gol de acces cu arc lanceolat, care a fost intens betonat în 2005-2006.Tot atunci au fost betonate şi alte amprente de arce şi foste goluri de uşi. Am o informaţie precum că, în 2005-6, s-ar fi găsit într-un compartiment al subsolului, o grămadă de oseminte, databile incert, poate la 1821 - otomanii au ucis aici o groază de eterişti - sau prin anii 1940-50 - nu ştiu cu ce prilej. Dan D. Ionescu
* Calea Victoriei № 9 - casa lui Manolake Vatatze
1770
Pe la 1770, Ienachita Vacarescu cumpara casa lui Manolake Vatatze de pe Podul Mogosoaiei, ce fusese ridicata pe niste locuri ale Cantacuzinilor si era vecina pe atunci cu Manastirea Sf Ioan cel Mare [azi Palatul CEC].
* Calea Victoriei № 9 - Casa Ienachita Vacarescu-Bellu
Casa Vacarescu de pe Podul Mogosoaiei - Postat de: Dan Rosca
Pe Calea Victoriei, in capatul Strazii Franceze, fosta Ulita a Islicarilor, fosta Strada Carol I, este o casa aflata de cativa ani in reparatie si consolidare, acoperita cu un afis urias. Iata povestea ei.
1770
Pe la 1770, Ienachita Vacarescu cumpara casa lui Manolake Vatatze de pe Podul Mogosoaiei, ce fusese ridicata pe niste locuri ale Cantacuzinilor si era vecina pe atunci cu Manastirea Sf Ioan cel Mare [azi Palatul CEC]. Dupa alte surse casa ar fi fost construita pe la 1700 chiar de boierii Vacaresti.
Ienachita a fost mare dregator sub mai multi domni : logofat si apoi spatar al lui Alexandru Voda Ipsilanti, mare vistier sub Nicolae Voda Mavrogheni, mare ban si sfetnic in a doua domnie a lui Alexandru Ipsilanti, dar a fost si poet, istoric si filolog, autor al primei gramatici romanesti, tiparita la Viena in 1787 pe cheltuiala sa.
= 1776 – Poetul Ienachita Vacarescu cumpara casa lui Manolake Vatatze situata pe Podul Mogosoaiei, f.aproape de casa Prager de azi;
Multe a vazut casa de pe Podul Mogosoaiei, caci Ienachita Vacarescu a fost un mare iubitor al petrecerilor pana la ziua pe stil turcesc, dar si al femeilor ; desi casatorit a treia oara, casa era mereu plina de fete tinere si de lautari :
“… o multime de fete tinere si gingase, nimfe si baiadere, imbracate cu cele mai luxoase vestminte … il slujeau unind pe langa serviciul casei si talentele desfatatoare ale dansului si cantarii …”
“… ospetele se intind toata noaptea ; din pivnita suie mereu prafuitele sticle de Dragasani si Dealul Mare ; ca un nor gros se aseaza fumul ciubucelor si narghilelelor ; pe sala gem scripcile, suna cobzele, ofteaza lautarii, glumele se incruciseaza, de la ureche la ureche se soptesc ultimele aventuri amoroase ale lui Enachita …”
Ultimul “amor” era nevasta marelui ban Nicolae Dudescu :
“Enachita Vacarescu / Sade-n poarta la Dudescu / Cu anteriu de atlaz / Moare doamna de necaz [sotia lui] “, ii cantau lautarii.
Glumind pe seama pasiunilor poetului, unul din prieteni ii compune o “oda” in greceste si i-o recita de fata cu oaspetii:
“… si nici una nu ti s-a impotrivit ! / Ce mai boier Enachita ! / Binecuvantat sa fie ! / Pe niciuna n-a lasat-o fecioara. / Ei, e si asta o fapta mare si boiereasca ! …”
Uneori, chiar poetul vorbeste de pasiunile sale :
“….. Spune, inimioara, spune, / Ce durere te rapune ? / Arata-mi ce te munceste / Ce boala te chinuieste ?…”
1780-1790
- Prin anii 1780-1790 nimeni nu-si impresiona mai mult musafirii decat spatarul Ienachita Vacarescu.
Marele neam al Vacarestilor a facut atat de mult pentru acest popor romanesc, sa vorbim doar despre "poetii Vacaresti" sau de maresalul palatului de la 1877, Theodor Vacarescu. Astazi ne intalnim cu Ienachita, autorul primei gramatici romanesti tiparite la Ramnic in limba romana, in anul 1787, scriitor patriot, care impreuna cu Alecu, Nicolae, Iancu Vacarescu a contribuit la dezvoltarea culturii si literaturii romane.
Era un Don Juan. Avea faima de cuceritor neobosit. Dar cate si mai cate, toate culminand cu un "menage a trois" – personaje fiind Zoe Doamna, de 33 ani, Al. Moruzzi, Domnul – cam tot asa si Ienachita, de 60 de ani.
Zoe Ruset, sotia Domnitorului, era atat de inamorata de sexagenarul Ienachita incat zilnic pleca tulburata cu careta domneasca de la Palatul Cotrocenilor si cutreiera strazile-n lung si lat, suspina pe malurile Dambovitei, dar se oprea ganditoare adesea prin fata casei de pe Antim a Dudestilor – case cu parc englezesc – casa de unde "in foisorul cu priveala" o sageta cu privirea boierul Ienachita.
Prin fata casei de pe Podul Mogosoaiei (Calea Victoriei) de-ar fi trecut, s-ar fi compromis. Domnitorul Alexandru Moruzzi stia de aceasta poveste perversa, dar a fost foarte discret, urandu-l. Se spune ca dupa ce a plecat de la tron Al. Moruzzi ar fi spus: «Daca nu voi avea streang, cand imi va cadea Ienachita-n mana voi lua pletele domniei mele pentru a-l sugruma».
N-a murit sugrumat, dar otravit. Asa se spune, asa va spun si eu dumneavoastra.
Se mai spune ca in casele lui Ienachita era o atmosfera lasciva, senzuala, grea. Se mai spune ca avea acolo un adevarat harem. Pe cat celebru ca mare contestatar al domniei, pe atat de mare faima de seducator, de mare iubaret. Si se mai spune ca era o explozie de lux, de opulenta orientala si muzica, sunet de viori, de naiuri, de tambure, glasuri femeiesti dulci si lanturi cu care se legau musafirii pentru viitoare senzatii in atmosfera sibarita si lasciva. Si "glorii si pacate bucurestene" cum suna asa de frumos la Corneliu Senchea.
Dar mai trebuie sa-l tinem minte pentru poezia lui Ienachita, pentru opera lui definitorie in constituirea lirismului cult, in literatura romana, dar sa ne bucuram si pentru ca a fost atat de erotic ce-l caracteriza pe Don Juan cel muntean si sa-ncheiem balada atribuita unui anonim, dar se stie ca «anonimul» a fost Iancu Vacarescu.
"Ienachita Vacarescu
Sade-n poarta la Ludescu
Cu antreu de atlaz
Moare Doamna de necaz
Cu hanger de cosan
Doamna trece-n radvan
In radvanul aurit
Cu tot cosul poleit
Ocolit de cihodari
Tras de patru armasari
Trece des, ce-l mai priveste
Ca cu foc ea il iubeste
Ienachita stih ii face
Ca domnita mult ii place
Stih cu libov infocat
Si-o dezmiarda-n laudat
Boier altfel ca un brad
Nu se afla-n Tarigrad
El cu Domna s-ar lovi
Daca Domnul ar muri".
Elegie, comedie, melancolie, simfonie, fantazie.
1797
- Pe Ienachita Vacarescu mi-l inchipuiam inalt, sfatos, intelept, bonom, un sfant, boier muntean. Dar Ienachita Vacarescu era o fire nesupusa ca toti Vacarestii, a fost un mare diplomat, a fost marele spatar in timpul domniei fiorosului domn Nicolae Mavrogheni. Se lupta mereu cu domnitorii, cu puterea instaurata. Nu numai el, ci toata familia. Se pare ca tatal lui Ienachita ar fi murit otravit de bucatarul domnitorului si tot asa si Ienachita, tot otravit si tot la o masa. Planeaza asupra mortii sale otrava. De ce nu? Motive ar fi fost destule. In felul de a trata domnia, Vacarestii erau mereu in fronda cu puterea domnitorului desi erau amenintati de exil sau temnita.
Urmaşul Văcăreştilor are o tinereţe tumultuoasă: la 23 de ani, tatăl său, marele spătar Ştefan Văcărescu, este otrăvit de bucătarul lui Vodă Racoviţă. Ienăchiţă „fuge la Constantinopol să ceară dreptate”, însă, între timp, „vodă moare de beţie”. Reîntors în ţară, fuge din nou, la scurt timp, de data asta la Braşov, de teama „potopului rusesc”. După alte şi alte aventuri, printre care este de semnalat o vizită la Viena, unde este primit în audienţă la împărat, Ienăchiţă se retrage, în sfârşit, în casele sale de pe Podul Mogoşoaiei, unde scrie versuri duioase, elaborează o gramatică românească şi, nota bene, organizează petreceri la care participă „o mulţime de fete tinere şi gingaşe, nimfe şi baiadere, îmbrăcate cu cele mai luxoase veşminte”.
In 1797, la doar 57 de ani, inima sa navalnica il lasa pe Ienachita.
Calea Victoriei № 9 - Ioan Hagi Moscu
- Ioniţă Damaris le vinde paharnicului Hagi Moscu,
- 1796 - de la paharnicul Hagi Moscu care vor fi cumpărate (pe baza dreptului de preemţiune), de către fostul mare ban Dumitrache Racoviţă (unchiul lui Constantin), în anul 1796, pe vremea domniei lui Alexandru Moruzzi (1793-1796 şi 1799-1801).
= 1776 – Poetul Ienachita Vacarescu cumpara casa lui Manolake Vatatze situata pe Podul Mogosoaiei, foarte aproape de casa Prager de azi;
1810
In 1810 Ioan Hagi Moscu isi ridicase niste case pe locul altora vechi pe Ulita Coltei, aproape de Biserica Coltei (in aceasta casa va functiona Primaria intre anii 1882-1912 – azi pe locul casei este parcul din fata TNB),
1812
In 1812, vaduva poetului, doamna Ecaterina (nascuta Caragea) vinde casa fostului vistiernic Ioan Hagi Moscu pentru 100.000 de taleri, iar terenul alaturat casei, lui Stefan Bellu, mare vistiernic si logofat al dreptatii sub Ioan Gheorghe Voda Caragea.
= 1812 – Vaduva poetului vinde casa vistiernicului Ioan Hagi-Moscu pt 100.000 de taleri, iar terenul de langa ea marelui vistiernic Stefan Bellu;
Pe acelasi front, nedemolata, dar intr-un indelungat proces de reabilitatre, se afla si casa in care a locuit Ienachita Vacarescu, transformata in 1820 in “Blanaria Prager”, apoi sediul central al “Pronosport”.
= 1812 – Vaduva poetului vinde casa vistiernicului Ioan Hagi-Moscu pt 100.000 de taleri, iar terenul de langa ea marelui vistiernic Stefan Bellu;
= 1818 – Stefan Bellu cumpara de la Hagi-Moscu si casa, o darama si construieste chiar alaturi un rand de case;
1818
Nicolae Stoicescu scrie in “Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucuresti” ca Bellu darama vechile case si construieste chiar alaturi altele noi.
La aproximativ 20 de ani de la moartea lui Ienăchiţă Văcărescu (survenită în 1797), soţia sa, Ecaterina Caragea, îi vinde cu castig casa de pe Podul Mogosoaiei logofătului Ştefan Bellu, în 1818.
1821
- În septembrie 1821, după uciderea lui Tudor Vladimirescu şi înăbuşirea revoluţiei, „Bimbaşa Sava şi ceilalţi căpitani de arnăuţi, care se alipiseră mişcării”, i-au trimis, de la Câmpulung, comandantului oştilor turceşti, Gingir Efendi Chehaia Bey, o scrisoare de supunere. Acesta le promite că-i iartă şi le spune să vină la Bucureşti „ca să-şi facă supunerea”. Bimbaşa Sava şi cortegiul lui au sosit la fostele case ale lui Ienăchiţă Văcărescu prin Uliţa Işlicarilor (azi, strada Franceză). Din ambuscada care a urmat (primul ucis a fost însuşi Bimbaşa) a scăpat un singur arnăut, care s-a refugiat de teama răzbunării turcilor, tocmai la Braşov.
- Cea mai insemnata intamplare petrecuta in casa Vacarescu-Bellu a avut loc in 1821 cand Stefan Bellu se refugiase cu familia la Brasov de frica “Zaverei”, iar casa a fost ocupata de pasalele turcesti si transformata in comandament.
Bimbasa Sava, fostul sef al garnizoanei Bucurestilor impreuna cu arnautii sai care fusesera de partea Eteriei, sunt atrasi cu promisiuni de impacare in casa Vacarescu-Bellu si masacrati pentru tradare, de turcii lui Chehaia Bey, pasa din Silistra.
Lt-colonelul Dimitrie Papazoglu, martor ocular al evenimentelor de la 1821, povesteste in imagini crunte despre vanatoarea de arnauti pe strazile Bucurestilor comandata de pasa din Silistra a doua zi dupa omorarea lui Sava :
“… Eu, autorul [cartii “Istoria fondarei orasului Bucuresti”], copil de zece ani, locuiam atunci cu parintii mei in Hanul Zlatarilor, in randul odailor de sus, de langa clopotnita, peste drum, azi, de Hotel de France [azi pe acest loc este edificiul Financial Plaza].
… Eram, prin urmare, in vecinatatea caselor lui Bellu si am vazut un manaf [calaret turc] cu manecile camesii legate la spate, tiind in mana dreapta, de par, un cap, si in mana stanga, in care tinea fraul, avand iataganul ; fugea astfel cu capul spre conacul lui Chehaia Bey [casa Vacarescu-Bellu ocupata de turci] pentru ca predandu-l casierului sa-si primesca beslicul [5 parale turcesti] si sa se intoarca pe uliti spre a vana alte capete. Acest macel a tinut patru ore in Capitala …”.
1825-27
Informaţii interesante se regăsesc în romanul pe care începuse să-1 publice Dimitrie Bolintineanu (1819 sau 1825-1872) în ziarul său „Dâmboviţa”, în 1864. Bolintineanu descrie mahalalele şi surprinde schimbarea aspectului clădirilor. Vechile locuinţe aveau pridvor de lemn, cu beci dedesubt, cu sală la mijloc, o odaie pe dreapta şi o alta pe stânga, cu sacnasiu în spate, spre nord, în grădină. Acum insă, spune Bolintineanu, apar case noi, dar cam urâte, construite de meşteri unguri şi austrieci. În schimb, scriitorul se arată încântat de felul în care arăta o casă boierească, cum era aceea ce aparţinuse familiei Bellu: „un lăcaş plăcut”, care „avea forma multor case din Orient, cu două rânduri, adică cu un cat şi beciuri, avea o poartă frumoasă de piatră, cu mai multe statui de granit”. Casa Bellu a dispărut: „Astăzi nu mai este nimic din această casa istorică pe locul ei s-a ridicat un palat încântător”, unde au fost asediate de turci câteva dintre căpeteniile eteriste din Bucureşti, după lupta de la Drăgăşani.
1833
- Fugit din cauza „zaverei” în acelaşi oraş unde îşi găsise scăparea arnăutul lui Bimbaşa Sava, proprietarul caselor, Ştefan Bellu, se întoarce la Bucureşti, unde trăieşte în tihnă până la moarte, în 1833. Conform spuselor lui George Potra, imobilele nu au fost moştenite de fiul cel mic al lui Ştefan Bellu, Alexandru, ci rămân în proprietatea lui Dumitru Bellu.
- In 1833 Stefan Bellu moare si casa ramane fiului sau Alexandru, casatorit, intamplator sau nu, cu o fata din familia Vacarescu – vechii stapani ai locului. Apoi Barbu, fiul lui Alexandru, mosteneste casa.
1848-1859
Intre 1848-1859 baronul Barbu Bellu inchiriaza casa Postei Austriece, prima posta care a functionat in Tara Romaneasca.
În 1848, conform unor mărturii ale vremii, în casele lui Dumitru Bellu este instalată Poşta Austriacă, serviciu care a funcţionat până în 1859.
1859
- Ulterior (anului 1859), „baronul Dumitru Bellu îşi preface casa şi, conform autorizaţiei date, este obligat să-şi retragă proprietatea în raport cu noua aliniere hotărâtă de Primăria oraşului” (cf. George Potra).
- In 1859 imobilul este modificat de Dumitrache, urmasul lui Barbu, si “retrasa” pe noul aliniament impus pentru Podul Mogosoaiei [odaile din fata ce se gaseau pe actualul traseu al Caii Victorii sunt daramate].
1863
Baronul Dumitru Bellu moare pe 15 decembrie 1863 şi, neavând moştenitori, îi lasă casele nepotului său, Barbu Bellu, care era al doilea fiu al lui Alexandru Bellu.
1880
În 1880, la 21 de ani de la prefacerea casei, Barbu Bellu a făcut o cerere la consiliul comunal, prin care a solicitat autorizaţie pentru repararea casei din Calea Victoriei. Primăria a acceptat cu condiţia „să o repare pe acelaşi plan de aliniere”.
1887
- În 1887, casele se aflau în proprietatea negustorului de blănuri Sigmund Prager, care îşi începuse afacerile în Bucureşti încă din 1854. Pe la începutul secolului al XX-lea, aici a funcţionat magazinul Sora.
- George Potra scrie in “Bucurestii de ieri” ca in 1887 negustorul Sigmund Prager cumpara casele si deschide aici un magazin de blanuri de lux, binecunoscut in epoca. Peste un an darama cladirea si construieste pe vechile temelii o casa noua dupa planurile arhitectului George Mandrea.
1907
Documentele vremii arata ca Sigmund Prager era unul din cei mai reputati negustori ai Bucurestilor ; astfel, in 1907 el a facut parte, alaturi de George Assan (fiul marelui industrias) si de bancherul Mauriciu Blank, din Comisia pentru alegerea proiectului de construire a Palatului Bursei si Camerei de Comert si Industrie.
In curtea din spate a fost vechiul paraclis “Intampinarea Domnului”, ridicat, se pare, chiar de Vacarescu si care intre anii 1846-1887 a functionat, cu acordul proprietarilor, ca biserica parohiala. Pe la 1890, paraclisul ajuns in stare de ruina a fost demolat.
Dupa 1900 cladirea a fost inchiriata mai multor magazine.
Din pacate, in ciuda importantei istorice si a asezarii centrale, nu exista imagini dedicate special acestei case. Putinele fotografii gasite, sunt de la inceputul veacului trecut si sunt “poze de grup”.
Biserica Zlatari, Palatul Postelor, Casa Vacarescu, Casa de Depuneri si Hotel de France in 1905 ; acum peretele nordic al cladirii este acoperit de blocul Prager :
Palatul Postei (spatele), Strada Franceza (Carol I) si Casa Vacarescu in fundal, stanga, la 1910 :
In stanga, casa Vacarescu, careia i se vede o parte din fatada bogat ornamentata, Palatul Casei de Depuneri, Hotel de France si Palatul Postelor si Telegrafului in 1913 – langa casa se vede terenul ingradit pe care se va construi in curand Blocul Prager :
Inainte de Primul Razboi Mondial, pe terenul apartinand casei situat spre Palatul CEC, Societatea Agricola construieste Blocul Prager, fost sediu de banci, azi localul CEC-Bank :
In anii ‘20-’30 pe celalalt teren lateral al casei, situat catre Strada Raureanu s-a construit localul Bancii Urbane [azi apartinand Ministerului de Interne ?] :
In anii ‘20 vaduva lui Prager a vandut cladirea Casei de Economii.
Acum cativa ani, in spatele casei au avut loc sapaturi arheologice, iar cele descoperite : urmele unor si mai vechi paraclise, canale de aductiune a apei, monezi etc. alcatuiesc un important inventar stiintific. Ca suprafata si numar de vestigii, casa Vacarescu si curtea din spate au ajuns sa constituie al doilea sit bucurestean ca importanta, dupa cel de la Curtea Veche.
Azi casa Vacarescu este in proprietatea Loteriei Romane si se afla in reparatii de cativa ani. Imobilul urmeaza sa fie consolidat iar deasupra sitului Loteria intentioneaza construirea unui bloc de birouri. In prezent Ministerul Culturii face demersuri pentru includerea sitului in lista monumentelor istorice.
O fotografie mai reusita am obtinut din spatele casei, de la coltul Strazii Ilfov cu Splaiul.
Aceasta batrana cladire, mai corect denumita Casa Vacarescu-Bellu-Prager, daramata si reconstruita, modificata, iar daramata si recladita, poarta in ea multa istorie si a vazut multe, de la zaiafeturile lui Ienachita pana la sangele de pe podele al arnautilor, a vazut daramandu-se Manastirea Constantin Voda si ridicandu-se in loc Palatul Postelor, a vazut daramand-se Manastirea Sf Ioan cel Mare si construindu-se Casa de Depuneri, a privit mustrator schimbarea vechiului curs al Dambovitei, a asistat muta la demolarea Hanului Zlatarilor, pentru largirea Caii Victorii …
Redactat de Razvan Marius
SURSA
http://www.ziarulring.ro/stiri/41715/zaiafet-si-tragedie-in-casa-vacarescu-bellu-prager
http://jurnalul.ro/special-jurnalul/un-don-juan-pe-podul-mogosoaiei-586191.html
Loteria Română - Calea Victoriei № 9 şi str. Ilfov № 5
Aşezare din epoca medievală de la Bucureşti - proprietatea Loteria Română
Epoca medievală (sec. XV-XVI)
Bibliografie
1. Mănucu Adameşteanu, Gheorghe, Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 2004, CIMEC-Institutul de Memorie Culturală, Bucureşti, 2005, http://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=3083 [Publicaţie] (sursa fişei de sit)
Pentru ridicarea unei clădiri noi în curtea imobilului din Calea Victoriei No. 9 şi Str. Ilfov No. 5 - proprietatea C.N. Loteria Română S.A. - între 7-24 Martie 2004 s-au demolat mecanizat anexele ABCD, fiind dezvelite zidurile construcţiilor din vechime, care fuseseră semnalate în Studiul Geotehnic/Iunie 2003 şi în Studiul Istoric/August 2003.
În Certificatul de Urbanism No. 46/08 07 2003, emis de Primăria Municipiului Bucureşti, se menţionează: "Imobilul în suprafaţă de 3253,17 [m2], situat în intravilanul Municipiului Bucureşti, [este] inclus în lista monumentelor bucureştene1 […]" şi că "Se solicită demolarea parţială a corpurilor ABCD (conform plan anexă) şi realizarea unui nou corp de clădire DS+P+2E cu funcţiunea de birouri"2
Demolarea3 ar fi continuat cu excavarea suprafeţei destinată noii construcţii, dacă, începând cu 24 Martie 2004, Gheorghe Mănucu-Adameşteanu şi Dan D. Ionescu, nu ar fi intervenit pentru oprirea excavărilor. Ca urmare a intervenţiilor MMB, INMI şi a DCCPCN Bucureşti, a fost suspendată autorizaţia de desfiinţare emisă de Primăria Capitalei, aplicându-se prevederile O.G. No. 43/2000, art. 18, lit. a) cu modificările şi completările ulterioare, privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional. În data de 26 martie 2004, MMB a solicitat eliberarea unei autorizaţii de săpătură arheologică preventivă Direcţiei Monumentelor Istorice şi Muzee din MCC, emisă cu nr. 53/26 Martie2004; în baza acesteia, ca şi a contractului nr. 133/Martie 2004, încheiat între CNLR. şi MMB, între 26 Martie-30 Aprilie 2004 s-a desfăşurat etapa I a şantierului arheologic de pe acest sit.
Coordonarea şantierului a fost asigurată de către Gh. Mănucu-Adameşteanu, de la MMB, iar de la INMI au participat arhitecţii Dan D.Ionescu şi Ioan Munteanu (releveul de arhitectură), precum şi inginerii geodezi Constantin şi Gabriel Mehedinţeanu (ridicarea topo). Cercetarea arheologică s-a desfăşurat pe direcţia V-E şi S-N, pornind de la zidul parţial distrus de excavare dovedit a fi contrafortul V al ultimului paraclis existent aici.
Ca urmare au fost dezvelite: construcţii civile, construcţii religioase destinate oficierii slujbelor creştin-ortodoxe, conducte din olane pentru aducţiunea apei şi două construcţii cu destinaţie încă incertă (tunele sau canale).
Cele mai vechi complexe identificate aparţin unui orizont de locuire medievală, databil în sec. XV-XVI. Cele mai timpurii aparţin celei de-a doua jumătăţi a sec. al XV-lea, groapa nr. 6, în umplutura căreia s-a găsit ceramică comună (fragmente de vase borcan şi oale cu toartă) dar şi două vase smălţuite, întregibile, aparţinând categoriei ceramicii smălţuite sgrafittate (un castron de mari dimensiuni şi o farfurioară). El corespunde primului orizont de locuire înregistrat în zona Curţii Vechi, după construirea unei fortificaţii (1459-1460) de către domnitorul Vlad Ţepeş.
Majoritatea descoperirilor (cinci locuinţe şi şapte gropi menajere) datează din sec. al XVI-lea, toate locuinţele fiind distruse în urma unor incendii, unul dintre acestea ar putea fi cel din anul 1595, când Sinan Paşa a incendiat Bucureştiul.
Formele ceramice folosite sunt relativ puţine şi aparţin, în proporţie de cca. 90 %, ceramicii comune, nesmălţuite: oala cu toartă, cu buza înălţată, reprezintă tipul predilect, alături de care apar borcane, ulcioraşe, capace. Ceramica smălţuită este surprinzător de puţină, ne aflăm în vecinătatea Curţii Domneşti, dar procentul scăzut este compensat printr-o varietate mult mai mare a formelor: farfurii, castroane, străchini, ulcioare.
O categorie aparte, surprinzător de bine reprezentată, o constituie cahlele, dintre care doar o mică parte sunt acoperite cu un smalţ de culoare galbenă sau verde: cahle cilindrice, discuri decorative sau plăci dreptunghiulare
Construcţiile civile zidite se rezumă la fragmente de fundaţii, dintre care unul a aparţinut, probabil, unei compartimentări interioare a curţii vechilor case boiereşti existente înaintea Caselor Văcărescu4. Zidul este la distanţa de cca. 0,3 m E de absida altarului ultimei biserici: are lungimea de cca. 7,5 m şi înălţimea fundaţiei de cca. 0,45 m. Zidul este ritmat pe ambele feţe de trei pilaştri, tot din cărămidă.
Construcţiile religioase care au funcţionat între sec. XVI şi 1893, constau din fundaţiile şi foarte puţin din elevaţiile a patru biserici succesive pe acelaşi loc, ca şi din construcţiile lor anexă. Ultima biserică (paraclisul Văcărescu-Bellu) fiind dărâmată în 1892/1893, succesiunea bisericilor ar putea să fi fost următoarea: B.I – B.II – B.III – C.I – C.IIA – B.IV – C.IIB5
B.I: orientată E-V, plan rectangular, capătul E încheiat cu o absidă, iar cel V, probabil, poligonal; ambele sunt semicirculare la interior şi, poate, poligonale la exterior (fiind suprapusă de B.II, III, IV nu se pot face observaţii); absida V: decroşată faţă de navă. Are: lungimea exterioară de cca. 11 m, lungimea interioară de cca. 9,8 m, lăţimea exterioară de cca. 6 m, lăţimea interioară de 4,4 m, grosimea zidului exterior de cca. 0,6 m, grosimea zidului interior cca. 0,4 m.
Fundaţia laturii de S şi terminaţia de V sunt vizibile parţial, ca şi 2 contraforţi "pară", aşezaţi oblic (SV-NE, respectiv SE-NV) faţă de latura de S. Porţiunea de fundaţie are: înălţimea de cca. 0,65-1 m; lungimea de cca. 9 m (lungimea absidei de cca.3,7 m, lungimea laturii de S cca. 5,3 m); lăţimea vizibilă de cca. 0, 6 m; contrafortul SV-NE: lungimea de cca.1 m; lăţimea de cca. 1 m. Un contrafort similar este la mijlocul laturii de V.
Datare: ctitorită, poate, înaintea mijlocului sec. al XVI-lea (un dinar de la 1573/75 a fost găsit imediat la N de biserici), B.I va fi dispărut datorită războaielor din timpul lui Mihai Viteazul - cum sugerează stratul gros de arsură. O cărămidă profilată ornamentală smălţuită, fragmentară descoperită sub fundaţia B.II, în partea VNV a terminaţiei vestice are profilatura decupată circular, ca un sfert de cerc; probabil decora faţada B.I ori II (arcul unei ferestre, cornişa ori brâul).
B.II: orientată E–V, plan rectangular, capătul estic este încheiat cu o absidă, cel vestic poligonal, ambele semicirculare la interior şi decroşate faţă de navă. Are lungimea exterioară cca. 12-13 m (dedus); lungimea interioară cca. 11 m (dedus); lăţimea exterioară cca. 7-7,5 m; lăţimea interioară cca. 5,6 m; grosimea zidului exterior este de cca. 0,5-0,6 m.
B.II este alcătuită din trei spaţii interioare: 1. vestic, 2. central – ambele despărţite printr-un zid, 3. estic, care, probabil, se pierde sub o catapeteasmă masivă din zidărie. Capătul V: octogonal înafară, aprox. oval la interior. Absida estică tinde către semicerc în interior şi în exterior. La exterior absida estică se racordează cu zidul nordic prin două decroşuri succesive, cu laturile lungi oblice faţă de latura nordică a B II. Zidurile central-nordic şi al capătului vestic au câte două fisuri late, transversale, până către talpa fundaţiei. Cota fundaţiei B.II: cca. 0,15/0,20 m deasupra cotei fundaţiei B.I.
Datare: înlăuntrul B.II, la -0,2 m de nivelul fundaţiei S a B.IV, a fost găsit o jumătate de gros polon (1624), dublu perforat, probabil dintr-un mormânt deranjat al B.II. Moneda şi actul din 1654 Mai 25 în care apare «besearica Tabacilor», ne îndeamnă să presupunem că aceasta este B.II6.
B.III: orientată E–V, plan rectangular, capetele de V şi de E sunt încheiate, primul cu o absidă, iar al doilea poligonal, ambele uşor decroşate faţă de navă. Are lungimea exterioară de 13 m; lungimea interioară de 11,5 m; lăţimea exterioară de 8-7,8 m; lăţimea interioară de 6,4 m; grosimea zidului exterior de 0,8-1 m.
Ziduri interioare: fundaţia catapetesmei amintite. Credem că aceasta ar data dintr-o fază a lui B III, poate curând după construirea ei; cota fundaţiei catapetesmei este cu cca. 0,15/0,20 m mai sus decât fundaţia B.III. Terminaţia de V a B.III: decroşată către N şi poate către S7; la exterior heptagonală, la interior turtită, tinde către o elipsă, este evidentă intenţia constructorului de a o trasa urmând traseul absidei B.II.
Către sud-vestul acestui spaţiu, la intersecţia zidurilor B.(I, II, III, IV ) există un fragment din pardoseala de cărămidă a pridvorului B.III. Altă pardoseală, din lespezi, e între exteriorul laturii de N a B.III şi B.IV; sunt două dalaje: lespezi de cca. 0,4x0,4 m şi lespezi de cca. 0,7x0,35x0,07 m, suprapuse de zidul de N al B IV şi se opresc lângă zidul de N al B.III. Poate fi pavimentul exterior al lui B III din dreptul golului de acces ?! Absida estică tinde către semicerc la exterior şi la interior; grosimea zidului estic al absidei este de cca. 0,9-1 m, adică mai gros decât restul B III. Zidurile încăperii centrale8 au către talpa fundaţiei patru arce de descărcare: două, pronaos şi naos şi două în pridvor ce seamănă cu cele din fundaţiile Casei Văcărescu–Ghica sfârşitul sec. XVII - începutul sec. XVIII9.
Datare: pentru B.III nu dispunem deocamdată decât de o para de la Ahmed al III-lea (1703-1730)10; găsite între B.IV-III, se poate să se fi datorat vreunei înhumări în B.IV.
B.III pare să fi funcţionat, între a doua jumătate a sec. XVII - 1740. B.III e analogă cu bisericile: Adormirea Maicii Domnului (Curtea lui Stoica Ludescu, Ludeşti-Dâmboviţa, c. 1660) şi Sfinţii Trei Ierarhi (Curtea lui Matei aga Cantacuzino, † 1690), Filipeştii-de-Pădure, Prahova (ante. 1690).
B.IV: orientată E-V, plan rectangular, uninavat, extinsă la N (preluare de la B.III?). Absida estică: decroşată, heptagonală în afară, în interior tinde către semicerc; la exterior fundaţia este lăţită faţă de elevaţie, mai mult decât la V. Porţiunea vestică a B IV este sprijinită de un contrafort către panta dinspre albia veche a Dâmboviţei. Are: lungimea exterioară cca. 15,5 m; lungimea interioară de 13,5 m lăţimea exterioară de cca. 9 m; lăţimea interioară de 7 m; grosimea zidului exterioară de 1,06-1,17 m; înălţimea zidurilor de 1,5-2 m (şi câteva asize din elevaţie).
Interiorul este divizat de catapeteasma B.III (IV?), eventual preluată de B.IV.
Datare: trei acte (1776 Ianuarie 22 şi 23, şi 179111), ca şi dărâmărea după Mai 1891 şi ante. Aprilie 1892 (nu mai figurează pe Planul Bucurescilor, 1893, de ing. Gr. Al. Orăscu). Alt act (1778 August 20) arată că paraclisului Stretenia/Întâmpinarea Domnului "ctitorul îi dăruie o carte"12.
Paraclisul nu apare pe Planul Rus (1770)13, nici pe Planul F. Purcell (1789)14, dar este pe Planul F. Ernst din 179115. Lipsind de pe Planul Rus paraclisul ar fi putut fi afectat de războiul Ruso-Turc (1768-1774). Refacerea lui putea avea loc între 1774-1791, dar şi după 1803 de văduva Ecaterina Văcărescu, după "cutremurul cel mare", 14 Octombrie 1802. Trebuie să ţinem cont şi de execuţia neîngrijită a cărămizilor şi a zidăriei paraclisului, specifică refacerilor de după 1802.
Asupra boltirii bisericilor nu ne putem pronunţa, căci nu avem repere.
Finisaje: unele au fost tencuite înăuntru şi înafară, dovadă numeroasele fragmente de tencuială şi zugrăveală găsite.
Deoarece este rar întâlnită succedarea pe acelaşi loc a trei biserici cu acelaşi plan, ceea ce denotă prestigiul evident al primei biserici, am încercat să găsim analogii cu alte lăcaşuri. Deocamdată singurele analogii între B. (I, II, III) cu altele similare din străinătate, sunt cu biserici din Ungaria şi Armenia (sec. IX-XIII), În România există încă un număr suficient de mare de biserici din lemn, de acelaşi tip de plan cu B (I, II, III), dar nu putem stabili, momentan, vreo filiaţie directă. Arheologic, au fost identificate biserici asemănătoare la: Târgu Trotuş (sec. XIV-XV), Vadul Soreşti-Buzău (sec. XV), Mărgineni-Prahova (biserica Curţii lui Drăghici Cantacuzino, sec. XVI-XVII), Ştefan cel Mare - Bacău (sec. XVI-XVII), biserica «Olari» din Curtea de Argeş (sec. XVII), iar în Republica Moldova la Orheiul Vechi (cca. 1350/60).
Biserici în uz: biserica mare (1609) şi biserica cimitirului Mănăstirii Dragomirna (1602); biserica Curţii logofătului Tăutu din Bălineşti (1493); «Biserica Coconilor», Curtea Domnească, Suceava (1643);
Construcţii cu funcţiune incertă: două tunele (sau canale), situate la N-NE de biserici.
Segmentul I: orientat NV-SE; lungime exterioară cca. 15 m; lungime interioară cca. 10 m; lăţime exterioară de cca. 1,8 m; lăţime interioară de cca. 0,87/88 m; înălţime interioară de cca. 1,08/1,10 m (la cheie); podeaua: executată din cărămizi, bine arse, aşezate în lung (26/28x13/14x4/5 ), grosimea mortarului fiind de 0,5-2,5 cm; acoperit cu o boltă "în leagăn": înălţimea cheii de boltă este de 1,083 m de la pardoseală. Are două spărturi largi provocate în sec. XX, prin construirea a două canale verticale pentru scurgerea apelor.
Segmentul II, lungimea de cca. 0,75 m, păstra doar latura nordică - prăbuşită la ploaia din iulie 2004.
Ambele tunele suprapun locuinţa 1, din sec. al XVI-lea, care se constituie astfel într-un terminus post quem pentru construcţia primului tunel. Tunelul 2 intersectează conducta de apă 1, care datează din sec. al XVII-lea Având în vedere aceste relaţii stratigrafice, dar şi tipul de construcţie, se poate aprecia că cele două tunele au fost construite şi au funcţionat în cursul sec. al XVIII-lea .
Pe latura de N a suprafeţei cercetate au fost dezvelite şi două segmente ale unor conducte din ceramică, pentru aducţiunea apei: conducta 1 a fost surprinsă în profilul de E şi se îndreaptă, într-o uşoară pantă, spre V, fiind cercetată pe o lungime de 4 m. Este formată din olane cu lungimea de 0,40 m şi cu diametrul de 0,14 m, acoperite la interior cu smalţ incolor. Acestea sunt prinse cu un strat de mortar gălbui, sfărâmicios şi protejate cu cărămizi de dimensiuni diferite (0,26x0,13x0,04 m; 0,26x0,12x0,45 m; 0,23x12,5x0,45 m), dispuse «în două ape», pe înălţime. Nivelul la care a fost aşezată, la 0,05 m, deasupra nivelului de fundaţie de la tunelul 2, nu permitea deversarea în acesta, construit ulterior. Traseul conductei suprapune parţial groapa 1, din sec. XVI, care se constituie astfel într-un terminus post quem pentru construirea acesteia şi ne permite să apreciem că ea a funcţionat în cursul sec. XVII. Conducta 2 a fost surprinsă la V de tunelul 2, având traseul uşor deviat spre N şi se păstrează pe o lungime de 2,60 m: ea este formată din olane cu lungimea de 0,38 m şi diametrul de 0,15 m, acoperite la interior cu smalţ verde. Există diferenţe faţă de conducta 1 şi la sistemul de protecţie al olanelor: acestea sunt montate într-un pat de mortar de culoare alb gălbuie, fin, mai deschis şi mai dur decât la prima conductă. Lateral, cărămizile sunt dispuse pe lungime, iar la partea superioară există un rând pus orizontal; s-a folosit un singur tip de cărămidă (0,24x1,25x0,04 m). Traseul conductei suprapune locuinţa 2, din sec. XVI, care se constituie astfel într-un terminus post quem pentru construire, ne permite să apreciem că şi ea a funcţionat în cursul sec. al XVII, fiind ulterioară primei conducte.
http://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=3083
* Calea Victoriei № 9
1950
- Popescu Stan, 5 apartamente, Bucuresti, str. Icoanei 46, Calea Victoriei 9, Mangalia, Cantonul Veterinar. Urziceni, str. 23 August 74. - DECRET nr. 92 din 19 aprilie 1950 pentru nationalizarea unor imobile
Calea Victoriei № 11-13 - mănăstirea și hanul "Sfântul Ioan cel Mare"
Când la Sfântul Ion era han, el se întindea până în zidul lui Bellu și până în strada Cazărmii; palatele egumeniei erau pe locul unde astăzi este Casa de Depuneri, hanul avea porți mari de fier, căci înăuntru ședeau cei mai de frunte negustori și zarafi greci, anume: Chiurcibașa, Anesti (cojocarul lui vodă), Scarlat Scanavi, comersant de șaluri, Psalida, Pondichi, Hagi Ianuși, Temeli, Gudiu și alții; aceștia toți erau bancheri bogați și ajutau și susțineau frumoasa lor biserică, ale cărei coridoare se văd până în ziua de astăzi, cu frumoasele lor sculpturi.
Fondatorii vechi ai acestei sfinte monastiri au fost, mai întâi, străbunii mei, Ioniță Slătineanu, familia Manu și Cantacuzineștii, care se îngropau acolo, în biserică și afară. În această monastire s-au născut și au crescut episcopul Ilarion Argeșiu — mitropolitul Dositeiu era egumen — și doctorul Manolache, fratele episcopului. Așadar, sfântul Ion Predidici era doctorul și spițerul tuturor românilor, ce alergau cu credință la dânsul.
1700
- peste drum de Palatul Poştelor, aici se afla unul din cele mai vechi, mai lăudate şi mai căutate lăcaşuri de rugăciune din Ţara Românească.
- Aici se ridica o biserică, cu hramul Sf. Ion cel Mare, care dăinuia încă din timpul lui Mihai Viteazu, fiind construită de un fost boier din divanului domnitorului. Biserica era micuţă, din lemn, ca mai toate bisericile din acea vreme, astfel ca dupa un veac biserica se năruie.
- secolul al XVI-lea
Până în 1875, în acel loc se aflaseră mănăstirea și hanul "Sfântul Ioan cel Mare".
Datând din secolul al XVI-lea, așezămintele au fost restaurate de Constantin Brâncoveanu în anii 1702 - 1703 pentru ca, apoi degradându-se să fie demolate în anul 1875. Pe acest spațiu s-a aflat biserica ”Sfântul Ioan cel Mare”, ridicată de Mihai Viteazu și renovată pe la 1700 și puțin de către Constantin Brâncoveanu. Și cum în acele vremuri întreg întreg centrul vechiera zona zero a Bucureștilor, lângă acest edificiu de cult s-a ridicat și un han.
1703
- În 1703, mica bisericuţă năruită este refăcută de un urmaş al primului boier constructor împreună cu fiicele sale, ajutaţi de marele constructor de biserici, voievodul Constantin Brâncoveanu.
- Noua biserică era frumoasă, ca toate lăcaşurile brâncoveneşti, având pridvor cu trei arcade, pe patru stâlpi ciopliţi cu măestrie. De jur împrejur, cuprinzând cam perimetrul actualei grădini a Casei de Depuneri, se afla un han mare, în care locuiau, pe la sfârşitul veacului al XVIII‑lea negustori vestiţi.
- Biserica nu era renumită pentru vechimea ei, nici pentru frumuseţea ei, nici pentru hanurile ei si nici pentru faptul că insuşi Patriarhul Macarie al Ierusalimului făcuse slujbă în vremea lui Constantin Brâncoveanu, ci pentru că, înainte de toate , biserica era tămăduitoare de boli si făcătoare de minuni. La aceasta biserică venea omul ce avea grav bolnavi acasă. Făcea o sfeştanie sau mai multe şi apoi se ducea acasa cu anafură, aghiazmă, mir si un şiret de bumbac pe care erau innodate evangheliile ce se citesc in caz de boală. Astfel, bolnavului i se punea mir pe cap, anafura o mânca, aghiazma o bea, şnurul cu acatiste i se atârna de gât, şi bolnavul se însănătoşea…sau murea, după cum socotea Dumnezeu de cuviinţă.
1748
Fiul lui Pantaleon Caliarhi (Pantaleon Caliarhi (Caliarhos) a fost grec, originar din insula Hios, medic de carieră. Venit în Ţara Românească, a intrat în slujba lui Constantin Brâncoveanu şi va muri în 1725.) s-a numit Antonie sau Antonache, care la o data necunoscută se căsătoreşte cu Ancuţa, fiica lui Istratie Florescu postelnic, care era văr cu Constantin Brâncoveanu. Din acestă familie boierească se vor ridica numeroşi dregători şi oameni politici. Antonachi Caliarh – Florescu a fost mare clucer (1736) şi apoi mare ban – cea mai mare funcţie din divanul domnesc – ianuarie 1742 – ianuarie 1744. Va muri în 1748 fiind îngropat la mănăstirea Sfântul Ioan grecesc (unde este CEC-ul de astăzi) foarte probabil alături de tatăl său.
1787
biserica "Sfantul Ioan cel Mare", care mai cuprindea un cimitir si un han. In cimitirul bisericii a fost inmormantat Ienachita Vacarescu, cel care a scris si tiparit prima carte de gramatica a limbii romane, in 1787.
1837
Oricare ar fi fost tratamentul cuvioşilor părinţi de la Sf. Ioan, se lua mult mai uşor decât cele prescrise pe atunci de babe, sau de puţinii doctori care erau pe la noi. Până la începutul veacului doar domnitorul avea doctorul si farmacistul său personal. Pentru nemţi si unguri exista un doctor pe nume Baret, un arhimandrit catholic care stia o singura doctorie făcută din broaşte hrănite cu dulceaţă de trandafiri pe care le fierbea după ce le tăia capetele şi membrele urmând ca zeama să o dea ca decoct iar carnea o usca transformând-o în prafuri pe care le dădea bolnavilor. Aceste prafuri erau recomandate pentru dureri de dinţi. se făceau alifii pentru infrumuseţarea tenului, crème pentru intărirea părului, comprese pentru dureri de cap, plasturi pentru negi. Tot în aceiaşi perioadă (1837) aflăm că apare primul dentist care işi desfăşura activitatea pe strada Franceză.
1875
- La Sf. Ioan se repetă însă trista istorie ce afectase si bisericile Măgureanu, Sf.Dumitru, Stavropoleos, astfel, din lipsă de bani, nepăsare şi lipsă de dragoste pentru trecut, cârmuirea ţării lasă biserica să se năruie. În 1875 s-a hotărât că biserica este prea stricată pentru a mai putea fi reparată şi se trece la dărâmarea ei. Astfel, un antreprenor – dăltuitor în piatră, pe numele său Santalena fură coloanele cu capitelul înflorit, mobilierul, candele şi icoanele vestite pentru bogăţia lor. Se spune ca din tot ce a fost la Sf. Ioan s-ar mai fi salvat doar minunatul jilţ domnesc cu baldachin păstrat de familia Belu.
- În aripa dinspre Podul Mogoşoaiei (actuala Calea Victoriei) a vechiului han, posibil în încăperile egumeneşti, nişte case simple cu un etaj, se instalase Casa de Depuneri de curând infiinţată. Pe colţul din dreapta cu strada Mihai Vodă era o magherniţă unde se adăpostise Curtea cu Juraţi, instanţa juridică superioară la acea vreme.
Atât acesta din urmă, cât și biserica, au fost demolate în 1875 datorită șubrezirii lor.
1875 – 1895
Apoi timp de 20 de ani, locul a fost dat uitării. Unii spun că aici ar fi fost unele clădiri cu activitate tot în domeniul bancar. V. Bilciurescu spune, în schimb, că aici ar fost între 1875 – 1895 cea mai mare menajerie din țară. Printre animalele exotice ținute aici erau foarte mulți papagali, ceea ce a stârnit destulă senzație în Bucureștiul sfârșitului de secol XIX. Toate aceste clădiri modeste vor dispărea și locul lor va fi luat de actualul Palat CEC.
- Lucrările pentru instalarea unor cabluri electrice sub trotuarul sudic al străzii Mihai Vodă (lângă Palatul CEC) au scos la lumină o parte din fundaţiile Hanului Bisericii Sf. Ion cel Mare. Deşi săpăturile efectuate nu au avut caracter arheologic considerăm drept utilă prezentarea observaţiilor noastre. Şanţul realizat în scopul amintit a avut lungimea de 60 m, lăţimea de 1,25 m şi adâncimea medie de 0,80 m.
Observaţii stratigrafice. Sub trotuar, între 0,25 m şi 0,45 m, a fost surprins ultimul nivel de locuire reprezentat prin ziduri legate cu un mortar friabil, care pot fi datate în sec. XIX. De la adâncimea de 0,50 m până la 0,90 m a fost observat nivelul anterior ce cuprindea fundaţiile unor ziduri din sec. XVIII. Folosirea unui mortar compact şi izvoarele scrise sunt dovezi în privinţa datării. În carourile nr. 49 - 50, la adâncimea de 0,90 - 1,10 m a fost observată o podea din lut galben bătut care aparţinea nivelului din sec. XVIII. La adâncimea de 1,40 m a fost atins stratul de argilă sterilă din punct de vedere arheologic, cu excepţia porţiunii în care fundaţiile zidurilor din sec. XVIII au coborât până la 1,50 m. În general, zidurile din sec. XIX au la bază fundaţiile celor din veacul precedent.
Inventarul arheologic descoperit este sărac şi constă în fragmente de vase de lut ars, sfeşnice, porţelan şi pipe.
Observaţiile stratigrafice şi inventarul arheologic descoperit sunt argumente ale existenţei a două faze în funcţionarea edificiului. Ridicat în sec. XVIII şi refăcut în sec. XIX, Hanul Bisericii Sf. Ion cel Mare a fost demolat înainte de 1871, când maiorul Dimitrie Pappasoglu a redactat două hărţi ale capitalei.
Menţionăm faptul că în cadrul materialului arheologic recuperat se află şi un fragment dintr-o strachină decorată cu un motiv solar incizat şi acoperită cu smalţ, care prin tehnica realizării decorului poate fi datată în sec. XV - XVI.
Observaţiile făcute nu ne permit să afirmăm existenţa unui nivel de locuire anterior celui din sec. XVIII, rezolvarea acestei probleme revenind unor cercetări arheologice viitoare.
Calea Victoriei № 11-13 - Palatul C.E.C.
Palatul CEC (nr. 13) a fost construit după planurile arhitectului francez Gottereau autor al multor clădiri celebre din Paris dar şi din Bucureşti. Faţada este în stil neoclasic, cu un arc înalt sprijinit pe două coloane corintice.
CEC-ul este si unul dintre cele mai rezistente cladiri din Bucuresti. In ciuda puternicelor cutremure care au afectat capitala de-a lungul timpului, structura palatului nu a fost avariata.
Initial, insa, planurile de constructie ale Palatului CEC erau destinate cladirii Parlamentului Romaniei. Inedit este si faptul ca in prezent, locul unde se afla Parlamentul Romaniei are aceiasi orientare in plan cu CEC-ul, iar conturul strajuit de patru " minarete " deseneaza imaginar o cruce in forma de x, numita si crucea Sfantului Andrei.
1859
- Casa de Depuneri și Consemnațiuni a fost concepută, încă din anul 1859, ca o anexă a Băncii de Scont și Circulațiune. Ea era inclusă într-un plan de ansamblu pentru organizarea creditului în România.
În evoluția Casei de Depuneri și Consemnațiuni se disting mai multe momente importante. Astfel, după publicarea decretelor de înființare a Casei de Economie, instituție anexă a Casei de Depuneri și Consemnațiuni, care își schimbă denumirea în Casa de Depuneri, Consemnațiuni și Economie.
- Actuala clădire Palatul C.E.C. a fost ridicată după demolarea primului sediu al Casei de Depuneri (ridicat la rândul lui în locul mânăstirii).
- Palatul Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie (cunoscut îndeobște ca Palatul C.E.C., după denumirea ulterioară a instituției) este o clădire din București, situată în Calea Victoriei, față în față cu Palatul Poștelor, construit în aceeași perioadă.
1864
- CEC-ul ca instițutie a fost înființat în anul 1864 printr-o lege inițiată de către Alexandru Ioan Cuza. La inceput a funcționat în diverse imobile,
1875
După demolarea din 1875 a ansamblului Mănăstirii şi Hanului „Sf. Ion cel Mare”, care se afla într-o stare avansată de degradare, a fost ridicat primul sediu al Casei de Depuneri. în anul 1875 s-a început construirea unui sediu propriu pentru CEC.
1881
- În 1881 își începe activitatea Casa de Economie, instituție autonomă financiar. După inaugurarea Palatului Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie în 1900 are loc prima ședință a Consiliului de Administrație.
1897
Casa de Depuneri nu a rezistat mult timp (două decenii), întrucât a fost demolat pentru a se construi, între 1897 şi 1900, Palatul Casei de Economii şi Consemnaţiuni (C.E.C.), cel de astăzi (proiectat de arh. Paul Gottereau).
Piatra de temelie a Palatului CEC a fost pusă în 8 iulie 1897, în prezența Regelui Carol I al României și a Reginei Elisabeta[1].
Realizată după planurile arhitectului Paul Gottereau, cu elemente specifice din arhitectura franceză de la sfârșitul secolului XIX,
CEC-ul se dezvoltă rapid, astfel încât vechiul sediu devine neîncăpător. Se hotărăște demolarea lui și pe același loc s-a început construcția actualului sediu, după planurile arhitectului francez Paul Gottereau. Începutul lucrărilor a fost marcat printr-o ceremonie care a avut loc la 8 iunie 1897. Printre participanți se număra familia regală, membri ai guvernului, membri din consiliul de administratie CEC și arhitectul Paul Gottereau.
1900
Construcția a fost terminată în anul 1900 și de atunci CEC-ul a funcționat în această clădire fără a se face alte modificări notabile.
- Palatul, construit în stil eclectic, se termină cu o cupolă de sticlă și metal. Intrarea este încununată de un fronton în semicerc sprijinit de câte o pereche de coloane de stil compozit.
Cele patru volume de colț, decorate cu frontoane și steme, sunt acoperite de cupole în stil renascentist. O cupolă mult mai mare acoperă holul central al edificiului, în care funcționează diferite ghișee ale instituției.
Decorația judicioasă a fațadelor, echilibrul volumelor care îl compun fac din acest palat un interesant monument de arhitectură a orașului.
1900-1913
- Picturile interioare au fost executate in perioada 1900-1913 de catre Mihail Simonide. Dintre ele se detaseaza tabloul alegoric "Fortuna distribuind bunurile ei Romaniei in urma Independentei", dar si tabloul "Munca" de pe peretele aulei central.
1916
După intrarea României în Primul Război Mondial, alături de Antantă, în noiembrie 1916, administrația instituției se scindează în două părți: una în teritoriul ocupat, la București, și a doua, la Iași. Guvernul Ion I.C. Brătianu decide evacuarea tezaurului Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie, al Băncii Naționale a României, precum și a valorilor aparținând celorlalte instituții publice și private, la Iași, și, de aici, la Moscova, pe baza garanțiilor date de guvernul rus și de marii aliați ai României.
1930
În 1930, are loc reorganizarea Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie prin desprinderea Casei de Economie, care devine 'instituție publică autonomă', sub denumirea de Casa Generală de Economii, persoană juridică, aflată sub autoritatea Ministerului de Finanțe.
1932
În octombrie 1932, în urma modificării legii de organizare a Casei Generale de Economii, aceasta își schimbă denumirea în Casa Națională de Economii și Cecuri Poștale, prescurtat CEC.
1947
Prin reforma monetară, înfăptuită la 15 august 1947, depunerile la CEC au fost recalculate la raportul 1: 20.000 lei.
1948
Prin Decretul din septembrie 1948, s-a înființat Casa de Economii, Cecuri și Consemnațiuni, prescurtat CEC, patrimoniul noii instituții formându-se prin contopirea patrimoniilor Casei de Depuneri și Consemnațiuni și Casei Naționale de Economii și Cecuri Poștale. Instituției i se încredințează primirea și păstrarea economiilor bănești ale populației din întreaga țară.
1990
După 1990, CEC își extinde activitatea, în 1996 începe procesul de reformare și modernizare a CEC, din punct de vedere juridic, instituțional și al serviciilor și produselor bancare. Apare Legea nr. 66 privind reorganizarea CEC în societate bancară pe acțiuni, cu acționar unic statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor.
1999
In 1999, accesul in cladirea CEC a fost restrictionat publicului larg, pe motiv ca "fluctuatia de persoane in palat dauneaza interiorului pretios”.
2005
În 2005, se iau măsuri de reorganizare a Casei de Economii și Consemnațiuni CEC — SA, în vederea privatizării, astfel că se aprobă strategia de privatizare a Casei de Economii și Consemnațiuni CEC — SA.
2006
În octombrie 2006, Guvernul României a aprobat transferarea Palatului CEC către Primăria Municipiului București, plătind suma de 17,7 milioane de euro. Clădirea urmează a fi transformată în muzeu de artă. CEC Bank va putea să păstreze imaginea Palatului CEC încă 20 de ani dupa încheierea tranzacției
În decembrie 2006, Guvernul României a stopat privatizarea CEC, considerând că prețul de 560 milioane de euro oferit de National Bank of Greece (singurul investitor rămas în cursa de privatizare a CEC) pentru pachetul de acțiuni de 69,9% este prea mic.
2008
În 2008 se aprobă Statutul CEC si se hotărăşte schimbarea imaginii si denumirii în CEC Bank SA. AGERPRES
2015
În prezent, palatul găzduiește sediul CEC Bank, urmașa vechiului C.E.C. (Casa de Economii și Consemnațiuni
In prezent singura cale de acces in cladire o reprezinta Muzeul CEC.
In muzeu sunt expuse obiecte inedite ale evolutiei istorice si economice a Casei de Economii si Consemnatiuni: documente originale ale tranzactiilor financiar-bancare in anii de inceput ai bancii, documente financiare si civile din colectia Tezaur a CEC, produse bancare incepand din anii 1880 pana in zilele noastre, "pusculite" si seifuri din perioada interbelica, materiale de promovare a imaginii bancii de-a lungul timpului precum timbre, medalii comemorative, insigne sau ilustrate. Muzeul este deschis atat pentru evenimente culturale speciale.
Citeste mai mult pe: http://timp-liber.acasa.ro/noutati-290/ce-vizitam-azi-palatul-cec-din-bucuresti-4605.html
Calea Victoriei № 13a - Casa Anticarilor
- De pe Cheiul Dâmboviţei, în „Casa Anticarilor” Anticarii, care o perioadă şi-au avut tarabele pe „Maidanul lui Duca” (pe locul unde azi se află Muzeul Naţional de Istorie a României – fostul Palat al Poştelor), s-au mutat pe Cheiul Dâmboviţei, de o parte şi de alta a Podului Mihai Vodă. George Potra ne relatează că, după un timp, la iniţiativa lui Nicolae Iorga, „Primăria Capitalei le-a construit – pe piaţeta ovală dintre Vama Poştei şi Hotel de France (Grand Hotel) – un pavilion foarte frumos cu pridvor circular, împărţit în prăvălii curate, înzestrate cu instalaţii de apă şi lumină electrică. Această construcţie, făcută după planurile arhitectului Eduard Van Saanen, anticarii au botezat-o «Casa Anticarilor»”.
„Când s-a zidit Vama Poştei (...) anticarii au fost siliţi să se mute pe Cheiul Dâmboviţei, la Podul Mihai Vodă.” Henri Stahl
SURSA
http://www.ziarulring.ro/stiri/38994/basescu-nu-a-fost-pionier-in-razboiul-contra-tarabelor