Calea Victoriei № 107 - Palatul Stirbei
Palatul Stirbei (nr. 107) a aparţinut domnitorului Barbu Stirbei (a nu se confunda cu nepotul său care a avut o mare influenţă asupra reginei Maria).
- Influenţa şcolii franceze de arhitectură se manifestă odată cu construcţia Palatului Ştirbei de către arhitectul francez Michel Sanjouand, ea manifestându-se mai intens spre sfârşitul secolului al XIX-lea, prin stilul arhitectonic al Renaşterii, precum şi neoclasic. O serie de construcţii, între care case de reşedinţă şi palate, au fost realizate după planurile arhitecţilor francezi sau români formaţi la şcoala de arhitectură franceză şi ridicate de echipe de constructori italieni, utilizând renumita carămidă „subţire italiană”. Cele mai multe sunt decorate cu frontoane şi arcade, cu încadramente de ghirlande de flori la ferestre, cu splendide medalioane, cu mansardă înaltă cu mici ferestruici rotunde şi acoperişuri placate cu solzi de metal şi uneori cu superbele cupole rotunde sau trapezoidale, clădiri asemănătoare celor aparţinând burgheziei franceze.
- Faţă de perioada copilăriei mele, cele mai tragice „agresiuni” s-au făcut asupra palatului Stirbey. E drept că aspectul clădirii spre Calea Victoriei este acelaşi. Este o faţadă în stil clasic realizată de arhitectul Fr. Hartmann la solicitarea lui Alexandru Stirbey, fiul domnitorului în 1888. Cu prilejul restaurării Palatului Ştirbei sînt adăugate cele patru cariatide de la nivelul etajului II al faţadei, precum şi turnul de nord-est, care va strica simetria construcţiei (terminată în 1837). Modificările au fost făcute de Alexandru Ştirbei, fiul domnitorului, după proiectul arhitectului austriac J. Hartman. Palatul era cunoscut pentru balurile selecte care se dădeau aici.
Bunica mea îşi amintea de aspectul acestei faţade dinainte de remanierile lui Hartmann. Printre altele nu avea turnul dinspre Calea Griviţei şi nici etajul cu cariatide de deasupra intrării principale. Avea, se pare, un aspect mai sobru datorat arhitecţilor Villacrosse şi von Ott care au completat clădirea iniţială pe care arhitectul Michel Sanjouand a făcut-o pentru domnitorul Barbu Stirbey.
În copilăria mea, în faţa palatului era o curte-esplanadă - o curte de onoare - cu un rond de flori la mijloc şi înconjurată de un gard de fer forjat. Pe latura de nord a aceste curţi se afla o clădire în formă de templu grec care fusese cândva un corp de gardă. Ansamblul acesta respira într-un cadru degajat făță de blocurile care-l flanchează şi îl sugrumă azi. În spate era o grădină cu o vegetaţie bogată şi unele dependinţe extrem de interesante printre cari două de o deosebită valoare: grajdurile în formă semicirculară şi depozitul de vinuri dinspre strada Budişteanu, cu pivniţe remarcabile şi cu un sistem de galerii, Tot complexul avea alura acelor „hoteluri” ale aristocraţiei franceze din cartierul Marais al Parisului.
Era cea mai frumoasă din clădirile aristocratice bucureştene din secolul XIX. Aceste clădiri nu erau numai locuinţe, dar şi locul dineurilor, dejunurilor, recepţiilor şi mai ales al balurilor. Saloanele acestor clădiri erau gândite pentru astfel de manifestări mondene care caracterizau viaţa societăţii româneşti până ce totul a fost năruit de „prietenii” noştri de la răsărit Palatul Stirbey ca şi casa Şuţu din Piaţa Universităţii erau vestite pentru balurile ce aveau loc în încăperile lor.
Tradiţia balurilor din casele boiereşti era veche, încă de pe vremea turcofanariotă. La noi în familie se vorbea mult de balurile date de marele logofăt Costache Bălăceanu (frate cu străbunicul meu Iancu Bălăceanu) în casele sale de pe Podul Beilicului (astăzi Calea Şerban Vodă) din faţa Bisericii Sfântul Spiridon Nou a Ghiculeştilor, casă care se mai menţine şi astăzi, dar cu multe transformări negative mutilante. Se povestea că în 1833 în cursul unui astfel de bal în care se petrecea în curtea de onoare din faţa casei unde se afla un bazin de apă, consulul austriac Timoni s-a îmbătat şi în timp ce dansa cu soţia gazdei a căzut în apă, ceea ce a provocat râsul tuturor şi un cuplet de versuri satirice în presa timpului.
1780
Marea majoritate a bibliografiei dedicate palatului din Calea Victoriei datează construcţia în deceniul al patrulea al secolul al XIX-lea. Cercetarea arhivelor întreprinsă în perioada 2009-2011 a scos la lumină o nouă informaţie într-un dosar inedit referitor la succesiunea prinţului Barbu A.Ştirbey (1872-1946) din 1946: există menţionată o „casă domnească din 1780” (A.N.I.C., Fondul Ministerul Finanţelor - Serviciul Succesiunilor, dosarul succesiunii Barbu Ştirbey nr. 159/1946, f.4) pe proprietatea boierilor Ştirbey, utilizarea termenului acesta retrospectiv permiţându-mi concluzia că vechii case boiereşti i se aduc transformări, dar există o continuare a locuirii imobilului.
Această informaţie trebuie pusă în legătură şi cu testamentul marelui vornic Ştirbey din 1811 şi care confirma ”casele din Bucuresci, ce le am cumpărat pe podul Mogosoaei, le las Catincăi, prea iubitei mele soţii” (B.A.R., Cabinetul de manuscrise, fond Barbu Ştirbey, testamentul marelui vornic Barbu Ştirbey, datat 1 septembrie 1811, f. 3).
1833-1836
- Palatul „Barbu Ştirbei”. Într-o radiografie a vieţii sociale a Bucureştiului de la jumătatea secolului XIX, în lucrarea Bucureştiul vechiului regat - George Costescu ne vorbeşte despre “vremea boierilor din familiile Domnitoare pământene, cum ar fi boierii Bibeşti (1843), Ştirbey (1850) şi Cuzeşti (1859). Palatul , situat pe Calea Victoriei nr. 107, a fost construit între anii 1833-1835 la comanda domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei care a apelat în acest scop la serviciile arhitectului francez Michel Sanjouand. Arhitectul a utilizat la această clădire stilul neoclasic, rezultând un edificiu suplu şi elegant, cu elemente greceşti, ce a aparţinut o vreme şi familiei princiare Știrbei. Stilul neoclasic, specific arhitecturii exterioare a secolului XIX, ne înfăţişează case cu faţade având un ansamblu oarecum sărăcăcios şi lipsit de proporţiile reuşite şi de decorul bogat de odinioară. Desele schimbări de domni şi ocupaţia rusească n-au făcut decât să sporească confuzia pentru tot ceea ce era românesc şi vechi. Abia către jumătatea secolului, în ciuda vremurilor încă tulburi, se ridică din temelii noi câteva construcţii foarte importante. Şi aceasta deoarece, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atenţia era îndreptată către un alt stil arhitectural, cel neoclasic. Aşa se face că preluarea culturii occidentale, prin contactele cu Roma şi cu Parisul, unde s-au format primii noştrii arhitecţi, au determinat înlocuirea stilului “neo-gotic”, căzut în dizgraţie, cu arhitectura “neo-clasică”.
Barbu D.Ştirbey (1799–1869) a locuit pe Calea Victoriei într-o reşedinţă în stil neoclasic transformată de arhitectul francez Michel Sanejouand (?-1835) în perioada 1833– 1835. Ca semn al schimbării rangului său, în timpul domniei sale (1842-1853, 1854-1856) Ştirbey va ordona construirea impozantului corp de gardă, cu faţade de templu, amplasat în dreapta palatului. Palatul are însă mai multe poveşti de dezvăluit.
Tot în această perioadă existau grajdurile domneşti înspre strada Manea Brutaru, actuala gen. Budişteau.
1835
Palatul a fost ridicat in 1835, in stil neoclasic cu numeroase elemente grecesti. Palatul Stirbei a fost din 1835 (data estimativa) pana in 1948 proprietatea familiei Stirbei si a functionat pe post de resedinta a unora dintre personalitatile cele mai proeminente ale vietii politice, sociale si culturale ale Romaniei- trei generatii de membri ai familiei Stirbei.
Arhitectul acestui palat trecut în catastife pe Calea Victoriei 107, este Michel Sanjouand – clădirea iniţiala din 1835, ridicată la cererea prinţului Barbu Ştirbey.
În timpul celor 2 domnii ale lui Barbu Ştirbey, resedinţa domnească va fi la Palatul Ştirbey. În acelaşi an în care era inaugurat Teatrul Naţional, când vodă Stirbey, un om cumpatat cu cheltuielile, dădea bani pentru orice lucrare solicitată de către arhitectul şef Anton Heft, au loc şi modificări la construcţia iniţială a palatului. Aşa cum găsim la doamna Cezara Mucenic (Bucureşti - Un veac de arhitectura civilă. Secolul XIX) modificarile au fost făcute de către arhitecţii Moritz van Ott si Xavier Villacrosse.
Opinia acceptată de cei mai mulţi cercetători în frunte cu Grigore Ionescu este aceea că arhitectul francez Michel Sanejouand, „arhitect-şef al Bucureştiului între 1835-1842, mort în 1847” (Cezara Mucenic, „Palatul Ştirbei de pe Calea Victoriei”, în Bucureşti, materiale de istorie şi muzeografie, nr. XX, Muzeul Municipiului Bucureşti, Bucureşti, 2006, p. 65) ar fi ”primul” autor cunoscut al clădirii. Proiectul său a putut fi elaborat în perioada 1835-1837 (Grigore Ionescu, Bucureşti. Oraşul şi monumentele sale, Bucureşti, 1956, p. 164 atribuire susţinută şi de Cezara Mucenic), dar bănuim că este vorba doar de o transformare majoră, de repararea şi de modernizarea imobilului mult mai vechi (cel de pe la 1780).
1837
Palatul a fost cladit dupa planurile arhitectului francez Michel Sanjouand, in anul 1837 la comanda lui Barbu Dimitrie Stirbei, care va ajunge pe tronul tarii la 1849. Stirbei era scolit pe la Paris, unde studiase dreptul. Domnia lui a fost marcata de cateva reforme importante dar si de dezvoltarea edilitara a orasului (Teatrul National, gradinile Cismigiu si Cotroceni etc.). Palatul a fost unul de protocol, aici desfasurandu-se mai multe baluri si petreceri galante.
Amenajarea interioară a palatului cu plan în formă de U, cu braţe simetrice, apare la lumină în amintirile nepoatei sale, Eliza Brătianu, putându-se stabili legături cu planurile mai târzii. Domnitorul ocupa latura vestică a palatului, în timp ce soţia sa, doamna Elisabeta pe cel estic, legat şi de o capelă anexată palatului. În timpul fiului lor, prinţul Alexandru B. Ştirbey (1837-1895), vor avea loc extinderi ale palatului, reparaţii şi modificări interioare sub conducerea arhitectului Friedrich Hartmann (A.N.D.M.B., fond P.M.B. Tehnic, dosarele 16/1882, 20/1882, 65/1891 grajdurile, şopron şi spălătorie în formă semicirculară, 73/1892 reparaţii simple la coşuri şi faţade (toate sub conducerea arh.F.Hartmann); dosarele 50/1889, 294/1900 dependinţe de arh. Alex. Hecht).
- Prezenţa unei capele anexate aripii din dreapta a palatului este amintită în scrisorile doamnei Elisabeta (1805-1874), soţia domnitorului Barbu Ştirbey. O primă mărturie concretă despre existenţa acestui spaţiu de cult ne este furnizat tot de Eliza Brătianu: „O bisericuţă (paraclis) la care conducea o sală lungă, îngustă, plină de mister şi groază, întregea acest apartament pe care tata l-a schimbat cu totul după războiul din 1877.” (Elisa Brătianu, Ion I.C. Brătianu, Memorii involuntare, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1999, p. 22).
- Informaţii inedite despre capelă se găsesc la Institutul Naţional al Patrimoniului într-un dosar premergător demolării ei în 1983 (I.N.M.I., fond D.M.I., dosar 2478). Capela avea o suprafaţă de 36,40 m.p. şi o înălţime de 4,5 m. Parterul capelei era acoperit cu plăci de mozaic. Nivelul etajului era format dintr-un balcon (cafas) cu două scări, una în spirală formată din 16 trepte de lemn şi alta din 5 trepte de lemn care duceau spre o altă încăpere, posibil legătura de odinioară cu palatul. Din fotografii prezente în dosar se mai poate observa în cupola-luminator imaginea lui Isus Pantocrator (figura cu aureolă este văzută uşor din semi-profil, are părul lung şi barba neagră, binecuvântează cu mâna dreaptă, cea stânga o ţine pe un mare glob). Este realizată în stilul neoclasic, baza cupolei elipsoidale fiind acoperită cu un cer înstelat, din care doar un foarte mic fragment mai era la locul lui, iar în trompele de colţ apar figurile aproape complete ale unor îngeri.
1843
În perioada sa de glorie, Palatul Ştirbei era cunoscut drept locul unde aveau loc cele mai spectaculoase baluri. „Vestitorul Românesc“, dar şi o gravură de Dossault (din albumul „Moldo-Valaque“, 1848) descriu „balul strălucit“ dat la 22 iunie 1843 în onoarea Prinţului Albert al Prusiei, fratele regelui Friedrich-Wilhelm. Balurile domneşti de la palatul Știrbei aveau răsunet în epocă. Pictorul francez Ch. Doussault a făcut câteva schiţe cu un bal din 1843 la care a participat prinţul Albert al Prusiei. Cu timpul pe domeniul palatului au fost organizate activităţi economice: pivniţele Știrbei şi magazinul cu acelaşi nume în care se desfăceau conserve din fabrica proprie de la Buftea. Fără îndoială, că după ce aflăm asemenea poveşti nu mai putem trece nepăsători pe lângă locurile şi casele „vechi” din Sectorul 1.
1848-1856
Palatul de ceremonii al domnitorului Barbu Stirbei (1848-1856) - el insusi un valoros exponat, opera a arhitectilor Sanjouand si Hartman.
In perioada sa de glorie, Palatul Stirbei era cunoscut drept locul unde aveau loc cele mai spectaculoase baluri.
1849
Corpul principal al Palatului este construit la comanda Printului Barbu Stirbei, dupa ce acesta este proclamat in 1849 Domn al Tarii Romanesti, ramanand in aceasta functie pana la 1854 cand Tarile Romane sunt ocupate de armatele imperiale austriece si ruse. Dupa instalarea lui Barbu Stirbei ca domn, Palatul va servi ca Palat Domnesc, indeplinind o functie de reprezentare.
1852
prinţului Barbu Ştirbey (acelaşi care, în calitate de domn al Ţării Româneşti – prima domnie, va finanţa puternic lucrările de finalizare ale Teatrului Naţional, la 31 decembrie 1852 având loc şi inaugurarea acestei instituţii).
Un plan inedit al proprietăţii datând din 1852 (A.N.D.M.B., fond P.M.B. General, dosar 82/1852, f. 6) ne arată palatul fără aripile laterale şi corpul de gardă deja construit. Nu cunoaştem data la care palatul a suferit noi intervenţii (adăugarea aripilor laterale), nefiindu-ne cunoscute documente şi nume sigure de arhitecţi sau ingineri.
1854
O sursă iconografică pentru reconstituirea aspectului exterior al ansamblului arhitectural din 1854, îl constituie tabloul reprodus de G. Fotino, „Barbu Ştirbey primeşte onorurile unui detaşament austriac al generalului Coronini (5 octombrie 1854)” , probabil o interpretare de un autor necunoscut a unei lucrări de Carol Wahlstein (1795-1857), reprodusă de Adrian-Silvan Ionescu (Leipziger Illustrierte Zeitung nr. 594 din 18 noiembrie 1854).
- În ambele imagini se impun ca elemente compoziţionale cheie ale faţadelor: coloanele ionice la Corpul de Gardă şi corintice la palat; frontoanele – triungiular (Corpul de gardă) şi dreptunghiular cu ornamente de vocabular clasicizant (palat); fragmentul de acroteră ce încununează frontonul Corpului de Gardă. Conform lui N. Vătămanu, pe acest fronton „se răsfăţa un vultur prea mare, cu aripile larg deschise” , probabil ţinând în cioc o coroană de lauri. Clădirea dispare la bombardamentele din 1944.
1869
Dupa 1869, Palatul trece in proprietatea fiilor Domnitorului Barbu Stirbei, acesta dobandind, pe langa destinatia rezidentiala, si o functie economica. In aceasta perioada sunt construite pe terenul din spatele Palatului, grajdurile si anexele care vor servi drept spatii de desfacere pentru produsele familiei Stirbei: cladirea fostului corp de garda (in prezent disparuta) devine “Magazinul Stirbei” destinat comercializarii vinului si conservelor (provenite de la Fabrica de Conserve “Stirbei” din Buftea), Pivnitele Stirbei si cladirea pentru “Administratia Centrala a bunurilor Stirbei” (1924).
Planurile originale dupa care s-a ridicat prima varianta a palatului lipsesc, insa se cunoaste faptul ca arhitectul, Michel Sanjouand, a adoptat expresia stilistica neoclasica. Aceasta prima etapa de edificare a condus la realizarea unei constructii cu planul in forma de U, cu latura de N mai lunga- 5 deschideri- fata de cea sudica cu trei deschideri. In timpul Printului Alexandru B. Stirbei, Palatul sufera modificari, dupa planurile arhitectului Hartmann.
1882
Abia în 1882 fiul lui Barbu Ştirbey, Alexandru Ştirbey, va cere arhitectului Friederich Hartmann să modifice clădirea, acum fiind adăugate etajul, inclusiv faţada decorată cu cariatide. În 1882 palatul a fost refăcut, adăugându-se un turn, coloane ionice la etajul 1 si cariatide la etajul II. Interioarele erau sobre, nu s-au schimbat îşi nu au ţinut pasul vremii. Ca de exemplu apa curentă şi electricitatea au fost trase destul de târziu.
1883
Domeniul se va extinde şi spre est prin cumpărarea unei porţiuni de teren spre Uliţa Târgoviştei (astăzi Calea Griviţei) unde se va construi în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea o casă neoclasică şi dependinţe pentru nepotul domnitorului, prinţul George Ştirbey (1883-1917).
1911
În 1911 arh. Nicolae Ghika-Budeşti proiectează un adevărat palat pentru acesta la adresa din Calea Griviţei nr. 5. Noi pivniţe pentru palatul mare se construiesc de către arhitectul Carol Wiener în 1911.
1924
în 1924 inginerii arhitecţi Vignali şi Gambara realizează dependinţele din grădina palatului înspre strada gen. Budişteanu, clădiri în stil neoromânesc ce vor adăposti administraţia şi depozitele domeniilor Ştirbey, dărâmate în 2008 de actualul proprietar.
1931
La prima mutilare am fost martor în anul 1931 când, sub pretextul lărgirii Căii Victoria, pavilionul gărzii şi cea mai mare parte din curtea de onoare au dispărut. Sunt convins că această lărgire localizată exclusiv la acest nivel a fost făcută „ad personam” împotriva principelui Barbu Stirbey. Din discuţiile din casă cunosc ura pe care regele Carol II o nutrea împotriva lui Barbu Stirbey, care susţinuse cu energie eliminarea de la succesiune şi exilarea sa după scandalul cu Zizi Lambrino.
1943
În schimb ştiu că în timpul războiului a fost un centru al Intelligence Service-ului condus de G. Boxshal, care fusese primul soţ al Elisei, una din cele patru fiice ale principelui Barbu Stirbey şi ale Nadejdei Bibescu. Pe Boxshal l-am întâlnit la Londra, mult mai târziu în cursul unui dejun la care m-a invitat la „United Services Club” unde mi-a povestit - cât se poate poveşti - despre rolul său.
Ceea ce foarte puţină lume ştie este că tot în această casă Stirbey a fost şi un centru conspirativ împotriva participării noastre în război alături de Axă şi pentru obţinerea unui armistiţiu din partea aliaţilor. Ani de zile mai târziu fiind chemat ca medic să consult pe altă fiică a lui Barbu Stirbey, Nadejda măritată cu Şerban Flondor, care fusese coleg cu tatăl meu la şcoala militară Theresianum din Viena imperială, aceştia mi-au povestit o serie de evenimente legate de această conspiraţie. În casa Ştirbey, această activitate era dirijată de Barbu Ştirbey de fiica sa Eliza cu cel de al doilea soţ al ei, Al. Creţeanu, de Gr. Niculescu Buzeşti, alt ginere al lui Stirbey, şi de Constantin Vişoianu. Coordonatorul lor politic principal era Iuliu Maniu. Aspectul cel mai surprinzător este că au putut activa fără ca autorităţile să se sesizeze. Mai mult încă, în aprilie 1944, după ce marile bombardamente anglo-americane începuseră, în ziua în care Barbu Ştirbey, cu C. Vişoianu şi soţii Creţeanu au plecat „în mare secret” la Cairo pentru a negocia condiţiile unei capitulări a României, cu puţin timp înainte de a ieşi din casă a venit un curier care, spre surpriza tuturor, a adus un splendid buchet de trandafiri Elizei Creţeanu cu un bileţel din partea lui M. Antonescu în care i se ura succes! Mai târziu am aflat că trimeterea emisarilor respectivi la Cairo a fost discutată de Iuliu Maniu cu mareşalul Antonescu şi cu Mihai Antonescu. Ceea ce m-a surprins şi a surprins şi pe complotiştii noştri, (cum mi-au mărturisit Boxscal şi Şerban Flondor) a fost faptul că serviciile secrete germane (GESTAPO-ul lui Himmler şi Abwer-ul care, după eliminarea amiralului Canaris, ajunsese sub conducerea generalului Schellenberg) nu a aflat de activităţile din casa Ştirbey.
Pe Barbu Ştirbey practic nu l-am cunoscut. L-am văzut de câteva ori şi am schimbat câteva vorbe cu el când a fost internat la clinica prof. N. Lupu unde eram intern. Puţin timp după aceea „Prinţul Alb”, cum i se spunea, a murit de un cancer de ficat (1946). Voi mai menţiona pe Barbu Ştirbey în alte părţi ale amintirilor mele.
1948
Incepand cu 1948, proprietatile familiei Stirbei sunt confiscate in favoare statului, mai intai partial si apoi integral.
http://www.revistaclipa.com/7271/2012/12/inedit/memoriile-unui-boier-de-vi%C8%9Ba-xiii
http://facil.primariasector1.ro/despre-sector.php
Citeste mai mult: adevarul.ro/news/bucuresti/palatul-stirbey-7_50dc3ddc596d7200913f8af0/index.html
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/casele-bucurestilor-v-scurt-istoric-al-locuintei-de-dr-alexandru-popescu-14699840
Calea Victoriei nr. 107 Muzeul Ceramicii Şi Sticlei
1948
În 1948 a fost naţionalizat de la familia Ştirbey. În 1948 palatul a fost confiscat, atribuit Muzeului de artă al RSR
A doua mutilare pe care am trăit-o a fost realizată sub Gh. Gheorghiu Dej prin ridicarea monstruosului bloc din dreapta sa care-i distruge integrarea în peisajul urban.
1954
Din 1954, ansamblul Palatului Stirbei functioneaza ca sediu al Muzeului de Arta Populara,
1980
Nu am fost în palatul Stirbey decât în scurta perioadă când în timpul soţilor Ceauşescu a fost un muzeu al Ceramicei. iar din 1980, imobilul va trece in administratia Muzeului de Arta al Republicii Socialiste Romania, urmand sa adaposteasca colectia de ceramica si sticla.
1982-89
în final din 1982 Muzeul Ceramicii şi Sticlei care a fost închis în 1989 din cauza degradării palatului.
1982
In 1982 se va deschide Muzeul Ceramicii si Sticlei care functioneaza in cadrul Palatului Stirbei pana in 1990.
Tematica muzeului reliefeaza virtutile artistice ale prelucrarii lutului, incepand cu vesela de uz curent si terminand cu realizarile artistice din sticla sau portelan.
Dar dacă s-ar întâmpla ca vreun călător din lumea secolului al XIX-lea să se rătăcească în timp şi să nimerească acum în apropiere de Palatul Regal, n-ar recunoaşte prea mult din vechiul oraş. Clădiri mari de sticlă şi oţel s-au ridicat şi au înghiţit romanticul bulevard cu tarabe şi flori. De la Ateneu la Piaţa Amzei fosta Cale a Victoriei a apus cu totul, iar imaginile sunt greu de suprapus. Paşii răsună straniu căutând o lume care nu mai e. Palatul Ştirbey se arată fantomatic şi întunecat. Paznicul îmi răspunde că acolo nu mai e nimic. A adăpostit un timp un Muzeu al Ceramicii şi Sticlei, dar acum curtea e năpădită de buruieni.
De la amestec de "palate şi magherniţe, case de ţară şi zgârie-nori", Calea Victoriei a devenit amestec de zgârie-nori şi palate îmbătrânite... Cuvintele paznicului de la Ştirbey rămân emblematice. "Înăuntru e gol-goluţ. Şi n-ai unde, dom'le, e coşcovit, uită-te şi mata cum arată statuile alea. Ăsta trebuie dărâmat şi făcut altul. Vă zic eu că te costă mai mult să îl refaci pe-ăsta decât să faci altul. Aţi văzut ce repede se face acuma. Se găseşte materiale, nu-i problemă, ăsta e o hărăbaie..."
2005
- Palatul şi terenul de 8000 mp a fost cumpărat în 2005 de un investitor imobiliar plătind 11 mil. eur. El a cerut declasarea palatului în vederea demolării şi valorificării terenului dar Comisia Naţională a Monumentelor iniţial nu a acceptat propunerea. -
- Palatul Stirbei a fost cumparat de omul de afaceri Ovidiu Popescu in anul 2005 iar costul investitiei s-a ridicat la aproximativ 11 milioane de Euro. Proiectul complexului Palatului Stirbei s-a conturat in mai multi ani si a trecut prin mana mai multor arhitecti, printre care Arh. Alexandru Beldiman sau Arh. Adrian Cristescu iar in final, proiectul a fost preluat de arhitectul Vlad Arsene, presedintele biroului Westfourth Architecture.
Spatiul interior al Palatului Stirbei va fi refunctionalizat cu conservarea si restaurarea zonelor valoroase pentru spatii cu caracter public si anume: expozitii si galerii de arta si moda, boutique-uri, iar in pivnitele (din subsol) pentru functiunea de Club, bar /restaurant.
Ansamblul propus este legat de Palatul Stirbei printr-un Atrium de cca. 500 mp, cu acoperis retractabil, acesta fiind apreciat de Comisia Sectiunii de Urbanism si Zone Protejate a Comisiei Nationale a Monumentelor Istorice. Acest Atrium va avea pe langa functiunea de legatura a noii constructii cu Palatul, functia de spatiu destinat expozitiilor, fiind in aceleasi timp un spatiu verde - gradina, care atat vara cat si iarna va crea o ambianta deosebita, amintind de vechea gradina din spatele Palatului Stirbei.
Cladirea nou propusa prin functiunile cu carater public de la parter si mezanin, dar si la primul nivel de subsol, va impune sublinierea caracterului traditional al Caii Victoriei prin prezenta spatiilor comerciale de tip galerie comerciala, servicii publice, iar sustinerea acestor spatii se face prin realizarea de portice si pasaje pietonale la nivelul trotuarului in lungul strazii Banului, dar si al str. Gen. Budisteanu.
Etajele superioare ale noii constructii vor avea functiunea de locuinte de lux.
* Directorul DCCPCN-MB, Ştefan Damian, făcea, potrivit ziarului Adevărul şi a postului Realitatea TV următoarele afirmaţii “beneficiarul a venit cu studii istorice, prin care a demonstrat că imobilele nu sunt valoroase” şi construcţiile demolate erau „ nişte betoane turnate otova”. A se compara aceste afirmaţii cu următoarele: nişte studiile istorice complete ar fi trebuit să observe faptul că imobilul din Str. Budişteanu 17 este un monument istoric; doar dintr-o schiţă de studiu ca cea de mai sus se observă faptul că reţeaua subterană a Palatului Ştirbey nu era lipsită de valoare; clădirea grajdurilor era considerată de specialişti a fi unicat în Bucureşti; clădirea de pe parcela Budişteanu 17 şi era trecută în Lista Monumentelor Istorice ca fiind de sfîrşit de secol al XIX-lea. Fostul Ministru al Culturii şi Cultelor, Adrian Iorgulescu afirma într-un articol din Adevărul: „anexele erau în ultimul hal, iar acum depinde de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice dacă va da avizul construirii, deşi acolo zona este protejată.” „Anexele erau în ultimul hal”, afirmaţie irelevantă. Există la nivel internaţional o mulţime de monumente istorice din care au mai rămas doar cîteva pietre şi pe care nimeni nu se gîndeşte să le declaseze sau demoleze din această cauză.
2008
Până astăzi modificari nu au mai fost facute la Palatul Stirbei, cu excepţia demolărilor din 2008.
2014
Au fost o serie de malversaţiuni, proteste ale societăţii civile dar în febr. 2014 s-a dat undă verde proiectului Știrbei care prevede construirea unui bloc de 34 m la câţiva metri de palat, mall cu 5 etaje, locuinţe de lux, parcare de 500 locuri.
2015
O ştire de ultimă oră din 15 ian. 2015 publicată de Hot News reconfirmă şi detaliază: spaţiile comerciale vor ocupa 12000 mp, cele de locuinţe 14500 mp, etc. Eu ce să spun? Sunt cam expirată pentru a avea o altă opinie decât fixaţia:să ne respectăm moştenirea istorico- culturală.
Sursa: Amfostacolo
Sursa: Bucurestiinoisivechi
Calea Victoriei № 109 - Petrom
- O cladire cu un stil eclectic(?), pe undeva aducand aminte de palatale societatilor bancare ale primelor 3 decenii ale secolului 20 datorita decoratiunilor fatadei principale, dar semanand si cu apasatorul sediu de minister socialist. Sediul Petrom – arhitect G. M. Cantacuzino.
1945-1955
Inceputa in 1945 si finalizata 10 ani mai tarziu, in plin avant catre societatea socialista. Probabil ca nu s-au pastrat intru totul planurile initiale, fiind vorba de cea mai mare schimbare, in rau, care a avut loc in Romania – instaurarea comunismului. Este posibil ca asa cum a gandit-o initial sa nu mai fi reprezentat cu cinste idealurile marete ale comunismului, fie si in materie de arhitectura.
1946
În vara anului 1946, proaspăt diplomat, întâlnindu-mă cu Aurel (Rică) Doicescu - fratele mai tânăr al lui Octav -, ca de obicei în după-amiezele toride ale Bucureştiului la Yacht Club, unde el se recrea şi eu făceam canotaj, având o relaţie cordială şi câteodată o bârfă mondenă despre arhitecţi (ce reconfortant passe-temps!), într-o zi mi-a propus să lucrez 4 ore pe zi la biroul lui G.M. Până la definitivarea planurilor pentru imobilul de locuinţe (mai târziu IPROMIN) din Calea Victoriei, colţ cu Calea Griviţei. Cred că a fost o iniţiativă personală a lui Rică Doicescu şi că nu se consultase în prealabil cu ceilalţi doi principali parteneri. Deşi aveam o oarecare teamă de lipsa mea de afinităţi pentru arhitectura practicată în ultimii ani de cei doi, faptul de a lucra câteva săptămâni într-un birou important de proiectare mi s-a părut tentant şi instructiv. Am primit, prezentându-mă după ce mi s-a confirmat angajarea. Spre marea mea deziluzie, mi s-a spus că planurile sunt de fapt întocmite şi că angajatul lor permanent, un conductor arhitect, nu rezolvase faţadele spre Calea Victoriei şi în continuare spre Calea Griviţei. Cele dinspre curte nu presupuneau un studiu mai aprofundat, fiind secundare. Faţadele principale spre stradă, cu intrările principale şi vitrinele comerciale trebuiau să fie în stilul blocurilor Banloc sau cu cel de pe str. Ştirbei Vodă. N-am avut prezenţa de spirit să mă recuz pe loc, intrasem singur în acea încurcătură pe care o puteam evita. Deveneam un "arhitect faţadist", ceea ce detestam din adâncul sufletului, studiul trebuia să fie clasicizant, lucru de care nu eram deloc convins, la un imobil cu faţadă "principală" şi "secundară", puse în subordonare, când eu eram cucerit de poziţia modernităţii, care propunea (aşa cum s-a dezvoltat până mai târziu) unitate, egalitate şi nu subordonare între planurile de faţadă ale unei construcţii. M-am aşezat la planşeta destinată mie şi am desenat zile în şir variante, cu creionul gros şi umbre elaborate, după indicaţiile patronilor. Dacă pentru etajele superioare, cele ale locuinţelor, se rezolvase cu ferestre pe verticală, profile, modenaturi din repertoriul clasic, parterul cu spaţiile comerciale şi mezaninul erau singurele în discuţie - dacă cele două niveluri inferioare să fie cuprinse sub un rând de arcade sau pe două registre separate cu profile orizontale. Eram din nou la studiul clasicului, cu detalii de travee la 1/20 sau 1/10. Foarte rar şi pe rând G.M. şi O.D. veneau la planşetă, contemplau îndelung desenele, recomandau o modificare de profil, cheie de boltă &c şi se retrăgeau în atelierul adiacent. Când uşa era deschisă, îl vedeam pe G.M. la orele după-amiezii stând ore întregi în faţa şevaletului său.
Cum timpul trecea greu, între diferitele prezentări de faţade, în joacă am studiat un plan curent de apartamente şi, simplificând unele degajamente, culoare şi terase de serviciu, am obţinut o mică garsonieră în plus. Antreprenorul lucrării, care venea aproape zilnic prin birou, sperând să obţină planurile pentru şantierul care era în întârziere şi care de câteva ori mi s-a plâns de pierderile pe care le avea, a văzut micile mele modificări. Nu ştiu dacă cu intenţie sau nu, le-a luat din teancul de schiţe de pe planşetă şi într-o zi le-a arătat patronilor, fără să-mi spună acest lucru înainte. Dar când mi-a spus cum a fost pus la punct şi repezit, am simţit că urmează o scenă neplăcută pentru mine. Seara, când lucram de zor la a nu ştiu câta variantă, G.M. şi O.D. au coborât de data aceasta împreună pe cele câteva scări care legau atelierul nostru cu cel al lui G.M. şi, după un salut scurt şi general, s-au aşezat la capătul opus al planşetei mari la care lucram şi, ignorându-mă, au început o discuţie - care de fapt nu era discuţie, fiind complet de acord, şi care mi se adresa desigur mie. În esenţă au declarat că problema imobilelor de locuinţe în oraş era o problemă rezolvată şi nu se mai putea perfecţiona. Am ascultat cu atenţie şi m-am înfiorat, gândindu-mă că ceea ce credeam că se cere arhitectului, în primul rând schimbarea din mers a oricărui program, poate fi o problemă de şuetă, rezolvată, fără interes.
Mai ales în anul 1946, când regimul comunist se instalase şi prefaceri în "dolce vita" antebelică aveau să vină cu siguranţă. După nu multe minute, profesorii s-au retras, iar eu am înţeles lecţia. Era august, ziua lungă, am lăsat mai devreme sculele de lucru şi am plecat direct la Yacht Club, în speranţa că îl voi întâlni pe Rică Doicescu. Era, ca de obicei, pe terasa buvetei, la şuetă cu obişnuiţii clubului şi la un pahar de vin bun. Am invocat o problemă de familie şi o telegramă care mă cheam la Bran, unde într-adevăr se afla tatăl meu, stabilit pentru mai multă vreme, şi că, probabil, nu voi mai reveni un timp. Amabil şi prietenos, ca de obicei, a spus că înţelege şi să-mi văd de drum. Nu sunt sigur, dar cred că a fost uşurat şi el.
- Vis-a-vis de strada Biserica Amzei, la intrarea în Calea Griviţei, se află una din cele mai dezastruoase construcţii de pe Calea Victoriei. Este vorba de blocul stalinist dintre Calea Griviţei şi palatul Stirbey unde, la un moment, dat a fost un institut de proiectări de chimie industrială. Mărturisesc că atunci când l-am văzut terminat am fost şocat.
1948
Ba mai mult, in 1948 este arestat si inchis la Aiud dupa care sentita va fi de 5 ani munca silnica. Si unde era macinata elita intelectuala daca nu la Canal?
1950
- Niculescu Vasile, 6 apartamente, Bucuresti, str. Columb 5, str. Victoriei 109, str. Occident Eforie Constanta - DECRET nr. 92 din 19 aprilie 1950 pentru nationalizarea unor imobile
2010
Cam asa stau lucrurile pe scurt - cineva de la guvernarea Romaniei, nu conteaza cine, nu conteaza care guvern, stim tara, a trecut o cladire ce fusese nationalizata, aflata acum in administrarea RAPPS ( Regia Autonomă a Patrimoniului şi Protocolului de Stat), din proprietatea statului in prorpietatea unei societati comerciale ce urma sa se privatizeze. Este un procedeu mult mai vechi si mai des intalnit mai ales prin talcioc - cu masini furate. I se schimba de atatea ori prorpietarul ca e posibil ca cel la care se gaseste pe moment chiar sa fie unul de buna credinta. Desi numai eu sau domniile voastre, cititorii, am putea sa fim de buna credinta, calitate care ar inceta in momentul in care am detine un asemenea imobil. E sine qua non. Dupa indelungi dezbateri in instanta s-a hotarat ca trecerea imobilului in proprietatea statului este ilegala. Mostenitorii au cerut sa li se retrocedeze, terenul precum si imobilul, cerere care a fost respinsa. Aici cred eu ca a intervenit morganatica mafie imobiliara. Deci statul nu mai are ce sa le dea, ca nu e al lor iar Brancovenii si Cantacuzinii ar trebui sa primeasca actiuni la Fondul Proprietatea, asa cum se intampla cu toti cei ca ei. Ce frumos suna - printul Brancoveanu si-a ridicat azi certificatul de la Fondul Proprietatea sau printul Serban Cantacuzino a mai facut o tranzactie de scucces cu Comcereal Fundulea SA (se gaseste in lista RAPPS).
Numai ca si asta e cu cantec. Improprietarirea cu actiuni la FP se face daca nu se mai poate retroceda - cladire de interesa national sau public (nu e cazul) sau cladirea nu mai exista (iar nu e cazul). RAPPS nu detinea in propietate aceasta cladire.
Si asa cum spuneam, cu desele schimbari de proprietari, se pare ca grupul Austriac OMV care acum detine imobilul, ar vrea sa il vanda, in felul asta aruncand pisica la altii. Pare un soi de “never-ending story”. Numai ca aia s-a terminat cu bine. Sa vedem si aici..