Calea Victoriei № 111 - Casa Romanit
- Tot pe partea stanga, dupa intersectia cu Calea Grivitei, se gaseste Palatul Romanit care gazduieste Muzeul Colectiilor de Arta (dupa reorganizarea muzeului din Palat Regal).
- Este - cum îmi spunea bunicul meu - una din cele mai vechi case de pe Podul Mogoşoaiei construită la începutul secolului XIX la sfârşitul perioadei turcofanariote. Iniţial a fost o locuinţă privată începută de boierul C. Faca şi terminată de vistiernicul Grigorie Romanit (de unde numele acestei case), unul din acei greci bogaţi veniţi la noi ca negustori sau bancheri şi apoi căftăniţi, care a mobilat-o şi împodobit-o cu un lux deosebit. După moartea acestuia, a trecut în timpul domniilor regulamentare în stăpânirea statului, fiind afectată, după Unirea Principatelor, Visteriei (Ministerului de Finanţe) când i s-au adăugat cele două aripi laterale.
- Palatul Ghica este legat printr-un drum subteran de Manastirea Plumbuita. Tunelul este lung de mai bine de 1 km.
Palatul sau Casa Romanit a fost construita din dorinta clucerului Constantin Ioan Faca, dar a fost terminata de vistiernicul Grigore Romanit, A fost construită de boier Falcă de la care a ajuns la vistiernicul grec Romanit, un om foarte bogat şi cu simţ artistic. Scriitorul Ion Ghica a descris interioarele cu marmură şi stucaturi, tavanele pictate cu scene mitologice, sobele înalte de faianţă albă, covoarele orientale, mobilierul încrustat cu sidef şi canapelele îmbrăcate în piele de Cordoba.
1800
Iniţiativa construirii sale a aparţinut boierului C. Faca, care a murit înainte de a o termina, iar moştenitorii lui au vândut-o vistiernicului grec Romanit. Acesta a desăvârşit construcţia amenajând interioare luxoase pe care scriitorul Ion Ghica le-a prezentat în memoriile sale.
1834 - iar dupa moartea lui Grigore Romanit (1834), casa palatului Romanit a fost inchiriata Cancelariei Domnesti.
1836 - Clădirea a fost cumpărată de stat în 1836 pentru birouri administrative.
1881 - În 1881 arhitectul N. Cerchez supraetajează clădirea, construieşte încă două corpuri, astfel încât se obţine forma unui U.
1883 - Casa Romanit, frumos istoric de la începutul sec. al XIX-lea, completat cu două corpuri laterale în formă de U, în 1883.
1936 - In 1936, statul cumpara vastul imobil instaland aici Ministerul Finantelor.
Calea Victoriei № 111 - Muzeul Colecţiilor de Artă
(temporar închis) Calea Victoriei nr.111, Telefon: 021/ 212.96.41
An înfiinţare: 1978
Subordonare: secţie, Muzeul Naţional de Artă al României
Profil: Artă decorativă, Artă plastică românească, Artă plastică universală
Program: Sâmbătă – miercuri 11.00 –19.00 (mai-septembrie) 10.00 – 18.00 (octombrie-aprilie)
Închis: joi, vineri, 1 ianuarie, Duminica Paştelui, 25 decembrie
Casa de bilete se închide cu 30 de minute înainte de închiderea muzeului.
Tarif bilet: 10 LEI Elevi, studenţi şi pensionari: 50% reducere (cu legitimaţii valabile)
Prima miercuri a fiecărei luni: intrare gratuită.
Muzeul Colecţiilor de Artă găzduieşte o serie de colecţii de artă românească şi europeană, modernă şi contemporană: obiecte de artă comparată Alexandra şi Barbu Slătineanu, colecţia de artă orientală Marcu Beza, Hortensia şi Vasile G. Beza, apoi cele ale lui Beatrice şi Hrandt Avakian, Clara şi Anatol E. Baconsky, Elisabeta şi Moise Weinberg, Elena şi dr. Iosif Dona, Sică Alexandrescu şi dr. Sandu Lieblich. Clădirea a fost construită în primele trei decenii ale secolului al XIX-lea de către boierul Constantin Facca şi apoi de noul proprietar, vistierul Grigore Romanit.
1822-1828 - reşedinţa Romanit a fost pusă la dispoziţia principelui Grigore IV Dimitrie Ghica, pentru recepţiile şi balurile sale.
1834
După moartea vistierului Romanit, în 1834, surorile acestuia au vândut casa statului, în 1836 instalându-se aici Curtea Administrativă. Începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, în Casa Romanit a funcţionat Ministerul de Finanţe, prilej cu care edificiului îi sunt adăugate aripile laterale. Casa Romanit este un monument reprezentativ pentru arhitectura de inspiraţie neoclasică din secolul al XIX-lea.
- Intre casa Monteoru şi Calea Griviţei se menţine ca şi în copilăria mea o clădire impozantă cu un corp central şi două aripi, toate cu un parter, două etaje şi o mansardă în stil eclectic. Acolo, în copilăria mea, era sediul Ministerului de Finanţe, care a funcţionat aci până în 1978. Prin anii ‘50, timp de câteva luni am ţinut locul colegului şi prietenului meu, Aon Oprescu, şi am dat consultaţii de neurologie într-un cabinet mic şi întunecat destinat funcţionarilor Ministerului de Finanţe. Interiorul era rece şi lipsit de eleganţă şi căldură, ca toate clădirile administrative. Nu am găsit nimic din somptuozitatea lui de odinioară, amintită şi de Ion Ghica.
1977 - După consolidarea de după cutremurul din 1977, clădirea a intrat în subordinea Ministerului Culturii
- După cutremurul din 1977, Elenei Ceauşescu i-a venit ideea să plaseze în casa Romanit toate obiectele de artă aflate în colecţiile particulare. Operaţia a fost executată de Tamara Dobrin, membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi Vicepreşedintă a Consiliului Culturii, care mi-a explicat că această măsură a fost luată ca să pună la un loc, într-o clădire supravegheată sub o pază mai eficientă operele de artă. Nu a putut sau nu a vrut să înţeleagă că prin această măsură colecţiile îşi pierdeau personalitatea şi numai corespundeau concepţiilor creatorilor lor. Incultura comuniştilor şi-a exercitat încă odată influenţa nefastă.
1978
Ministerului Culturii care a deschis în 1978 Muzeul Colecţiilor de Artă. Palatul Romanit (nr. 111) găzduieşte Muzeul Colecţiilor de Artă. Este o clădire foarte bine întreţinută amplasată pe colţul dintre Calea Victoriei şi Calea Griviţei.
Muzeul este amenajat în Casa Romanit, frumos istoric de la începutul sec. al XIX-lea, completat cu două corpuri laterale în formă de U, în 1883. Clădirea are parter şi două etaje, cu o grădină cu fântână arteziană în mijloc. Imobilul găzduieşte valoroase colecţii de artă particulare, donate statului de către realizatorii lor sau de familiile acestora: Colecţiile Marcu Beza, Elisabeta şi Moise Weinberg, Dr. Mircea Petrescu, Eugen Taru, Mara Basca, Acad. George Oprescu, Anastasie Simu, Elena şi Dr. Iosif Dona, Prof. Garabet Avakian, Alexandra şi Barbu Slatineanu. Ele cuprind mai ales pictură, grafică şi sculptură românească şi europeană, artă orientală (turcă, persană, japoneză, chineză), la care se adaugă icoane pe sticlă, artă populară românească, covoare româneşti, turceşti şi armeneşti (sec. XVI-XIX), argintărie, porţelan şi sticlă, mobilier, miniaturi, etc.
Printre picturile româneşti, se numără şi câteva opere celebre ale lui Nicolae Grigorescu („Cap de fată”, „La Posada” şi „Intrarea în pădurea Fontainbleau”), Ion Andreescu („Pădurea desfrunzită” şi „Iarna la Barbizon”), Ştefan Luchian, Nicolae Tonitza („Nina în verde”, „Cap de fetiţă”), Nicolae Dărăscu („Cimitir tătăresc la Balcic”), şi Theodor Pallady („Autoportret”).
De asemenea, se găsesc sculpturi de C. Baraschi, H. Oscar, I. Jalea, C. Negrea, C. Brâncuşi („Portret de copil“). Din 1978, Colecţia Zambaccian a devenit parte a Muzeului Colecţiilor de Artă, la rându-i, un satelit al Muzeului Naţional de Artă al României. După 1990 colecţia s-a întors în Muzeul Zambaccian.
Vezi detalii
Adresa web: http://www.mnar.arts.ro/muzsatelit/muzcolectiilor.php
http://facil.primariasector1.ro/despre-sector.php
http://www.revistaclipa.com/6886/2012/09/inedit/memoriile-unui-boier-de-vi%C8%9Ba-xii
Calea Victoriei № 115 - Casa Monteoru
Calea Victoriei 115, București 010071, Romania, papiota.ro
Victoriei (Calea) 115 1
Detalii cladire
An constructie: 1887
Regim inaltime: S+P+1E+Ma
Nr. apartamente:
Arie desfasurata: 2518
Risc seismic
Clasa risc: Neincadrate, urgente
Expertiza tehnica
An expertiza: 1996
Expert atestat: CAZACLIU GR. ANATOLIE
Observatii: U2
- casa Monteoru, o casă de o frumuseţe elegantă ce exprimă rafinamentul elitelor româneşti de la sfârşitul secolului XIX. Acest lucru este cu atât mai interesant cu cât nu este o casă boierească, ci o casă a marii burghezii. Ea a fost construită de Alecu Niculescu în a doua jumătate a secolului XIX şi cumpărată ulterior de moşierul buzoian G. Monteoru de la Sărata Monteoru. Acesta a angajat doi arhitecţi, Ion Mincu şi Nicolae Cuţarida care i-au dat aspectul exterior şi interior pe care le păstrează până astăzi. Este o casă în stil eclectic având pe faţadă un balcon interesant cu două coloane şi o cupolă îndrăzneaţă. Interioarele sale cuprind saloane somptuoase şi scări elegante. Ceea ce îmi place la această clădire este mica grădină din faţa ei cu plante exotice şi cu o statuie adusă se pare din Grecia. Deosebit de instructiv pentru cei ce vor să cunoască Bucureştiul de altă dată, al epocii cailor şi caleştilor, este prezenţa în spatele casei, pe latura bulevardului Dacia a dependinţelor de odinioară ale casei Monteoru, ale căror aspect este caracteristic.
Monteoru, om foarte bogat, şi-a lăsat averea celor două fiice ale sale, Virginia (care se va mărita cu marele om politic liberal, dr. Constantin Angelescu) şi Elena. Casa de pe Calea Victoriei a revenit Elenei care s-a măritat cu Lăscăruş Catargiu. De aceea mulţi vorbesc de casa Monteoru-Catargiu. Acest Lăscăruş era fiul unui Lascăr Catargiu care nu trebuie confundat cu marele om politic (cu care se înrudea) şi al unei persoane extrem de pitoreşti, Elena, născută Ghika, fiica lui beizadea Costache, care, la rândul său, era fiul domnitorului Grigore IV Ghika. Această Elena, supranumită „La belle Helene”, care locuia în casele Ghika de pe strada Banului, astăzi dispărute, a dominat societatea bucureşteană de la începutul secolului XX. Era o personalitate forte despre care am auzit multe poveşti, dar pe care nu am cunoscut-o. Se spunea că a fost o mamă tiran care şi-a chinuit cele două fiice ale sale, Elena şi Margareta. De asemenea, gurile rele spuneau că era foarte hrăpăreaţă şi că l-ar fi vândut pe Lăscăruş lui Monteoru pentru ca fiica lui să devie boieroaică.
Lăscăruş şi Elena Catargiu nu au adus nicio modificare casei. Când au venit comuniştii aceştia au ocupat casa, dar i-au lăsat pe soţii Catargiu să locuiască în ea la mansardă până ce au murit. Lăscăruş, nu ştiu cum s-a învârtit, dar a reuşit să devină vicepreşedinte al Asociaţiei Române pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică bine cunoscută sub numele de ARLUS al cărei preşedinte a fost Mihail Sadoveanu. Aceasta i-a conferit lui Lăscăruş o oarecare imunitate în contextul aşa numitei „lupte de clasă”.
1874
Casa Monteoru (nr. 115) a fost construită în 1874 de ahitecții Minovici şi Cuţarida şi a aparţinut lui Grigore Constantinescu Monteoru. Acesta a fost un om politic (preş. PNL) şi de afaceri (imobiliare, terenuri, industrie, staţiuni) de origine greacă. Casa în stil eclectic devenise alături de casa Vernescu şi palatul Lahovary unul din cele mai frumoase imobile din Buicureşti.
Clădirea, construită în 1874 de Alecu Niculescu (după proiectul arhitectului Nicolae Cuţarida), fiind, conform istoricului Ion Bulei, una dintre casele celor înstăriți care începeau să marcheze imaginea orașului București, altele exemple fiind Casa Lahovary și Casa Vernescu (Calea Victoriei nr. nr. 133). Această casă i-a aparţinut iniţial lui Alecu Niculescu, acesta lăsându-i-o moştenire fratelui său, Nicolae, zis „maître des graces”.
1883
În 1883 Alecu Niculescu vinde proprietarului funciar Grigore Constantin Monteoru,
1887-1889
După ce a fost cumpărată de Grigore Constantinescu-Monteoru (n. 1831 - d. 1898), casa a suferit o renovare radicală între anii 1887-1889 realizată de arhitecții Ion Mincu și Nicolae Cuțarida. Nicolae Cuțarida a refăcut interioarele în stil eclectic francez, cu plafoane în stuc pictat, cu lambriuri și a fost amenajată scara monumentală.
1923
După Primul Război Mondial, casa a adăpostit, un timp, Legația Poloniei (în 1923)
1945
- Rămasă moştenire fiicei lui Grigore Monteoru, Elena, şi soţului acesteia, Lascăr Catargi, casa a făcut obiectul unei donaţii neclare după cel de-al Doilea Război Mondial, în 1945.
- În 1945, fiica lui, Elena Lascăr Catargi sub presiunea autorităţilor comuniste a renunţat la casă în favoarea statului român care a donat-o ARLUS, asociaţie prosovietică (Asociației Române pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS)
Soţii Catargiu au donat casa ARLUS-ului. După cum i-a povestit Alexis (Bichi) Catargiu Georgetei Filitti, această donaţie a fost făcută de bună voie cu scopul de a putea rămâne în continuare în casa respectivă. Urmaşii lui Monteoru care revendică pentru ei această casă afirmă însă că donaţia casei a fost făcută sub ameninţarea cu revolverul. Când scriu aceste rânduri, casa este sediul Uniunii Scriitorilor şi are la demisol un restaurant numita Gatopardo.
1948
iar în 1948 a fost naționalizată.
SURSA: Revistaclipa
Calea Victoriei № 115 - Uniunea Scriitorilor din România
Uniunea Scriitorilor din România este o asociație de creație, profesională și sindicală a scriitorilor din România. Structurată în douăsprezece filiale regionale, la care se adaugă filiala Chișinău, Uniunea Scriitorilor din România numără astăzi aproximativ 2500 de membri.
- Extraordinara biografie a Uniunii Scriitorilor în monumentul din Calea Victoriei 115 este parte nu numai din memoria națională, iar renunțarea la folosirea publică înseamnă ștergerea cu buretele a acestei fabuloase aduceri aminte.
Recent, a fost anunțată iminenta evacuare a Uniunii Scriitorilor din sediul de pe Calea Victoriei 115. Justiția a decis revenirea imobilului la moștenitorii ultimului proprietar. La prima vedere, o noutate îmbucurătoare: cel puțin în acest caz statul de drept și-a făcut datoria. Conducerea USR cârcotește, arătând cu degetul la Primăria Capitalei, de la care a concesionat imobilul până în 2046. Primăria tace mâlc, nici gând să facă gestul pe care-l așteaptă scriitorimea. La rândul lor, noii proprietari ridică vocea, susținând că gospodărirea de către ei este unica șansă de supraviețuire a fostei Case a Scriitorilor.
Având drept precursoare Societatea Literară Română, înființată în 1877, și Societatea Scriitorilor Români fondată în 1908, Uniunea Scriitorilor din România a fost creată în forma ei actuală în 1949.
1949 devine sediul Uniunii Scriitorilor din România. De curând, imobilul a fost retrocedat moştenitorilor familiei Monteoru.
1952 - Începând din anul 1952 sediul său central se află în casa Monteoru-Catargi din București, pe Calea Victoriei nr. 115.
1986 - Cladirea este declarată monument istoric și înscrisă pe lista monumenelor istorice, cod LMI B-II-m-A-19863
1997 - În 1997, Primăria Municipiului București dădea casa în folosință Uniunii Scriitorilor, pentru o perioadă de 49 de ani.
2000 - Elena Lascăr Catargi, fiica lui Grigore Constantinescu-Monteoru, sub presiune sovietică, a donat casa, decizie care a fost anulată după anul 2000 de justiție, întrucât această donație s-ar fi făcut sub amenințarea armei.
2010 - În aprilie 2010, Tribunalul București a decis ca imobilul să fie restituit în natură de Uniunea Scriitorilor, moștenitoarelor familiei Monteoru, Ioana Angelescu și mamei sale, Nora-Geta Angelescu Monteoru.
2013 - Decizia a fost atacată în justiție, la Curtea de Apel București. La data de 1 februarie 2013, Curtea de Apel București a respins recursul ca nefondat, iar decizia avea caracter irevocabil. Consecința a fost că până la data de 15 aprilie 2013, Uniunea Scriitorilor era obligată să elibereze imobilul.
La 29 martie 2013, la ora 12, în Sala Oglinzilor a avut loc o manifestare a USR, prin care organizația se despărțea de sediul său, rememorând momente din istoria acestuia, în prezența scriitorilor și a președintelui Nicolae Manolescu.[2]
La 11 aprilie 2013, a fost inițiat un apel pentru ca „[s]tatul român, cel care a fost proprietarul ei până acum câțiva ani, […] să redevină, legal, proprietar și să o redea circuitului cultural, așa cum a făcut în alte situații similar”, inițiatorii argumentând că „statul român, prin organismele sale alese și numite, are datoria de a cumpăra această casă, a o restaura, pentru că este vorba de un monument istoric și de arhitectură, ca unul în care se mai poate regăsi stilul lui Ion Mincu, pentru a o transforma într-un centru cultural, unde să aibă loc evenimente literare și artistice de importanță națională”.
Printre semnatari erau Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu, Ana Blandiana, Gabriela Adameșteanu, Dan Hăulică, Varujan Vosganian, Gabriel Dimisianu, Romulus Rusan, Ion Pop, Marta Petreu, Mihai Șora, Horia Gârbea, Denisa Comănescu, Marian Drăghici, Dan Cristea, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Vartic, Mihai Zamfir, Livius Ciocârlie, Nora Iuga, Magda Cârneci, Luiza Palanciuc, Sorin Lavric și Simona Vasilache.[6]
Noua proprietară a declarat că dorește renovarea și păstrarea imobilului în circuitul cultural
2014
Cristian Georgescu, „„Uniunea Scriitorilor, evacuată din sediul din București, revendicat de urmașii familiei Monteoru””, Curentul, accesat la 27 aprilie 2014
Uniunea Scriitorilor din România (USR) trebuie să evacueze în următoarea perioadă sediul din Calea Victoriei-Casa Monteoru, în urma unei decizii a instanței, a declarat pentru MEDIAFAX Nicolae Manolescu, președintele USR, precizând că nu se mai poate face nimic pentru salvarea sediului instituției.
Tribunalul București a decis, în aprilie 2010, ca sediul Uniunii Scriitorilor din România - Casa Monteoru să fie restituit în natură moștenitorilor familiei Monteoru (Ioana Angelescu și mama sa, Nora-Geta Angelescu Monteoru, n.r.). Casa Monteoru, situată pe Calea Victoriei nr. 115, este clasată ca monument istoric de interes național în Lista Monumentelor Istorice din România.
Decizia Tribunalului a fost atacată la Curtea de Apel București.
Pe 1 februarie 2013, Curtea de Apel București a respins recursul ca nefondat. Decizia este irevocabilă.
"Trebuie să evacuăm sediul, probabil nu într-un termen foarte lung. Am primit notificarea alaltăieri după-masă (pe 20 februarie, n.r.). Am avut foarte multe procese, acesta este de evacuare. Este ultima instanță, nu se mai poate face nimic", a declarat vineri, pentru MEDIAFAX, Nicolae Manolescu.
El a precizat că au fost demarate procedurile pentru mutarea din Casa Monteoru într-un alt imobil aflat în spatele Casei Vernescu, situată tot pe Calea Victoriei, dar la numărul 133.
"Avem unde să ne ducem, în clădirea din spatele Casei Vernescu, care a fost reabilitată pe dinăuntru. Avem unde ne duce. Nu asta este problema. Sigur că nu mai sunt spațiile de aici (din Casa Monteoru, n.r.), nu mai avem sală în care să putem să facem lansări de carte, dar asta e. Ce să facem?!", a spus Nicolae Manolescu.
Nicolae Manolescu a fost întrebat de MEDIAFAX și dacă a discutat cu reprezentanții Primăriei Municipiului București sau cu cei ai Guvernului despre o posibilă răscumpărare a Casei Monteoru de la actualii proprietari, pentru darea din nou în folosința USR. O astfel de situație s-a întâmplat în cazul actualului sediu al Uniunii Teatrale din România (UNITER), care a fost retrocedat în 2006 fostului proprietar, iar, un an mai târziu, Primăria Municipiului București a cumpărat clădirea, pentru suma de 2,3 milioane de euro - fără taxele aferente tranzacției, și a dat-o din nou în folosință UNITER.
"Asta se întâmpla în vremuri mai bune decât acum. Și nu este vorba de același tip de imobil. Ăla (sediul UNITER, n.r.) e un imobil oarecare să zic așa, iar ăsta (Casa Monteoru, n.r.) este imobil de patrimoniu. Eu nu cred că cineva, la ora actuală, Primăria sau Guvernul ar avea bani să răscumpere un asemenea imobil (Casa Monteoru, n.r.). Nu știu, nu cred. Cel puțin acum trei-patru ani, când a început balamucul, noi ne-am interesat. Am întrebat, am vorbit cu Caramitru, el a prins vremuri bune și era o clădirea banală, a cărei răscumpărare a costat câteva milioane, aici e vorba de mai mult, presupun", a spus Nicolae Manolescu.
Pe de altă parte, Elena Ciurezu, avocatul moștenitorilor Casei Monteoru, a confirmat vineri, pentru MEDIAFAX, că a fost trimisă la USR notificarea prin care scriitorii trebuie să părăsească imobilul Casa Monteoru.
"Decizia este irevocabilă, nu mai există nicio cale de atac", a spus Elena Ciurezu, precizând că moștenitorii - Ioana Angelescu și mama sa, Nora-Geta Angelescu Monteoru - vor să intre cât mai repede în posesia imobilului. "Casa Monteoru este în continuare lăsată în paragină (de USR, n.r.) și vrem să intrăm cât mai repede în posesia ei", a spus Elena Ciurezu.
Întrebată dacă există vreun proiect al moștenitorilor pentru readucerea Casei Monteoru în circuitul cultural public, Elena Ciurezu a spus: "Este prematur să vorbesc eu despre planurile moștenitorilor. Știu că, la un moment dat, se dorea să se facă un muzeu. Acum, important este să intre în posesia imobilului, să se renoveze. Imobilul este într-o stare jalnică, iar renovarea presupune o serie de eforturi financiare susținute, pentru că, atunci când s-a făcut expertiza la fața locului, s-a văzut foarte clar situația în care se află imobilul. Sunt crăpături în pereți în care îți intră mâna. Nu e ușor de renovat", a spus Elena Ciurezu.
Ea a precizat că, în acest moment, s-au finalizat toate litigiile privind restituirea Casei Monteoru moștenitorilor. "În cazul în care Uniunea Scriitorilor nu vrea să evacueze de bunăvoie imobilul, va trebui să ajungem probabil la o evacuare", a explicat Elena Ciurezu.
Pe de altă parte, întrebată dacă moștenitorii au primit vreo ofertă din partea autorităților române pentru o eventuală răscumpărare a Casei Monteoru, Elena Ciurezu a spus: "Nu există o astfel de variantă. Nu a existat niciodată o propunere din partea Primăriei în acest sens".
Tribunalul București a decis, în aprilie 2010, ca sediul din Calea Victoriei - Casa Monteoru a Uniunii Scriitorilor din România să fie restituit în natură moștenitorilor familiei Monteoru, care la momentul respectiv au acuzat Uniunea că a lăsat clădirea să se degradeze.
Procesul a fost deschis pe 29 ianuarie 2009, pe Legea 10/ 2001, de Ioana Angelescu și mama sa, Nora-Geta Angelescu Monteoru, în calitate de reclamanți, împotriva Primăriei Municipiului București - proprietarul imobilului din Calea Victoriei, cunoscut cu denumirea de Casa Monteoru și dat în folosință Uniunii Scriitorilor din București. Instanța a admis cererea moștenitorilor și a dispus restituirea clădirii și a terenului în natură, decizia fiind atacată cu recurs, care s-a judecat la Curtea de Apel București, instanță care a dat din nou câștig de cauză moștenitorilor familiei Monteoru.
Acțiunea în instanță a fost deschisă după ce, în anul 2006, moștenitorii au obținut de la Ministerul Finanțelor anularea actului prin care imobilul respectiv a fost donat statului român.
Moștenitorii Casei Monteoru arătau că actul de donație a Casei Monteoru, dintre Elena Lascar Catargi, fiica lui Grigore C. Monteoru, și ARLUS (Asociația Română a Legăturilor cu Uniunea Sovietică) s-a făcut în condițiile în care Elena Lascar Catargi a fost amenințată cu arma și forțată să doneze imobilul, cu tot ce exista în el.
De asemenea, aceștia au făcut solicitare la Primăria Municipiului București pentru restituirea imobilului, ulterior adresându-se instanței, în baza legii 10/ 2001.
Ioana Angelescu și mama sa, Nora-Geta Angelescu Monteoru, au fost cele care au revendicat Casa Monteoru, în calitate de "moștenitori direcți" ai lui Grigore Monteoru.
Uniunea Scriitorilor din România (USR) este succesoarea Societății Scriitorilor Români (SSR), care a fost creată în anul 1909 și a funcționat sub această denumire până în martie 1949. USR a folosit Casa Monteoru începând din 1952, iar în 1997, Primăria a dat imobilul în folosința Uniunii pentru o perioadă de 49 de ani, potrivit reprezentanților USR.
Potrivit site-ului www.uniuneascriitorilor.ro, casa Monteoru-Catargi, în prezent sediul Uniunii Scriitorilor, a fost construită în 1874, de Alecu Niculescu, și moștenită de fratele său, Nicolae Niculescu. Casa a fost cumpărată în 1883 de marele proprietar funciar Grigore C. Monteoru (1831-1898), cel care a înființat - pe moșia sa - stațiunea Sărata Monteoru din Buzău. La scurt timp de la achiziționarea ei, între 1887-1889, arhitectul Nicolae Cuțarida renovează radical clădirea, amenajând interioarele în stil eclectic francez, cu plafoane pictate în stuc, cu lambriuri din esențe rare, cu scară monumentală.
Saloanele mari, cu oglinzi, aveau pereții tapisați cu mătase franțuzească, iar mobilierul era adus de la Paris. În micul parc din fața casei, Grigore Monteoru a amplasat trei statui pe care le adusese din Grecia, cărora li s-au adăugat încă două, realizate în 1898 de sculptorii Ion Georgescu și Ion Valbudea, înfățișând agricultura și industria românească (acestea din urmă au dispărut în 1917).
După Primul Război Mondial, casa a adăpostit, un timp, Legația Poloniei (în 1923), rămânând apoi în posesia fiicei lui Grigore Monteoru, Elena, și a soțului ei Lascăr L. Catargi până în 1949, când a fost naționalizată, se mai spune pe site-ul USR.
În prezent, USR cuprinde 2.400 de membri care activează în cele 12 filiale regionale organizate în România și în filiala Chișinău.
Sursa:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_Scriitorilor_din_Rom%C3%A2nia
www.curentul.info/2013/index.php/2013022283549/Actualitate/Uniunea-Scriitorilor-evacuata-din-sediul-din-Bucuresti-revendicat-de-urmasii-familiei-Monteoru.html
http://www.revistaclipa.com/6886/2012/09/inedit/memoriile-unui-boier-de-vi%C8%9Ba-xii
Calea Victoriei № 117 - Casa Moruzi
Peste drum de Casa Monteoru s-a aflat Casa Moruzi, zisă şi a „Kneazului”.
1825
Casa Moruzi de pe Calea Victoriei nr.117, cunoscuta si sub numele de 'Casa cu lanturi', monument istoric construit in 1825.
1925
Fostă locuinţă a Cantacuzinilor, aici a funcţionat, după 1929, Muzeul Oraşului sau, mai cunoscut, Muzeul Municipiului Bucureşti.
1941
Casa Moruzi, care era la nr. 117 (Casa Monteoru este la nr. 115), a fost demolată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1941). Înainte de dispariţia ei, Gheorghe Crutzescu spunea: „O palisadă o înconjoară: reparaţie sau dărâmare? De-ar fi aşa, ar fi păcat. Aşa a fost”. În prezent, aici este o frumoasă grădină „care beneficiază de bătrânii arbori care încadrau vechea casă”.
Prin studii, referate și memorii adresate autorităților, Horia Teodoru se luptă pentru salvarea de la demolare a casei Moruzi-Cantacuzino-Crețulescu – „Casa cu lanțuri”, argumentând că este un monument de o valoare istorică excepțională, fiind ultimul exemplar de casă veche boierească de acest tip ce se mai păstrează și că nu constituie o piedică pentru aplicarea planului de sistematizare a Capitalei. El propune o soluție de modificare minoră a traseului arterei de circulație proiectate: o supra-lărgire cu crearea unei insule care să permită nu doar menținerea monumentului, ci și punerea în valoare printr-o expunere a tuturor fațadelor sale monumentale10.
1943
Din nefericire, nu reușește să salveze acest monument, care este demolat în anul 1943.
Sursa: Ringincentrulvechi
Sursa: Jurnalul
10 Arhiva I.N.P., fond C.M.I., dosar nr. 663.
Calea Victoriei № 117 - Muzeul municipal
1921
La sfarsitul lunii iunie 1921, Consiliul Comunal Bucuresti a aprobat propunerea primarului dr. Gh. Gheorghian de infiintare a 'Muzeului Comunal Bucuresti'.
1930
In februarie 1930 Consiliul Comunal a dat muzeului un local: Casa Moruzi de pe Calea Victoriei nr.117,
1931
Muzeul municipal, prima instituţie oficială dedicată Bucureştilor, a fost înfiinţat în perioada interbelică, în 1931, din iniţiativa unor particulari entuziaşti. El a fiinţat în “Casa cu lanţuri”, de pe Calea Victoriei, care aparţinea boerului Moruzi.
- Inaugurarea propriu - zisa a muzeului a avut loc la 22 noiembrie 1931, in prezenta primului - ministru Nicolae Iorga, a primarului general Dem I. Dobrescu precum si a fostilor primari Gh. Corbescu si Emil Petrescu.
1940
Într-o carte apărută în perioda comunistă, referitor la istoria muzeului Bucureştilor, se spunea: “Muzeul municipal al oraşului Bucureşti a funcţionat în casa Moruzi până în toamna anului 1940, când clădirea, fiind grav avariată de cutremur, colecţiile sale su fost mutate, în parte, în imobilele din str. Ştirbei Vodă nr. 34 şi 47.
In anul 1940 patrimoniul muzeului continea deja 4330 de piese. Din nefericire in vara aceluiasi an activitatea expozitionala a muzeului a fost intrerupta din pricina conditiilor improprii ale localului din Calea Victoriei, nr.117.
1942
Deoarece vechea casă Moruzi nu a mai putut fi restaurată şi a fost supusă demolării, în anul 1942, primăria oraşului Bucureşti a cumpărat imobilul din Calea Victoriei nr. 151 (fosta casă Cesianu) unde s-au adunat toate colecţiile muzeului Municipal, dispersate în diferite localuri.
1944
În timpul bombardamentelor aeriene la care a fost supusă Capitala în 1944, cele mai preţioase materiale ale muzeului au fost evacuate în com. Rasnic (Dolj).
1948
Până în anul 1948 muzeul a fost închis.
1959
Astăzi, clădirea nu mai există, iar Muzeul Municipiului Bucureşti îşi desfăşoară activitatea, din 1959, în Palatul Suţu, de la Universitate.
Povestea a continuat... în stil comunist.
- Radu D. Rosetti, în “Vechituri”, ne-a lăsat o mărturie emoţionantă despre primul muzeu al Capitalei.
“Dacă mai era nevoie de arătat ce se poate realiza când pui suflet într-o muncă cinstită, înfăptuirea Muzeului Municipal, deschis publicului săptămâna trecută, este un exemplu mai mult. Comitetul, compus din d-nii dr. G. Severeanu, C. Orghidan, I . Pincas, Dinu Rosetti şi G. Florescu nu s-a mărginit să aducă la îndeplinire aşezarea în ordine cronologică a obiectelor adunate sub primariatul d-lor Anibal Teodorescy şi Dem. Dobrescu, pentru a fi expuse în vechea curte boerească a lui Moruzi, din Calea Victoriei, ci toţi membrii lui (...) au adus de acasă vremelnic sau au dăruit colecţiile particulare, solicitând şi altora să-i imite, reuşind astfel, în câteva luni, să ne dea o imagine a civilizaţiilor trecute de pe meleagurile Bucureştilor, neaşteptată. De cum intri, îţi iei adio de la legenda lui Bucur, în mod definitiv.
Dinu Rosetti citind mai demult în Odobescu că «în epoca preistorică malurile şi bălţile Dâmboviţei erau locuite» şi mai apoi, în Cronica Numismatică şi Arheologică, lucrarea d-lui C.S. Nicolaescu – Plopşor, (Urme de noui aşezări preistorice în preajma Bucureştilor), s-a apucat să caute de unu singur prim cărămidăriile şi gropile Capitalei dinspre Bellu, din Dealu Spirii, sau din vecinătatea Cişmegiului, că de sub temeliile zidurilor în preajma cărora locuieşti, s-au scos obiecte străvechi sau oseminte de oameni cari au locuit aici cu sute de ani înainte de Cristos! Săpături (...) continuate cu râvnă la Bordei, la Ciurel, la Bucureştii Noi sau la lacul Tei, au scos la iveală, rând pe rând idoli, unelte casnice, monede şi vase din epoca de piatră, de bronz sau de fer, statui, chiar şi podoabe artistice de aur, unele mai de preţ decât altele.
Frumos orânduite, după îndrumările dlui Ion Andrieşescu, directorul muzeului naţional de antichităţi, toate aceste vestigii ale trecutului constituie din punct de vedere ştiinţific, partea cea mai interesantă a muzeului. O impresie cu care rămâi este puterea tradiţiei şi instinctul rasei: «motivele» pe cari le vezi pe chenarele vaselor lucrate naiv cu mii de ani în urmă, sunt aceleaşi de pe iile, cămăşile sau fotele ţărăncilor noastre de azi!
Dacă tata Bucur şi-a pierdut prestigiul, Traian şi-l menţine intact. Revedem mândri efigia imperatorului în câteva sute de medalii. E drept că trebuie să dăm Cezarului ce e al Cezarului, dar să nu uităm nici pe d-rul Severeanu, care, în colaborare cu d-nii Nuber şi Orghidan, ne prezintă o colecţie numismatică cum nu sunt multe pe glob. Comoara se completează cu vitrina dindărătul căreia se-nşiră toate monedele Muntene şi Moldovene băute în ţară între 1364 şi 1799. Fiindcă ne ocupăm de metale, să nu părăsim camera până nu vom arunca o privire şi asupra Secţiei cu Măsuri şi greutăţi. Iată balanţa romană, de folosinţa cărea nu vor să se lase oltenii noştri, în ruptul capului, iată dramurile, talerul, ocaua şi cotul, chiar şi kilogramul de porţelan din timpul ocupaţiei din 1917, când oţelul şi bronzul erau bune numai pentru tunuri. Dar care colţ al muzeului poţi să-l ocoleşti? Unică colecţie de manuscrise ale voevozilor noştri; a hărţilor din secolele trecute, relative la ţara noastră, une se-ntinde şi primul plan al Bucureştilor, a lui Barotin, de la 1865; a chivotelor, a potirelor, icoanelor şi candelelor dela bisericile Brâncoveneşti; a fotografiilor reprezentănd Dâmboviţa înainte de canalizare, Poşta lui Wilner, Curtea Veche, azi Piaţa sf. Anton etc. etc... printre ele, zâmbitoare poza lui «Moş Răţoi, dela biserica Slobozia din Bucureşti, care pe la 1865 vindeca mâini şi picioare fracturate».”
Scriitorul, entuziasmat, aminteşte şi secţia Stampelor, Manuscriselor vechi şi documentelor. Apoi “O piesă de senzaţie e manuscrisul muzical al Steluţei, apărută la Viena, în editura Lewy la 1872. Autorul romanţei sentimentale care a făcut să lăcrămeze pe bunicii noştri şi ne înduioşează şi pe noi, e şi el alătuiri, cu favoritele respective: Dumitru Florescu. Sunt puţini care-i ştiu meritele, şi aceia cred că e vorba de un lăutar oarecare. Se cuvine să-l scoatem din modestia în care a stat ascuns pănă azi, aducând la cunoştinţa tutulor că a fost un boer sadea, magistrat, prefect şi sensator, tatăl distinsului consilier de la Curtea de casaţie, D. Florescu, şi, detaliu mişcător, bunicul secretarului Muzeului Municipal ale cărui comori le înşir. Şi e de datoria noastră să-i venerăm numele, nu numai fiindcă e autorul inspirat al Steluşei, ci fiindcă a fost iniţiatorul fundării Conservatorului de muzică din Bucureşti, prin raportul adresat domnitorului Barbu Ştirbei la 1859, la care a adăugat o Metodă muzicală proprie (ce se poate vedea şi ea în vitrină) urmare a intervenţiei făcută mai înainte de L. Wiest la 1851. Pentru cei cari cred că Institutul nostru naţional de muzică a luat naştere la 1864, datele interesează. Tot în această vitrină, descifrând Hora lui Cuza Vodă, de acelaşi Dumitru Florescu, constatăm că bucata aceasta muzicală a servbit de canava lui Hubisch, la compunerea imnului Trăiască Regele, şi mai contemplăm, surprinşi, un alt imn naţional, al lui Gackstater, care se cânta la 1860. (…)”
Cu un umor fin, Radu D. Rosetti nu se abţine să ne facă să zâmbim. “Partea comică nu putea să lipsească; e plin de savoare un afiş atârnat în cui, şi păzit sub sticlă, bineînţeles, prin care o sportsmenă chiamă s-o vadă spectatorii la 1850: «Cu învoirea ocârmuirii Duminică, în 13 Noiembrie după poftire are VESOSIPETA KAROLINA PAUKERT în cea de pe urmă cinste a se arăta iarăşi într-o Fugă mare cu Prinsoare de la strada Podului Mogoşoaiei până în strada Târgului de Afară, pă marginea oraşului; adică de şase ori; trei în ducătoare şi trei pri n viitoare; cura se va sfărşi în 33 de minute. De câte ori va ajunge la semn, se va slobozi câte o puşcă, spre încredinţare. Forma îmbrăcăminţii: tirol. Dacă din privitori va pofti să se prinză ca să se întreacă cu Madam, să poftească la Hanu lui Manuc No. 56. Privitorii au să plătească câte un sfanţ; Nobleţea după voinţă. Începutul va fi la 10 ceasuri turceşti după prânz».”
“Un document de nimic s-ar părea, dar care e important nu pentru că aflăm că era poftit «cine vrea să se întreacă cu Madam», ci pentru că într-un minut ne instruim cât de mare era odinioară oraşul, că exista un han Manuc, că nobleţea plătea după voinţă, şi că ziua se socotea după ora turcească – după cum învăţăm dintr-un raport către domnitor al prefectului poliţiei Capitalei, colonel adjutant Bibescu, că la 19 aprilie 1862, s-au vândut 37.991 de pâini şi s-au tăiat 24 de vite, iar în arestul poliţiei se aflau 12 indivizi.
Iată ce au înţeles diferiţii donatori, cari s-au grăbit să imite gestul membrilor din comitet, dându-şi obolul lor – printre alţii, d-rul Skupiewsky, care expune un foc al Bucureştilor din 1874 şi familia Butculescu, care a adus vederi şi acte din timpul primei noastre expoziţii – şi iată ce-ar trebui să priceapă toţi cei ce posed obiecte, tablouri, fotografii sau documente vechi, relative la istoria Bucureştilor.
În definitiv, toate aceste bogăţii constituiesc un patrimoniu al naţiunii, puse în valoare mai bine decât ori unde în cadrul Muzeului Municipal.”
Şi Rosetti încheie în acelaşi stil umoristic: “Iar cei ce se tânguiau mai zilele trecute că Hala Vechiturilor din calea Văcăreşti a fost dărâmată, să se consoleze că de-acum Bucureştii vor avea o altă sală cu «vechituri», aceasta în Calea Victoriei, desigur mai interesantă.”
Fragment din volumul “Vechituri”, apărut în anii ’30.
Articol realizat cu sprijinul Muzeului Municipiului Bucureşti şi “Anticariatul Nostru”.
Muzeul Municipiului Bucureşti
- Muzeul de Istorie Bucuresti a fost redeschis in noul sau local la 23 ianuarie 1959, in ajunul centenarului Unirii Principatelor.
Prin unificarea Muzeului de istorie cu Muzeul de Arta (infiintat ca sectie a Muzeului Municipal in 1933) in anul 1984 ia fiinta Muzeul de Istorie si Arta al Municipiului Bucuresti devenit in decembrie 1999 Muzeul Municipiului Bucuresti.
Muzeul detine si conserva aproape 400.000 de obiecte provenite din cercetari arheologice, donatii si achizitii realizate cu fonduri asigurate an de an de Primaria Capitalei.
Sectiile de evidenta, conservare si prelucrare patrimoniu isi desfasoara activitatea in imobilul din Calea Victoriei nr.151, cunoscut sub numele de casa Cesianu. Aici se afla si banca de date a institutiei care cuprinde peste 15.000 de fise de case, strazi, piete si monumente demolate in perioada comunista.
Personalitati de seama ale istoriografiei si cercetarii stiintifice au onorat directia muzeului: dr. George Severeanu, arheologul Dinu V. Rosetti, prof, univ. dr. Panait I.Panait, dr. Vasile Boroneant si actualul director Ionel Ionita.
Sursa: Jurnalul
Sursa: Bucuresti.itbox