* Calea Victoriei № 1 - restaurantul lui Petru Leşcenko
Odată la teatru a avut loc un incendiu, s-a aprins cortina, dar artiştii continuau să-şi joace rolurile până când cortina s-a prăbuşit. Publicul spectator a intrat în panică, unii săreau de la balcon, şi-au fracturat picioarele. Era mare panică.
În fiecare duminică mergeam la teatru cu bilete cu preţ redus, pentru studenţi, sau la operă. Îi vedeam şi admiram pe Gică Petrescu, Mia Braia, Ioana Radu, Maria Tănase; vizitam restaurantul lui Petru Leşcenko, pe Calea Victoriei nr. 1. Leşcenco ieşea pe scenă, îmbrăcat în cămaşă ţigănească, şi cântecele lui la chitară se sfârşeau cu aplauze zgomotoase, mai ales ale emigranţilor ruşi, care erau mulţi în România de pe timpul revoluţiei ruse din 1917. Statul român le plătea pensii bune şi-i ajuta cu ce putea.
Petre Leşcenko dădea concerte şi în timpul sovieticilor în ţară, era foarte preţuit şi aplaudat, ceea ce nu i-a împiedicat să-l aresteze peste câtva timp. El a şi murit în închisoare. Faima lui pătrunsese în Uniunea Sovietică, unde discuri cu cântecele lui se vindeau, la preţ mare. Şi soţia lui a fost arestată, dar, după ani grei de închisoare, după moartea lui Stalin, a reuşit să-l reabiliteze pe soţul ei, unul dintre cei mai vestiţi cântăreţi ruşi din acele vremuri.
Sursa http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/basarabia/pirogan/calvarul/docs/cap2.htm
* Calea Victoriei № 1 - Libraria I.G.Hertz
* Calea Victoriei № 1 - magazinul “Sora”
- Cum intram pe Calea Victoriei, descoperim, pe stanga, un bloc saizecist intunecat, asezat pe un sir de coloane sumbre, cunoscut mai ales pentru agentia Loto de la parter si ca adapost in caz de ploaie pentru trecatorii fara umbrele. Cladirea se mai numeste, in limbajul popular din zona, blocul cu portic, bloc despre care locatarele mai in varsta spun ca a fost ridicat pentru securisti.
Pe vremuri, aici era un sir de case care gazduiau “Libraria I.G.Hertz” si vestitul magazin “Sora”.
* Calea Victoriei № 1 - magazinul “Fortuna”
Tot pe Calea VIctoriei, mai jos de Victoria era magazinul Fortuna, cu toate legumele si alimentele dupa care pofteai, chiar in centru.
În copilăria mea la parterul blocului învecinat funcţiona magazinul Sora (altul decât cel de la Gara de Nord) şi apoi magazinul Fortuna. Acesta era mai poleit decât umilele Aprozaruri, voind să arate turiştilor străini o faţă mai civilizată a Bucureştiului. În acelaş loc, într-o clădire care nu mai există de mult, a locuit jumătate de secol poetul Ienăchiţă Văcărescu.
- Timp de două decenii, Alimentara Fortuna de pe Calea Victoriei a funcţionat ca un fel de obiectiv turistic pentru Nicolae Ceauşescu şi ca o curiozitate pentru restul bucureştenilor. Aici obişnuia dictatorul să-şi invite oaspeţii străini. La fiecare vizită a unui oficial de stat, rafturile erau umplute cu bunătăţi, ca mai marele partidului să-i convingă pe „prietenii” de peste hotare că poporul este fericit şi bine hrănit.
Gheorghe Florescu, comerciant de cafea şi fost şef de complex alimentar în perioda comunismului, a prins vremurile când Nicolae Ceauşescu transformase Fortuna într-un „muzeu alimentar”. Povesteşte că imaginile abundenţei dispăreau o dată cu dictatorul.
„Pentru propaganda comunistă. Să arate că sunt pline cu produse deosebit de calitative. Dar alea erau de faţadă”, își amintește el.
Alimentara Fortuna a pierit. Din ea au mai rămas pereţii, care adăpostesc o bancă. Fortuna rămâne, însă, simbolul modului în care statul a ajutat grupuri de interese cu conexiuni în lumea politică să fure o zestre imobiliară unică: spaţiile fostelor Alimentare. Construite de comunişti în punctele cheie ale oraşelor, Alimentarele au devenit uşor o ţintă imobiliară râvnită după Revoluţie.
Povestea Alimentara începe în 1912, când regele Carol I înfiinţează Sfatul Negustoresc. Negustorii deschid băcănii, strămoşii viitoarelor Alimentare. Graţie afacerilor cu alimente, negustorii devin rapid o forţă financiară. Mircea Gheorghiu, preşedintele Frontului Negustoresc Obor şi comerciant din tată în fiu, cunoaşte întreaga istorie a negustorilor români.
„Vorba lor era ştampilă, era suficient ca ei să spună ceva pentru că în momentul acela toată lumea intra în execuţie”, spune Mircea Gheorghiu.
În 1947, comuniştii ajung la putere şi le strică rostul. Pe unii îi catalogheză burghezi şi îi arestează, pe alţii îi folosesc pentru a deschide magazine alimentare.
„În momentul ăla s-a întâmplat un jaf. Acest partid comunist a venit şi a luat de-a gata spaţii comerciale cu toate structurile realizate”, spune Mircea Gheorghiu.
Pe lângă spaţiile deja ridicate de negustori, comuniştii construiesc altele noi.
Astfel, în anii 70, Bucureştiul ajunge să aibă în jur de 1.500 de Alimentare grupate în reţeaua Întreprinderii Comerciale Locale Alimentara. Societatea avea cele mai bune spaţii comerciale din Bucureşti, pe arterele principale, în locurile cu vad.
„Nu exista să fie mai mult de 5, 6 blocuri să nu fie o Alimentara lânga ele”, își amintește Dan Trifu, vicepreşedinte Eco-Civica.
„Ei au făcut o judecată că la atâtea mii de locuitori trebuie să fie atâtea Alimentare. Dar nu era nevoie de atâtea Alimentare, din moment ce nu erau produse alimentare”, spune Gheorghe Florescu.
În anii 60 şi 70, Alimentara comunistă avea rafturile pline şi marfă pentru orice buzunar, de la brânza telemea la şvaiţer, de la hamsii la caviar. Dan Trifu, vicepreşedintele Asociaţiei Eco-Civica, a trăit acei ani.
„Nu exista să nu avem 20 de sortimente de pâine în magazine. Iar categoriile de salam depăşeau chiar şi 30 de feluri”, spune el.
Bogăţia se sfârşeşte în anii 80, când românii, sub Ceauşescu, sunt forţaţi să plătească datoria externă a ţării.
Populaţia face economii la sânge, iar Alimentara devine Mecca înfometaţilor - locul unde oamenii stau ritualic la rând zeci de ore, cu mobilierul dedicat, scăunelul şi accesoriile strict necesare: sticlele de lapte, borcanele de iaurt şi nelipsita sacoşă din nylon. Doi pui care nu cântăresc nici măcar un kilogram intră în istoria colectivă ca „Fraţii Petreuş”. Ca și sloganul: „Să se dea câte unul, să ajungă la toată lumea!”.
„Avea câteva sute de grame un pui. Ziceai că-s rândunici. Puneau câte doi. Şi atunci, de aia, fraţii Petreuş cântau câte doi deodată”, spune Gheorghe Florescu.
Adevăraţii Fraţi Petreuş se întreabă şi astăzi dacă nu cumva o parte din popularitatea lor de atunci se datora puilor din Alimentara.
„Îşi dădeau telefoane unii altora, vedeţi că au apărut Fraţii Petreuş la pungă. Că nu se ştie. Şi atunci toată lumea era la coadă”, spun ei.
„Ținutul rândului era o instituţie extraordinar de importantă”, spune Constantin Rădulescu-Dobrogea, preşedintele asociației Eco-Civica.
„Odată am numărat găinile, erau 150 de găini. Am numărat oamenii şi eram al 150-lea. Şi am trecut prin nişte spaime extraordinare ca nu cumva să ia unul două găini, ca să pot să iau şi eu, că era mama bolnavă în spital”, povestește Mircea Gheorghiu.
Cafegiul Gheorghe Florescu a fost martor la apariţia nechezolului, în anii 80.
„Nechezolul a apărut ca o mare invenţie a unui dobitoc care a zis să înlocuiască cafeaua naturală cu altceva. Cu orz, cu cereale, cu cicoare şi până la urmă chiar şi cu ghindă”, spune el.
Tot în anii 80, zestrea imobiliară a Capitalei creşte în spaţii alimentare. La cele 1.500 de sedii ale Societăţii Alimentara se adăugă alte câteva zeci, noi, din reţelele Comaliment şi Mioriţa.
Revoluţia lasă neatins întregul patrimoniu al Alimentarelor.
1991
În 1991, Guvernul Văcăroiu transformă reţelele Alimentara din fiecare sector în societăţi comerciale cu capital de stat. Imobilele de la parterurile blocurilor devin ţinta oamenilor de afaceri proaspăt îmbogăţiţi după Revoluţie.
„Erau singurele spaţii comerciale existente. Nu vorbesc strict de Alimentare, ci de spaţiile comerciale ale momentului”, spune Crin Halaicu, fost primar al Capitalei.
În primii şapte ani ai economiei de piaţă, cu o populaţie abia ieşită de sub foamea comunistă, spaţiile fostelor Alimentara din Bucureşti încă vând mâncare adusă de stat sau de micii întreprinzători. Apoi, speculanţii imobiliari le descoperă adevăratul potenţial.
„Interesele lor au spus clar acest lucru: le transformăm în imobiliare”, spune Dan Trifu.
„Au fost un magnet pentru cei care au ştiut sa sesizeze oportunităţile”, spune și expertul imobiliar Radu Zilișteanu.
„Totul a fost premeditat, cum să pună mâna pe aceste spaţii şi cine să le ia”, spune și Dan Trifu.
„Nu trebuia date la şmecheri”, comentează fostul ministru al Agriculturii Valeriu Tabără.
Unul dintre cele mai mari tunuri imobiliare din sectoarele 4 şi 5 ale Capitalei l-a dat libanezul Hassan Awdi. El a pus mâna, dintr-un foc, pe două dintre societăţile comerciale care preluaseră fostele alimentare.
1992-1996
Crin Halaicu, primarul Capitalei în perioada 1992-1996, ar fi fost cel care l-ar fi sprijinit pe Alexandru Bittner în aceste afaceri, afirmă presa vremii. Iniţial, Alexandru Bittner ar fi avut o colaborare cu primăria lui Crin Halaicu, iar ulterior cei doi au ajuns parteneri într-o societate imobiliară, SC Fondul Imobiliar SA. Fostul primar general al Capitalei, Crin Halaicu, refuză să comenteze.
„Nu ştiu, nu ştiu nimic,” spune el.
Întrebările despre legătura cu Alexandru Bittner îl deranjează pe Crin Halaicu.
„Așa, și? Care-i problema? A fost un interviu care avea o altă temă şi văd că dintr-o dată vreţi dumneavoastră să vă vorbesc. De persoane, că am fost eu asociat cu Bittner. N-am fost, doamnă, n-am avut asociere cu el în nimic. Am fost numai prieteni şi ne cunoaştem de foarte mulţi ani”, a spus fostul primar.
1999
În 1999 le închiriază, iar peste un an le cumpără de la stat, prin FPS, sub preţul pieţei, pe motiv că în anul cât a fost chiriaş ar fi investit în modernizări. Cea care i le-a vândut pe cele mai multe a fost SC Primcom SA, societatea pe acţiuni care a moştenit în anul 1991 tot patrimoniul imobiliar al fostei ICL Alimentara sector 1.
Alexandru Bittner a cumpărat magazinele fără licitaţie publică, doar prin simplă negociere directă şi în rate.
„Şmecherii şi jaf. Pentru că ele nu s-au cumpărat printr-un sistem de privatizare normal, în care să câştige statul, cel care gestiona. Aproape nici unul din aceste magazine n-a intrat într-un sistem de licitaţie transparentă”, spune Valeriu Tabără.
2000
Hassan Awdi apare în anul 2000 în peisajul afacerilor cu spaţii comerciale cu vad din Bucureşti. Fondul Proprietăţii de Stat scoate la privatizare SC Aluniş SA, compania de stat care moştenise sediile autoservirilor şi cantinelor comuniste, dar şi braseriile şi patiseriile din sectorul 4.
Libanezul cumpără 87% din acţiunile SC Aluniş, care avea în patrimoniu la vremea aceea 11 sedii în zonele bune din Berceni şi Tineretului. Suma plătită pe acţiuni este de 132.000 de dolari.
Presa vremii susţine că, la momentul privatizării, societatea Aluniş avea în cont de două ori mai mulți bani – 264.000 de dolari. Spaţiile ajung, mai departe, supermarketuri sau săli de jocuri de noroc.
De pildă, fosta autoservire Metalurgiei, renumită în cartierul Berceni. Şi-o aminteşte bine şi Dumitru Iatan, care locuieşte acolo din copilărie.
„Te duceai cu 5 lei şi luai două feluri de mâncare la tavă. Au venit ăştia cu jocurile, cu aparatele alea, cu păcănelele lor”, spune el.
Unul dintre oamenii de afaceri care au simţit potenţialul fostelor Alimentare din sectoarele 1 şi 2 este Alexandru Bittner, cetăţean român şi american, prieten cu familia fostului premier Adrian Năstase. Sub guvernul Năstase, Alexandru Bittner devine proprietar pe mai multe zeci de spaţii alimentare.
In acest fel, omul de afaceri Alexandru Bittner a devenit stăpân peste mai multe spații comerciale cu vad. De exemplu, pentru unul din ele a plătit doar 30.000 de dolari, în loc de 45.000 de dolari, preţ la care fusese evaluat de cei de la Primcom, în anii 2000.
Pentru spaţiul unei alte foste Alimentara aflate pe bulevardul Nicolae Titulescu, Alexandru Bittner a plătit jumătate din preţul estimat de piaţă la vremea respectivă. Adică doar 93.000 de dolari în loc de 140.000.
2000-2004
Alexandru Bittner, la rândul lui, nu neagă prietenia cu familia fostului premier Adrian Năstase.
„Dacă aveţi un prieten din anii liceului, din cei mai frumoşi ani, îl negaţi?”, spunea el în 2005, la un post de televiziune.
În perioada guvernării lui Adrian Năstase, toate afacerile lui Alexandru Bittner înfloresc.
2001
Magazinele Comaliment, cunoscute în comunism drept „casa de comenzi”, şi Mioriţa, ambele situate în zone de lux din Bucureşti, ajung în 2001 la Puiu Popoviciu şi Radu Dimofte. Cu aceste noi imobile, cele două familii devin lideri pe piaţa spaţiilor comeciale din Bucureşti. Ajung să deţină, cu totul, 50.000 de metri pătraţi din fostele alimentare de stat, adică 224 de spaţii, pe care le închiriază, în mare parte, către bănci şi farmacii.
„Vă daţi seama, să ai o asemenea reţea, în primul rând reţea imobiliară. Un spaţiu ca ăla poţi să îl transformi imediat în altceva”, spune Constantin Rădulescu-Dobrogea.
„Omul ăsta a luat tot ce-a putut să ia”, spune Mircea Gheorghiu..
2004
În 2004, APAPS scoate la privatizare acţiunile societăţii Practic, golită de active.
Le vinde pe nimic. Cu 40.000 de euro, preţul unui apartament obişnuit din centrul Bucureştiului, i le oferă aceluiaşi Mihai Bejenaru care apare în toate firmele despre care se spune că sunt controlate de Puiu Popoviciu.
Chiriile încasate din spaţiile fostelor alimentare ajută familia Popoviciu să-şi deschidă afacere după afacere, multe cu statul.
Firmele despre care se spune că sunt controlate de Puiu Popoviciu ajung să deţină fostul hotel Dorobanţi, astăzi Howard Johnson, şi fostul Parc Hotel, astăzi Ramada.
În nici una dintre firme nu apare numele lui Puiu Popoviciu. Potrivit datelor de la Registrul Comerţului, cele mai multe au ca acţionar sau asociat pe mama sa, octogenară, pe Mihai Bejenaru şi acelaşi off shore cipriot, TATIKA INVESTMENTS.
Firmele în spatele cărora s-ar afla Puiu Popoviciu şi-ar fi subînchiriat o parte din propriile spaţii chiar francizelor aduse de el în România.
„Este vorba despre tot ce înseamnă fosta Pizza Hut şi vedeţi bine că unele funcţionează chiar în fostele alimentare sau cea care funcţioneaza chiar în Howard Johnson, hotelul domnului Popoviciu. Este un întreg lanţ aici care aduce nişte venituri enorme”, spune Dan Trifu.
2005
După ce cumpără spaţii Alimentara din Capitală, afaceristul primește în concesiune de la stat sute de hectare din Delta Dunării, cumpără nenumărate proprietăţi, iar în anul 2005 ajunge în topul celor mai bogaţi 100 de români, cu o avere estimată la peste 20 de milioane de dolari. Numele său este vehiculat şi în scandalul „Mătuşa Tamara”.
2012
În 2012 Alexandru Bittner îşi vinde proprietăţile şi emigeză în Mexic, spun vecinii.
„A plecat să nu stea la mititica. El era în clica lui Năstase, cu probleme”, spune o fostă vecină.
„El a plecat, nici nu i-a spus mamei că pleacă, ea a crezut ca pleacă în vacanţă şi când a aflat, a avut un şoc. Era băgat până în gât în tot felul de chestii. Şi-a transferat conturile, şi-a lichidat ce avea pe aici”, spune administratorul blocului în care a locuit omul de afaceri.
Tot după reţeta cu care Alexandru Bittner şi-a însuşit majoritatea fostelor alimentare din sectorul 1, exact în aceeaşi perioadă alţi doi oameni de afaceri români şi-ar fi împărţit patrimoniul imobiliar al fostelor alimentare din sectorul 6. Tot cu sprijinul FPS. Unul ar fi Radu Dimofte, celălalt, Puiu Popoviciu, prieteni şi vechi parteneri de afaceri.
Ambii sunt consideraţi unii dintre cei mai bogaţi români, specializaţi în afaceri imobiliare.
Despre mama lui Puiu Popoviciu se spune că a fost croitoreasa Elenei Ceauşescu, iar soţia sa este fiica lui Ion Dincă, prim-secretar al Comitetului municipal București al P.C.R. Era atât de temut, încât i se spunea Dincă Te-Leagă.
„Când i se punea pata pe un om îl băga în puşcărie fără nici un fel de problemă. Dădea ordin şi era legat”, spune Mircea Gheorghiu.
„Să fii ginerele lui Ion Teleagă, fostul prim vicepreşedinte al lui Ceauşescu, este clar că ai nişte informaţii şi te poţi implica”, spune și Dan Trifu.
Imediat după Revoluţie, Puiu Popoviciu pleacă la New Jersey, în căutarea visului american.
Se întoarce şi, în 1994, aduce în ţară francizele Pizza Hut şi KFC. Le-ar controla prin intermediul mamei sale, Ligia Popoviciu, acţionar, şi a încă patru off shore-uri cu sediul în Cipru. Unul dintre ele este TATIKA INVESTMENTS şi apare în foarte multe dintre afacerile familiei Popoviciu.
La scurt timp, Puiu Popoviciu şi partenerul său de afaceri, Radu Dimofte, ar fi pus ochii pe cele circa 200 de spaţii ale fostei ICL Alimentara 6, preluate în 1991 de societatea comerciala cu capital de stat, SC Practic SA.
Spaţiile însumau, cu totul, 33.400 de metri pătraţi, situaţi pe străzile principale din cartierele Drumul Taberei, Crângaşi şi Rahova.
Dar, în 2000, Fondul Proprietăţii de Stat, acţionar majoritar al societăţii Practic, renunţă la micii comercianţi ca să vândă spaţiile fostelor alimentare lui Zerlin Dimofte, tatăl afaceristului Radu Dimfote, precum şi firmei INTERNATIONAL BUSSINES & TRADING CORPORATION, un off shore cu sediul în Insulele Turks şi Caicos din Marea Caraibelor.
Off shore-ul era reprezentat legal de Mihai Bejenaru, considerat a fi unul dintre interpuşii lui Puiu Popoviciu. Mihai Bejenaru şi Puiu Popoviciu sunt amândoi judecaţi pentru felul în care au ajuns să dezvolte imobiliar zona comercială Băneasa, un teren de 224 de hectare, aflat în proprietatea publică a statului.
„Nu poţi să cuantifici profitul pe care-l trimit acolo. Statul român nu impozitează acele profituri”, spune Dan Trifu.
2012
În 2012, DNA îi trimite în judecată în dosarul Băneasa pe Puiu Popoviciu şi pe Mihai Bejenaru, considerat interpusul său.
Cei doi sunt acuzaţi că ar fi cumpărat 224 de hectare din ferma de stat Băneasa, cu un dolar pe metrul pătrat, adică de 150 de ori mai puţin decât preţul pieţei.
Pe cele 224 de hectare luate de la Institutul de Agronomie, unde studenţii au făcut cercetare zeci de ani, omul de afaceri a dezvoltat cel mai mare proiect imobiliar din ţară: un cartier rezidenţial de lux, clădiri de birouri şi un mall uriaş, inaugurate în 2008.
Doi dintre acţionarii firmei BĂNEASA INVESTMENTS SA, incriminată de procurori în dosar, sunt fosta reţea alimentară de stat, Comaliment, şi off shore-ul INTERNATIONAL & TRADING CORPORATION, regăsit ca acţionar şi în societatea Practic, fosta Întreprindere Alimentara din sectorul 6.
Procurorii îi acuză pe Puiu Popoviciu şi pe Mihai Bejenaru de complicitate la abuz în serviciu şi dare de mită, iar procesul se judecă şi astăzi.
„Legat de proiectul Băneasa, foarte mulţi specialişti au apreciat că e perfect legal. Toate apărările vor fi făcute în faţa instanţei de judecată”, spunea Puiu Popoviciu în urmă cu un an.
Contactat de reporterii Digi24, Puiu Popoviciu susţine că nu este implicat în nici un fel în preluarea spaţiilor fostelor alimentare.
„Eu personal n-am preluat nimic. Vă căutaţi de vorbă cu mine. Nu vă interesează alimentare care nu există. Nu mă pricep şi nu sunt interlocutorul potrivit pentru dumneavoastră. Nu mă ocup, eu muncesc, am altele pe cap. Nu sunt genul să dau interviuri”, a spus el.
Vecinii mamei sale, Ligia, spun că familia Popoviciu şi-a făcut afacerile cinstit, grație unui cheag financiar strâns de tatăl lui Puiu Popoviciu pe vremea lui Ceauşescu.
„Tatăl lui a predat la studenţii din Zair, n-a furat bani de la nimeni, atunci au venit cu nişte bănuţi şi din asta si-au pornit afacerile”, spune o vecină.
Nici Radu Dimofte, ajuns acţionarul majoritar al societăţii Practic, nu doreşte să vorbească despre afacerile cu spaţiile Alimentara.
Pentru unele generaţii, Alimentara a fost templul flămânzirii naţionale. Pentru altele, nu înseamnă nimic. Nici poveştile părinţilor, oricât de inspirate ar fi, nu le pot oferi imaginea magazinului cu de toate plin cu nimic. Şi mai există o categorie, a celor câţiva pentru care Alimentara a fost o afacere de milioane. A fost unul dintre cele mai mari tunuri post-decembriste.
* Calea Victoriei № 5 - Blocul Prager - Blanaria Prager
Pe acelasi front, nedemolata, dar intr-un indelungat proces de reabilitatre, se afla si casa in care a locuit Ienachita Vacarescu, transformata in 1820 in “Blanaria Prager”, apoi sediul central al “Pronosport”.
- Pe partea stângă după ce am depăşit blocul cu coloane, în apropierea clădirii CEC se afla un imobil somptuos neoclasic cu trei etaje şi mansardă care a aparţinut Societăţii Agricola şi se numea blocul Prager. A nu se confunda cu numele celebrului arhitect Prager. Terenul a aparţinut unui negustor austriac Prager care şi-a construit o casă în 1888. Acum aici se află clădirea Loteria Română.
== Scurt istoric al casei (bibliografia este la sfarsit):
= 1776 – Poetul Ienachita Vacarescu cumpara casa lui Manolake Vatatze situata pe Podul Mogosoaiei, foarte aproape de casa Prager de azi;
= 1812 – Vaduva poetului vinde casa vistiernicului Ioan Hagi-Moscu pt 100.000 de taleri, iar terenul de langa ea marelui vistiernic Stefan Bellu;
= 1818 – Stefan Bellu cumpara de la Hagi-Moscu si casa, o darama si construieste chiar alaturi un rand de case;
= 1821 – Pe timpul “zaverei”, Bimbasa Pasa este ucis pt tradare in casa Bellu de catre turcii care o ocupasera;
La 1821 se face revoluția grecească, zisă Zavera, când fugi lumea la Brașov. Întâiul steag al Zaverei s-a ridicat în casele lui Dumitrache Bellu. În acel an, veni Dumitrache Ipsilanti d<in>spre Moldova, cu insurecția greacă, o amestecătură de voluntari moldoveni și greci, care au poposit în marginea Bucureștilor, la Colentina, făcând tabără, iar Ipsilante a tras în saloanele de la Cișmeaua lui Mavrogheni, având de aghiotanți pe Caravia, doctorul Hristari și Dumitru Duca. Bucureștii se aflau străjuiți de arnăuții de sub comanda lui Bimbașa Sava, căpitan Mihali, căpitan Ghencea, căpitan Franguli, prenumit Bizanti, și căpitan Farmachi. Aceștia toți erau supuși caimacamilor boieri Negri, Samurcași și M. Manu, ce țineau loc de domn. Iată că sosi și Tudor Vladimirescu, născut la Gorj și având rangul de sluger; el trecuse Oltul pe la Slatina, cu 1 000 de catane brave, tot gorjeni, mehedințeni, doljeni, romanețeni, având între căpitani pe Macedonski, sfetnicul lui Tudor, pe un sârb voinic, Hagi Prodan, pe Ciupagea și pe bravul comandant al artileriei, de 4 tunuri, Cacalețeanu, cel ce a păstrat drapelul lui Tudor, pe care fiul său l-a dat țării și se află azi în Muzeul Stabilimentului de Artilerie al oștirii noastre, unde sunt atât drapelele cele vechi, cât și cele luate ca trofee în bătăliile de la Plevna și la luarea acestei cetăți. Intrând Tudor în Capitală, cu bravii săi, trase în monăstirea Cotroceni, unde se fortifică cu șanțuri și cu patru tunuri ale domniei, peste care a numit comandant pe bravul sluger Cacalețeanu; apoi și-a așezat garda, ce-și alesese singur, în curtea și în casele lui Brâncoveanu, sub Mitropolie (fostul palat Bibescu); a tras și el în gazdă în caselele lui Orășanu, tot sub Mitropolie (astăzi strada Poetului). Orășanu era vechi amic al lui. Toată mănăstirea Mitropoliei se află însă ocupată de cetele de arnăuți de ai domniei, sub comanda căpitanilor Mihale și Diamandi. Iată ce se întâmplă atunci, chiar în noaptea întâia, că neputând arnăuții să sufere pe pandurii olteni, cari întinseseră corturi în spațioasa curte a Brâncoveanului, au început a trage în ei cu gloanțe, din clopotnița Mitropoliei. Oltenii din curtea Brâncoveanului răspunseră tot cu gloanțe, și focurile ținură până la ziuă, dintr-o parte și din alta.
- Iată un obicei bun românesc, fiindcă veni vorba de dreptul altuia: Cel ce găsea, din întâmplare, o legătură de bani pe stradă, oricâți de mulți sau de puțini să fi fost, trebuia să-i ducă la mitropolit, să îi dea în primire numărându-i, iar mitropolitul trebuia să facă publicații, duminicile, prin biserici; de se găsea cel ce-i pierduse și aducea dovezi că într-adevăr sunt ai lui, era dator să dea o parte din ei, drept colac, celui ce i-a găsit, numai acest colac era blagoslovit al găsitorului, totuși, adesea, și acel colac rămânea la dispoziția stăpânului banilor, fiindcă nici cel ce găsise banii nu-l băga în casa lui, zicînd că sunt bani străini de lacrămă, blestemați, iar nu binecuvântați.
= 1848 – Baronul Barbu Bellu, fiul lui Stefan, inchiriaza casa “Postei Austriece” (prima posta care a functionat in Valahia);
= 1850-1860 - In anii 1850-1860 sunt mentionati niste frati Prager care s-au stabilit in Bucuresti venind din Moravia. Unul dintre ei, Sigmund (sau Sigismund), ajunge bogat din comertul cu blanuri, palarii si alte articole de lux. Alexandru, fiul lui Sigmund a fost tot un om bogat, mostenind averea, dar s-a ocupat de alte afaceri : automobile ... etc. Ceilalti frati ai lui Sigmund n-au avut prea mult noroc si pricepere in comert, iar Emil este nepotul unuia dintre acestia. Emil a ramas orfan la numai 9 ani, caci tatal sau, simplu functionar, a murit subit. Ramura bogata a familiei l-a ajutat pe Emil sa-si termine studiile (Liceul Gh Lazar, apoi Scoala Nationala de Poduri si Sosele). - Informatiile din literatura sugereaza ca Sigmund si Emil Prager sunt rude.
= 1859 – baronul Dumitrache Bellu face modificari casei si o retrage (?!) pe noul aliniament al Podului Mogosoaiei;
= 1864
Scriitorul Bolintineanu se arată încântat de felul în care arăta o casă boierească, cum era aceea ce aparţinuse familiei Bellu: „un lăcaş plăcut”, care „avea forma multor case din Orient, cu două rânduri, adică cu un cat şi beciuri, avea o poartă frumoasă de piatră, cu mai multe statui de granit”. Casa Bellu a dispărut: „Astăzi nu mai este nimic din această casa istorică pe locul ei s-a ridicat un palat încântător”, unde au fost asediate de turci câteva dintre căpeteniile eteriste din Bucureşti, după lupta de la Drăgăşani.
= 1887 – Casa Bellu este cumparata de negustorul Sigmund Prager care o darama si ridica pe vechile temelii o casa noua (arhitect George Mandrea); aici Prager va deschide o blanarie de lux;
1888
- Casa Prager a fost ridicata la 1888 pe locul istoricei Case Vacarescu-Bellu, pe un teren care facea parte din curtea caselor baronului Bellu, (al cărei arhitect a fost George Mândrea), aflată la intersecţia Căii Victoriei cu strada Marconi, lângă Palatul CEC şi vis-a-vis de Palatul Poştelor (actualul Muzeu de Istorie a României), a fost construită după planurile arhitectului George Mândrea în 1888 pentru negustorul de blănuri Sigmund Prager, furnizor al Curţii Regale, care a deschis aici un magazin de blănuri de lux, faimos în epocă.
= 1900-1940 – aici functioneaza Magazinul Sora (NU vorbim de cel de la Gara), apoi Magazinul Fortuna.
1907
În 1907 a făcut parte, alături de Mauriciu Blank, George Asan şi Nicolae Dane, din comisia care a ales planul arhitectonic pentru viitoarea clădire a Palatului Bursei (construit între 1908-1911).
Mai mult decât un simplu negustor de blănuri, Simgund Prager a fost vicepreşedinte al Camerei de Comerţ.
1912
In 1912, pe locul viran de la intersectia cu strada Marconi s-a ridicat un imobil masiv, pe baza proiectului arhitectului Paul Smarandescu, cunoscut ulterior ca Blocul Prager, azi sediu de banca
Blocul Societatii Agricola din articolul meu, zis si Blocul Prager, azi sediu CEC-Bank (de langa Casa Vacarescu) a fost construit pe latura de nord a curtii casei devenita Prager. Cred ca de aici vine denumirea imobilului (nu stiu daca Emil Prager a fost implicat in constructie).
- Pe un teren neconstruit, care făcea parte din curtea vechii case cumpărate de Prager de la baronul Bellu, Societatea de Asigurǎri „Agricola” a ridicat, în 1912, de-a lungul Strǎzii Marconi, un imobil masiv în stilul epocii, dupǎ proiectul arhitectului Paul Smǎrǎndescu, cunoscut ulterior ca Blocul Prager sau Blocul Agricola. Casa negustorului Prager există şi acum, lipită de Blocul Prager, fiind în proprietatea Loteriei Române. În Blocul Prager au funcţionat, în perioada interbelică, Magazinul Universal Sora (altul decât cel de lângă Gara de Nord) şi, ulterior, Universel, pentru ca, după naţionalizare, spaţiul comercial să fie destinat Magazinului Fortuna, care a avut ca specific desfacerea produselor agroalimentare.
1977
Tarziu, vin cu o precizare: Emil Prager si-a trait ultimii ani din viata intr-un bloc de pe strada George Enescu. La numarul 7. Da, langa Biserica Alba. Acolo l-a prins si cutremurul din '77, alaturi de sotia lui - actrita Elvira Godeanu.
Read more: http://bucurestiinoisivechi.blogspot.com/2010/01/casa-emil-prager-arhitect-arghir-culina.html
http://www.idee.ro/jewish_heritage_3/index.php?language=ro&pagina=bucuresti
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/casele-bucurestilor-ii-izvoare-literare-si-istorice-dr-alexandru-popescu-14674762