Calea Victoriei № 55 - Hotel Imperial * Calea Victoriei № 55 - Hotel Imperial Hotelul Imperial se afla pe Calea Victoriei, pe locul aripii nordice (Stirbei-Voda) a Palatului Regal. Până sa se fi clădit hotelul Imperial, in acea zona era un mare loc viran cu o casa în care era instalat „pensionul” de băieți Codreanu. Hotelul Imperial a fost ridicat pe locul caselor lui Costache Cantacuzino și la parter a funcționat în anii 1880 Cafeneaua Kubler, frecventata de Mihai Eminescu, Vlahuță și Macedonski. 1900 După 1900, cafeneaua a primit numele Cafe Imperial. 1930 In anii ‘30 Hotelurile High-Life și Imperial au fost demolate pentru extinderea Palatului Regal. - 1. Hotel Athenee Palace, 2. Hotel Splendid, 3. Hotel High Life, 4. Hotel Imperial, 5. Palatul Regal, 6. Banca Danubiana, 7. Fundatia Carol (BCU), 8. Palatul Jockey Club - Strada Imperiala ajungea in Strada Palatului (disparuta si dânsa), care trecea între grajdurile regale si Biserica Stejarului ce se afla pe Aleea Palatului nr. 2. Gheorghe Crutzescu mărturisea ca biserica era cunoscuta din documentele de la sfârsitul secolului XVII ca o construcție ridicata mai intai din lemn de Maxim Arhiereul, Grigore si Grajdana iar din 1763 a fost construita din zid (cărămizi) de Tanase Capitan, Stana si Stanciu Brutaru. - In spatele Hotelului Imperial, colt cu strada Stirbei, exista Magazinul Casa Wapnner I (Calea Victoriei nr. 61-63), care oferea, la începutul secolului XX, lămpi pentru electricitate si gaz aerian adica combustibilul obtinut prin trecerea unui curent de aer peste carbunele înrosit. Mai tirziu, spre sfirsitul secolului al XIX-lea, I. Wapner, renumit negutator german, a adus in Bucuresti masinile de bucatarie Gebruder-Raeder din Darmstadt si sobele Godin din Bruxelles. Prăvălia a rezistat pana in anul 1935. Calea Victoriei № 57 - Hotel High Life* Calea Victoriei № 57 - Hotel High Life In anii ‘30 Hotelurile High-Life și Imperial au fost demolate pentru extinderea Palatului Regal. Hotel High-Life (fost Hotel Manu) era situat pe Calea Victoriei intre Hotel Imperial si Hotel Splendid, vizavi de Gradina Ateneului (intre P si Q). Hotelul fusese construit pe la 1860 prin marirea si suprainaltarea Casei Manu ce se ridicase pe locurile Marelui Ban Filipescu, in vecinatatea vechiului Palat Domnesc (Casa Golescu). In anii ‘30 a fost demolat impreuna cu Hotelul Imperial vecin cu el – atunci a disparul si Str Imperiala – pentru extinderea Palatului Regal. Azi ar fi pe locul aripii de nord a noului Palat. SURSA HARTA http://www.muzeuldefotografie.ro/2009/12/bucuresti-1916-1918-rara-vedere-aeriana/ - 1. Hotel Athenee Palace, 2. Hotel Splendid, 3. Hotel High Life, 4. Hotel Imperial, 5. Palatul Regal, 6. Banca Danubiana, 7. Fundatia Carol (BCU), 8. Palatul Jockey Club Calea Victoriei № 59 - Hotel Splendid* Calea Victoriei № 59 - Hotel Splendid În continuare spre Piaţa Palatului erau câteva clădiri de la începutul secolului XX care se terminau la Hotelul Splendid. Tot acest spaţiu este acum ocupat de Hotelul Bucuresti. În spatele acestor case erau alte case mici de un etaj, toate cu grădini mici care au dispărut cu desăvârşire. Printre ele se strecurau străzi înguste pitoreşti care ajungeau până in strada Luterană. 1925 La 1925, Hotelul Splendid de langa Palatul Regal era cel mai mare hotel bucurestean. Concurenta ii facea vecinul Athenee Palace. - Da, acolo a fost, hotel Splendid, a fost dărâmat imediat după război, a fost unul din locurile pe care le-au dărâmat nemţii. Când au plecat. Locuiau acolo. Odăile de la hotelurile astea vechi erau foarte mari. Şi tante Constance Balş era aşa... cât soba. Avea o fustă de moire negru şi un matiné de mătase roz, plin cu dantele. Foarte elegantă, inele la fiecare deget, şi coafura era aşa. Era aicia un conci, dar nu un conci ascuţit, aşa, ca o plăcintă, dar mare, aşa, şi aici avea colţuri. În fiecare colţ era o bijuterie cu o piatră de altă culoare. Eu eram cu guvernanta mea, englezoaică, am crezut că mor ca să mă împiedic să râd. 1944 Imobilul masiv si impunator a fost insa bombardat in 1944 si demolat spre finalul anilor ’40. 1950 Demolarea Hotelului Splendid viza sistematizarea zonei prin prelungirea strazii Stirbei-Voda inspre Calea Victoriei. Intersectia cu aceasta din urma marcheaza amplasamentul Hotelului Splendid (evidentiat cu un careu ciclame pe imagine). Despre hotel si imprejurimile lui . 1930 După 1930, înainte de Hotelul Splendid - chiar în dreptul hotelului Athenee Palace -, s-au ridicat două blocuri. Unul era hotelul Splendid Parc, aparţinând aceluiaşi Stănescu ce avea hotelul Splendid şi hotelul Stănescu de pe strada Regală. Celălalt era blocul societăţii Mica. La parterul blocului Mica era o vestită cofetărie, cofetăria Nestor care a pierit în urma cutremurului din 1977. Când am devenit adolescent părinţii mă duceau pe sora mea şi pe mine la această cofetărie care pe vremea aceea era proprietatea unui domn Cocărescu. Publicul era format din oameni de afaceri, dar mai ales din boema literară. Se vorbea tare şi deseori clienţii discutau de la o masă la alta. Era un public mult mai puţin convenţional decât cel de la Capşa. - Pe locul hotelului s-a contruit în anii ’50 un bloc stalinist, ca parte a ansamblului „Piata Palatului R.P.R.”. Mai la nord de Hotelul Splendid se găsea Blocul Societatii Miniere “Mica”, construit după planurile arhitectului Duiliu Marcu, la parterul căruia era celebra cofetărie Nestor, re-denumită după război Cofetaria Republicii. Clădirea a fost grav avariată la cutremurul din martie 1977 și a fost demolată, pe locul său construindu-se Hotelul București, astăzi după ce a fost modernizat și transformat, Hotel Radisson SAS. SURSA http://www.stelian-tanase.ro/mari-cladiri-disparute-din-bucuresti/ Calea Victoriei № 61-63 - Blocul Mica* Calea Victoriei № 61-63 - Blocul Mica Imobilul, situat pe Calea Victoriei, în apropierea Palatului Regal, a fost proiectat iniţial pentru birourile Societăţii Minelor de Aur "MICA" şi ale altor societăţi afiliate, dar şi pentru apartamente. Societatea Anonimă Română MICA a fost înfiinţată în 1920 la Brad şi a fost cel mai mare producător de aur din România interbelică. Ea a fost naţionalizată în 1948. Imobilul se compune din două tronsoane: primul, conţinând locuinţe pentru funcţionari şi situat în partea din spate a parcelei, realizat în 1931 şi al doilea, situat la stradă şi conţinând birouri şi prăvălii, în 1937. Ambele construcţii au fost realizate după planurile lui Duiliu Marcu. În 1937 a fost necesară modificarea planurilor de ansamblu, pentru o mai bună racordare între tronsoane Tronsonul din 1931 se compune din 42 de apartamente, fiecare cu un mic vestibul, un hol-sufragerie, 2-3 camere de dormit, oficiu, bucătărie, cămară, toaletă, cameră de baie, dulapuri în perete. În bucătării s-au instalat maşini de gătit electrice sau cu gaz. Pardoseala intrărilor, toaletelor, camerelor de baie, bucătăriilor şi oficiilor s-a executat din plăci de gresie mici; pereţii au fost placaţi cu faianţă. Celelalte încăperi sunt pardosite cu parchet de stejar. Această parte a imobilului, conţinând şi 7 magazine, este deservită de trei scări principale, trei ascensoare principale şi alte trei de serviciu. Clădirea are 7 etaje şi s-a executat şi s-a executat cu schelet de beton armat: pereţii despărţitori din zidărie de cărămidă, tâmplăria de lemn; izolarea fonică din plăci de plută. Ca instalaţii: încălzire centrală cu apă caldă, tuburi de cădere a deşeurilor menajere şi crematoriu pentru gunoaie, spălătorie şi uscătorie mecanică; camere de baie. Tronsonul din 1937, ocupând terenul dinspre stradă, are 7 etaje şi conţine 140 de birouri cu anexele lor. Parterul este ocupat de prăvălii. Curtea interioară, de 20 x 20 m, în mijlocul căreia se află un bazin cu joc de apă înconjurat de iarbă şi flori, era utilizată parţial sau total în timpul verii de o cofetărie în aer liber. Circulaţia verticală a acestei noi aripi este asigurată prin două scări comode şi două ascensoare. Diferitele încăperi de la parter, care au acces din curtea interioară, sunt legate în afară printr-un pasaj acoperit, executat din dale de sticlă. Această curte-grădină asigură în timpul verii o temperatură plăcută, fiind totodată izolată de zgomotul străzii. Cele 7 etaje sunt ocupate de birouri. La primul etaj, pe acelaşi palier cu birourile, la cererea beneficiarului s-au adăugat o sală de întruniri pentru 400 de persoane, având o mică scenă, un foaier spaţios şi un bufet. Vestiarele publicului sunt la parter, în legătură cu vestibulul de sosire. Deasupra sălii de reuniuni a fost instalată o spaţioasă sală de gimnastică cu anexele necesare. Etajele 6 şi 7 sunt retrase de la aliniere, în conformitate cu dispoziţiile regulamentului de construcţii al oraşului. Etajul 7 a fost amenajat pentru un club; el cuprindea un hol de sosire, birouri, o sală de joc, o mică sală de lectură, toalete, oficii, precum şi o terasă mare spre stradă. Metoda de construcţie este aceeaşi ca la aripa clădită în 1931. Faţada dinspre stradă este executată din piatră. Vitrinele prăvăliilor sunt din metal alb inoxidabil. Ferestrele glisante sunt şi ele metalice în întreg imobilul. Izolarea fonică verticală şi orizontală este asigurată prin utilizarea plutei. Casele scărilor sunt placate cu marmură de Carrara, iar treptele cu marmură verde de Arni. Toate instalaţiile sunt invizibile. Iluminatul este indirect în sala de reuniuni, în holuri, în sala de consiliu, în cabinetul directorului general şi în cofetăria de la parter. Atât sala de întruniri, cât şi cofetăria au fost înzestrate cu încălzire şi ventilaţie de aer condiţionat. Suprafaţa construită este de 1.800 mp la parter, iar volumul construit de 56.000 mc. În anii puterii populare, imobilul devine sediul unor întreprinderi de stat, în perioada celui de-al doilea guvern Chivu Stoica (1957-1961) figurând ca sediu al Ministerului Industriei Bunurilor de Consum (MIBC).1 Imobilul Mica - între Hotelul Athénée Palace şi Hotelul Splendid - văzut din Calea Victoriei, din faţa Palatului Regal. Urmează câteva imagini cu ceea ce a rămas din imobilul Mica, după ce o parte din acesta s-a prăbuşit în timpul cutremurului din 4 martie 1977. Societatea "Mica" a achiziţionat în luna mai 1920, cu suma de 15.000.000 mărci, proprietăţile miniere din România (localizate în zona Brad) ale Soc. “Harkotschen Berwerke und Chemischen Fabriken zu Schwelm und Harkorten Aktiengesellschaft” din Gotha (Germania), societate care devenise în acel moment cea mai mare exploatare auriferă din Europa. Datorită greutăţilor întâmpinate de către întreaga industrie minieră în timpul Primului Război Mondial (când s-au exploatat mai mult filoanele de cupru şi plumb, de aceste două metale având nevoie industria de armament) şi în primii ani de după acest război, proprietăţile miniere ale societăţii germane, care se confrunta şi ea cu mari probleme financiare, au fost puse sub sechestru. Societatea "Mica" le-a achiziţionat şi dezvoltat, devenind până la naţionalizarea din 1948 cel mai mare producător de aur din România şi, în acelaşi timp, cea mai importantă societate minieră implicată în extracţia metalelor preţioase din partea centrală şi de sud-est a Europei. "Patru sunt liniile de direcţie ale acestei acţiuni: sănătate, muncă, minte şi suflet." Acesta era principiul de bază al doctrinei MICA în privinţa angajaţilor săi. 19 ani, din 1920 pînă în 1939, a durat exploatarea zăcămintelor de aur din zonă de către societatea MICA. 19 ani în care "investitorul", deşi a primit în plin lovitura recesiunii economice mondiale din 1929-1932, nu doar că a contribuit la creşterea Produsului Intern Brut al ţării, dar a lăsat urme adânci în viaţa localnicilor. Societatea MICA a contribuit de la întărirea mentalităţii de a fi fideli locului până la chestiuni practice: ctitorii de cult, aşezăminte culturale la sate, ateneu cu sală de spectacole de 150 de locuri, cămine culturale, opt biblioteci, şcoli primare în satele din jurul Bradului, şcoală profesională, sanatoriul TBC, dispensare medicale, baie publică, un complex de magazine şi un cvartal de locuinţe la Gurabarza, săli de gimnastică, terenuri de sport, case de ajutor reciproc şi multe altele. Întregul capital plasat de Societatea MICA era românesc, iar beneficiul a rămas în ţară. Între acţionarii Societăţii se numărau atât membri ai Consiliului de administraţie, oameni politici, industriaşi, oameni de afaceri, cadre tehnice, administrative, angajaţi, chiar şi muncitori (pentru aceştia din urmă revenind 2.000 de acţiuni), dar şi diverse instituţii şi societăţi industriale şi de credit. Cel mai important acţionar al societăţii, precum şi principalul ei conducător între anii 1920-1948, a fost ing. Ion P. Gigurtu, care a deţinut 7,37% din capitalul social al acesteia. Primul preşedinte al consiliului său de administraţie a fost generalul Alexandru Averescu, ales în anii 1920, respectiv 1922-1924. În perioada 1928-1938 acesta a avut doar calitatea de membru în Consiliul de administraţie al Societăţii. Între 1920-1921, respectiv 1926-1932 funcţia de preşedinte a acestui organism a revenit generalului Constantin Coandă, cunoscut om politic în perioada interbelică. Tot el a deţinut, în 1920, respectiv 1922-1924, şi funcţia de vicepreşedinte. sursa http://armyuser.blogspot.ro/2009/07/imobilul-mica.html Calea Victoriei № 61-63 - Blocul Nestor * Calea Victoriei № 61-63 - Blocul Nestor Blocul Nestor (Imobil de birouri și locuințe al Societății „Mica”) (1932-1934) Calea Victoriei, nr. 61-63 căzut la cutremurul din 1977 - BLOCUL NESTOR era situat pe Calea Victoriei, oarecum vis-a-vis de Hotelul Athenee Palace (Hilton). Fusese construit in doua etape. Primul corp, ridicat la inceputul anilor ’30, includea hotelul Splendid Parc (bombardat in 1944) si borda o parte a strazii Pictor Grigorescu (disparuta), care cobora din Calea Victoriei inspre strada Luterana. - Hotelul Bucuresti si blocurile construite pe langa el. In locul fostului imobil interbelic s-a ridicat hidosul Hotel Bucuresti, un monolit masiv, intinzandu-se si pe locul caselor vechi de langa Nestor, disparute dupa 1977. La pachet, in zona au mai rasarit blocuri socialiste in locul unor imobile interbelice, aceleasi blocuri despre care am spus ca au fost spoite.. - Bolcul Nestor, inca o cladire condamnata din start la un sfarsit tragic. La o simpla analiza a resturilor ramase in picioare se obsarva, cum am mai scris, dimensionari insuficiente la stalpi si grinzi, imbinari defectuase si si neaxate pe inatime. Dupa mine, numai fatada imi da senzatia si convingerea de cladire compromisa din start. Cel putin , din fotografia originala, se poate observa fatada sprijinita pe consola. Ca si la Dunarea, pentru estetica s-a (supra) incarcat fatada cu colonade, rigle verticale, etc,. Se observa ca stalpii de la parter sun retrasi in spatele vitrinei, ceea ce poate confima o fatada extinsa. (Interesant ca in fotografiile cu ruine majoritatea stalpilor de la parter au ramas in picioare) vezi post # 7 cf. sever, apartin altui obiectiv!) Mai adaug, uitandu-ma la foto cu salonul de la parter, spatiul este mult generos, balcon (!), si stalpi de mijloc, cu sacrificiu si risc, doi pe un balansoar. Si atunci, ca si azi, poti lua plasoiul, cand vezi o cladire cu aspect deosebit, o arhitectura rafinata, dar ce folos ca nu stii ce este sub o simpla tencuiala. Am vrut sa mai comentez despre \"gaura\" de la etajul 2 sau trei, dar ma abtin. Cine stie, dealungul timpului cati daltasi au tot taiat prin cladire ce au crezut de cuviinta, iar acest lucru s-a adunat cu deficientele de concept si structura. Toate si-au spus cuvantul in 4.03.1977 ora 21:22:22. Pacat! - Stalpii care se vad sunt de la cladirea in U din spate. Cei de la fatada au cazut cu cladirea peste ei. Se vad in diverse foto cu ruinele, dinspre Calea Victoriei. In stanga se vede ce a rama din sala de spectacol sau sedinte, cea cu deschidere mare. Daca este adevarat ca partea vizibila din U de la MICA s-a recuperat in Hotelul Bucuresti, inseamna ca nu erau chiar avariate. - Blocul Nestor a antrenat in prabusire o parte din imobilul situat pa coltul Calea Victoriei - Str. Pictor Grigorescu... se vad scarile sectionate pe jumatate... Blocul Mica-partea ramasa in picioare a fost inclusa in hotelul Bucuresti si demolata in urma cu 3-4 ani... lucrarile de consolidare incepute nu au fost duse la capat,structura de rezistenta fiind compromisa... Nu trebuie uitat ca la data constructiei cladirii, in 1937 ,regulile de conceptie antiseismica nu erau suficient de bine cunoscute...Arhitectura imobilului ramane un exemplu al stilului modernist interbelic,eleganta si functionala. - Să nu uităm de longeviva cofetărie-cafenea Nestor, care a rezistat vitejeşte până în 1977. Chiar dacă fusese botezată partinic „Cofetăria Republica”, mă îndoiesc că exista vreun bucureştean care să-i fi spus altfel decât Nestor. A fost nevoie de un cutremur major ca să şteargă din peisajul bucureştean acest minunat templu al prăjiturilor, bomboanelor şi cafelei. Pot să spun cu legitimă mândrie că am apucat-o! Mergeam acolo, cu câte o prietenă, fete de liceu iubitoare de dulciuri, inconştiente de faptul că trăiam ultimele clipe ale unui lux pe care n-aveam să-l mai întâlnim niciodată. Cine ar putea uita bomboanele cu care ne îmbia galantarul din fundul sălii de la parter? Cofetăria avea etaj şi parter. În fotografia de mai sus, sala încă nu este dată în folosinţă. Se văd numai canapelele de-a lungul zidurilor. Sala era plină de mese, ca şi etajul. Strălucirea multicoloră a bomboanelor Nestor (botezate şi ele „bomboane republicane”) cu arome şi forme de fructe, felii galbene de lămâie cu gust adevărat de lămâie, felii oranj de portocală, zmeuri şi mure mici, roşii şi violete, peştişori albi cu gust de migdală, „bomboane englezeşti”, cilindrice, cu flori turnate care se vedeau pe tăietură, ca nişte mărgele dulci de Murano… Apoi drajeurile de botez, ovale, albe, roz şi bleu, marţipanele viu colorate, în formă de fructe, cu glazură transparentă şi lucioasă de zahăr, ca sticla, fructele zaharisite, maroanele glasate, fondantele, bomboanele de ciocolată de nenumărate feluri… Un paradis al copilăriei. Nimic nu mă putea împiedica să vin aici, nici măcar teama de prezenţa cvasi-inevitabilă a unui unchi bătrân ca moartea, aşezat pe una dintre canapelele de pluş de lângă uşă, în compania unuia sau mai mulţi „foşti”, neînduplecaţi duşmani de clasă care-şi măcinau veninul în faţa unei cafele, conversând cu şoapte prudente. Intram cu atenţie, încercând să mă feresc de nesuferitul moş, care reuşea aproape întotdeauna să mă înhaţe de gleznă cu capătul încovoiat al bastonului şi să mă tragă spre masa lor, unde încasam tradiţionalul perdaf adresat tineretului fără minte. După ce scăpam de morala regulamentară şi schiţam un knix respectuos, eram liberă să mă refugiez la etaj, unde puteam plonja în deliciile prăjiturilor şi îngheţatei: cataif, ruladă, coupe Jacques, îngheţată de lămâie, de ciocolată sau de sezon, cu căpşuni, cu zmeură, cu caise… Şi cacao cu lapte... Şi cafeaua, café frappé, pahare înalte cu cafea filtru rece ca gheaţa, în care înota o bilă mare de îngheţată de vanilie, încununată de frişcă! Multă, multă frişcă adevărată. Şi „serveusele”, majoritatea bătrâne, cu mutre severe, cărora le spuneam în taină „gestapovistele”. Ce nostimă ni s-a părut una care ne-a spus, matern, când am cerut frişcă la îngheţată: „Bine faceţi, fetelor, că landişaua e proaspătă!” Pentru că în frişcă se înfigeau trei pişcoturi subţiri, care-şi păstraseră numele franţuzesc, langues de chat. Nestor distrus de cutremur. Acum, pe locul raiului copilăriei se înalţă hotelul de lux Radisson După ce blocul în care se afla a căzut la cutremur, cofetăria s-a mutat într-o laterală a clădirii hotelului Athenée Palace de vizavi, dar n-a rezistat mult: într-o zi de care-mi amintesc cu tristeţe, a dispărut pur şi simplu. Copyright Silvia Colfescu, 2012 - Cofetaria Nestor, rebotezata Victoria. La etaj, cofetaria avea aspectul unei braserii elegante. O frecventau domni de pe vremuri, cu parul alb sau grizonat, imbracati pedant, unii arborand batista la buzunarul de la piept al hainei. Aici se serveau café-frapé si Mazagrin, cu paiul lipit de sticla brumata a sondei, bere germana, vermut italian, coniac indigen, citron pressé si oranjada... Specialitatile de cofetarie erau pregatite dupa retete vechi, adesea de catre aceiasi oameni din epoca anterioara instaurarii comunismului. Se serveau la Nestor profiterol, tort si merengue-glacé, inghetata simpla ori asortata cu frisca si langue de chat, Coube-Jacques, Krantz, Joffre, Parfait Marechal, prajituri Bibescu, carora ulterior li s-a spus Tosca, pricomigdale, alune de padure pudrate fin cu sare, cafea turceasca si cafea-filtru. La parter, pe langa bomboanele cu visine trase in ciocolata si fructele confiate, se vindeau, in cutii, fondante... - Concurenta, spre sfarsitul secolului al XIX-lea, este reprezentata de Fialkowski, Broft si de cofetaria Hotelului Bellevue, de langa Cismigiu. La inceputul noului secol, ramane din toate acestea doar Capsa, gratie produselor ei de o rara finete a continutului si eleganta a prezentarii. In schimb, se ivesc noi localuri de "cofeturi" fine, cum ar fi Dobriceanu, Zamfirescu, Riegler sau Frederic pe Calea Victoriei, ultimul avand drept specialitate "carolinele", prajituri mari cu frisca amestecata cu fructe glasate, fisticuri si stafide. Puternic straluceste Nestor, care "fura" din clientela Capsei, tot pe Calea Victoriei, dincolo de Ateneu. Cladirea se prabuseste la cutremurul din 1977. Sursa http://www.descopera.ro/cultura/4908235-bucuresti-550-de-ani http://cutremurnetforum.sd4.eu/showthread.php?tid=812 http://updateslive.blogspot.ro/2009/11/bucurestii-adolescentei-mele.html Calea Victoriei № 61-63 - Magazinul Casa Wapnner* Calea Victoriei № 61-63 - Magazinul Casa Wapnner In spatele Hotelului Imperial, colt cu strada Stirbei, exista Magazinul Casa Wapnner I (Calea Victoriei nr. 61-63), care oferea, la începutul secolului XX, lămpi pentru electricitate si gaz aerian adica combustibilul obtinut prin trecerea unui curent de aer peste carbunele înrosit. Mai tirziu, spre sfirsitul secolului al XIX-lea, I. Wapner, renumit negutator german, a adus in Bucuresti masinile de bucatarie Gebruder-Raeder din Darmstadt si sobele Godin din Bruxelles. Prăvălia a rezistat pana in anul 1935. - Lupascu Neron, 3 apartamente, Bucuresti, str. P. Hasdeu 15, Victoriei 61 - DECRET nr. 92 din 19 aprilie 1950 pentru nationalizarea unor imobile Calea Victoriei № 61-63-81 - Radisson Blu Bucharest Hotel* Calea Victoriei № 63-81 - Radisson Blu Bucharest Hotel Adresa: Calea Victoriei 63-81, București, România Site: http://www.radissonblu.com/hotel-bucharest pe stanga, s-a consumat una dintre cele mai cumplite drame ale cutremurului din 1977. Aici, in locul Hotelului Bucuresti, actualmente Centre Ville, s-a aflat un imens complex de locuit, cunoscut de bucuresteni ca Blocul Nestor, deoarece, la parter se gasea una dintre cele mai bune cofetarii din oras, Cofetaria Nestor. Iata ce scrie Gelu Diaconu in ziarul Ring din nov. 2010: ”Cofetaria Nestor, rivala de moarte a Capsei. Finetea preparatelor devine marca inregistrata si la Nestor, care ajunge in scurt timp rivala Capsei, modelul absolut al cofetariilor de lux din epoca. De competitia dintre cele doua cofetarii profitau si cei cu mai putina dare de mana, la Capsa putandu-se cumpara cu un leu cinci prajituri, in timp ce la Nestor, cu aceeasi suma, se puteau lua sase. Dupa razboi, cofetaria Nestor a fost botezata de autoritatile comuniste Republicii, insa oamenii au ignorat acest lucru, continuand sa o numeasca asa cum o stiau inainte de nationalizare 1970 Intersant este ca Blocul Nestor, in realitate se numea Blocul Mica, fusese supus unor ample renovari in anii 70, inginerii hotarand inlaturarea unor stalpi de sustinere, pentru a mari suprafata de expunere. 1977 Cutremurul din 4 martie 1977 a distrus Blocul Nestor aproape in totalitate, mai ales in partea dinspre Calea Victoriei, planseele cazand precum cartile de joc, unul peste altul. Guvernul comunist nu a stat foarte mult pe ganduri, dupa curatarea zonei incepand sapatura pentru fundatiile a ceea ce urma sa devina Hotelul Bucuresti, primul hotel din centrul orasului care dispunea de piscina olimpica acoperita. * Calea Victoriei nr. 39 - Casa Török * Calea Victoriei nr. 39 - Casa Török 1850 Iancu Ghica a construit inainte de 1850 un imobil cu doua etaje. 1853 In 1853 croitorul Torok cumpara cladirea si inchiriaza parterul, la inceput birtasului Grebert, apoi aici va fi birtul lui Ostwald. [In spatele casei, spre nord, pe un teren cumparat de la Pericle Ghica, Frederic Bossel a construit in anii 1855-1859 ceea ce pentru 100 de ani va fi "Pasajul Roman"] Polonezul Fialkowski a inchiriat in casa Török de pe strada Campineanu intreg parterul si subsolul unde a deschis unul dintre cele mai renumite localuri de cofetarie si cafenea din Bucuresti. * Calea Victoriei nr. 39 - Cafeneaua Fialkowski * Calea Victoriei nr. 39 - Cafeneaua Fialkowski Una dintre cele mai importante cafenele din a doua jumatate a secolului al XIX-lea a fost cafeneaua Fialkowski, care se gasea in dreapta fostului Teatru National, pe strada Campineanu, colt cu Calea Victoriei. Fialkovski, cafenea deschisă la parterul şi subsolul clădirii de la intersecţia străzii Câmpineanu cu Calea Victoriei, lângă Teatrul Naţional, a funcţionat între 1853 şi 1898. 1854 - Se stie ca polonezul romanizat Fialkowski fusese adus la noi de catre cofetarul Comorelli, care-si avea pravalia in Pasajul Roman, in timpul razboiului Crimeii. Acesta a cautat sa profite de ocupatia militara a celor trei imperii (cand orasul era plin de ofiteri straini care cheltuiau bani multi pe tot felul de distractii) luand in arenda, in 1854, gradina Waremberg pe care a inaugurat-o dupa infrumusetare. - Cert este că perioada de glorie a cafenelelor a fost a doua jumătate a secoluial XIX-lea –și începutul secolului XX. Intr-una dintre cafenelele vestite ale vremii , deschisă de polonezul românizat Fialkowski pe strada Câmpineanu de azi. In cafeneaua lui se intâlneau cele mai reprezentative figuri ale orașului: actori, diplomați, profesori, artiști, scriitori, juriști… “Fialkowski nu mai era o cafenea ci ajunsese o adevarată instituție” ne spune Constantin Bacalbașa. Și tot el ne spune că “aci atâția poeți tineri și scriitori, la cari începuse a le miji talentul și mustățile, au sorbit șvarțuri cu un pic de rom, capuținere și au scos pe nas rotocoale de fum”.Scriitori ca și Caragiale, Macedonski, N. Filimon, actori vestiși dintre care amintesc pe Grigore Ventura, C.I Nottara, Petrache Liciu, Ion Livescu iși “ făceau veacul” la Fialkowski. - In 1854 cofetarul Fialkowsky deschide la parterul imobilului o cafenea si o cofetarie, care vor fi foarte apreciate in epoca. [ Istet si intreprinzator, Fialkowsky a stiut sa exploateze dorinta de distractie si soldele consistente ale ofiterilor din trupele de ocupatie, in anii Razboiului Crimeii. Astfel, in vara lui 1853 a inchiriat Gradina Warenberg de pe malul Dambovitei, in care a deschis un restaurant foarte gustat de militarii rusi, dar si de bucuresteni. Consumatorii se delectau cu trupa de varieteu care venea de la Gradina cu Cai si cu orchestra faimosului Ludovic Wiest. Despre ambele localuri vorbeste cu placere tanarul locotenent Lev Tolstoi] - Cafeneaua lui Fialkowsky avea mese de biliard, dar clientii jucau si table si domino. “… multi ani a fost o cafenea literara … Scriitori, ziaristi si actori de la Teatrul National erau oaspetii constanti ai localului : Macedonski, Caragiale, Constantin Nottara, Matei Millo, Constantin Bacalbasa …”. Aici se aflau vesti si se scriau articole pentru gazete, se recitau poezii si se facea critica literara. Toata lumea vorbea tare. Aici se facea marea politica, liberalii aflati in opozitie veneau in cafenea sa puna tara la cale. - Proprietarul casei era croitorul maghiar Török, iar patronul cafenelei era Fialkovski, român… de origine poloneză. Cafeneaua era frecventată de lumea bună, de diplomaţi, actori, scriitori şi de artişti. Modestia financiară a scriitorilor, clienţi statornici ai cafenelei, a fost imortalizată de Victor Eftimiu în câteva versuri, dacă nu neapărat geniale, măcar săltăreţe: La Fialkovski-n cafenea / Talente grămădite-o sumă / Ce multă apă se consumă / Şi rar se bea câte-o cafea / La Fialkovski-n cafenea. 1855 La etaj si-a desfasurat activitatea inca din 1855 “Clubul Roman”, primul club deschis in Bucuresti. Societatea fusese infiintata de printul Dimitrie Ghica, cel supranumit “Beizadea Mitica”. - Dar cafeul Fialkowsky era si locul glumelor si farselor in spiritul timpului. - La Fialkowsky, in prezenta a numerosi chibiti, isi facea partida de table profesorul Alecu Boranescu, profesor de matematici la Liceul Sf Sava [in acei ani, liceul se gasea in capatul Caii Victorii, pe locul unde este noul magazin Ferrari]. Conul Alecu iubea glumele triviale si de multe ori, intrebat pe ce miza vor juca partida, raspundea in doi peri : ” … jucam pe un c … t”. Intr-o zi, cu sprijinul cofetarului sef care se oferi sa prepare ceva “special” pentru conul Boranescu, cativa colegi de cafenea i-au facut o farsa de care s-a vorbit apoi multi ani. Inainte sa inceapa jocul de table, ca de obicei profesorul propuse : “Sa jucam pe un c … t”. “- Bine, coane Alecule, dar cine castiga sa-l manance chiar aici. - Sa-l manance, ma” , se invoi conul Alecu, partida incepu si profesorul castiga. “- Sa vie c … tul conului Alecu”, comanda invinsul. Atunci, chelnerul aduse pe farfurie o prajitura care imita perfect miza invocata mereu de conul Alecu, dar acesta se supara si o arunca pe jos crezand ca e ceva veritabil : “- Sunteti niste mitocani si am facut rau ca v-am dat nas !” striga profesorul si pleca furios. - Intr-o zi, in cafenea aparu Cilibi Moise, un evreu analfabet, vanzator ambulant de maruntisuri, tata a numerosi copii, dar vestit pentru glumele sale pline de miez si pentru aforismele sale care faceau inconjurul capitalei [ "un Anton Pann evreu", asa il califica George Calinescu]. Ca niciodata, negustorul purta niste ghete noi si frumoase despre care fu intrebat de unde le-a luat. Moise statea la o masa si isi admira ghetele, apoi ridica un picior si raspunse : “- De la <Steaua Albastra>, in Ulita Frantuzeasca. - Si cat ai platit ? - Sase lei. - Sase lei ?!? - Ma, nu minti ? - Sa n-am parte de copii …”. Toti fugira pe data sa-si cumpere ghete de calitate la pret de chilipir, apoi revenira dezamagiti si furiosi : “- Magarule ! Ai ras de noi si te-ai jurat si pe copii … - Stati, domnilor, raspunse evreul, eu nu v-am mintit. E adevarat ca o pereche costa 12 lei, dar eu va aratasem doar gheata dreapta care costa 6 lei”. - Intr-o vreme ” … La Fialkowsky isi avea cartierul general Ionel Isvoranu, fost ofiter de cavalerie, unchiul lui Alexandru Marghiloman, care era … el si cu banda lui, un fel de teroare a Bucurestilor…. Cateodata, el si ceata lui luau scaunele de la Fialkowsky, le duceau pe trotuar, chemau cativa vanzatori de ziare … si le dadea ordin sa ridice poalele femeilor care treceau. Si cum pe vremea aceea cocote erau putine, cele mai multe victime … erau femei maritate … care de multe ori erau la bratul barbatilor. Dar cine indraznea sa se opuna lui Ionel Isvoranu ? …” - In cafeneaua lui Fialkowski se intalneau cele mai reprezentative figuri ale orasului: actori, diplomati, profesori, artisti, scriitori, juristi, poeti…, astfel ca putem fi de acord cu Constantin Bacalbasa care spunea ca Fialkovski nu mai era o cafenea ci ajunsese o adevarata institutie. Vestita cafenea isi sfarseste viata odata cu moartea patronului (1898), dupa care localul este inchiriat si transformat in restaurant. Cafeneaua lui Fialkovski era mai mult a literatilor, fiindca ceilalti care activau in alte domenii isi aveau cafenelele lor, existand si numeroase cafenele in mahalale in care se adunau si indivizi certati cu cinstea si morala. 1901 In 1901, doar pentru cateva luni Caragiale deschide la parterul cladirii “Beraria Cooperativa”, iar in toamna aceluiasi an ia in locatie Beraria Gambrinus aflata doar la doi pasi, pe Str Campineanu (***). Apoi, pana la Primul Razboi, in Casa Fialkowsky a fost deschisa “Beraria Teatrului”, apreciata si ea de actori si scriitori. O parte a spatiosului parter al cladirii a fost inchiriat unor magazine ; cel mai cunoscut este cel de “Mode” al Eugeniei Pantazi – palarii de dama : In anii interbelici in Casa Fialkowsky a functionat restaurantul de lux “Elysee”. 1918 La etaj a si-a avut sediul Clubul Partidului Poporului [partidul fusese infiintat in 1918 de generalul Alexandru Averescu] : 1930 Intr-o fotografie a anilor ‘30 vedem arcadele Teatrului National si fatada Casei Fialkowsky seara ; deja reclamele cu neon incep sa inlocuiasca pe cele clasice : 1938 In 1938 imobilul Fialkowsky a fost demolat si in locul sau Societatea de Asigurari Adriatica a construit un bloc de birouri dupa proiectul arhitectului Rudolf Fraenkel [acelasi arhitect a mai proiectat si Blocul Cinema Scala] Dupa darea in folosinta, la etaje erau birourile de comenzi ale Uzinelor Resita [ SOCOMET ], iar la parter – o agentie CFR. In perioada comunista birourile au fost sediul institutului IPROMET, iar la parter era un magazin de electronice. Episoadele despre Piata Teatrului, acest loc odinioara plin de viata, vor continua. FOTO Piata Teatrului si cladirile din jur, pe la 1860 - ISTORIE A CAFENELELOR BUCURESTENE Stapanirea turceasca, care s-a exercitat timp de cateva secole asupra tarilor romane, a influentat, intr-o anumita masura si modul de viata, obiceiurile, vestimentatia… In domeniul alimentatiei am imprumutat anumite mancaruri si prajituri: ciulama, pilaf, baclava, sarailie, cataif si multe altele, printre care si cafeaua. 1667 Prima cafenea cunoscuta in Bucuresti, apare documentar in 1667, in vremea domnitorului Radu Leon (1664-1669). Ea era proprietatea unui oarecare Kara Hamie, fost ostean (ienicer) in garda palatului imparatesc din Constantinopol si se afla in plin centrul orasului, in apropiere de Hanul Serban Voda de mai tarziu, in locul caruia s-a construit, in 1881-1883, palatul Bancii Nationale. Se stie ca la mesele domnitorilor, sau la primirea de oaspeti, cafeaua intra in lista delicateselor folosite si chiar a cadourilor ce se faceau la oaspetii de seama. Denumirea de cafenea (cahvenea) vine din cuvantul turcesc kahvehane, kave-hané, ceea ce inseamna local public in care se poate bea cafea, dupa moda turceasca, unde oamenii puteau sa joace zaruri, table sau ghiordum (un joc de carti) si sa fumeze tutun, in schimbul unui pret relativ mic. Indeletnicirea de-a tine cafenea a fost imprumutata si de romani, cu toate ca in decursul timpului, in marea lor majoritate au fost tinute de straini: turci, greci, evrei, armeni… Slujbasul domnesc care avea in grija lui cafeaua, zaharul si intreg inventarul necesar (ibrice, filigene, zarfuri…), precum si obligatia de-a servi cafeaua, era numit cafegi-basa sau vel-cafegiu si avea un loc precis in alaiul ce primea sau insotea pe domnitor in anumite ocazii. 1781 In 1781 Alexandru Ipsilant, ca un act de bunavointa si ajutor, dadea voie lui Stefan Altintop (bas-alai ceus) sa construiasca o pravalie cafenea, pe un loc care se afla la poarta de sus a Curtii domnesti, pentru a-si castiga existenta lui si a familiei, cu obligatia sa dea stapanei locului cate 10 taleri chirie pe an. 1791 Un alt act de acest gen al domnitorului este din 1791 cand acorda slujbasului sau (cafegiul domnesc) privilegiul de “a tine in Bucuresti trei cahvenele cu tahmisul (insemna locul unde se prajea si se rasnea cafeaua) lor, scutite de toate darile pe care le plateau celelalte pravalii”. Sa nu se creada ca intr-un oras capitala erau numai cateva cafenele in centru si in restul orasului, prin mahalale, nu mai exista nici una. Si in interiorul bailor publice se aflau camere de cafenea. Mai erau si altele, atat in centru, cat si in restul orasului, dar intamplarea a facut ca numai cateva sa fie mentionate documentar. Anumite cafenele devenisera chiar locuri de discutie, agitatie si opozitie impotriva stapanirii. 1789-1791 In timpul ocupatiei austriece (1789-1791), Divanul tarii admite sa fie libera functionarea cafenelelor, dar sa nu se discute in ele alte vorbe, adica despre probleme politice. 1820 Ceva asemanator este mentionat si in 1820, prin Regulamentul intocmit pentru siguranta orasului Bucuresti, cat si a celorlalte orase, in care se spunea ca anumiti slujbasi ai stapanirii sunt insarcinati sa cerceteze carciumile, hanurile si cafenelele de chiriasi sau musafiri nedoriti, pe timp de noapte, si sa observe orice miscare a facatorilor de rau. Vanzatorii de cafea, precum si cei care tineau pravalii de cafenea, inmultindu-se cu timpul, s-au constituit in breasla, pentru a-si apara mai bine interesele. Cum fiecare breasla avea o anumita zi in care-si sarbatorea patronul si paznicul, breasla cafegiilor, dar si cea a tutungiilor facea aceasta manifestare la biserica cu hramul Zoodochos Pighi (Izvorul datator de viata), numita de locuitori Izvorul Tamaduirii (in apropierea spitalului Filantropia), unde isi pastrau si steagul breslei. 1881-1883 Prima cafenea se afla in apropiere de Hanul Serban Voda de mai tarziu, in locul caruia s-a construit, in 1881-1883, palatul Bancii Nationale. * Calea Victoriei nr. 39 - Berăria Cooperativa (mai apoi Berăria Teatrului) * Calea Victoriei nr. 39 - Berăria Cooperativa (mai apoi Berăria Teatrului) 1901 Berăria „Cooperativa“ fusese deschisă în primăvara lui 1901 de I. L. Caragiale, acelaşi care avea să deschidă, tot pe strada Câmpineanu, ceva mai jos, în toamna aceluiaşi an, renumita Gambrinus, care, spre deosebire de alte localuri ale marelui dramaturg, a rezistat ceva mai multă vreme, poate şi datorită prezenţei lui Grigoraş Dinicu ale cărui concerte erau transmise în anii 30, la radio, direct din local (pe locul berăriei se găseşte astăzi un bloc construit la 1940). - "Cel mai autorizat cineast român în materie de Caragiale, regizorul Jean Georgescu aprecia ca Nenea Iancu a fost Alfa şi Omega spiritului comic şi satiric al acestei naţii"dar si un mare scenarist, fara sa-si dea seama. El povestea vizual. Filmele sale, "decupate", parcă, de Caragiale însuşi, pătrund cu fine intuiţii în universul "cinematografic" al textului literar. In Mofturi 1900, sunte topite in şapte schiţe (O conferinţă, Diplomaţie, Amicii, O lacună, Bubico, C.F.R., Situaţiunea) in jurul ideii ca un eveniment daca nu trece pe la berarie , nu este eveniment. Gambrinusul cu moftangii lui cu palarie de pai savanti in problemele personale, ale tarii sau chiar ale universului intreg si o galerie fabuloasa de actori ai scenei romanesti." - majoritatea scenelor se petrec intr-un decor ce prezinta simplificat panta strazii Ion Campineanu, beraria si casa Gambrinus (pe firma caruia e trecut Caragiale), beraria Teatrului, de la nr. 2 (unde-i azi B1TV), cu reclama la berea Luther. Vis a vis se recunoaste zidul ce sustinea platoul pe care era construit Teatrul, zid ce a supravituit pana prin 1990. Pe Calea Victoriei, cu maxima atentie, sunt reconstituite casele si firmele din epoca lui Caragiale. In stanga se vede Casa Vanic cu firma pravaliei de delicatese a lui Dragomir Niculescu, iar pe dreapta, la parterul Hotelului Continental, proaspat construit se citeste firma altui magazin de specialitati culinare ale unuia Serbanescu, firma vizibila si in fotografiile de epoca. * Calea Victoriei nr. 39 - Restaurantul Elysée * Calea Victoriei nr. 39 - Restaurantul Elysée Cât priveşte Restaurantul Elysée, acesta era un local de lux, cu bucătărie franceză unde cânta la început taraful lui Cristache Ciolac. Un alt restaurant celebru în epocă era „Elysee”, acolo unde Fred Vasilescu şi Ladima au luat masa şi au discutat intens despre… modă. „Simţeam asta şi eu când ieşeam cu el seara la masă la «Chateaubriand» sau la «Cina». (…) Într-o seară însă eram la «Elysee». (…)” De altfel şi Emilia Răchitaru pomeneşte de acest local cu priză la zona mondenă a Bucureştilor interbelici: „Traian mă aştepta la «Elysee» şi nici prin cap nu-mi trecea că Ladima vine să mă ia…”. „Elysee”, restaurantul unde performa celebra orchestră a lui Grigoraş Dinicu, se afla în incinta casei Torok, de lângă Teatrul Naţional, acolo unde, din 1853 până în 1898, funcţionase cafeneaua Fialkowski. Localul, denumit şi „Restaurantul Teatrului”, a fost închis în 1933, iar în 1938 clădirea a fost demolată pentru a face loc blocului SOCOMET-Adriatica. SURSA Ziar RING * Calea Victoriei nr. 39 - Blocul Adriatica (SOCOMET) * Calea Victoriei nr. 39 Blocul Adriatica (SOCOMET) In Bucuresti exista doua blocuri cu numele (vechi) Adriatica, ambele in zona Caii Victoriei, detaliu producator de mici confuzii. Primul este unul dintre blocurile cu gloriete din Piata Natiunile Unite (fosta a Senatului sau a Operetei), care se afla la numarul 1 pe Splaiul Independentei, practic la intersectia cu Calea Victoriei, si care se numeste Adriatica-Trieste (1926, arh. Petre Antonescu). Al doilea bloc Adriatica (numit cateodata si Socomet, dupa cele doua mari firme de pe fatada sa, vezi foto mai jos) e chiar pe Calea Victoriei, la nr. 39, construit intre anii 1936-37, de arh. Rudolf Fraenkel, Teller si Dem. Savulescu. Blocul Adriatica Blocul Adriatica venea ca o completare moderna a Pietei Teatrului - alaturi de el, unde se afla azi Hotel Novotel, a stat pana in 1944 Teatrul National, strajuit pe cealalta latura a sa de turnul Palatului Telefoanelor, unde erau odata Casele Otetelesanu. Piata mai era delimitata si de cladirea (existenta si azi, recent renovata) a Hotelului Continental (1886-'90), vizavi de teatru, si de blocul in care se afla Societatea de Asigurari Generala -1936, arh. George Negoescu (vizavi de o latura a blocului Adriatica si de locul pe care se afla acum blocul Muzica, aparut mult mai tarziu, in 1960). Piata Teatrului dupa si inainte de Blocul Adriatica Despre blocul Adriatica nu-i mare lucru de spus, el a facut parte din seria de imobile de birouri construite in anii '30 pentru folosul diverselor firme si societati comerciale, spre exemplu de asigurari, cum era Adriatica, sau metalurgice, cum era Socomet (mutata ulterior la Galati, mai aproape de uzina). Ceea ce-l face insa remarcabil este ceasul din "turn" - construit in forma de L la intersectia Caii Victoriei si strazii Ion Campineanu, are chiar pe colt un turn cu 2-3 etaje mai inalt decat ultimul nivel al cladirii, care are pe laterale si ceas (al carui timp insa a stat acum multa vreme), oglindit in peretele de sticla al noului hotel de vizavi. Blocul Adriatica La parterul sau se afla -chiar pe colt- sediul televiziunii B1, al carei studio de stiri are geamurile chiar la strada. Blocul nu iese cu nimic altceva in evidenta - nici o tura prin spatele lui nu ne-a adus vreo satisfactie, dar ar mai fi de retinut ca pe Campineanu, imediat dupa el -unde acum se afla un alt bloc- era odinioara beraria Gambrinus, mutata prin anii '40 in locul stiut si azi, de la coltul Brezoianu cu Bd. Elisabeta. Blocul Adriatica (pe locul fostei Cafenele Fialkowski şi al berăriei „Gambrinus“) Primul, la parterul căruia sunt astăzi studiourile B1 TV, s-a ridicat pe locul vechii Case Török (construită în deceniul al şaselea al sec. XIX). În această casă au funcţionat pe rând Cafeneaua Fialkowski, Berăria Cooperativa (mai apoi Berăria Teatrului) şi Restaurantul Elysée. Cafeneaua Fialkowski, renumită în epocă drept loc de întâlnire al protipendadei, lumii politice, deopotrivă scriitorilor şi artiştilor, fusese deschisă pe la 1853 de un polonez venit în Bucureşti în timpul Războiului Crimeei şi care închiriase întreg parterul şi subsolul Casei Török. Cafeneaua avea şi o cofetărie ce rivaliza cu Capşa, precum şi săli de jocuri şi a existat până la 1898. Berăria „Cooperativa“ fusese deschisă în primăvara lui 1901 de I. L. Caragiale, acelaşi care avea să deschidă, tot pe strada Câmpineanu, ceva mai jos, în toamna aceluiaşi an, renumita Gambrinus, care, spre deosebire de alte localuri ale marelui dramaturg, a rezistat ceva mai multă vreme, poate şi datorită prezenţei lui Grigoraş Dinicu ale cărui concerte erau transmise în anii 30, la radio, direct din local (pe locul berăriei se găseşte astăzi un bloc construit la 1940). Cât priveşte Restaurantul Elysée, acesta era un local de lux, cu bucătărie franceză unde cânta la început taraful lui Cristache Ciolac. La capătul aripii estice a blocului Adriatica, acolo unde se găseşte astăzi blocul cu Magazinul Muzica a existat, vreme de aproape un veac, începând cu 1859, Pasajul Român, construit de Frederic Bossel între Calea Victoriei şi strada Câmpineanu. Pasajul şi-a luat numele după cel al ziarului „Românul“ a cărui redacţie o mutase aici C. A. Rosetti. Era, după cum îşi amintea Eric Winterhalder, primul director al CEC la 1866 „un edificiu construit cu cea mai mare eleganţă arhitectonică, acoperit peste tot cu sticlă, pardosit cu asfalt, rivalizând cu cele mai renumite şi mai frumoase pasaje din Paris“. Pe lângă numeroasele redacţii de ziare şi tipografii, Pasajul adăpostea sumedenie de prăvălii, cafenele („Briol“, „La Radu în Pasagiu“, „Comorelli“), restaurante („Filip“), magazine, ateliere de fotografie ş.a. Arhitect:arh. Rudolf Fraenkel, Teller şi Dem. Săvulescu Anul:1936-1937 Adresa:Str. Ion Câmpineanu nr. 20, sect. 1 * Orange shop * Calea Victoriei № 1-5 * Calea Victoriei № 1 - restaurantul lui Petru Leşcenko Odată la teatru a avut loc un incendiu, s-a aprins cortina, dar artiştii continuau să-şi joace rolurile până când cortina s-a prăbuşit. Publicul spectator a intrat în panică, unii săreau de la balcon, şi-au fracturat picioarele. Era mare panică. În fiecare duminică mergeam la teatru cu bilete cu preţ redus, pentru studenţi, sau la operă. Îi vedeam şi admiram pe Gică Petrescu, Mia Braia, Ioana Radu, Maria Tănase; vizitam restaurantul lui Petru Leşcenko, pe Calea Victoriei nr. 1. Leşcenco ieşea pe scenă, îmbrăcat în cămaşă ţigănească, şi cântecele lui la chitară se sfârşeau cu aplauze zgomotoase, mai ales ale emigranţilor ruşi, care erau mulţi în România de pe timpul revoluţiei ruse din 1917. Statul român le plătea pensii bune şi-i ajuta cu ce putea. Petre Leşcenko dădea concerte şi în timpul sovieticilor în ţară, era foarte preţuit şi aplaudat, ceea ce nu i-a împiedicat să-l aresteze peste câtva timp. El a şi murit în închisoare. Faima lui pătrunsese în Uniunea Sovietică, unde discuri cu cântecele lui se vindeau, la preţ mare. Şi soţia lui a fost arestată, dar, după ani grei de închisoare, după moartea lui Stalin, a reuşit să-l reabiliteze pe soţul ei, unul dintre cei mai vestiţi cântăreţi ruşi din acele vremuri. Sursa http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/basarabia/pirogan/calvarul/docs/cap2.htm * Calea Victoriei № 1 - Libraria I.G.Hertz * Calea Victoriei № 1 - magazinul “Sora” - Cum intram pe Calea Victoriei, descoperim, pe stanga, un bloc saizecist intunecat, asezat pe un sir de coloane sumbre, cunoscut mai ales pentru agentia Loto de la parter si ca adapost in caz de ploaie pentru trecatorii fara umbrele. Cladirea se mai numeste, in limbajul popular din zona, blocul cu portic, bloc despre care locatarele mai in varsta spun ca a fost ridicat pentru securisti. Pe vremuri, aici era un sir de case care gazduiau “Libraria I.G.Hertz” si vestitul magazin “Sora”. * Calea Victoriei № 1 - magazinul “Fortuna” Tot pe Calea VIctoriei, mai jos de Victoria era magazinul Fortuna, cu toate legumele si alimentele dupa care pofteai, chiar in centru. În copilăria mea la parterul blocului învecinat funcţiona magazinul Sora (altul decât cel de la Gara de Nord) şi apoi magazinul Fortuna. Acesta era mai poleit decât umilele Aprozaruri, voind să arate turiştilor străini o faţă mai civilizată a Bucureştiului. În acelaş loc, într-o clădire care nu mai există de mult, a locuit jumătate de secol poetul Ienăchiţă Văcărescu. - Timp de două decenii, Alimentara Fortuna de pe Calea Victoriei a funcţionat ca un fel de obiectiv turistic pentru Nicolae Ceauşescu şi ca o curiozitate pentru restul bucureştenilor. Aici obişnuia dictatorul să-şi invite oaspeţii străini. La fiecare vizită a unui oficial de stat, rafturile erau umplute cu bunătăţi, ca mai marele partidului să-i convingă pe „prietenii” de peste hotare că poporul este fericit şi bine hrănit. Gheorghe Florescu, comerciant de cafea şi fost şef de complex alimentar în perioda comunismului, a prins vremurile când Nicolae Ceauşescu transformase Fortuna într-un „muzeu alimentar”. Povesteşte că imaginile abundenţei dispăreau o dată cu dictatorul. „Pentru propaganda comunistă. Să arate că sunt pline cu produse deosebit de calitative. Dar alea erau de faţadă”, își amintește el. Alimentara Fortuna a pierit. Din ea au mai rămas pereţii, care adăpostesc o bancă. Fortuna rămâne, însă, simbolul modului în care statul a ajutat grupuri de interese cu conexiuni în lumea politică să fure o zestre imobiliară unică: spaţiile fostelor Alimentare. Construite de comunişti în punctele cheie ale oraşelor, Alimentarele au devenit uşor o ţintă imobiliară râvnită după Revoluţie. Povestea Alimentara începe în 1912, când regele Carol I înfiinţează Sfatul Negustoresc. Negustorii deschid băcănii, strămoşii viitoarelor Alimentare. Graţie afacerilor cu alimente, negustorii devin rapid o forţă financiară. Mircea Gheorghiu, preşedintele Frontului Negustoresc Obor şi comerciant din tată în fiu, cunoaşte întreaga istorie a negustorilor români. „Vorba lor era ştampilă, era suficient ca ei să spună ceva pentru că în momentul acela toată lumea intra în execuţie”, spune Mircea Gheorghiu. În 1947, comuniştii ajung la putere şi le strică rostul. Pe unii îi catalogheză burghezi şi îi arestează, pe alţii îi folosesc pentru a deschide magazine alimentare. „În momentul ăla s-a întâmplat un jaf. Acest partid comunist a venit şi a luat de-a gata spaţii comerciale cu toate structurile realizate”, spune Mircea Gheorghiu. Pe lângă spaţiile deja ridicate de negustori, comuniştii construiesc altele noi. Astfel, în anii 70, Bucureştiul ajunge să aibă în jur de 1.500 de Alimentare grupate în reţeaua Întreprinderii Comerciale Locale Alimentara. Societatea avea cele mai bune spaţii comerciale din Bucureşti, pe arterele principale, în locurile cu vad. „Nu exista să fie mai mult de 5, 6 blocuri să nu fie o Alimentara lânga ele”, își amintește Dan Trifu, vicepreşedinte Eco-Civica. „Ei au făcut o judecată că la atâtea mii de locuitori trebuie să fie atâtea Alimentare. Dar nu era nevoie de atâtea Alimentare, din moment ce nu erau produse alimentare”, spune Gheorghe Florescu. În anii 60 şi 70, Alimentara comunistă avea rafturile pline şi marfă pentru orice buzunar, de la brânza telemea la şvaiţer, de la hamsii la caviar. Dan Trifu, vicepreşedintele Asociaţiei Eco-Civica, a trăit acei ani. „Nu exista să nu avem 20 de sortimente de pâine în magazine. Iar categoriile de salam depăşeau chiar şi 30 de feluri”, spune el. Bogăţia se sfârşeşte în anii 80, când românii, sub Ceauşescu, sunt forţaţi să plătească datoria externă a ţării. Populaţia face economii la sânge, iar Alimentara devine Mecca înfometaţilor - locul unde oamenii stau ritualic la rând zeci de ore, cu mobilierul dedicat, scăunelul şi accesoriile strict necesare: sticlele de lapte, borcanele de iaurt şi nelipsita sacoşă din nylon. Doi pui care nu cântăresc nici măcar un kilogram intră în istoria colectivă ca „Fraţii Petreuş”. Ca și sloganul: „Să se dea câte unul, să ajungă la toată lumea!”. „Avea câteva sute de grame un pui. Ziceai că-s rândunici. Puneau câte doi. Şi atunci, de aia, fraţii Petreuş cântau câte doi deodată”, spune Gheorghe Florescu. Adevăraţii Fraţi Petreuş se întreabă şi astăzi dacă nu cumva o parte din popularitatea lor de atunci se datora puilor din Alimentara. „Îşi dădeau telefoane unii altora, vedeţi că au apărut Fraţii Petreuş la pungă. Că nu se ştie. Şi atunci toată lumea era la coadă”, spun ei. „Ținutul rândului era o instituţie extraordinar de importantă”, spune Constantin Rădulescu-Dobrogea, preşedintele asociației Eco-Civica. „Odată am numărat găinile, erau 150 de găini. Am numărat oamenii şi eram al 150-lea. Şi am trecut prin nişte spaime extraordinare ca nu cumva să ia unul două găini, ca să pot să iau şi eu, că era mama bolnavă în spital”, povestește Mircea Gheorghiu. Cafegiul Gheorghe Florescu a fost martor la apariţia nechezolului, în anii 80. „Nechezolul a apărut ca o mare invenţie a unui dobitoc care a zis să înlocuiască cafeaua naturală cu altceva. Cu orz, cu cereale, cu cicoare şi până la urmă chiar şi cu ghindă”, spune el. Tot în anii 80, zestrea imobiliară a Capitalei creşte în spaţii alimentare. La cele 1.500 de sedii ale Societăţii Alimentara se adăugă alte câteva zeci, noi, din reţelele Comaliment şi Mioriţa. Revoluţia lasă neatins întregul patrimoniu al Alimentarelor. 1991 În 1991, Guvernul Văcăroiu transformă reţelele Alimentara din fiecare sector în societăţi comerciale cu capital de stat. Imobilele de la parterurile blocurilor devin ţinta oamenilor de afaceri proaspăt îmbogăţiţi după Revoluţie. „Erau singurele spaţii comerciale existente. Nu vorbesc strict de Alimentare, ci de spaţiile comerciale ale momentului”, spune Crin Halaicu, fost primar al Capitalei. În primii şapte ani ai economiei de piaţă, cu o populaţie abia ieşită de sub foamea comunistă, spaţiile fostelor Alimentara din Bucureşti încă vând mâncare adusă de stat sau de micii întreprinzători. Apoi, speculanţii imobiliari le descoperă adevăratul potenţial. „Interesele lor au spus clar acest lucru: le transformăm în imobiliare”, spune Dan Trifu. „Au fost un magnet pentru cei care au ştiut sa sesizeze oportunităţile”, spune și expertul imobiliar Radu Zilișteanu. „Totul a fost premeditat, cum să pună mâna pe aceste spaţii şi cine să le ia”, spune și Dan Trifu. „Nu trebuia date la şmecheri”, comentează fostul ministru al Agriculturii Valeriu Tabără. Unul dintre cele mai mari tunuri imobiliare din sectoarele 4 şi 5 ale Capitalei l-a dat libanezul Hassan Awdi. El a pus mâna, dintr-un foc, pe două dintre societăţile comerciale care preluaseră fostele alimentare. 1992-1996 Crin Halaicu, primarul Capitalei în perioada 1992-1996, ar fi fost cel care l-ar fi sprijinit pe Alexandru Bittner în aceste afaceri, afirmă presa vremii. Iniţial, Alexandru Bittner ar fi avut o colaborare cu primăria lui Crin Halaicu, iar ulterior cei doi au ajuns parteneri într-o societate imobiliară, SC Fondul Imobiliar SA. Fostul primar general al Capitalei, Crin Halaicu, refuză să comenteze. „Nu ştiu, nu ştiu nimic,” spune el. Întrebările despre legătura cu Alexandru Bittner îl deranjează pe Crin Halaicu. „Așa, și? Care-i problema? A fost un interviu care avea o altă temă şi văd că dintr-o dată vreţi dumneavoastră să vă vorbesc. De persoane, că am fost eu asociat cu Bittner. N-am fost, doamnă, n-am avut asociere cu el în nimic. Am fost numai prieteni şi ne cunoaştem de foarte mulţi ani”, a spus fostul primar. 1999 În 1999 le închiriază, iar peste un an le cumpără de la stat, prin FPS, sub preţul pieţei, pe motiv că în anul cât a fost chiriaş ar fi investit în modernizări. Cea care i le-a vândut pe cele mai multe a fost SC Primcom SA, societatea pe acţiuni care a moştenit în anul 1991 tot patrimoniul imobiliar al fostei ICL Alimentara sector 1. Alexandru Bittner a cumpărat magazinele fără licitaţie publică, doar prin simplă negociere directă şi în rate. „Şmecherii şi jaf. Pentru că ele nu s-au cumpărat printr-un sistem de privatizare normal, în care să câştige statul, cel care gestiona. Aproape nici unul din aceste magazine n-a intrat într-un sistem de licitaţie transparentă”, spune Valeriu Tabără. 2000 Hassan Awdi apare în anul 2000 în peisajul afacerilor cu spaţii comerciale cu vad din Bucureşti. Fondul Proprietăţii de Stat scoate la privatizare SC Aluniş SA, compania de stat care moştenise sediile autoservirilor şi cantinelor comuniste, dar şi braseriile şi patiseriile din sectorul 4. Libanezul cumpără 87% din acţiunile SC Aluniş, care avea în patrimoniu la vremea aceea 11 sedii în zonele bune din Berceni şi Tineretului. Suma plătită pe acţiuni este de 132.000 de dolari. Presa vremii susţine că, la momentul privatizării, societatea Aluniş avea în cont de două ori mai mulți bani – 264.000 de dolari. Spaţiile ajung, mai departe, supermarketuri sau săli de jocuri de noroc. De pildă, fosta autoservire Metalurgiei, renumită în cartierul Berceni. Şi-o aminteşte bine şi Dumitru Iatan, care locuieşte acolo din copilărie. „Te duceai cu 5 lei şi luai două feluri de mâncare la tavă. Au venit ăştia cu jocurile, cu aparatele alea, cu păcănelele lor”, spune el. Unul dintre oamenii de afaceri care au simţit potenţialul fostelor Alimentare din sectoarele 1 şi 2 este Alexandru Bittner, cetăţean român şi american, prieten cu familia fostului premier Adrian Năstase. Sub guvernul Năstase, Alexandru Bittner devine proprietar pe mai multe zeci de spaţii alimentare. In acest fel, omul de afaceri Alexandru Bittner a devenit stăpân peste mai multe spații comerciale cu vad. De exemplu, pentru unul din ele a plătit doar 30.000 de dolari, în loc de 45.000 de dolari, preţ la care fusese evaluat de cei de la Primcom, în anii 2000. Pentru spaţiul unei alte foste Alimentara aflate pe bulevardul Nicolae Titulescu, Alexandru Bittner a plătit jumătate din preţul estimat de piaţă la vremea respectivă. Adică doar 93.000 de dolari în loc de 140.000. 2000-2004 Alexandru Bittner, la rândul lui, nu neagă prietenia cu familia fostului premier Adrian Năstase. „Dacă aveţi un prieten din anii liceului, din cei mai frumoşi ani, îl negaţi?”, spunea el în 2005, la un post de televiziune. În perioada guvernării lui Adrian Năstase, toate afacerile lui Alexandru Bittner înfloresc. 2001 Magazinele Comaliment, cunoscute în comunism drept „casa de comenzi”, şi Mioriţa, ambele situate în zone de lux din Bucureşti, ajung în 2001 la Puiu Popoviciu şi Radu Dimofte. Cu aceste noi imobile, cele două familii devin lideri pe piaţa spaţiilor comeciale din Bucureşti. Ajung să deţină, cu totul, 50.000 de metri pătraţi din fostele alimentare de stat, adică 224 de spaţii, pe care le închiriază, în mare parte, către bănci şi farmacii. „Vă daţi seama, să ai o asemenea reţea, în primul rând reţea imobiliară. Un spaţiu ca ăla poţi să îl transformi imediat în altceva”, spune Constantin Rădulescu-Dobrogea. „Omul ăsta a luat tot ce-a putut să ia”, spune Mircea Gheorghiu.. 2004 În 2004, APAPS scoate la privatizare acţiunile societăţii Practic, golită de active. Le vinde pe nimic. Cu 40.000 de euro, preţul unui apartament obişnuit din centrul Bucureştiului, i le oferă aceluiaşi Mihai Bejenaru care apare în toate firmele despre care se spune că sunt controlate de Puiu Popoviciu. Chiriile încasate din spaţiile fostelor alimentare ajută familia Popoviciu să-şi deschidă afacere după afacere, multe cu statul. Firmele despre care se spune că sunt controlate de Puiu Popoviciu ajung să deţină fostul hotel Dorobanţi, astăzi Howard Johnson, şi fostul Parc Hotel, astăzi Ramada. În nici una dintre firme nu apare numele lui Puiu Popoviciu. Potrivit datelor de la Registrul Comerţului, cele mai multe au ca acţionar sau asociat pe mama sa, octogenară, pe Mihai Bejenaru şi acelaşi off shore cipriot, TATIKA INVESTMENTS. Firmele în spatele cărora s-ar afla Puiu Popoviciu şi-ar fi subînchiriat o parte din propriile spaţii chiar francizelor aduse de el în România. „Este vorba despre tot ce înseamnă fosta Pizza Hut şi vedeţi bine că unele funcţionează chiar în fostele alimentare sau cea care funcţioneaza chiar în Howard Johnson, hotelul domnului Popoviciu. Este un întreg lanţ aici care aduce nişte venituri enorme”, spune Dan Trifu. 2005 După ce cumpără spaţii Alimentara din Capitală, afaceristul primește în concesiune de la stat sute de hectare din Delta Dunării, cumpără nenumărate proprietăţi, iar în anul 2005 ajunge în topul celor mai bogaţi 100 de români, cu o avere estimată la peste 20 de milioane de dolari. Numele său este vehiculat şi în scandalul „Mătuşa Tamara”. 2012 În 2012 Alexandru Bittner îşi vinde proprietăţile şi emigeză în Mexic, spun vecinii. „A plecat să nu stea la mititica. El era în clica lui Năstase, cu probleme”, spune o fostă vecină. „El a plecat, nici nu i-a spus mamei că pleacă, ea a crezut ca pleacă în vacanţă şi când a aflat, a avut un şoc. Era băgat până în gât în tot felul de chestii. Şi-a transferat conturile, şi-a lichidat ce avea pe aici”, spune administratorul blocului în care a locuit omul de afaceri. Tot după reţeta cu care Alexandru Bittner şi-a însuşit majoritatea fostelor alimentare din sectorul 1, exact în aceeaşi perioadă alţi doi oameni de afaceri români şi-ar fi împărţit patrimoniul imobiliar al fostelor alimentare din sectorul 6. Tot cu sprijinul FPS. Unul ar fi Radu Dimofte, celălalt, Puiu Popoviciu, prieteni şi vechi parteneri de afaceri. Ambii sunt consideraţi unii dintre cei mai bogaţi români, specializaţi în afaceri imobiliare. Despre mama lui Puiu Popoviciu se spune că a fost croitoreasa Elenei Ceauşescu, iar soţia sa este fiica lui Ion Dincă, prim-secretar al Comitetului municipal București al P.C.R. Era atât de temut, încât i se spunea Dincă Te-Leagă. „Când i se punea pata pe un om îl băga în puşcărie fără nici un fel de problemă. Dădea ordin şi era legat”, spune Mircea Gheorghiu. „Să fii ginerele lui Ion Teleagă, fostul prim vicepreşedinte al lui Ceauşescu, este clar că ai nişte informaţii şi te poţi implica”, spune și Dan Trifu. Imediat după Revoluţie, Puiu Popoviciu pleacă la New Jersey, în căutarea visului american. Se întoarce şi, în 1994, aduce în ţară francizele Pizza Hut şi KFC. Le-ar controla prin intermediul mamei sale, Ligia Popoviciu, acţionar, şi a încă patru off shore-uri cu sediul în Cipru. Unul dintre ele este TATIKA INVESTMENTS şi apare în foarte multe dintre afacerile familiei Popoviciu. La scurt timp, Puiu Popoviciu şi partenerul său de afaceri, Radu Dimofte, ar fi pus ochii pe cele circa 200 de spaţii ale fostei ICL Alimentara 6, preluate în 1991 de societatea comerciala cu capital de stat, SC Practic SA. Spaţiile însumau, cu totul, 33.400 de metri pătraţi, situaţi pe străzile principale din cartierele Drumul Taberei, Crângaşi şi Rahova. Dar, în 2000, Fondul Proprietăţii de Stat, acţionar majoritar al societăţii Practic, renunţă la micii comercianţi ca să vândă spaţiile fostelor alimentare lui Zerlin Dimofte, tatăl afaceristului Radu Dimfote, precum şi firmei INTERNATIONAL BUSSINES & TRADING CORPORATION, un off shore cu sediul în Insulele Turks şi Caicos din Marea Caraibelor. Off shore-ul era reprezentat legal de Mihai Bejenaru, considerat a fi unul dintre interpuşii lui Puiu Popoviciu. Mihai Bejenaru şi Puiu Popoviciu sunt amândoi judecaţi pentru felul în care au ajuns să dezvolte imobiliar zona comercială Băneasa, un teren de 224 de hectare, aflat în proprietatea publică a statului. „Nu poţi să cuantifici profitul pe care-l trimit acolo. Statul român nu impozitează acele profituri”, spune Dan Trifu. 2012 În 2012, DNA îi trimite în judecată în dosarul Băneasa pe Puiu Popoviciu şi pe Mihai Bejenaru, considerat interpusul său. Cei doi sunt acuzaţi că ar fi cumpărat 224 de hectare din ferma de stat Băneasa, cu un dolar pe metrul pătrat, adică de 150 de ori mai puţin decât preţul pieţei. Pe cele 224 de hectare luate de la Institutul de Agronomie, unde studenţii au făcut cercetare zeci de ani, omul de afaceri a dezvoltat cel mai mare proiect imobiliar din ţară: un cartier rezidenţial de lux, clădiri de birouri şi un mall uriaş, inaugurate în 2008. Doi dintre acţionarii firmei BĂNEASA INVESTMENTS SA, incriminată de procurori în dosar, sunt fosta reţea alimentară de stat, Comaliment, şi off shore-ul INTERNATIONAL & TRADING CORPORATION, regăsit ca acţionar şi în societatea Practic, fosta Întreprindere Alimentara din sectorul 6. Procurorii îi acuză pe Puiu Popoviciu şi pe Mihai Bejenaru de complicitate la abuz în serviciu şi dare de mită, iar procesul se judecă şi astăzi. „Legat de proiectul Băneasa, foarte mulţi specialişti au apreciat că e perfect legal. Toate apărările vor fi făcute în faţa instanţei de judecată”, spunea Puiu Popoviciu în urmă cu un an. Contactat de reporterii Digi24, Puiu Popoviciu susţine că nu este implicat în nici un fel în preluarea spaţiilor fostelor alimentare. „Eu personal n-am preluat nimic. Vă căutaţi de vorbă cu mine. Nu vă interesează alimentare care nu există. Nu mă pricep şi nu sunt interlocutorul potrivit pentru dumneavoastră. Nu mă ocup, eu muncesc, am altele pe cap. Nu sunt genul să dau interviuri”, a spus el. Vecinii mamei sale, Ligia, spun că familia Popoviciu şi-a făcut afacerile cinstit, grație unui cheag financiar strâns de tatăl lui Puiu Popoviciu pe vremea lui Ceauşescu. „Tatăl lui a predat la studenţii din Zair, n-a furat bani de la nimeni, atunci au venit cu nişte bănuţi şi din asta si-au pornit afacerile”, spune o vecină. Nici Radu Dimofte, ajuns acţionarul majoritar al societăţii Practic, nu doreşte să vorbească despre afacerile cu spaţiile Alimentara. Pentru unele generaţii, Alimentara a fost templul flămânzirii naţionale. Pentru altele, nu înseamnă nimic. Nici poveştile părinţilor, oricât de inspirate ar fi, nu le pot oferi imaginea magazinului cu de toate plin cu nimic. Şi mai există o categorie, a celor câţiva pentru care Alimentara a fost o afacere de milioane. A fost unul dintre cele mai mari tunuri post-decembriste. * Calea Victoriei № 5 - Blocul Prager - Blanaria Prager Pe acelasi front, nedemolata, dar intr-un indelungat proces de reabilitatre, se afla si casa in care a locuit Ienachita Vacarescu, transformata in 1820 in “Blanaria Prager”, apoi sediul central al “Pronosport”. - Pe partea stângă după ce am depăşit blocul cu coloane, în apropierea clădirii CEC se afla un imobil somptuos neoclasic cu trei etaje şi mansardă care a aparţinut Societăţii Agricola şi se numea blocul Prager. A nu se confunda cu numele celebrului arhitect Prager. Terenul a aparţinut unui negustor austriac Prager care şi-a construit o casă în 1888. Acum aici se află clădirea Loteria Română. == Scurt istoric al casei (bibliografia este la sfarsit): = 1776 – Poetul Ienachita Vacarescu cumpara casa lui Manolake Vatatze situata pe Podul Mogosoaiei, foarte aproape de casa Prager de azi; = 1812 – Vaduva poetului vinde casa vistiernicului Ioan Hagi-Moscu pt 100.000 de taleri, iar terenul de langa ea marelui vistiernic Stefan Bellu; = 1818 – Stefan Bellu cumpara de la Hagi-Moscu si casa, o darama si construieste chiar alaturi un rand de case; = 1821 – Pe timpul “zaverei”, Bimbasa Pasa este ucis pt tradare in casa Bellu de catre turcii care o ocupasera; La 1821 se face revoluția grecească, zisă Zavera, când fugi lumea la Brașov. Întâiul steag al Zaverei s-a ridicat în casele lui Dumitrache Bellu. În acel an, veni Dumitrache Ipsilanti d<in>spre Moldova, cu insurecția greacă, o amestecătură de voluntari moldoveni și greci, care au poposit în marginea Bucureștilor, la Colentina, făcând tabără, iar Ipsilante a tras în saloanele de la Cișmeaua lui Mavrogheni, având de aghiotanți pe Caravia, doctorul Hristari și Dumitru Duca. Bucureștii se aflau străjuiți de arnăuții de sub comanda lui Bimbașa Sava, căpitan Mihali, căpitan Ghencea, căpitan Franguli, prenumit Bizanti, și căpitan Farmachi. Aceștia toți erau supuși caimacamilor boieri Negri, Samurcași și M. Manu, ce țineau loc de domn. Iată că sosi și Tudor Vladimirescu, născut la Gorj și având rangul de sluger; el trecuse Oltul pe la Slatina, cu 1 000 de catane brave, tot gorjeni, mehedințeni, doljeni, romanețeni, având între căpitani pe Macedonski, sfetnicul lui Tudor, pe un sârb voinic, Hagi Prodan, pe Ciupagea și pe bravul comandant al artileriei, de 4 tunuri, Cacalețeanu, cel ce a păstrat drapelul lui Tudor, pe care fiul său l-a dat țării și se află azi în Muzeul Stabilimentului de Artilerie al oștirii noastre, unde sunt atât drapelele cele vechi, cât și cele luate ca trofee în bătăliile de la Plevna și la luarea acestei cetăți. Intrând Tudor în Capitală, cu bravii săi, trase în monăstirea Cotroceni, unde se fortifică cu șanțuri și cu patru tunuri ale domniei, peste care a numit comandant pe bravul sluger Cacalețeanu; apoi și-a așezat garda, ce-și alesese singur, în curtea și în casele lui Brâncoveanu, sub Mitropolie (fostul palat Bibescu); a tras și el în gazdă în caselele lui Orășanu, tot sub Mitropolie (astăzi strada Poetului). Orășanu era vechi amic al lui. Toată mănăstirea Mitropoliei se află însă ocupată de cetele de arnăuți de ai domniei, sub comanda căpitanilor Mihale și Diamandi. Iată ce se întâmplă atunci, chiar în noaptea întâia, că neputând arnăuții să sufere pe pandurii olteni, cari întinseseră corturi în spațioasa curte a Brâncoveanului, au început a trage în ei cu gloanțe, din clopotnița Mitropoliei. Oltenii din curtea Brâncoveanului răspunseră tot cu gloanțe, și focurile ținură până la ziuă, dintr-o parte și din alta. - Iată un obicei bun românesc, fiindcă veni vorba de dreptul altuia: Cel ce găsea, din întâmplare, o legătură de bani pe stradă, oricâți de mulți sau de puțini să fi fost, trebuia să-i ducă la mitropolit, să îi dea în primire numărându-i, iar mitropolitul trebuia să facă publicații, duminicile, prin biserici; de se găsea cel ce-i pierduse și aducea dovezi că într-adevăr sunt ai lui, era dator să dea o parte din ei, drept colac, celui ce i-a găsit, numai acest colac era blagoslovit al găsitorului, totuși, adesea, și acel colac rămânea la dispoziția stăpânului banilor, fiindcă nici cel ce găsise banii nu-l băga în casa lui, zicînd că sunt bani străini de lacrămă, blestemați, iar nu binecuvântați. = 1848 – Baronul Barbu Bellu, fiul lui Stefan, inchiriaza casa “Postei Austriece” (prima posta care a functionat in Valahia); = 1850-1860 - In anii 1850-1860 sunt mentionati niste frati Prager care s-au stabilit in Bucuresti venind din Moravia. Unul dintre ei, Sigmund (sau Sigismund), ajunge bogat din comertul cu blanuri, palarii si alte articole de lux. Alexandru, fiul lui Sigmund a fost tot un om bogat, mostenind averea, dar s-a ocupat de alte afaceri : automobile ... etc. Ceilalti frati ai lui Sigmund n-au avut prea mult noroc si pricepere in comert, iar Emil este nepotul unuia dintre acestia. Emil a ramas orfan la numai 9 ani, caci tatal sau, simplu functionar, a murit subit. Ramura bogata a familiei l-a ajutat pe Emil sa-si termine studiile (Liceul Gh Lazar, apoi Scoala Nationala de Poduri si Sosele). - Informatiile din literatura sugereaza ca Sigmund si Emil Prager sunt rude. = 1859 – baronul Dumitrache Bellu face modificari casei si o retrage (?!) pe noul aliniament al Podului Mogosoaiei; = 1864 Scriitorul Bolintineanu se arată încântat de felul în care arăta o casă boierească, cum era aceea ce aparţinuse familiei Bellu: „un lăcaş plăcut”, care „avea forma multor case din Orient, cu două rânduri, adică cu un cat şi beciuri, avea o poartă frumoasă de piatră, cu mai multe statui de granit”. Casa Bellu a dispărut: „Astăzi nu mai este nimic din această casa istorică pe locul ei s-a ridicat un palat încântător”, unde au fost asediate de turci câteva dintre căpeteniile eteriste din Bucureşti, după lupta de la Drăgăşani. = 1887 – Casa Bellu este cumparata de negustorul Sigmund Prager care o darama si ridica pe vechile temelii o casa noua (arhitect George Mandrea); aici Prager va deschide o blanarie de lux; 1888 - Casa Prager a fost ridicata la 1888 pe locul istoricei Case Vacarescu-Bellu, pe un teren care facea parte din curtea caselor baronului Bellu, (al cărei arhitect a fost George Mândrea), aflată la intersecţia Căii Victoriei cu strada Marconi, lângă Palatul CEC şi vis-a-vis de Palatul Poştelor (actualul Muzeu de Istorie a României), a fost construită după planurile arhitectului George Mândrea în 1888 pentru negustorul de blănuri Sigmund Prager, furnizor al Curţii Regale, care a deschis aici un magazin de blănuri de lux, faimos în epocă. = 1900-1940 – aici functioneaza Magazinul Sora (NU vorbim de cel de la Gara), apoi Magazinul Fortuna. 1907 În 1907 a făcut parte, alături de Mauriciu Blank, George Asan şi Nicolae Dane, din comisia care a ales planul arhitectonic pentru viitoarea clădire a Palatului Bursei (construit între 1908-1911). Mai mult decât un simplu negustor de blănuri, Simgund Prager a fost vicepreşedinte al Camerei de Comerţ. 1912 In 1912, pe locul viran de la intersectia cu strada Marconi s-a ridicat un imobil masiv, pe baza proiectului arhitectului Paul Smarandescu, cunoscut ulterior ca Blocul Prager, azi sediu de banca Blocul Societatii Agricola din articolul meu, zis si Blocul Prager, azi sediu CEC-Bank (de langa Casa Vacarescu) a fost construit pe latura de nord a curtii casei devenita Prager. Cred ca de aici vine denumirea imobilului (nu stiu daca Emil Prager a fost implicat in constructie). - Pe un teren neconstruit, care făcea parte din curtea vechii case cumpărate de Prager de la baronul Bellu, Societatea de Asigurǎri „Agricola” a ridicat, în 1912, de-a lungul Strǎzii Marconi, un imobil masiv în stilul epocii, dupǎ proiectul arhitectului Paul Smǎrǎndescu, cunoscut ulterior ca Blocul Prager sau Blocul Agricola. Casa negustorului Prager există şi acum, lipită de Blocul Prager, fiind în proprietatea Loteriei Române. În Blocul Prager au funcţionat, în perioada interbelică, Magazinul Universal Sora (altul decât cel de lângă Gara de Nord) şi, ulterior, Universel, pentru ca, după naţionalizare, spaţiul comercial să fie destinat Magazinului Fortuna, care a avut ca specific desfacerea produselor agroalimentare. 1977 Tarziu, vin cu o precizare: Emil Prager si-a trait ultimii ani din viata intr-un bloc de pe strada George Enescu. La numarul 7. Da, langa Biserica Alba. Acolo l-a prins si cutremurul din '77, alaturi de sotia lui - actrita Elvira Godeanu. Read more: http://bucurestiinoisivechi.blogspot.com/2010/01/casa-emil-prager-arhitect-arghir-culina.html http://www.idee.ro/jewish_heritage_3/index.php?language=ro&pagina=bucuresti http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/casele-bucurestilor-ii-izvoare-literare-si-istorice-dr-alexandru-popescu-14674762 * Calea Victoriei nr. 163 Restaurantul Marul de Aur - fosta Casa a prinţesei Elisabeta Această casă e mai greu de găsit căci se află ascunsă privirii de masivele blocuri ce preced Piaţa Victoriei. E tot pe partea stângă, la nr. 163, dincolo de intersecţia cu strada Sevastopol, o fostă uliţă desfundată care se spune că şi-a primit numele pe vremea Războiului Crimeei când bucureştenii o asemănaseră cu teatrul de luptă răvăşit de nenumărate ploi. Casa respectivă, recent redevenită restaurantul „Mărul de Aur“, a fost construită de arhitectul George Matei Cantacuzino la 1925 pentru Marie Angèle Massart care a vândut-o în anul 1927 principesei Elisabeta, sora lui Carol al II-lea şi efemeră regină a Greciei. Bijuterie arhitecturala asezata pe Calea Victoriei, in fosta resedinta a principesei Elisabeta, fiica a regelui Ferdinand si a reginei Maria, regina a Greciei. G.M.Cantacuzino, arhitect roman de renume mondial, la acea vreme, a construit acest lacas dupa primul razboi mondial (1925-1928) pentru Marie Angele Mossart. Marul de aur a gazduit de a lungul timpului: Clubul Marii Industrii, Uniunea ziaristilor, Uniunea Arhitectilor, Clubul milionarilor si restaurantul Marul de Aur. Astazi a ramas gradina si casa din spate. Cladirea care era la strada, cea sub care se patrundea printr-o arcada, intr-o curte interioara aflata in fata restaurantului a fost demolata in urma cutremurului din 1977. Au ramas coloanele de la intrarea principala. „...frumoasa casă pe care G. M. Cantacuzino a făcut-o, după războiul celălalt, pentru d-na Marie-Angele Massart, născută Polizu a fost a M.S. Regina Elisabeta a Greciei, iar azi este sediul Clubului Marei Industrii. În spatele casei, pe un loc de peste două pogoane, se găseşte cel mai vechi cimitir evreiesc din Bucureşti. Până în anii trecuţi, la balurile date de Club, perechile doritoare de umbră şi linişte se îndreptau, încet, din grădina Clubului înspre vechiul cimitir şi nu se întorceau, adesea, decât într-un târziu. Câte n-or fi auzit bieţii morţi, dacă mai aud”, scria amănunţit şi savuros diplomatul Gheorghe Crutzescu în cartea sa despre Podul Mogoşoaiei, apărută în 1943 la vestita editură Socec. De atunci şi până la reeditarea cărţii în 1987, Clubul se transformase în Uniunea Ziariştilor, iar aceasta în Mărul de Aur, celebra locantă a activiştilor, a boemei literar-artistice bucureştene, ori a nostalgicilor anilor intebelici când cea mai frumoasă femeie din Bucureşti, o evreică, aleasă aici în timpul unui bal, plecase să joace într-un film al lui Fellini. Istoria obscură postdecembristă a „unităţii de alimentaţie publică” nu a lăsat vreo urmă notabilă, ceea ce o aduce în prezent fiind reinventarea funcţiunii de club cu alte mijloace, efecte, iluzii, fizionomii, ţinute, circulaţii şi sunete. https://www.igloo.ro/articole/pat-lounge/ SURSA MARUL DE AUR * Calea Victoriei № 143 - Teren al familiei Cantacuzino si Bloc 5 etaje * Calea Victoriei № 143 - Teren al familiei Cantacuzino Victoriei (Calea) 143 1 Detalii cladire An constructie: 1921 Regim inaltime: S+P+5E+Ma Nr. apartamente: 82 Arie desfasurata: 11400 Risc seismic Clasa risc: Clasa II Expertiza tehnica An expertiza: 1995 Expert atestat: H. DUGAN Observatii: * Calea Victoriei № 143 1950 - Georgescu Nicolae, 4 apartamente, Bucuresti, str. Pictor Mirea 10; str. Occidentului 42; calea Victoriei 143. Sinaia, str. Kogalniceanu 12. - DECRET nr. 92 din 19 aprilie 1950 pentru nationalizarea unor imobile - Moscu Paul, 19 apartamente, Bucuresti str. Calea Victoriei 143; str. Frumoasa 56, B-dul 6 Martie 83 - DECRET nr. 92 din 19 aprilie 1950 pentru nationalizarea unor imobile Chiar în faţa Străzii Orlando se află un vechi bloc de apartamente, din prima generaţie de astfel de blocuri de la începutul secolului XX. A fost ridicat, cu un an înainte de a mă naşte, de arhitecta Virginia Haret în locul unui şir de mici clădiri rezidenţiale. De el mă leagă unele amintiri. Astfel în el au locuit la sfârşitul vieţii lor şi au murit Şerban şi Aristiţa Ghika, despre care am pomenit în altă parte. Tot acolo a locuit o doamnă Barceanu care fusese măritată cu principele Bogdan. De aceea, deşi era de mult divorţată şi remăritată cu Barceanu, fost diplomat originar din Răşinari, se prezenta ca principesă. Era de un snobism enervant. Îmbrăcămintea ei era ostentativă şi urma moda anilor ‘30. Altfel era amuzantă, inteligentă şi povestea o mulţime de experienţe de viaţă ale ei cu multă vervă şi umor dar cu o retorică emfatică, foarte afectată. Detesta lumea comunistă şi nu pierdea nici o ocazie să o critice. Era prietenă cu mama şi venea deseori la noi în casă. A avut o sănătate fragilă şi am îngrijit-o câţiva ani de zile. A fost una din persoanele cele mai pitoreşti pe care le-am întâlnit. În acest bloc a mai trăit doctoriţa Lizica Bazac - o persoană amabilă, dar ştearsă. La ea locuia când venea în ţară Jeana Ghika (născută Răteanu), mătuşa ei, o ieşeancă energică ce şi-a păstrat toată viaţa ei accentul moldovenesc. Era o personalitate puternică, interesantă cu o viaţă extraordinară despre care voi povesti în altă parte. - Cand m-am mutat aici n-am avut habar de istoria si importanta acestei cladiri, dar am perceput imediat atmosfera de film nouvelle vague, cu dramele petrecandu-se in scari de blocuri pariziene si lifturi cu grilaj metalic, cu domni octogenari foarte respectabili in costum si cu palarie care niciodata, ce niciodata nu omit a saluta sau a tine usa deschisa. Apropos usa de intrare: din pacate usa de la nr. 52, cea folosita de mine cel mai des, nu se potriveste in filmul din imaginatia mea, deoarece o firma "bine intentionata" a smuls cu brutalitate usa originala, din lemn sculpat, si a inlocuit-o cu una turceasca, din plastic, vezi doamne la fel, fiind maron, pe care pot sa o deschid cu un sut in cazul in care mi-am uitat cheia. Poate ca din seria de cladiri vitregite ale Bucurestiului, imobilul din str. Frumoasa pare cel mai fericit caz; unii ar putea intreba: dar ce aveti, casa e intreaga, locuita, uite, locatarii i-au adus imbunatatiri ... Am insa defectul arhitectului: ma scandalizez la "detalii", la "nuante"; uite usa de pilda, sau geamurile stralucitoare, albe si noi din termopan, inca in ambalaj; sau la luminatorul din hol, la extinderile ilegale si improvizate de la mansarda, toate din plastic sau carton, amintind de vremea flower-power si de tapete inflorate. Un naiv optimist ar putea banui ca o colonie hippie a pus stapanire pe mansarda cladirii, din pacate insa "rebelii" isi scot pantofii la usa (plastic- Turcia) si lipesc plachete pe peretele blocului cu "nu parcati - loc rezervat". Pentru a intelege de ce toate aceste interventii au ajuns sa ma exaspereze, voi impartasii cititorului istoria si semnificatia cladirii : Asemanatoare vremurilor actuale, perioada interbelica a fost pentru Bucuresti o perioada in care s-a construit foarte mult, diferenta fiind ca s-a construit mult mai bine. Datorita nevoii de locuinte relativ ieftine, aceasta insemnand ceva intre vila burgheza si cocioaba din mahala, au aparut un tip de case foarte economice, destinate functionarimii, si blocurile de apartamente, apartinand unor societati cooperative, destinate propriilor lucratori. Astfel apar cladiri de 3, 4 si 5 etaje , apartinand Ministerului de Finante, Ministerului de Razboi, Caii Ferate, etc. Spre deosebire de societatile numite mai sus, care inchiriau apartamentele propriilor functionari, societatea Constructia Moderna, condusa de inginerul Ermil Pangrati si de arhitectul Stefan Burcus, a construit, in 1922, cu scopul de a vinde apartamentele, prima scara a imobilului cu 5 etaje la intersectia dintre Calea Victoriei si Strada Frumoasa, celelalte scari fiind la momentul vanzarii primelor apartamente in faza de proiect. Imobilul din strada Frumoasa este deci primul imobil de apartamente proprietate privata in Bucuresti, urmandu-i o serie intreaga de proiecte asemanatoare, cum ar fi blocul din str. Episcopiei 2-4 sau doua imobile cu 8 etaje din Piata Senatului. Terenul apartinu-se familiei Cantacuzino, iar strada Frumoasa a fost pentru scurt timp si Str. Gr. G. Cantacuzino, reluindu-si insa numele vechi, datorat vecinatatii cu "casa frumoasa", care era casa Nababului, palatul Cantacuzino, actualul Muzeu George Enescu. Intr-adevar norocosii proprietari ai apartamentelor situate pe latura sudica a cladirii au o priveliste unica catre palat si catre gradina muzeului. Singura consolare a mea ca nu locuiesc pe acea latura, este ca nu voi suferi frustrarile lor vazand zilnic degradarea dosnica a palatului Cantacuzino. Desi conform contractelor de vanzare-cumparare proiectantii cladirii sant arhitectul Stefan Burcus si inginerul Ermil Pangrati, paternitate fiind sustinuta si de stilul eclectic al cladirii, exista precizarea lui Paul Constantin in Dictionarul universal al arhitectilor, conform careia arhitectul imobilului este Virginia Haret, arhitecta de orientare neoromaneasca si apoi functionalista, care insa niciodata nu a construit in stil eclectic. Cele patru tronsoane ale cladirii constau din doua tronsoane identice, la nr. 52 si 54, si alte doua diferite la nr. 50 si 56, la capetele imobilului. Toate scarile corespund unor iesiri spre o curte lunga de-a lungul fatadei posterioare. Tronsonul tipic este simetric, dezvoltandu-se de-a lungul unei axe, care trece prin intrarea principala, vestibul, hol, curte interioara, hol secundar si iesire posterioara. Simetria nu este perfecta, deorece apartamentele situate de o parte si alta a axei difera prin numarul de camere si conturul exact al camerelor. Dispunerea generala se supune totusi acestei simetrii, bucatariile si camerele de serviciu fiind dispuse in jurul scarilor de serviciu. Planul mansardei indica existenta camerelor mansardate, care initial erau puse la dispozitia muncitorilor care reparau cladirea, sau o mentineau intr-o stare buna !!! Aici doresc sa-mi exprim surprinderea admirativa si amara fata de aceasta grija pentru viitorul si starea cladirii si a locuitorilor ei, grija exprimata chiar in planul casei. La momentul actual, evident ca aceste camere nu stau la dispozitia unor veseli meseriasi, unor zane bune ale cladirii, ci gazduiesc chiriasii care modifica, degradeaza si improvizeaza un slum suspendat. Am vorbit de dragostea mea pentru detalii: pardoseala din mozaic venetian in nuante de brun, galben, gri, caramiziu, rosu, alb, negru, scari din marmura alba, feronerie balustradei corespunztnd feroneriei liftului si a balcoanelor. Liftul pe care il ador, il spal in week-end noaptea cand nu ma vede nimeni, aspir tigarile aruncate pe capacul liftului, liftul deci are cabina din lemn, cu geamuri pe toate fetele, din care cateva au ramas cele de cristal, celelalte sint bucati de geam neregulate fixate cu resturi de carton. Un grilaj metalic departajeaza casa scarii de golul liftului. Acest lift pe care majoritatea locatarilor se pare ca il urasc, judecand dupa starea lui, functioneaza de aproape 100 de ani, cu pauze, reparatii, poticneli, dar functioneaza, si desi siluetei mele i-ar face bine sa urc scarile, nu este numai lenea care ma indeamna sa fac uz de serviciile lui de fiecare data. Interioarele apartamentelor sint dotate diferit, datorita posibilitatii proprietarilor de a influenta finisarea locuintelor. Exista variante cu glasvand intre hol si sufragerie, exista si arcade, exista geamuri interioare cu vitraliu. Am mentionat stilul eclectic al cladirii, aici putindu-se vorbi de un stil eclectic de scoala franceza, considerind elementele de factura neoclasica si asemanarile cu cladiri franceze din secolul 19. Fatadele sint foarte decorate, cu frontoane ale ferestrelor diferite pe fiecare nivel, ba circulare, ba triunghiulare. Descoperim motive vegetale, motivul scoicii si al volutei la medalionul fatadei, motivul ciorchinelui la console si pe coloanele balcoanelor. Console mici pentru balcoane, console masive care sustin etajul intai, decorate cu struguri, ove, frunze de maslin, etc. Grilajele balcoanelor difera de la un nivel la altul, si aduc un alt tip de decoratie fatadei, de factura filigrana. Toate amanuntele descoperite la aceasta cladire nu ma fac decat sa exclam: ce cladire minunata, cata dragoste de viata si grija pentru viitor exprima, cata consideratie si sensibilitate fata de vecinatatea atat de impunatoare a palatului Cantacuzino, cat respect si pentru omul care ii trece pragul, cata complexitate si diversitate in amenajarea interioara, tinind cont de faptul ca se considera un bloc de locuinte ieftine. Ei bine, eu nu locuiesc intr-o locuinta ieftina, locuiesc intr-una din cele mai minunate apartamente ale Bucurestiului, intr-un bloc care ma face sa ma simt ca o printesa. Ieftina, ignoranta si meschina este atitudinea autoritatilor si a "specialistilor" care nu considera de cuviinta sa inscrie aceasta cladire pe lista de monumente de arhitectura. SURSA: RomaniaLibera Calea Victoriei № 145 - Bloc nou 9 etaje * Calea Victoriei № 145 - Bloc nou 9 etaje Pe Calea Victoriei numărul 145, biroul de arhitectură PZP, cu o cifră de afaceri de 1,5 milioane de euro în 2008, unde partener este şi arhitectul Vadim Patriciu, nepotul lui Dinu Patriciu, a construit între 2005-2008 un imobil cu 3 subsoluri, mezanin şi 9 etaje. Cum se încadrează un astfel de bloc în această zonă protejată deja amputată în anii 1980? Simplu, toate imobilele din proximitate au fost puse în inferioritate, situaţie nefavorabilă atât din punct de vedere urbanistic, cât şi imobiliar. Efectul de avalanşă declanşat de acest nou imobil este vizibil deja pentru clădirile din apropiere precum cea din Calea Victoriei numărul 147, cea de la numărul 200, pe locul căreia se doreşte ridicarea unui imobil de birouri, cea de la 212 sau cea din Strada Frumoasă numărul 51 afectată de construirea, la clacan, a blocului de 9 etaje. În parteneriat cu Aukett, PZP a proiectat această "clădire de birouri într-o zonă cu case mari, monumentale, cu curţi şi porţi din fier forjat. 2005 - În decembrie 2005, avizul Comisiei monumentelor este decisiv. Este aleasă imaginea clădirii pixelată - panouri de sticlă şi piatră. Din păcate, este necesară spargerea radierului existent (planşeul de beton care serveşte ca fundaţie pentru o construcţie). 2006 În februarie 2006, deşi suntem nevoiţi să păstrăm aliniamentul străzii, reuşim să obţinem o retragere pe care ne-o dorim asemănătoare curţilor caselor învecinate. În noiembrie 2006, colaborăm cu cei mai prestigioşi ingineri din Bucureşti. Din păcate, asta nu ne-a salvat de la probleme, care pe moment păreau insurmontabile. S-au înaintat patru variante de spargere a radierului. Tehnologia era prea scumpă sau clădirile învecinate nu ar fi rezistat şocurilor mecanice", scrie pe www.pzp.ro. În aceste condiţii, structura caselor, de peste 100 de ani, din imediata apropiere, atât din Calea Victoriei 147, cât şi din Strada Frumoasă 51 au suferit grave deteriorări. Eleganta reşedinţă din Calea Victoriei numărul 147 nu a fost consolidată în urma cutremurelor, iar astăzi această investiţie nu ar fi deloc de neglijat, soluţia aleasă: demolarea. O vorbă care circulă printre arhitecţi spune "nu dărâmi Parthenonul doar pentru că e şubred!". Cine şi-ar permite să demoleze o astfel de reşedinţă în orice altă ţară? Cine ar permite demolarea unei astfel de clădiri altundeva? Anxietatea imobiliară a prezentului a devenit insuportabilă. Dreptul de proprietate asupra unei clădiri istorice în centrul Bucureştiului trebuie să înceteze să mai fie o invitaţie pentru demolare. * Calea Victoriei № 145 - Citibank România, Victoria Center, Calea Victoriei 145, București 010072, Romania, citibank.ro Calea Victoriei № 147 - imobil Zădăriceanu * Calea Victoriei № 147 - imobil Zădăriceanu 1890 Povestea casei nu este cunoscută, între 1890-1911 apare ca fiind proprietatea unui domn Nicu Zădăriceanu, Clădirea principală are demisol, parter înalt, etaj şi mansardă. Are bolţi de cărămidă peste subsol, planşee şi grinzi de lemn la etaj prinse în şipci şi trestie tencuite. Reşedinţa, construită în jurul anului 1890, urmează liniile neoclasicului. La nivel volumetric şi stilistic, clădirea este caracteristică epocii, integrându-se perfect în zonă. Atât faţada dinspre Calea Victoriei, cât şi cea dinspre curte au o siluetă zveltă şi bine proporţionată, bosajele registrului inferior conferă unitate, în timp ce la etaj pilaştrii adosaţi cu capiteluri le ritmează. Ferestrele de la parter au deasupra, ca şi chei de boltă, elemente decorative vegetale, în timp ce la etaj ferestrele tip "porte-fenętre" au elegante ancadramente în stil neoclasic. Cornişa este executată simplu, iar acoperişul înalt nu mai păstrează lucarnele originale. Un compromis pe care l-a făcut arhitectul pentru a câştiga suprafaţă construibilă este accesul printr-un pasaj boltit în curtea interioară, către garaj şi anexe, care există şi astăzi în forma lor iniţială. Terasa dinspre curte a casei este impresionantă. În gang, decoraţiile sunt opulente spre deosebire de faţade, ancadramentele ferestrelor şi elementele originale de feronerie ale uşii principale sunt bogat ornamentate cu detalii vegetale. În interior, deşi deteriorate, s-au păstrat multe elemente tipice perioadei, caracteristice reşedinţelor bucureştene: luminatoare duble din fier peste casa scării şi pod, scară din lemn de stejar, parţial parchetele, sobele sau decoraţiile din stucco-marmură, ancadramentele şi tâmplăria originală ale uşilor, în special cea de la intrare, toate originale. Se poate observa o interesantă desfăşurare a scării de acces din vestibul în holul amplu pe două niveluri, apoi una şi mai elegantă a scării de acces la etaj. În hol, alături de profile şi stucaturi, pereţii sunt ritmaţi de coloane adosate din stucco-marmură în acelaşi ton cu treptele din marmură ale scării, iar în fiecare încăpere plafoanele au diferite dichisuri din stucco. Starea actuală a clădirii se datorează regimului de proprietate şi a lipsei lucrărilor de întreţinere curentă. La nivelul stabilităţii construcţiei la o primă vedere nu sunt vizibile crăpături şi fisuri majore în zidărie sau bolţi. Faţadele prezintă modificări cromatice, eflorescenţe saline, dislocări datorate vegetaţiei, pete de rugină şi tencuiala umflată. Spolierea a început deja cu porţile gangului, iar în interior în salonul mare a dispărut oglinda, iar şemineul a fost parţial distrus. În încăperea de luat masa se mai păstrează parţial lambriurile de lemn, câteva piese de mobilier încastrat şi "parquetul american de stejar şi brad qualitatea I original". Din această încăpere cu decoraţii rafinate se iese direct pe terasa dinspre curte. La etaj, sunt trei sau patru încăperi spaţioase şi înalte, dintre care una are o sobă elegantă. Prezenţa anunţului şi a distrugerilor, lipsa tencuielii, a unor porţiuni de zid, spo-lierea de elementele decorative şi a tot ceea ce însemna metal din interiorul acestei reşedinţe fără să fi obţinut autorizaţie pentru lucrări reprezintă unul dintre argumentele pentru necesitatea clasării ca monument. Trebuie menţionat că în acest caz nu este încă clar dacă a fost emis un aviz de demolare, dar este evident că aceasta este dorinţa proprietarei. 1918 apoi în 1918 fiind proprietatea doamnei Eliza Nicolits. În cartea "Podul Mogoşoaiei", Gheorghe Crutzescu amintea că aici "a locuit mulţi ani iubita unui fost preşedinte de Consiliu". 1950 - Dragan Ion si Sofia, 11 apartamente, Bucuresti, Cal. Victoriei 147; str. Mai 98. DECRET nr. 92 din 19 aprilie 1950 pentru nationalizarea unor imobile 2006-2007 - 2006 - În februarie 2006, deşi suntem nevoiţi să păstrăm aliniamentul străzii, reuşim să obţinem o retragere pe care ne-o dorim asemănătoare curţilor caselor învecinate. În noiembrie 2006, colaborăm cu cei mai prestigioşi ingineri din Bucureşti. Din păcate, asta nu ne-a salvat de la probleme, care pe moment păreau insurmontabile. S-au înaintat patru variante de spargere a radierului. Tehnologia era prea scumpă sau clădirile învecinate nu ar fi rezistat şocurilor mecanice", scrie pe www.pzp.ro. În aceste condiţii, structura caselor, de peste 100 de ani, din imediata apropiere, atât din Calea Victoriei 147, cât şi din Strada Frumoasă 51 au suferit grave deteriorări. Eleganta reşedinţă din Calea Victoriei numărul 147 nu a fost consolidată în urma cutremurelor, iar astăzi această investiţie nu ar fi deloc de neglijat, soluţia aleasă: demolarea. O vorbă care circulă printre arhitecţi spune "nu dărâmi Parthenonul doar pentru că e şubred!". Cine şi-ar permite să demoleze o astfel de reşedinţă în orice altă ţară? Cine ar permite demolarea unei astfel de clădiri altundeva? Anxietatea imobiliară a prezentului a devenit insuportabilă. Dreptul de proprietate asupra unei clădiri istorice în centrul Bucureştiului trebuie să înceteze să mai fie o invitaţie pentru demolare. - Până în 2006-2007, când a fost retrocedată, în clădire îşi aveau sediul farmacia Basalm, la parter, iar la etaj Federaţia Sindicală Sanitas, aparţinând atunci Primăriei. Proprietatea de la numărul 147 este alcătuită din două construcţii: corp A, principal, spre Calea Victoriei, şi corp B, în spatele curţii. Trebuie menţionat că această parcelă comunică cu cea din Strada Frumoasă numărul 49, care este de mult teren viran. 2009 Aceasta are un interesant proiect Atelierul Einstein, în cadrul căruia, în 2009, organiza "BOOKclub" în această locaţie, denumită "Casa Atelier". Cert este că în prezent acest "mic hôtel particulier" al Bucureştiului de altădată este de vânzare şi poate fi demolat, de altfel din surse diferite am aflat că acest lucru se va întâmpla până la sfârşitul verii, pentru a elibera terenul şi a putea vinde mai uşor. 2014 Pe Calea Victoriei, ca un ghimpe în coasta unui bloc nou, reşedinţa bucureşteană de la numărul 147, tipică pentru sfârşitul secolului XIX, nu şi-a pierdut farmecul de "mic hôtel particulier", deşi are tencuiala umflată şi cojită, iar tabla acoperişului ruginită. În urmă cu câteva luni, această proprietate apărea aici ca fiind de vânzare la secţiunea "terenuri". Anunţul în limba engleză, retras între timp de pe acest website, specifica "certificatul urban emis are indicii POT max 65%, CUT max 3, înălţimea maximă 16 m (P+4-6 cu retragere)". Se mai indica în mod precis că "există construcţii pe teren, care nu sunt listate ca monument istoric şi pot fi demolate". Povestea sună cunoscut, supărător de familiar, o clădire istorică situată în zona protejată, detaliu minor, întrucât se accentuează că "poate fi demolată". Anunţul de vânzare este valabil, după cum a afirmat o reprezentantă a doamnei Alina Lăzărescu Abboud, proprietara. SURSA: Jurnalul Calea Victoriei № 151 (fosta casă Cesianu) * Calea Victoriei № 151 (fosta casă Cesianu) - Palatul Cesianu se afla in centrul Bucurestiului si in vecinatatea celor mai importante repere culturale ale orasului: Ateneul Roman, Muzeul National de Arta al Romaniei, Biblioteca Central Universitara. O cladire cu o istorie fascinanta este redata astazi unei functii nobile: aceea de a adaposti opere de arta si o activitate dedicata dezvoltarii pietei romanesti de arta, si anume Galeria Artmark. Spatiul elegant, generos si discret a fost proiectat la sfarsitul secolului al XIX-lea de catre arhitectul francez Jules Berthet la cererea proprietarului Nicolae Cesianu, avocat cu radacini oltenesti din familia Jienilor. In perioada 1892 – 1900, pe strada Clementei, la nr. 5, palatul Cesianu este ridicat dupa modelul renascentist, care acorda cea mai mare importanta primului nivel, piano nobile, parterul fiind destinat pravaliilor. La etaj, incaperile de “parada” biroul si doua saloane mari – Salonul Rosu si Salonul Spaniol, au ferestre care dau catre strada, iar dormitoarele au ferestre orientate catre curte. Resedinta beneficia de pe urma ultimelor tehnologii privind confortul locativ – instalatie de incalzire cu calorifere, lumina electrica si apa curenta. Peretii salonului central de la etaj au fost decorati cu stucaturi si picturi in ulei, care amintesc de stilul artistului francez Francois Boucher. Compozitiile infatiseaza scene de gen elegante, grupuri de femei si barbati la picnic sau care canta la diferite instrumente. Decoratia originala din somptuosul hol se pastreaza si astazi, ornamentand spatiul care are atat functie de primire cat si de sala de bal. - casă - colţ cu Strada Sevastopol - este casa lui Costică Cezianu, o casă elegantă, cu un etaj, în stil eclectic, cu o uşă cu balcon spre Calea Victoriei. Pe balconul amintit soţia mea venea, copil fiind, să privească defilările de 10 mai. Ea se întinde mult în lungul Străzii Sevastopol dar are pe Calea Victoriei o mare şi frumoasă grădină, astăzi foarte neglijată, în care se află nişte sculpturi şi stele de piatră rămase de pe vremea când adăpostea colecţiile Muzeului Oraşului Bucureşti. Este una din casele rezidenţiale frumoase ale boierimei bucureştene care ar merita să fie restaurată. Este martora unor vremuri definitiv apuse, dar - ceea ce este caracteristic pentru epoca noastră neinteresată de trecutul nostru - este lăsată în paragină. Peste drum de Strada Sevastopol, casa Cezianu se continua cu una din cele mai frumoase case ale vechiului Bucureşti, construită în stil neogotic victorian, cu pereţii de cărămidă roşie aparentă şi ancadramentele ferestrelor de marmură albă. Era o casă care emana şi un aer de mister ce mă fascina de câte ori treceam prin faţa ei. Era casa pe care arhitectul Grigore Cerkez, fratele bunicului soţiei mele, şi-a construit-o. A fost rasă de furia distructivă a Ceauşeştilor, ca şi toate casele ce se înşirau în continuare până la Piaţa Victoriei şi care toate, chiar dacă nu aveau un aspect atât de elegant, aveau povestea lor şi emanau parfumul a ceea ce s-a numit „la belle epoque” pe trotuarul de viz a viz pornea o înfundătură care se îndrepta spre strada Buzeşti fără să ajungă până la ea. În lungul laturii ei din spre Piaţa Victoriei se înşirau câteva case cu un aspect sobru. În una din ele locuiau la un moment dat două surori Maria Nicola Darvary şi contesa Starjenscki, născute Cezianu. Mama lor era Elena Bibescu care în a două căsătorie a luat pe marchizul de Beloy de aceea am cunoscut-o sub numele de Lala de Beloy, o persoană care a dominat saloanele bucureştene din perioada interbelică. Din aceste două surori am cunoscut mai bine pe contesa Starjenscki. Era mică, grasă şi negricioasă şi totdeauna îmbrăcată fără de nici o eleganţă. Era o fire veselă şi briliantă. Nu semăna deloc cu altă soră a ei Coleta Brâncoveanu (a doua soţie a principelui Constantin Brâncoveanu) care era ştearsă, parcă lipsită de vlagă. Pe contesa Starjenscki am cunoscut-o la noi în casă, dar mai ales la hipodromul Băneasa unde era nelipsită. Avea un umor sec, era foarte gălăgioasă şi avea un râs contagios. Era o fire foarte naturală şi fără de nici un strop de snobism deşi îi plăcea să amintească că avea ca străbun pe mareşalul Ney ultimul mare erou al epocii napoleoniene, care s-a ilustrat în zadar la Waterloo şi pe care Napoleon I l-a făcut principe de Moscova iar Ludovic XVIII l-a executat. Principesa Alexandra Cantacuzino - Mai târziu în era comunistă tot în această înfundătură, în aceeaşi casă au ajuns după ce au fost alungate din locuinţele lor alte două surori din boierimea română, Alexandra Cantacuzino şi Maria Florescu, fetele generalului Ioan Florescu şi Anicuţei Manu. Pe generalul Florescu l-am cunoscut foarte puţin în copilăria mea pe când locuia pe şoseaua Jianu aproape de sanatoriul francez al „Surorilor ordinului Saint Vincent de Paul”. Mi-aduc aminte de o paradă pe care a comandat-o defilând călare pe un cal Lipizaner alb în uniformă de roşiori. Avea pieptul acoperit de decoraţii, ţinea în mână sabia şi purta pe cap o căciulă somptuoasă cu pompon. În schimb pe Anicuţa Florescu am cunoscut-o bine. Mi-a fost şi pacientă. A fost una din marile doamne ale perioadei interbelice. Din cele două surori, Alexandra era mai ştearsă. Era o persoană distinsă, de aspect agreabil, scundă, cu o siluetă elegantă pe care şi-a păstrat-o până la bătrâneţe. Era o fire caldă, zâmbitoare, apropiată, fără ifose. Am văzut-o totdeauna bine dispusă cu un comportament aristocratic foarte discret. A fost măritată cu Ion(Papanel) Cantacuzino pe care nu l-am cunoscut. 1820 - fabrica de tistimeluri pentru tipărirea florilor colorate pe basmale s-a mutat mai în urmă la Cișmigiu, în locul unde astăzi sunt casele generalului Florescu. 1846-1850 - În apropiere de Piața Victoriei, la intersecția dintre Calea Victoriei și strada Sevastopol se află reședința avocatului Constantin Cesianu. Casa Filipescu-Cesianu (1892) reprezintă amenajarea unei reședințe mai vechi, din perioada anilor 1846-1850 1850 Casa Cesianu Filipescu (nr. 151) se află la intersecţia căii Victoriei cu str. Sevastopol. A fost construită în jurul anului 1850 şi renovată în 1890 fără modificarea aspectului iniţial. Aici au locuit câteva familii boiereşti ca Ghica, Filipescu, etc care duceau o viaţă mondenă pe măsura titlurilor şi averilor lor. Printr-o întâmplare am cunoscut-o pe dna Despina Cesianu, recent ieşită de la Canal. Anii de privaţiuni nu-i şterseseră trăsăturile distinse şi la 60 de ani era încă o femeie frumoasă. Îşi asigura existenţa tricotând pulovere cu andrele. 1882 Construită de familia Filipescu, casa a fost transformată de diplomatul Constantin Cesianu (1913-1983), avocat, mare proprietar şi deputat, în anii 1882-1883, prin etajarea clădirii în stil eclectic. Grădina este una dintre cele mai mari din zonă. După război, clădirea a fost folosită ca depozit al Muzeului Municipiului Bucureşti. Recent clădirea şi grădina din jurul ei au fost renovate. 1892 În apropiere de Piața Victoriei, la intersecția dintre Calea Victoriei și strada Sevastopol se află reședința avocatului Constantin Cesianu. Casa Filipescu-Cesianu (1892) reprezintă amenajarea unei reședințe mai vechi, din perioada anilor 1846-1850 și este una dintre puținele reședințe aristocratice ale Bucureștilor din la Belle Epoque, rămasă fidelă proiectului inițial. - Aspectul casei Filipescu-Cesianu, anterior anului 1892, este necunoscut, însă este evident că soluţia propusă de arhitectul Leonida Negrescu, modifică radical vechea înfăţişare a celor două case. Construcţia reprezintă o casă de locuit, care a rezultat din unificarea a două edificii cu schimbări minore ale planimetriei. Subliniem raritatea exemplarelor specifice casei boiereşti de la începutul secolului al XIX-lea, în fondul arhitectural al oraşului, cele păstrate fiind în general modificate în zonele esenţiale/reprezentative. Imobilul şi casa Filipescu/Cesianu reprezintă un exemplar ilustrativ pentru casa boierească de la începutul secolului al XIX-lea din care în Bucureşti s-au păstrat puţine exemplare. În această reședință au locuit câteva familii din aristocrația românească precum Iancu Filipescu și Maria Ghica Filipescu. Constantin Cesianu extinde această reședință aritocratică având sprijinul arhitectului Leonida Negrescu. Cu acest prilej sunt realizate decorațiile exterioare, acoperișul imperial și este amenajat parcul reședinței. Casa Filipescu – Cesianu, Monument istoric înscris in L.M.I. a Municipiului București cu codul B-II-m-B-19870 (sf. sec. XIX) reprezintă una dintre puținele reședințe aristocratice din perioada Belle-Epoque a Bucureștiului și care își păstrează aspectul din 1892, anul în care arhitectul Leonida Negrescu intervine cu modificări radicale pe fațadele vechi, fațade despre care nu s-au mai păstrat informații. Tot din acea perioadă datează grădina clădirii, extinderea (Corpul B) și acoperișul imperial adăugat pentru „sporirea” spațiului interior cu respectarea însă a prevederilor regulamentului de urbanism privind înălțimea maximă admisă. - Ar fi totodată de amintit valoroasa “transformare din anii 1892” care, păstrând structura de bază nemodificată, a ştiut să unifice cele două desfăşurări de spaţii. De asemenea în acest caz avem de-a face cu un exemplar reuşit, tipic pentru decoraţia eclectică de factură academică cu elemente din repertoriul neoclasic, lucrare exemplară pentru creaţia arhitectului Leonida Negrescu, a cărui operă reprezentativă nu s-a păstrat. Amplasată în apropiere de Piața Victoriei, la intersecția dintre Calea Victoriei și strada Sevastopol, clădirea a adăpostit câteva familii din aristocrația românească (Constantin Cesianu, Iancu și Maria Ghica Filipescu), ulterior aici găsindu-și sediul Societatea Română de Radio-Difuziune și apoi Muzeul Comunal, astăzi Muzeul Municipiului București. 1893-1933 Perioada anilor 1893-1933 a fost reprezentativă pentru viața mondenă a casei Cesianu, situație care se schimbă în anul 1935, cînd proprietatea este vândută Societății Române de Radiodifuziune (S.R.R.) dar aceasta va face un schimb de proprietăți cu Primăria Municipiului București. 1911 ELIADE https://ro.wikipedia.org/wiki/Secretul_doctorului_Honigberger plin de semne, epifanii, un oraș inițiatic cu străzi care ascund mistere vechi și indivizi care poartă cu ei, fără să știe, mituri”.[11]:p. 621 Fiecare clădire veche a Bucureștiului pare să ascundă o taină, precum casa doctorului Zerlendi, „una din acele case pe lângă care nu puteam niciodată trece fără să încetinesc pasul și s-o spionez, dornic de a ghici ce se întâmplă înapoia zidurilor îmbătrânite, cine viețuieste acolo și luptându-se cu ce destin”. Spre deosebire de celelalte clădiri de pe acea stradă, casa doctorului Zerlendi pare să trăiască într-o altă perioadă istorică:[15] „Prin ce miracol a izbutit să rămână neatinsă casa boierească de la numărul 17, cu grilaj de fier, cu pietriș în curte, cu salcâmi și castani crescuți în voie, strivind sub umbra lor o parte din fațadă? Poarta se deschidea greu, și te întâmpina, printre brazde și flori bogate de toamnă, un bazin în care apa se uscase demult, și doi pitici, cu capetele decolorate. Era, parcă, un alt văzduh aici. O lume care se stinsese cu încetul în celelalte cartiere mândre ale capitalei și care se păstrase aici cuviincioasă, fără agonia decrepitudinii și a mizeriei. Era o casă boierească de pe vremuri, dar bine păstrată. Doar umezeala arborilor vestejise prea de timpuriu fațada. Intrarea principală era apărată, cum se obișnuia acum patruzeci de ani, de un evantaliu de sticlă brumată. Câteva trepte de piatră, înverzite de mușchi și purtând pe lături mari ghivece de flori, duceau la o marchiză cu geamurile de sus colorate” 1935 În 1935, proprietatea a fost vândută Societății Române de Radiodifuziune (S.R.R.), instituție ce a oferit-o Primăriei Municipiului București, în schimbul altei clădiri. Primăriei Bucureşti care intenţiona să amplaseze acolo Muzeul Municipiului Bucureşti. 1940-1941 În perioada anilor 1940-1941 este luată hotarărea ca sediul Muzeului Comunal (astăzi Muzeul Municipiului București) să primească reședința Cesianu pentru expozițiile sale. Din 1941, construcția a fost atribuită Muzeului Comunal (respectiv Muzeului Municipiului București), pentru a organiza expoziții. 1942 Deoarece vechea casă Moruzi nu a mai putut fi restaurată şi a fost supusă demolării, în anul 1942, primăria oraşului Bucureşti a cumpărat imobilul din Calea Victoriei nr. 151 (fosta casă Cesianu) unde s-au adunat toate colecţiile muzeului Municipal, dispersate în diferite localuri. 1990 Pentru o bună perioadă de timp, după 1990, Casa Filipescu-Cesianu a fost depozitul de patrimoniu al Muzeului Municipiului București iar în prezent se află într-un amplu șantier de consolidare și restaurare, care implică amenajarea parcului și completarea acestuia cu un lapidarium. După 1990, în Casa Filipescu – Cesianu s-au aflat birouri si depozitul de patrimoniu al muzeului sus-menționat. Clădirea este compusă din două corpuri principale, cel inițial și extinderea. Intrarea o regăsim în extrema de Vest a casei, interiorizată și orientată spre grădină, elementul diafan care stabilește legătura dintre oraș și monumentul istoric. Consolidarea Casei Filipescu – Cesianu a fost realizată prin intervenții la elementele verticale, realizarea de cămăși armate la interior, rigidizarea planșeelor din lemn cu transformarea lor în șaibe rigide. Exteriorul a fost restaurat respectând imaginea autentică de epocă, iar compartimentarea interioară a urmărit același principiu de reconstituire a spațiilor cât mai aproape de concepția inițială. Grădina Casei Filipescu – Cesianu reprezintă nu doar foyerul principal de acces în viitorul muzeu, dar și foyerul arterei culturale numărul 1 a capitalei: Calea Victoriei. Concepția de intervenție s-a pliat pe cerințele Muzeului Municipiului București coroborate cu caracteristicile istorico- arhitecturale ale imobilului (clădiri și grădină): spatiu muzeal permanent si temporar, spatii de birouri și depozite vizitabile(corpul A si B), un lapidarium pe locul vechii magazii, amfiteatru în aer liber pentru diverse spectacole, chioșcul de lemn amplasat în centrul amenajării peisagere pentru mici concerte de jazz / fanfara sau/ și expozitii in aer liber. - A fost restaurată din fonduri europene, cheltuindu-se 8 mil lei din care 2 mil contribuţia primăriei. Casa e complet renovată dar mai sunt lucrări de amenajare în parcul locuinţei. În curând se va deschide un muzeu care va prezenta viaţa familiilor nobile bucureştene din ultimii 300 ani. - Proiectul a fost realizat cu finanțare europeană prin Programul Operațional Regional, Axa Prioritară 5, Domeniul Major de Interventie 5.1, de către Municipiul București, administrator și beneficiar final fiind Muzeul Municipiului București, care va organiza în spațiile Casei Filipescu – Cesianu o expoziție permanentă având ca tematică istoria familiei, copilăriei și a vieții intime în Bucureștiul ultimilor 300 de ani, precum și diferite alte evenimente în spațiile multifuncționale noi propuse. 2013 Lăsată în paragină de-a lungul deceniilor, clădirea a intrat în proces de consolidare, restaurare și conservare, la sfârșitul anului 2013, prin intermediul unei finanțări nerambursabile acordată prin Programul Operațional Regional 2007-2013. Valoarea totală a lucrărilor s-a ridicat la 8,6 milioane lei (respectiv circa 1,9 milioane euro), din care 5,93 milioane lei reprezintă finanțarea nerambursabilă. 2015 Proiectul realizat cu finantare europeană urmează să fie finalizat în vara anului 2015. În șase luni de la recepționarea imobilului, Muzeul Municipiului București va organiza aici o expoziție cu caracter de durată având ca tematică istoria familiei, a copilăriei și a vieții intime în Bucureștiul ultimilor 300 de ani. SURSA: http://credodesign.ro/archives/lucrare/casa-cesianu http://www.muzeulbucurestiului.ro/casa-cesianu.html http://www.revistaclipa.com/5754/2011/05/inedit/memoriile-unui-boier-de-vita-v http://www.revistaclipa.com/5936/2011/06/inedit/memoriile-unui-boier-de-vita-vi www.fundatiacaleavictoriei.ro/2011/in-vizita-la-palatul-cesianu-racovita/ |
AuthorWrite something about yourself. No need to be fancy, just an overview. Archives
February 2016
Categories
All
|