* Calea Victoriei № 143 - Teren al familiei Cantacuzino si Bloc 5 etaje
Victoriei (Calea) 143 1
Detalii cladire
An constructie: 1921
Regim inaltime: S+P+5E+Ma
Nr. apartamente: 82
Arie desfasurata: 11400
Risc seismic
Clasa risc: Clasa II
Expertiza tehnica
An expertiza: 1995
Expert atestat: H. DUGAN
Observatii:
* Calea Victoriei № 143
1950
- Georgescu Nicolae, 4 apartamente, Bucuresti, str. Pictor Mirea 10; str. Occidentului 42; calea Victoriei 143. Sinaia, str. Kogalniceanu 12. - DECRET nr. 92 din 19 aprilie 1950 pentru nationalizarea unor imobile
- Moscu Paul, 19 apartamente, Bucuresti str. Calea Victoriei 143; str. Frumoasa 56, B-dul 6 Martie 83 - DECRET nr. 92 din 19 aprilie 1950 pentru nationalizarea unor imobile
Chiar în faţa Străzii Orlando se află un vechi bloc de apartamente, din prima generaţie de astfel de blocuri de la începutul secolului XX. A fost ridicat, cu un an înainte de a mă naşte, de arhitecta Virginia Haret în locul unui şir de mici clădiri rezidenţiale. De el mă leagă unele amintiri. Astfel în el au locuit la sfârşitul vieţii lor şi au murit Şerban şi Aristiţa Ghika, despre care am pomenit în altă parte. Tot acolo a locuit o doamnă Barceanu care fusese măritată cu principele Bogdan. De aceea, deşi era de mult divorţată şi remăritată cu Barceanu, fost diplomat originar din Răşinari, se prezenta ca principesă. Era de un snobism enervant. Îmbrăcămintea ei era ostentativă şi urma moda anilor ‘30. Altfel era amuzantă, inteligentă şi povestea o mulţime de experienţe de viaţă ale ei cu multă vervă şi umor dar cu o retorică emfatică, foarte afectată. Detesta lumea comunistă şi nu pierdea nici o ocazie să o critice. Era prietenă cu mama şi venea deseori la noi în casă. A avut o sănătate fragilă şi am îngrijit-o câţiva ani de zile. A fost una din persoanele cele mai pitoreşti pe care le-am întâlnit.
În acest bloc a mai trăit doctoriţa Lizica Bazac - o persoană amabilă, dar ştearsă. La ea locuia când venea în ţară Jeana Ghika (născută Răteanu), mătuşa ei, o ieşeancă energică ce şi-a păstrat toată viaţa ei accentul moldovenesc. Era o personalitate puternică, interesantă cu o viaţă extraordinară despre care voi povesti în altă parte.
- Cand m-am mutat aici n-am avut habar de istoria si importanta acestei cladiri, dar am perceput imediat atmosfera de film nouvelle vague, cu dramele petrecandu-se in scari de blocuri pariziene si lifturi cu grilaj metalic, cu domni octogenari foarte respectabili in costum si cu palarie care niciodata, ce niciodata nu omit a saluta sau a tine usa deschisa. Apropos usa de intrare: din pacate usa de la nr. 52, cea folosita de mine cel mai des, nu se potriveste in filmul din imaginatia mea, deoarece o firma "bine intentionata" a smuls cu brutalitate usa originala, din lemn sculpat, si a inlocuit-o cu una turceasca, din plastic, vezi doamne la fel, fiind maron, pe care pot sa o deschid cu un sut in cazul in care mi-am uitat cheia.
Poate ca din seria de cladiri vitregite ale Bucurestiului, imobilul din str. Frumoasa pare cel mai fericit caz; unii ar putea intreba: dar ce aveti, casa e intreaga, locuita, uite, locatarii i-au adus imbunatatiri ... Am insa defectul arhitectului: ma scandalizez la "detalii", la "nuante"; uite usa de pilda, sau geamurile stralucitoare, albe si noi din termopan, inca in ambalaj; sau la luminatorul din hol, la extinderile ilegale si improvizate de la mansarda, toate din plastic sau carton, amintind de vremea flower-power si de tapete inflorate. Un naiv optimist ar putea banui ca o colonie hippie a pus stapanire pe mansarda cladirii, din pacate insa "rebelii" isi scot pantofii la usa (plastic- Turcia) si lipesc plachete pe peretele blocului cu "nu parcati - loc rezervat".
Pentru a intelege de ce toate aceste interventii au ajuns sa ma exaspereze, voi impartasii cititorului istoria si semnificatia cladirii :
Asemanatoare vremurilor actuale, perioada interbelica a fost pentru Bucuresti o perioada in care s-a construit foarte mult, diferenta fiind ca s-a construit mult mai bine. Datorita nevoii de locuinte relativ ieftine, aceasta insemnand ceva intre vila burgheza si cocioaba din mahala, au aparut un tip de case foarte economice, destinate functionarimii, si blocurile de apartamente, apartinand unor societati cooperative, destinate propriilor lucratori. Astfel apar cladiri de 3, 4 si 5 etaje , apartinand Ministerului de Finante, Ministerului de Razboi, Caii Ferate, etc. Spre deosebire de societatile numite mai sus, care inchiriau apartamentele propriilor functionari, societatea Constructia Moderna, condusa de inginerul Ermil Pangrati si de arhitectul Stefan Burcus, a construit, in 1922, cu scopul de a vinde apartamentele, prima scara a imobilului cu 5 etaje la intersectia dintre Calea Victoriei si Strada Frumoasa, celelalte scari fiind la momentul vanzarii primelor apartamente in faza de proiect.
Imobilul din strada Frumoasa este deci primul imobil de apartamente proprietate privata in Bucuresti, urmandu-i o serie intreaga de proiecte asemanatoare, cum ar fi blocul din str. Episcopiei 2-4 sau doua imobile cu 8 etaje din Piata Senatului.
Terenul apartinu-se familiei Cantacuzino, iar strada Frumoasa a fost pentru scurt timp si Str. Gr. G. Cantacuzino, reluindu-si insa numele vechi, datorat vecinatatii cu "casa frumoasa", care era casa Nababului, palatul Cantacuzino, actualul Muzeu George Enescu. Intr-adevar norocosii proprietari ai apartamentelor situate pe latura sudica a cladirii au o priveliste unica catre palat si catre gradina muzeului. Singura consolare a mea ca nu locuiesc pe acea latura, este ca nu voi suferi frustrarile lor vazand zilnic degradarea dosnica a palatului Cantacuzino.
Desi conform contractelor de vanzare-cumparare proiectantii cladirii sant arhitectul Stefan Burcus si inginerul Ermil Pangrati, paternitate fiind sustinuta si de stilul eclectic al cladirii, exista precizarea lui Paul Constantin in Dictionarul universal al arhitectilor, conform careia arhitectul imobilului este Virginia Haret, arhitecta de orientare neoromaneasca si apoi functionalista, care insa niciodata nu a construit in stil eclectic.
Cele patru tronsoane ale cladirii constau din doua tronsoane identice, la nr. 52 si 54, si alte doua diferite la nr. 50 si 56, la capetele imobilului. Toate scarile corespund unor iesiri spre o curte lunga de-a lungul fatadei posterioare. Tronsonul tipic este simetric, dezvoltandu-se de-a lungul unei axe, care trece prin intrarea principala, vestibul, hol, curte interioara, hol secundar si iesire posterioara. Simetria nu este perfecta, deorece apartamentele situate de o parte si alta a axei difera prin numarul de camere si conturul exact al camerelor. Dispunerea generala se supune totusi acestei simetrii, bucatariile si camerele de serviciu fiind dispuse in jurul scarilor de serviciu. Planul mansardei indica existenta camerelor mansardate, care initial erau puse la dispozitia muncitorilor care reparau cladirea, sau o mentineau intr-o stare buna !!! Aici doresc sa-mi exprim surprinderea admirativa si amara fata de aceasta grija pentru viitorul si starea cladirii si a locuitorilor ei, grija exprimata chiar in planul casei. La momentul actual, evident ca aceste camere nu stau la dispozitia unor veseli meseriasi, unor zane bune ale cladirii, ci gazduiesc chiriasii care modifica, degradeaza si improvizeaza un slum suspendat. Am vorbit de dragostea mea pentru detalii: pardoseala din mozaic venetian in nuante de brun, galben, gri, caramiziu, rosu, alb, negru, scari din marmura alba, feronerie balustradei corespunztnd feroneriei liftului si a balcoanelor.
Liftul pe care il ador, il spal in week-end noaptea cand nu ma vede nimeni, aspir tigarile aruncate pe capacul liftului, liftul deci are cabina din lemn, cu geamuri pe toate fetele, din care cateva au ramas cele de cristal, celelalte sint bucati de geam neregulate fixate cu resturi de carton. Un grilaj metalic departajeaza casa scarii de golul liftului. Acest lift pe care majoritatea locatarilor se pare ca il urasc, judecand dupa starea lui, functioneaza de aproape 100 de ani, cu pauze, reparatii, poticneli, dar functioneaza, si desi siluetei mele i-ar face bine sa urc scarile, nu este numai lenea care ma indeamna sa fac uz de serviciile lui de fiecare data.
Interioarele apartamentelor sint dotate diferit, datorita posibilitatii proprietarilor de a influenta finisarea locuintelor. Exista variante cu glasvand intre hol si sufragerie, exista si arcade, exista geamuri interioare cu vitraliu.
Am mentionat stilul eclectic al cladirii, aici putindu-se vorbi de un stil eclectic de scoala franceza, considerind elementele de factura neoclasica si asemanarile cu cladiri franceze din secolul 19. Fatadele sint foarte decorate, cu frontoane ale ferestrelor diferite pe fiecare nivel, ba circulare, ba triunghiulare. Descoperim motive vegetale, motivul scoicii si al volutei la medalionul fatadei, motivul ciorchinelui la console si pe coloanele balcoanelor. Console mici pentru balcoane, console masive care sustin etajul intai, decorate cu struguri, ove, frunze de maslin, etc. Grilajele balcoanelor difera de la un nivel la altul, si aduc un alt tip de decoratie fatadei, de factura filigrana.
Toate amanuntele descoperite la aceasta cladire nu ma fac decat sa exclam: ce cladire minunata, cata dragoste de viata si grija pentru viitor exprima, cata consideratie si sensibilitate fata de vecinatatea atat de impunatoare a palatului Cantacuzino, cat respect si pentru omul care ii trece pragul, cata complexitate si diversitate in amenajarea interioara, tinind cont de faptul ca se considera un bloc de locuinte ieftine.
Ei bine, eu nu locuiesc intr-o locuinta ieftina, locuiesc intr-una din cele mai minunate apartamente ale Bucurestiului, intr-un bloc care ma face sa ma simt ca o printesa.
Ieftina, ignoranta si meschina este atitudinea autoritatilor si a "specialistilor" care nu considera de cuviinta sa inscrie aceasta cladire pe lista de monumente de arhitectura.
SURSA: RomaniaLibera
Calea Victoriei № 145 - Bloc nou 9 etaje
Pe Calea Victoriei numărul 145, biroul de arhitectură PZP, cu o cifră de afaceri de 1,5 milioane de euro în 2008, unde partener este şi arhitectul Vadim Patriciu, nepotul lui Dinu Patriciu, a construit între 2005-2008 un imobil cu 3 subsoluri, mezanin şi 9 etaje. Cum se încadrează un astfel de bloc în această zonă protejată deja amputată în anii 1980? Simplu, toate imobilele din proximitate au fost puse în inferioritate, situaţie nefavorabilă atât din punct de vedere urbanistic, cât şi imobiliar.
Efectul de avalanşă declanşat de acest nou imobil este vizibil deja pentru clădirile din apropiere precum cea din Calea Victoriei numărul 147, cea de la numărul 200, pe locul căreia se doreşte ridicarea unui imobil de birouri, cea de la 212 sau cea din Strada Frumoasă numărul 51 afectată de construirea, la clacan, a blocului de 9 etaje.
În parteneriat cu Aukett, PZP a proiectat această "clădire de birouri într-o zonă cu case mari, monumentale, cu curţi şi porţi din fier forjat.
2005 - În decembrie 2005, avizul Comisiei monumentelor este decisiv. Este aleasă imaginea clădirii pixelată - panouri de sticlă şi piatră. Din păcate, este necesară spargerea radierului existent (planşeul de beton care serveşte ca fundaţie pentru o construcţie).
2006
În februarie 2006, deşi suntem nevoiţi să păstrăm aliniamentul străzii, reuşim să obţinem o retragere pe care ne-o dorim asemănătoare curţilor caselor învecinate. În noiembrie 2006, colaborăm cu cei mai prestigioşi ingineri din Bucureşti. Din păcate, asta nu ne-a salvat de la probleme, care pe moment păreau insurmontabile. S-au înaintat patru variante de spargere a radierului. Tehnologia era prea scumpă sau clădirile învecinate nu ar fi rezistat şocurilor mecanice", scrie pe www.pzp.ro. În aceste condiţii, structura caselor, de peste 100 de ani, din imediata apropiere, atât din Calea Victoriei 147, cât şi din Strada Frumoasă 51 au suferit grave deteriorări. Eleganta reşedinţă din Calea Victoriei numărul 147 nu a fost consolidată în urma cutremurelor, iar astăzi această investiţie nu ar fi deloc de neglijat, soluţia aleasă: demolarea.
O vorbă care circulă printre arhitecţi spune "nu dărâmi Parthenonul doar pentru că e şubred!". Cine şi-ar permite să demoleze o astfel de reşedinţă în orice altă ţară? Cine ar permite demolarea unei astfel de clădiri altundeva? Anxietatea imobiliară a prezentului a devenit insuportabilă. Dreptul de proprietate asupra unei clădiri istorice în centrul Bucureştiului trebuie să înceteze să mai fie o invitaţie pentru demolare.
* Calea Victoriei № 145 - Citibank România, Victoria Center, Calea Victoriei 145, București 010072, Romania, citibank.ro
Calea Victoriei № 147 - imobil Zădăriceanu
1890
Povestea casei nu este cunoscută, între 1890-1911 apare ca fiind proprietatea unui domn Nicu Zădăriceanu, Clădirea principală are demisol, parter înalt, etaj şi mansardă. Are bolţi de cărămidă peste subsol, planşee şi grinzi de lemn la etaj prinse în şipci şi trestie tencuite. Reşedinţa, construită în jurul anului 1890, urmează liniile neoclasicului. La nivel volumetric şi stilistic, clădirea este caracteristică epocii, integrându-se perfect în zonă. Atât faţada dinspre Calea Victoriei, cât şi cea dinspre curte au o siluetă zveltă şi bine proporţionată, bosajele registrului inferior conferă unitate, în timp ce la etaj pilaştrii adosaţi cu capiteluri le ritmează. Ferestrele de la parter au deasupra, ca şi chei de boltă, elemente decorative vegetale, în timp ce la etaj ferestrele tip "porte-fenętre" au elegante ancadramente în stil neoclasic. Cornişa este executată simplu, iar acoperişul înalt nu mai păstrează lucarnele originale.
Un compromis pe care l-a făcut arhitectul pentru a câştiga suprafaţă construibilă este accesul printr-un pasaj boltit în curtea interioară, către garaj şi anexe, care există şi astăzi în forma lor iniţială. Terasa dinspre curte a casei este impresionantă. În gang, decoraţiile sunt opulente spre deosebire de faţade, ancadramentele ferestrelor şi elementele originale de feronerie ale uşii principale sunt bogat ornamentate cu detalii vegetale. În interior, deşi deteriorate, s-au păstrat multe elemente tipice perioadei, caracteristice reşedinţelor bucureştene: luminatoare duble din fier peste casa scării şi pod, scară din lemn de stejar, parţial parchetele, sobele sau decoraţiile din stucco-marmură, ancadramentele şi tâmplăria originală ale uşilor, în special cea de la intrare, toate originale.
Se poate observa o interesantă desfăşurare a scării de acces din vestibul în holul amplu pe două niveluri, apoi una şi mai elegantă a scării de acces la etaj. În hol, alături de profile şi stucaturi, pereţii sunt ritmaţi de coloane adosate din stucco-marmură în acelaşi ton cu treptele din marmură ale scării, iar în fiecare încăpere plafoanele au diferite dichisuri din stucco.
Starea actuală a clădirii se datorează regimului de proprietate şi a lipsei lucrărilor de întreţinere curentă. La nivelul stabilităţii construcţiei la o primă vedere nu sunt vizibile crăpături şi fisuri majore în zidărie sau bolţi. Faţadele prezintă modificări cromatice, eflorescenţe saline, dislocări datorate vegetaţiei, pete de rugină şi tencuiala umflată. Spolierea a început deja cu porţile gangului, iar în interior în salonul mare a dispărut oglinda, iar şemineul a fost parţial distrus. În încăperea de luat masa se mai păstrează parţial lambriurile de lemn, câteva piese de mobilier încastrat şi "parquetul american de stejar şi brad qualitatea I original". Din această încăpere cu decoraţii rafinate se iese direct pe terasa dinspre curte. La etaj, sunt trei sau patru încăperi spaţioase şi înalte, dintre care una are o sobă elegantă.
Prezenţa anunţului şi a distrugerilor, lipsa tencuielii, a unor porţiuni de zid, spo-lierea de elementele decorative şi a tot ceea ce însemna metal din interiorul acestei reşedinţe fără să fi obţinut autorizaţie pentru lucrări reprezintă unul dintre argumentele pentru necesitatea clasării ca monument. Trebuie menţionat că în acest caz nu este încă clar dacă a fost emis un aviz de demolare, dar este evident că aceasta este dorinţa proprietarei.
1918
apoi în 1918 fiind proprietatea doamnei Eliza Nicolits. În cartea "Podul Mogoşoaiei", Gheorghe Crutzescu amintea că aici "a locuit mulţi ani iubita unui fost preşedinte de Consiliu".
1950
- Dragan Ion si Sofia, 11 apartamente, Bucuresti, Cal. Victoriei 147; str. Mai 98. DECRET nr. 92 din 19 aprilie 1950 pentru nationalizarea unor imobile
2006-2007
- 2006 - În februarie 2006, deşi suntem nevoiţi să păstrăm aliniamentul străzii, reuşim să obţinem o retragere pe care ne-o dorim asemănătoare curţilor caselor învecinate. În noiembrie 2006, colaborăm cu cei mai prestigioşi ingineri din Bucureşti. Din păcate, asta nu ne-a salvat de la probleme, care pe moment păreau insurmontabile. S-au înaintat patru variante de spargere a radierului. Tehnologia era prea scumpă sau clădirile învecinate nu ar fi rezistat şocurilor mecanice", scrie pe www.pzp.ro. În aceste condiţii, structura caselor, de peste 100 de ani, din imediata apropiere, atât din Calea Victoriei 147, cât şi din Strada Frumoasă 51 au suferit grave deteriorări. Eleganta reşedinţă din Calea Victoriei numărul 147 nu a fost consolidată în urma cutremurelor, iar astăzi această investiţie nu ar fi deloc de neglijat, soluţia aleasă: demolarea.
O vorbă care circulă printre arhitecţi spune "nu dărâmi Parthenonul doar pentru că e şubred!". Cine şi-ar permite să demoleze o astfel de reşedinţă în orice altă ţară? Cine ar permite demolarea unei astfel de clădiri altundeva? Anxietatea imobiliară a prezentului a devenit insuportabilă. Dreptul de proprietate asupra unei clădiri istorice în centrul Bucureştiului trebuie să înceteze să mai fie o invitaţie pentru demolare.
- Până în 2006-2007, când a fost retrocedată, în clădire îşi aveau sediul farmacia Basalm, la parter, iar la etaj Federaţia Sindicală Sanitas, aparţinând atunci Primăriei.
Proprietatea de la numărul 147 este alcătuită din două construcţii: corp A, principal, spre Calea Victoriei, şi corp B, în spatele curţii.
Trebuie menţionat că această parcelă comunică cu cea din Strada Frumoasă numărul 49, care este de mult teren viran.
2009
Aceasta are un interesant proiect Atelierul Einstein, în cadrul căruia, în 2009, organiza "BOOKclub" în această locaţie, denumită "Casa Atelier". Cert este că în prezent acest "mic hôtel particulier" al Bucureştiului de altădată este de vânzare şi poate fi demolat, de altfel din surse diferite am aflat că acest lucru se va întâmpla până la sfârşitul verii, pentru a elibera terenul şi a putea vinde mai uşor.
2014
Pe Calea Victoriei, ca un ghimpe în coasta unui bloc nou, reşedinţa bucureşteană de la numărul 147, tipică pentru sfârşitul secolului XIX, nu şi-a pierdut farmecul de "mic hôtel particulier", deşi are tencuiala umflată şi cojită, iar tabla acoperişului ruginită. În urmă cu câteva luni, această proprietate apărea aici ca fiind de vânzare la secţiunea "terenuri".
Anunţul în limba engleză, retras între timp de pe acest website, specifica "certificatul urban emis are indicii POT max 65%, CUT max 3, înălţimea maximă 16 m (P+4-6 cu retragere)". Se mai indica în mod precis că "există construcţii pe teren, care nu sunt listate ca monument istoric şi pot fi demolate". Povestea sună cunoscut, supărător de familiar, o clădire istorică situată în zona protejată, detaliu minor, întrucât se accentuează că "poate fi demolată".
Anunţul de vânzare este valabil, după cum a afirmat o reprezentantă a doamnei Alina Lăzărescu Abboud, proprietara.
SURSA: Jurnalul
Calea Victoriei № 151 (fosta casă Cesianu)
- Palatul Cesianu se afla in centrul Bucurestiului si in vecinatatea celor mai importante repere culturale ale orasului: Ateneul Roman, Muzeul National de Arta al Romaniei, Biblioteca Central Universitara.
O cladire cu o istorie fascinanta este redata astazi unei functii nobile: aceea de a adaposti opere de arta si o activitate dedicata dezvoltarii pietei romanesti de arta, si anume Galeria Artmark.
Spatiul elegant, generos si discret a fost proiectat la sfarsitul secolului al XIX-lea de catre arhitectul francez Jules Berthet la cererea proprietarului Nicolae Cesianu, avocat cu radacini oltenesti din familia Jienilor. In perioada 1892 – 1900, pe strada Clementei, la nr. 5, palatul Cesianu este ridicat dupa modelul renascentist, care acorda cea mai mare importanta primului nivel, piano nobile, parterul fiind destinat pravaliilor.
La etaj, incaperile de “parada” biroul si doua saloane mari – Salonul Rosu si Salonul Spaniol, au ferestre care dau catre strada, iar dormitoarele au ferestre orientate catre curte. Resedinta beneficia de pe urma ultimelor tehnologii privind confortul locativ – instalatie de incalzire cu calorifere, lumina electrica si apa curenta.
Peretii salonului central de la etaj au fost decorati cu stucaturi si picturi in ulei, care amintesc de stilul artistului francez Francois Boucher. Compozitiile infatiseaza scene de gen elegante, grupuri de femei si barbati la picnic sau care canta la diferite instrumente. Decoratia originala din somptuosul hol se pastreaza si astazi, ornamentand spatiul care are atat functie de primire cat si de sala de bal.
- casă - colţ cu Strada Sevastopol - este casa lui Costică Cezianu, o casă elegantă, cu un etaj, în stil eclectic, cu o uşă cu balcon spre Calea Victoriei. Pe balconul amintit soţia mea venea, copil fiind, să privească defilările de 10 mai.
Ea se întinde mult în lungul Străzii Sevastopol dar are pe Calea Victoriei o mare şi frumoasă grădină, astăzi foarte neglijată, în care se află nişte sculpturi şi stele de piatră rămase de pe vremea când adăpostea colecţiile Muzeului Oraşului Bucureşti. Este una din casele rezidenţiale frumoase ale boierimei bucureştene care ar merita să fie restaurată. Este martora unor vremuri definitiv apuse, dar - ceea ce este caracteristic pentru epoca noastră neinteresată de trecutul nostru - este lăsată în paragină.
Peste drum de Strada Sevastopol, casa Cezianu se continua cu una din cele mai frumoase case ale vechiului Bucureşti, construită în stil neogotic victorian, cu pereţii de cărămidă roşie aparentă şi ancadramentele ferestrelor de marmură albă. Era o casă care emana şi un aer de mister ce mă fascina de câte ori treceam prin faţa ei. Era casa pe care arhitectul Grigore Cerkez, fratele bunicului soţiei mele, şi-a construit-o. A fost rasă de furia distructivă a Ceauşeştilor, ca şi toate casele ce se înşirau în continuare până la Piaţa Victoriei şi care toate, chiar dacă nu aveau un aspect atât de elegant, aveau povestea lor şi emanau parfumul a ceea ce s-a numit „la belle epoque”
pe trotuarul de viz a viz pornea o înfundătură care se îndrepta spre strada Buzeşti fără să ajungă până la ea. În lungul laturii ei din spre Piaţa Victoriei se înşirau câteva case cu un aspect sobru. În una din ele locuiau la un moment dat două surori Maria Nicola Darvary şi contesa Starjenscki, născute Cezianu. Mama lor era Elena Bibescu care în a două căsătorie a luat pe marchizul de Beloy de aceea am cunoscut-o sub numele de Lala de Beloy, o persoană care a dominat saloanele bucureştene din perioada interbelică.
Din aceste două surori am cunoscut mai bine pe contesa Starjenscki. Era mică, grasă şi negricioasă şi totdeauna îmbrăcată fără de nici o eleganţă. Era o fire veselă şi briliantă. Nu semăna deloc cu altă soră a ei Coleta Brâncoveanu (a doua soţie a principelui Constantin Brâncoveanu) care era ştearsă, parcă lipsită de vlagă. Pe contesa Starjenscki am cunoscut-o la noi în casă, dar mai ales la hipodromul Băneasa unde era nelipsită. Avea un umor sec, era foarte gălăgioasă şi avea un râs contagios. Era o fire foarte naturală şi fără de nici un strop de snobism deşi îi plăcea să amintească că avea ca străbun pe mareşalul Ney ultimul mare erou al epocii napoleoniene, care s-a ilustrat în zadar la Waterloo şi pe care Napoleon I l-a făcut principe de Moscova iar Ludovic XVIII l-a executat.
Principesa Alexandra Cantacuzino - Mai târziu în era comunistă tot în această înfundătură, în aceeaşi casă au ajuns după ce au fost alungate din locuinţele lor alte două surori din boierimea română, Alexandra Cantacuzino şi Maria Florescu, fetele generalului Ioan Florescu şi Anicuţei Manu.
Pe generalul Florescu l-am cunoscut foarte puţin în copilăria mea pe când locuia pe şoseaua Jianu aproape de sanatoriul francez al „Surorilor ordinului Saint Vincent de Paul”. Mi-aduc aminte de o paradă pe care a comandat-o defilând călare pe un cal Lipizaner alb în uniformă de roşiori. Avea pieptul acoperit de decoraţii, ţinea în mână sabia şi purta pe cap o căciulă somptuoasă cu pompon. În schimb pe Anicuţa Florescu am cunoscut-o bine. Mi-a fost şi pacientă. A fost una din marile doamne ale perioadei interbelice.
Din cele două surori, Alexandra era mai ştearsă. Era o persoană distinsă, de aspect agreabil, scundă, cu o siluetă elegantă pe care şi-a păstrat-o până la bătrâneţe. Era o fire caldă, zâmbitoare, apropiată, fără ifose. Am văzut-o totdeauna bine dispusă cu un comportament aristocratic foarte discret. A fost măritată cu Ion(Papanel) Cantacuzino pe care nu l-am cunoscut.
1820 - fabrica de tistimeluri pentru tipărirea florilor colorate pe basmale s-a mutat mai în urmă la Cișmigiu, în locul unde astăzi sunt casele generalului Florescu.
1846-1850 - În apropiere de Piața Victoriei, la intersecția dintre Calea Victoriei și strada Sevastopol se află reședința avocatului Constantin Cesianu. Casa Filipescu-Cesianu (1892) reprezintă amenajarea unei reședințe mai vechi, din perioada anilor 1846-1850
1850
Casa Cesianu Filipescu (nr. 151) se află la intersecţia căii Victoriei cu str. Sevastopol. A fost construită în jurul anului 1850 şi renovată în 1890 fără modificarea aspectului iniţial. Aici au locuit câteva familii boiereşti ca Ghica, Filipescu, etc care duceau o viaţă mondenă pe măsura titlurilor şi averilor lor. Printr-o întâmplare am cunoscut-o pe dna Despina Cesianu, recent ieşită de la Canal. Anii de privaţiuni nu-i şterseseră trăsăturile distinse şi la 60 de ani era încă o femeie frumoasă. Îşi asigura existenţa tricotând pulovere cu andrele.
1882
Construită de familia Filipescu, casa a fost transformată de diplomatul Constantin Cesianu (1913-1983), avocat, mare proprietar şi deputat, în anii 1882-1883, prin etajarea clădirii în stil eclectic. Grădina este una dintre cele mai mari din zonă. După război, clădirea a fost folosită ca depozit al Muzeului Municipiului Bucureşti. Recent clădirea şi grădina din jurul ei au fost renovate.
1892
În apropiere de Piața Victoriei, la intersecția dintre Calea Victoriei și strada Sevastopol se află reședința avocatului Constantin Cesianu.
Casa Filipescu-Cesianu (1892) reprezintă amenajarea unei reședințe mai vechi, din perioada anilor 1846-1850 și este una dintre puținele reședințe aristocratice ale Bucureștilor din la Belle Epoque, rămasă fidelă proiectului inițial.
- Aspectul casei Filipescu-Cesianu, anterior anului 1892, este necunoscut, însă este evident că soluţia propusă de arhitectul Leonida Negrescu, modifică radical vechea înfăţişare a celor două case. Construcţia reprezintă o casă de locuit, care a rezultat din unificarea a două edificii cu schimbări minore ale planimetriei. Subliniem raritatea exemplarelor specifice casei boiereşti de la începutul secolului al XIX-lea, în fondul arhitectural al oraşului, cele păstrate fiind în general modificate în zonele esenţiale/reprezentative. Imobilul şi casa Filipescu/Cesianu reprezintă un exemplar ilustrativ pentru casa boierească de la începutul secolului al XIX-lea din care în Bucureşti s-au păstrat puţine exemplare.
În această reședință au locuit câteva familii din aristocrația românească precum Iancu Filipescu și Maria Ghica Filipescu. Constantin Cesianu extinde această reședință aritocratică având sprijinul arhitectului Leonida Negrescu. Cu acest prilej sunt realizate decorațiile exterioare, acoperișul imperial și este amenajat parcul reședinței.
Casa Filipescu – Cesianu, Monument istoric înscris in L.M.I. a Municipiului București cu codul B-II-m-B-19870 (sf. sec. XIX) reprezintă una dintre puținele reședințe aristocratice din perioada Belle-Epoque a Bucureștiului și care își păstrează aspectul din 1892, anul în care arhitectul Leonida Negrescu intervine cu modificări radicale pe fațadele vechi, fațade despre care nu s-au mai păstrat informații. Tot din acea perioadă datează grădina clădirii, extinderea (Corpul B) și acoperișul imperial adăugat pentru „sporirea” spațiului interior cu respectarea însă a prevederilor regulamentului de urbanism privind înălțimea maximă admisă.
- Ar fi totodată de amintit valoroasa “transformare din anii 1892” care, păstrând structura de bază nemodificată, a ştiut să unifice cele două desfăşurări de spaţii. De asemenea în acest caz avem de-a face cu un exemplar reuşit, tipic pentru decoraţia eclectică de factură academică cu elemente din repertoriul neoclasic, lucrare exemplară pentru creaţia arhitectului Leonida Negrescu, a cărui operă reprezentativă nu s-a păstrat.
Amplasată în apropiere de Piața Victoriei, la intersecția dintre Calea Victoriei și strada Sevastopol, clădirea a adăpostit câteva familii din aristocrația românească (Constantin Cesianu, Iancu și Maria Ghica Filipescu), ulterior aici găsindu-și sediul Societatea Română de Radio-Difuziune și apoi Muzeul Comunal, astăzi Muzeul Municipiului București.
1893-1933
Perioada anilor 1893-1933 a fost reprezentativă pentru viața mondenă a casei Cesianu, situație care se schimbă în anul 1935, cînd proprietatea este vândută Societății Române de Radiodifuziune (S.R.R.) dar aceasta va face un schimb de proprietăți cu Primăria Municipiului București.
1911 ELIADE https://ro.wikipedia.org/wiki/Secretul_doctorului_Honigberger
plin de semne, epifanii, un oraș inițiatic cu străzi care ascund mistere vechi și indivizi care poartă cu ei, fără să știe, mituri”.[11]:p. 621 Fiecare clădire veche a Bucureștiului pare să ascundă o taină, precum casa doctorului Zerlendi, „una din acele case pe lângă care nu puteam niciodată trece fără să încetinesc pasul și s-o spionez, dornic de a ghici ce se întâmplă înapoia zidurilor îmbătrânite, cine viețuieste acolo și luptându-se cu ce destin”. Spre deosebire de celelalte clădiri de pe acea stradă, casa doctorului Zerlendi pare să trăiască într-o altă perioadă istorică:[15] „Prin ce miracol a izbutit să rămână neatinsă casa boierească de la numărul 17, cu grilaj de fier, cu pietriș în curte, cu salcâmi și castani crescuți în voie, strivind sub umbra lor o parte din fațadă? Poarta se deschidea greu, și te întâmpina, printre brazde și flori bogate de toamnă, un bazin în care apa se uscase demult, și doi pitici, cu capetele decolorate. Era, parcă, un alt văzduh aici. O lume care se stinsese cu încetul în celelalte cartiere mândre ale capitalei și care se păstrase aici cuviincioasă, fără agonia decrepitudinii și a mizeriei. Era o casă boierească de pe vremuri, dar bine păstrată. Doar umezeala arborilor vestejise prea de timpuriu fațada. Intrarea principală era apărată, cum se obișnuia acum patruzeci de ani, de un evantaliu de sticlă brumată. Câteva trepte de piatră, înverzite de mușchi și purtând pe lături mari ghivece de flori, duceau la o marchiză cu geamurile de sus colorate”
1935
În 1935, proprietatea a fost vândută Societății Române de Radiodifuziune (S.R.R.), instituție ce a oferit-o Primăriei Municipiului București, în schimbul altei clădiri. Primăriei Bucureşti care intenţiona să amplaseze acolo Muzeul Municipiului Bucureşti.
1940-1941
În perioada anilor 1940-1941 este luată hotarărea ca sediul Muzeului Comunal (astăzi Muzeul Municipiului București) să primească reședința Cesianu pentru expozițiile sale.
Din 1941, construcția a fost atribuită Muzeului Comunal (respectiv Muzeului Municipiului București), pentru a organiza expoziții.
1942
Deoarece vechea casă Moruzi nu a mai putut fi restaurată şi a fost supusă demolării, în anul 1942, primăria oraşului Bucureşti a cumpărat imobilul din Calea Victoriei nr. 151 (fosta casă Cesianu) unde s-au adunat toate colecţiile muzeului Municipal, dispersate în diferite localuri.
1990
Pentru o bună perioadă de timp, după 1990, Casa Filipescu-Cesianu a fost depozitul de patrimoniu al Muzeului Municipiului București iar în prezent se află într-un amplu șantier de consolidare și restaurare, care implică amenajarea parcului și completarea acestuia cu un lapidarium.
După 1990, în Casa Filipescu – Cesianu s-au aflat birouri si depozitul de patrimoniu al muzeului sus-menționat.
Clădirea este compusă din două corpuri principale, cel inițial și extinderea. Intrarea o regăsim în extrema de Vest a casei, interiorizată și orientată spre grădină, elementul diafan care stabilește legătura dintre oraș și monumentul istoric.
Consolidarea Casei Filipescu – Cesianu a fost realizată prin intervenții la elementele verticale, realizarea de cămăși armate la interior, rigidizarea planșeelor din lemn cu transformarea lor în șaibe rigide. Exteriorul a fost restaurat respectând imaginea autentică de epocă, iar compartimentarea interioară a urmărit același principiu de reconstituire a spațiilor cât mai aproape de concepția inițială.
Grădina Casei Filipescu – Cesianu reprezintă nu doar foyerul principal de acces în viitorul muzeu, dar și foyerul arterei culturale numărul 1 a capitalei: Calea Victoriei. Concepția de intervenție s-a pliat pe cerințele Muzeului Municipiului București coroborate cu caracteristicile istorico- arhitecturale ale imobilului (clădiri și grădină): spatiu muzeal permanent si temporar, spatii de birouri și depozite vizitabile(corpul A si B), un lapidarium pe locul vechii magazii, amfiteatru în aer liber pentru diverse spectacole, chioșcul de lemn amplasat în centrul amenajării peisagere pentru mici concerte de jazz / fanfara sau/ și expozitii in aer liber.
- A fost restaurată din fonduri europene, cheltuindu-se 8 mil lei din care 2 mil contribuţia primăriei. Casa e complet renovată dar mai sunt lucrări de amenajare în parcul locuinţei. În curând se va deschide un muzeu care va prezenta viaţa familiilor nobile bucureştene din ultimii 300 ani.
- Proiectul a fost realizat cu finanțare europeană prin Programul Operațional Regional, Axa Prioritară 5, Domeniul Major de Interventie 5.1, de către Municipiul București, administrator și beneficiar final fiind Muzeul Municipiului București, care va organiza în spațiile Casei Filipescu – Cesianu o expoziție permanentă având ca tematică istoria familiei, copilăriei și a vieții intime în Bucureștiul ultimilor 300 de ani, precum și diferite alte evenimente în spațiile multifuncționale noi propuse.
2013
Lăsată în paragină de-a lungul deceniilor, clădirea a intrat în proces de consolidare, restaurare și conservare, la sfârșitul anului 2013, prin intermediul unei finanțări nerambursabile acordată prin Programul Operațional Regional 2007-2013. Valoarea totală a lucrărilor s-a ridicat la 8,6 milioane lei (respectiv circa 1,9 milioane euro), din care 5,93 milioane lei reprezintă finanțarea nerambursabilă.
2015
Proiectul realizat cu finantare europeană urmează să fie finalizat în vara anului 2015. În șase luni de la recepționarea imobilului, Muzeul Municipiului București va organiza aici o expoziție cu caracter de durată având ca tematică istoria familiei, a copilăriei și a vieții intime în Bucureștiul ultimilor 300 de ani.
SURSA:
http://credodesign.ro/archives/lucrare/casa-cesianu
http://www.muzeulbucurestiului.ro/casa-cesianu.html
http://www.revistaclipa.com/5754/2011/05/inedit/memoriile-unui-boier-de-vita-v
http://www.revistaclipa.com/5936/2011/06/inedit/memoriile-unui-boier-de-vita-vi
www.fundatiacaleavictoriei.ro/2011/in-vizita-la-palatul-cesianu-racovita/