File din istoria Scînteii - Autor: Florin Mihai 07 Feb 2009
Presa românească a intrat pe făgaşul "tipului nou" începând cu 1944. Foile comuniste interbelice, care apăreau în două pagini, din când în când, înşelând vigilenţa Siguranţei şi a cenzurii şi fiţuicile de front, editate de diviziile roşii "Tudor Vladimirescu" şi "Horia, Cloşca şi Crişan", au devenit treptat istorie.
Copiind titlul "Iskrei" şi modelul "Pravdei", s-a publicat în România Scînteia, oficiosul PCR, începând cu toamna lui 1944. În scurt timp, secondat de România liberă, adaptat la rându-i noilor vremuri, a devenit ziarul "pe linie ideologică" cu cel mai mare tiraj.
Poveşti de gangster
Începuturile Scînteii sunt demne de scenariul filmelor cu gangsteri. Mărturii despre această perioadă datorăm lui Silviu Brucan, fiind consemnate la 8 noiembrie 1989 de ofiţerul care îl supraveghea. "Eu am lucrat la redacţia ziarului Scînteia, care funcţiona în acele vremuri în actualul imobil unde se află Miliţia Capitalei, i-a spus atunci Brucan "paznicului" său. Aveam redacţia ziarului sus, la etajul 4. Eram înarmaţi cu pistoale Bereta, cu care, de regulă, ne antrenam duminica în poligon, iar la intrarea în redacţie aveam instalată o puşcă mitralieră. (…) Lucram mult şi cu plăcere la redacţia ziarului. Eram unul dintre cei mai buni secretari de redacţie. Programul de muncă se prelungea până la 2-3 noaptea, când ne culcam pe jos. Ne reluam activitatea după două-trei ore de somn; ne sculam şi mergeam într-un aşa-zis control pe la chioşcurile de difuzare a presei, pentru a vedea cum veteranii de război – pentru că în general aceştia erau vânzători la acele chioşcuri – distribuie presa noastră."
Dej corecta editoriale
La finele războiului mondial, activitatea ziarului a intrat în normalitate. S-a renunţat la pistoale, păstrându-se "linia ideologică". Bârfele şi cancanurile de altădată, ştirile senzaţionale din presa "burgheză" au lăsat locul articolelor preponderent politice şi economice. Subiectele zilei erau demascarea chiaburilor, înfiinţarea gospodăriilor colective, realizările de plan şi muncile agricole. Conducerea de partid şi de stat verifica cu atenţie conţinutul ziarelor. Redacţia Scînteii nu aparţinea de Secţia de Propagandă, ci era subordonată Biroului Politic şi Secretariatului CC şi primea indicaţii direct de la Gh. Gheorghiu-Dej. Uneori, şi de la Ana Pauker, pe teme de relaţii externe. Iosif Chişinevschi şi Leonte Răutu erau responsabili de "ţinuta" ideologică a ziarului. Secretariatul CC controla atât articolele de fond, cât şi informaţiile secundare. De multe ori, în toiul nopţii, prin telefon, Gheorghiu-Dej dădea "bunul de tipar" al editorialelor scrise prin rotaţie de unul dintre redactorii Sorin Toma, Ştefan Voicu, Silviu Brucan, Nestor Ignat şi Traian Şelmaru. "Nu o dată noi, "scînteiştii", am invidiat libertatea mai mare de mişcare a celor de la România liberă. Calitatea la care m-am referit a Scînteii (de oficios al PCR, – n.n.) impunea redactorului-şef şi întregii redacţii o rigurozitate extremă în formularea şi respectarea liniei politice a conducerii partidului."
"Activul presei de partid", sub tirul criticii
Despre neajunsurile ziarului de căpătâi al presei româneşti după 1948 aflăm informaţii din documentele de arhivă. Din acestea reiese că, în ciuda tirajului de 700.000 de exemplare, activitatea redacţiei îi nemulţumea pe mai-marii partidului în 1951. În acel an, la "ceas aniversar", căci se împlineau 30 de ani de la înfiinţarea PCR, Biroul Politic a pus în discuţie "activul presei de partid".
În prezenţa lui Gh. Dej, Ana Pauker, Iosif Chişinevschi, Alexandru Moghioroş, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş ş.a., ziariştii Sorin Toma, Silviu Brucan şi Ştefan Voicu au dat socoteală pentru "carenţele teoretice". Din discuţii, la care s-au angajat toţi membrii Biroului Politic, a reieşit că Scînteia ratase mai toate misiile încredinţate. Nu se remarcase în combaterea imperialismului, în munca de agitaţie şi propagandă, iar lupta împotriva risipei şi vigilenţa împotriva "uneltirilor chiabureşti" fuseseră neglijate.
Nici campania pentru înfiinţarea gospodăriilor colective nu s-ar fi bucurat de sprijinul presei, i-a urecheat atunci Gheorghe Gheorghiu-Dej pe ziarişti. Datoria de a face autocritica redacţiei i-a revenit lui Sorin Toma. Conform obiceiului comuniştilor de pretutindeni, şi-a pus cenuşă în cap, recunoscând lipsurile.
Printre rânduri, a punctat şi câteva realizări. "S-au scris articole de fond, grafice, reportaje, schiţe, lozinci cu privire la entuziasmul patriotic în legătură cu Planul, cu întrecerile socialiste, a spus Sorin Toma. Am publicat scrisori, corespondenţe de la oamenii muncii. În general s-a uzat de un arsenal mai larg, din experienţa presei sovietice.
" Pe alocuri, redactorul-şef al Scînteii s-a ţinut tare în faţa mai-marilor partidului. În chestiunea "demascării chiaburilor", bunăoară: "în ce priveşte problema dacă în demascarea chiaburilor în timpul campaniei agricole n-am împins lucrurile ca să se sară peste cal, eu cred că n-am făcut aceasta şi că în general în chestiunea chiaburilor noi am rămas nu călare, ci dincoace de cal. N-am împins la devieri". Constantin Mitea, fost redactor şef la Scînteia, era, în 1989, consilier responsabil cu presa al lui Nicolae Ceauşescu, ●
"De ce nu ne interesăm şi de ziarişti?"
Greutăţile breslei gazetarilor erau necunoscute conducerii de partid. Din informarea lui S. Toma a reieşit că Scînteia voia, dar nu avea cu cine. În ţară erau puţini corespondenţi locali, mulţi şicanaţi de secretarii organizaţiilor de partid din teritoriu. Pentru specializare în domeniu existau un curs "scurt" de patru luni şi o secţie de presă la şcoala Jdanov.
La gazetă erau invitaţi să scrie muncitori şi ţărani, dar, de cele mai multe ori, articolele lor trebuiau rescrise. Din lipsă de spaţiu, doar 3% din cele 57.000 de scrisori de la "oamenii muncii" au fost publicate. Existau totuşi şi motive de mândrie, credeau cei de la Scînteia. În ultimul an, ziarul ajunsese la un tiraj de 700.000 de exemplare!
Prea puţin, credea însă Ana Pauker, care a trasat şi misiunea ziarului Scînteia. "Linia generală a Scînteii e o linie politică justă şi are caracter internaţionalist şi caracter de gazetă a unui partid care construieşte socialismul, este o gazetă ce are corespondenţi din masă, se bagă în toate problemele de construcţie, de cultură, de educaţie, de învăţământ, de viaţă de partid." Chiar şi macheta ziarului o nemulţumea pe cea supranumită "Passionaria românilor". Titlurile şi distanţele dintre titlu şi text erau prea mari, subtitlurile dispăruseră, iar "reclamele luminoase" lipseau, credea Ana Pauker.
Pe Ştefan Voitec, în schimb, îl deranja cronica literară de pe ultima pagină. "N-ar fi bine să facem o pagină de ideologie şi probleme teoretice sau practice privind comerţul, cooperaţia, a conducătorilor de magazine etc.?", a întrebat atunci fostul socialist, "convertit" la comunism după 1948. L-a contrazis imediat Teodor Iordăchescu, şi el un tovarăş de drum de nădejde al comuniştilor, care a sugerat rubrici periodice fixe, în care să fie tratate subiecte de ideologie, ştiinţă, literatură, artă, filozofie.
Concluzia a tras-o, ca-ntotdeauna, Gheorghiu-Dej. După ce a expus bunele şi relele Scînteii, secretarul general s-a preocupat şi de soarta gazetarilor. "Profesia de ziarist nu e o jucărie. Trebuie făcut şi pentru dânşii ceva. Ne interesăm de industrie, de tot felul de ramuri, de ce nu ne interesăm şi de ziarişti?"
Ce să se facă, Dej nu a mai zis. Nici ceilalţi participanţi la şedinţă nu au menţionat. Dar ziarişti "pe linie ideologică" erau tot mai mulţi în România la acea dată. Fiecare Judeţeană de partid publica propria gazetă, după "chipul şi asemănarea" Scînteii. Cele mai multe, apărute în 1948, au fost botezate sugestiv: Flacăra Roşie (Arad), Secera şi Ciocanul (Argeş), Steagul Roşu (Bacău), Făclia (Cluj), Drumul socialismului (Hunedoara), Zori Noi (Suceava). Altele, precum înainte din judeţele Dolj şi Brăila, aminteau de gazeta interbelică comunistă omonimă.
Un "dezgheţ" ratat
Prin 1958-1959, sub impactul suflului nou impus de N. Hruşciov, Scînteia s-a adaptat şi ea vremurilor. Redactorii au propus atunci preluarea modelului cotidianului Izvestia de la Moscova, cu subiecte diversificate, inclusiv de politică externă, cultură, viaţă cotidiană. S-a apelat mai des şi la scriitori, în timp ce corespondenţii locali au căpătat curaj, semnalând abuzuri.
"În ultimul sfert al deceniului ’50, mi-au deşteptat tot mai mult interesul inovaţiile îndrăzneţe introduse în ziarul Izvestia (oficiosul sovietic pe linie de stat), pe care îl conducea talentatul ziarist Adjubei (ginerele lui Hrusciov), a declarat Sorin Toma într-un interviu acordat în exclusivitate ziarului nostru. Pe scurt: o mare diversitate a tematicii, spirit neconformist, stil viu, neşablonard. M-am dus la Moscova să stau de vorbă cu Adjubei. Nu am fost decepţionat. (...) Reforma propusă, intitulată prudent Acţiunea pentru publicistică, îşi propunea să combată osificarea, cenuşiul în presă (inclusiv poleirea realităţii şi ceea ce era, dar încă nu se numea "limba de lemn"). Timp de un an (aproximativ din noiembrie-decembrie 1958 până în aprilie 1960), redacţia noastră, completată cu noi cadre, a înaintat cu bune rezultate pe această cale." Totul s-a terminat o dată cu demiterea lui Sorin Toma din conducerea ziarului.
Mai târziu, conţinuturile s-au diversificat, dar linia s-a păstrat aceeaşi. Macheta-robot a unui ziar judeţean în 1989 conţinea pe prima pagină evenimentul politic la zi, precum şi fapte din întrecerea socialistă, reportaje despre materialele refolosibile, foto reportaje, articole cu succesele oamenilor muncii din industrie, agricultură, investiţii. Pe pagina următoare se trecea în revistă activitatea sportivă şi culturală – Festivalul Naţional "Cântarea României", lansări de carte, expoziţii –, dar şi a organizaţiilor de masă şi obşteşti (sindicat, UTC, FDUS, pionieri). Subiectele "edilitar-gospodăreşti de interes obştesc" şi "viaţa de partid" monopolizau adesea a treia pagină a ziarului, în timp ce ultima pagină era dedicată actualităţii internaţionale şi micii publicităţi. Trimestrial, ediţia de miercuri "găzduia" pagina femeii sau pagina tineretului. Lunar se făcea loc şi rubricii "Autoconducerea muncitorească şi autogestiunea". Vinerea, se publicau anchete şi reportaje cu tematică socială, precum "Civica", "Raidul nostru", "Pe urmele materialelor publicate", "Pe şleau".
SURSA: JURNALUL
Presa românească a intrat pe făgaşul "tipului nou" începând cu 1944. Foile comuniste interbelice, care apăreau în două pagini, din când în când, înşelând vigilenţa Siguranţei şi a cenzurii şi fiţuicile de front, editate de diviziile roşii "Tudor Vladimirescu" şi "Horia, Cloşca şi Crişan", au devenit treptat istorie.
Copiind titlul "Iskrei" şi modelul "Pravdei", s-a publicat în România Scînteia, oficiosul PCR, începând cu toamna lui 1944. În scurt timp, secondat de România liberă, adaptat la rându-i noilor vremuri, a devenit ziarul "pe linie ideologică" cu cel mai mare tiraj.
Poveşti de gangster
Începuturile Scînteii sunt demne de scenariul filmelor cu gangsteri. Mărturii despre această perioadă datorăm lui Silviu Brucan, fiind consemnate la 8 noiembrie 1989 de ofiţerul care îl supraveghea. "Eu am lucrat la redacţia ziarului Scînteia, care funcţiona în acele vremuri în actualul imobil unde se află Miliţia Capitalei, i-a spus atunci Brucan "paznicului" său. Aveam redacţia ziarului sus, la etajul 4. Eram înarmaţi cu pistoale Bereta, cu care, de regulă, ne antrenam duminica în poligon, iar la intrarea în redacţie aveam instalată o puşcă mitralieră. (…) Lucram mult şi cu plăcere la redacţia ziarului. Eram unul dintre cei mai buni secretari de redacţie. Programul de muncă se prelungea până la 2-3 noaptea, când ne culcam pe jos. Ne reluam activitatea după două-trei ore de somn; ne sculam şi mergeam într-un aşa-zis control pe la chioşcurile de difuzare a presei, pentru a vedea cum veteranii de război – pentru că în general aceştia erau vânzători la acele chioşcuri – distribuie presa noastră."
Dej corecta editoriale
La finele războiului mondial, activitatea ziarului a intrat în normalitate. S-a renunţat la pistoale, păstrându-se "linia ideologică". Bârfele şi cancanurile de altădată, ştirile senzaţionale din presa "burgheză" au lăsat locul articolelor preponderent politice şi economice. Subiectele zilei erau demascarea chiaburilor, înfiinţarea gospodăriilor colective, realizările de plan şi muncile agricole. Conducerea de partid şi de stat verifica cu atenţie conţinutul ziarelor. Redacţia Scînteii nu aparţinea de Secţia de Propagandă, ci era subordonată Biroului Politic şi Secretariatului CC şi primea indicaţii direct de la Gh. Gheorghiu-Dej. Uneori, şi de la Ana Pauker, pe teme de relaţii externe. Iosif Chişinevschi şi Leonte Răutu erau responsabili de "ţinuta" ideologică a ziarului. Secretariatul CC controla atât articolele de fond, cât şi informaţiile secundare. De multe ori, în toiul nopţii, prin telefon, Gheorghiu-Dej dădea "bunul de tipar" al editorialelor scrise prin rotaţie de unul dintre redactorii Sorin Toma, Ştefan Voicu, Silviu Brucan, Nestor Ignat şi Traian Şelmaru. "Nu o dată noi, "scînteiştii", am invidiat libertatea mai mare de mişcare a celor de la România liberă. Calitatea la care m-am referit a Scînteii (de oficios al PCR, – n.n.) impunea redactorului-şef şi întregii redacţii o rigurozitate extremă în formularea şi respectarea liniei politice a conducerii partidului."
"Activul presei de partid", sub tirul criticii
Despre neajunsurile ziarului de căpătâi al presei româneşti după 1948 aflăm informaţii din documentele de arhivă. Din acestea reiese că, în ciuda tirajului de 700.000 de exemplare, activitatea redacţiei îi nemulţumea pe mai-marii partidului în 1951. În acel an, la "ceas aniversar", căci se împlineau 30 de ani de la înfiinţarea PCR, Biroul Politic a pus în discuţie "activul presei de partid".
În prezenţa lui Gh. Dej, Ana Pauker, Iosif Chişinevschi, Alexandru Moghioroş, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş ş.a., ziariştii Sorin Toma, Silviu Brucan şi Ştefan Voicu au dat socoteală pentru "carenţele teoretice". Din discuţii, la care s-au angajat toţi membrii Biroului Politic, a reieşit că Scînteia ratase mai toate misiile încredinţate. Nu se remarcase în combaterea imperialismului, în munca de agitaţie şi propagandă, iar lupta împotriva risipei şi vigilenţa împotriva "uneltirilor chiabureşti" fuseseră neglijate.
Nici campania pentru înfiinţarea gospodăriilor colective nu s-ar fi bucurat de sprijinul presei, i-a urecheat atunci Gheorghe Gheorghiu-Dej pe ziarişti. Datoria de a face autocritica redacţiei i-a revenit lui Sorin Toma. Conform obiceiului comuniştilor de pretutindeni, şi-a pus cenuşă în cap, recunoscând lipsurile.
Printre rânduri, a punctat şi câteva realizări. "S-au scris articole de fond, grafice, reportaje, schiţe, lozinci cu privire la entuziasmul patriotic în legătură cu Planul, cu întrecerile socialiste, a spus Sorin Toma. Am publicat scrisori, corespondenţe de la oamenii muncii. În general s-a uzat de un arsenal mai larg, din experienţa presei sovietice.
" Pe alocuri, redactorul-şef al Scînteii s-a ţinut tare în faţa mai-marilor partidului. În chestiunea "demascării chiaburilor", bunăoară: "în ce priveşte problema dacă în demascarea chiaburilor în timpul campaniei agricole n-am împins lucrurile ca să se sară peste cal, eu cred că n-am făcut aceasta şi că în general în chestiunea chiaburilor noi am rămas nu călare, ci dincoace de cal. N-am împins la devieri". Constantin Mitea, fost redactor şef la Scînteia, era, în 1989, consilier responsabil cu presa al lui Nicolae Ceauşescu, ●
"De ce nu ne interesăm şi de ziarişti?"
Greutăţile breslei gazetarilor erau necunoscute conducerii de partid. Din informarea lui S. Toma a reieşit că Scînteia voia, dar nu avea cu cine. În ţară erau puţini corespondenţi locali, mulţi şicanaţi de secretarii organizaţiilor de partid din teritoriu. Pentru specializare în domeniu existau un curs "scurt" de patru luni şi o secţie de presă la şcoala Jdanov.
La gazetă erau invitaţi să scrie muncitori şi ţărani, dar, de cele mai multe ori, articolele lor trebuiau rescrise. Din lipsă de spaţiu, doar 3% din cele 57.000 de scrisori de la "oamenii muncii" au fost publicate. Existau totuşi şi motive de mândrie, credeau cei de la Scînteia. În ultimul an, ziarul ajunsese la un tiraj de 700.000 de exemplare!
Prea puţin, credea însă Ana Pauker, care a trasat şi misiunea ziarului Scînteia. "Linia generală a Scînteii e o linie politică justă şi are caracter internaţionalist şi caracter de gazetă a unui partid care construieşte socialismul, este o gazetă ce are corespondenţi din masă, se bagă în toate problemele de construcţie, de cultură, de educaţie, de învăţământ, de viaţă de partid." Chiar şi macheta ziarului o nemulţumea pe cea supranumită "Passionaria românilor". Titlurile şi distanţele dintre titlu şi text erau prea mari, subtitlurile dispăruseră, iar "reclamele luminoase" lipseau, credea Ana Pauker.
Pe Ştefan Voitec, în schimb, îl deranja cronica literară de pe ultima pagină. "N-ar fi bine să facem o pagină de ideologie şi probleme teoretice sau practice privind comerţul, cooperaţia, a conducătorilor de magazine etc.?", a întrebat atunci fostul socialist, "convertit" la comunism după 1948. L-a contrazis imediat Teodor Iordăchescu, şi el un tovarăş de drum de nădejde al comuniştilor, care a sugerat rubrici periodice fixe, în care să fie tratate subiecte de ideologie, ştiinţă, literatură, artă, filozofie.
Concluzia a tras-o, ca-ntotdeauna, Gheorghiu-Dej. După ce a expus bunele şi relele Scînteii, secretarul general s-a preocupat şi de soarta gazetarilor. "Profesia de ziarist nu e o jucărie. Trebuie făcut şi pentru dânşii ceva. Ne interesăm de industrie, de tot felul de ramuri, de ce nu ne interesăm şi de ziarişti?"
Ce să se facă, Dej nu a mai zis. Nici ceilalţi participanţi la şedinţă nu au menţionat. Dar ziarişti "pe linie ideologică" erau tot mai mulţi în România la acea dată. Fiecare Judeţeană de partid publica propria gazetă, după "chipul şi asemănarea" Scînteii. Cele mai multe, apărute în 1948, au fost botezate sugestiv: Flacăra Roşie (Arad), Secera şi Ciocanul (Argeş), Steagul Roşu (Bacău), Făclia (Cluj), Drumul socialismului (Hunedoara), Zori Noi (Suceava). Altele, precum înainte din judeţele Dolj şi Brăila, aminteau de gazeta interbelică comunistă omonimă.
Un "dezgheţ" ratat
Prin 1958-1959, sub impactul suflului nou impus de N. Hruşciov, Scînteia s-a adaptat şi ea vremurilor. Redactorii au propus atunci preluarea modelului cotidianului Izvestia de la Moscova, cu subiecte diversificate, inclusiv de politică externă, cultură, viaţă cotidiană. S-a apelat mai des şi la scriitori, în timp ce corespondenţii locali au căpătat curaj, semnalând abuzuri.
"În ultimul sfert al deceniului ’50, mi-au deşteptat tot mai mult interesul inovaţiile îndrăzneţe introduse în ziarul Izvestia (oficiosul sovietic pe linie de stat), pe care îl conducea talentatul ziarist Adjubei (ginerele lui Hrusciov), a declarat Sorin Toma într-un interviu acordat în exclusivitate ziarului nostru. Pe scurt: o mare diversitate a tematicii, spirit neconformist, stil viu, neşablonard. M-am dus la Moscova să stau de vorbă cu Adjubei. Nu am fost decepţionat. (...) Reforma propusă, intitulată prudent Acţiunea pentru publicistică, îşi propunea să combată osificarea, cenuşiul în presă (inclusiv poleirea realităţii şi ceea ce era, dar încă nu se numea "limba de lemn"). Timp de un an (aproximativ din noiembrie-decembrie 1958 până în aprilie 1960), redacţia noastră, completată cu noi cadre, a înaintat cu bune rezultate pe această cale." Totul s-a terminat o dată cu demiterea lui Sorin Toma din conducerea ziarului.
Mai târziu, conţinuturile s-au diversificat, dar linia s-a păstrat aceeaşi. Macheta-robot a unui ziar judeţean în 1989 conţinea pe prima pagină evenimentul politic la zi, precum şi fapte din întrecerea socialistă, reportaje despre materialele refolosibile, foto reportaje, articole cu succesele oamenilor muncii din industrie, agricultură, investiţii. Pe pagina următoare se trecea în revistă activitatea sportivă şi culturală – Festivalul Naţional "Cântarea României", lansări de carte, expoziţii –, dar şi a organizaţiilor de masă şi obşteşti (sindicat, UTC, FDUS, pionieri). Subiectele "edilitar-gospodăreşti de interes obştesc" şi "viaţa de partid" monopolizau adesea a treia pagină a ziarului, în timp ce ultima pagină era dedicată actualităţii internaţionale şi micii publicităţi. Trimestrial, ediţia de miercuri "găzduia" pagina femeii sau pagina tineretului. Lunar se făcea loc şi rubricii "Autoconducerea muncitorească şi autogestiunea". Vinerea, se publicau anchete şi reportaje cu tematică socială, precum "Civica", "Raidul nostru", "Pe urmele materialelor publicate", "Pe şleau".
SURSA: JURNALUL
„Scînteia” in perioada 1944 - 1951
„Scînteia” in perioada 1944 - 1951
Începând din 21 septembrie 1944 activitatea acestui tip de presă a fost acceptată, prin „Scînteia” înţelegându-se acel „factor mobilizator în lupta oamenilor muncii pentru înfăptuirea hotărîrilor guvernului, pentru victoria socialismului în patria noastră”.
Prima echipă a Scînteii a fost, din declaraţiile făcute de Silviu Brucan, o adunătură de analfabeţi şi oameni ai muncii, însă numai gazetari nu. Redactorul şef de atunci, Miron Constantinescu, după caracterizarea succintă făcută de Brucan, era „un filozof tobă de carte care avea nevoie de un căligraf şi de un grămătic să-i facă articolele inteligibile”. Îndeobşte, întreaga echipă era atipică, deoarece, din descrierile lui Silviu Brucan, fiecare avea un cusur. Aşadar, era vorba despre Pavel Chirtoacă, specialistul în agricultură, ce avea „o figură scheletică măcinată de boli după anii de puşcărie, Demenyi Iosif Ardeleanu, care ştia mai bine ungureşte decât româneşte, Stela Moghioroş, care ştia mai bine ruseşte decât româneşte şi Matei Socor, care ştia mai bine muzică decât gazetărie”.
Singurul care mai avusese experienţă gazetărească, după cum se autodefinea, era Silviu Brucan, aflat pe postul de secretar general de redacţie. Aşadar, după spusele acestuia, majoritatea membrilor ce întregeau prima echipă a ziarului Scînteia din 21 septembrie 1944, erau amatori, neprofesionişti, în ceea ce priveşte gazetăria. Brucan a ocupat postul de redactor-şef adjunct al ziarului partidului până în 1956, el fiind un „ideolog neînduplecat” ce „a încurajat pe vremea aceea adunarea cu forţa a populaţiei ţărăneşti în gospodăriile colective şi ceruse pedeapsa capitală pentru cei care se opuneau preluării puterii de către comunişti”.
Cu timpul, au fost aduşi în redacţie Nestor Ignat, Ion Călugăru şi Traian Şelmaru, pentru ca „să se mai întărească compoziţia culturală a colectivului redacţional”, după cum menţionează Brucan în aceeaşi carte. Cu toate acestea, reticenţa lui Iosif Chişinevschi faţă de noii „intruşi”, l-a obligat pe acesta să introducă în redacţie câţiva „muncitori fruntaşi”, pentru a stabili o egalitate între intelectualii din redacţie şi „industria grea”. În primul an de publicare legală a Scînteii, celelalte gazete de pe piaţă erau realizate profesional aşa că, spune Silviu Brucan, „eram siliţi să facem faţă concurenţei. Bătălia pentru cititori era aprigă”. Mai mult decât atât, ceea ce se poate lesne vedea din paginile ziarului este că, limba de lemn nu-şi făcuse încă apariţia, iar „duşmanii poporului” (legionari, universitari, chiaburi şi moşieri etc.) erau aspru şi violent criticaţi.
În perioada de aproximativ opt ani (1944-1951), materialele aveau un pronunţat atac asupra „ororilor antonesciene” şi a legionarilor. Fără îndoială însă, atacul comunist avea în vizor pe oricine era sau se considera necomunist, decretând în acesta un „duşman al poporului”. Cu alte cuvinte, aveai la îndemâna doua căi, fie te supui orânduirii impuse cu forţa de socialişti, te reeduci şi accepţi regulile „jocului”, fie accepţi să mori în propria lege şi să devii disident.
Un articol, evident anti-nazist, semnat de Silviu Brucan, sugerează din titlu ideea de zdrobire, de nimicire a „fiarei naziste şi a uneltelor ei din ţară”. Acest text vetuperant nu făcea altceva decât să îndemne „clasa muncitoare din România”, să lupte împotriva „călăilor nazişti, antonescieni şi legionari”, cu scopul de „a ridica România democrată de mâine”. Pentru a accentua şi demonstra cele spuse mai sus referitor la textul semnat de Brucan, iată în continuare un scurt fragment:
„Trădătorii clasei muncitoare vor fi nimiciţi
După ce a dat cea mai grea contribuţie de jertfă românească pe altarul măreţei lupte antifasciste, clasa muncitoare din România se află în fruntea asaltului de nimicire a fiarei hitleriste şi a uneltelor ei din ţară, aducând sprijinul cel mai preţios, cel mai dârz, plin de abnegaţie şi sacrificiu pentru sprijinirea războiului nostru just împotriva Germaniei hitleriste.
Cu elan patriotic, cu o hotărâre nezdruncinată, clasa muncitoare din România pune temelia reconstrucţiei ţării după devastările, jafurile şi nelegiuirile bestiale ale călăilor nazişti, antonescieni şi legionari, păşind cu fermitate la ridicarea României democratice de mâine.”
— Silviu Brucan, Scânteia, anul I, nr. 96, 29 decembrie 1944, p. 3.' Un miner citind Scânteia, 1944
Pe prima pagină apăreau de obicei articole acuzatoare ce instigau la lupta împotriva fasciştilor şi naziştilor. Articolul „Canalia fascistă lucrează” este un alt text calomniator publicat în 13 octombrie 1944 în numărul 22. Iată un fragment ce era dedicat „oamenilor muncii”:
„Uneltele hitleriste pot fi înlăturate numai prin unirea şi solidaritatea muncitorilor. Prin lupta dârză, muncitorimea, alături de toate forţele democratice va şti să impună direcţiunii dela SET şi guvernului însuşi, înlăturarea tuturor duşmanilor poporului român, din aparatul de stat şi din intreprinderile industriale şi comerciale.” - Scânteia, anul I, nr. 22, 13 octombrie, 1944, p. 3.
Sărbătorile naţionale precum 1 Mai, 23 August, 7 Noiembrie erau aniversate în paginile Scânteii aşa cum se cuvenea, cu numere dedicate în totalitate Uniunii Sovietice, tovarăşului Stalin şi tuturor „oamenilor muncii”. Numărul 49 din 8 noiembrie 1944 dedicat „Marii Revoluţii Proletare Socialiste din octombrie 1917”, are un surplus de 12 pagini. Din toate aceste pagini, nici măcar una nu aduce cititorilor un gram de informaţie, alta decât cuvântări, statistici agricole ale U.R.S.S. şi telegrame omagiale în cinstea lui Stalin.
În cele ce urmează sunt prezentate succint câteva titluri ce se revărsau în paginile numărului „mamut”, care abunda în elogii la adresa fratelui de la răsărit, un frate de la care România va învăţa multe lucruri. Aşadar, iată câteve titluri „incitante”: „Trăiască Marea Revoluţie Socialistă din octombrie”, „Armata Roşie”, „Uniunea Sovietică – salvatoarea omenirii”, „Cinematografia sovietică” sau „Eroii muncii” din care un pasaj este demn de reţinut: „Munca este o datorie de onoare. Cine nu munceşte nu mănâncă. Aşa sună art. 12 din Constituţia U.R.S.S.. După acest principiu s’a călăuzit poporul muncitor sovietic în munca sa titanică de a duce şi susţine războiul sfânt pentru apărarea Patriei”.
Atitudinea critică, influenţele reciproce dintre membrii grupurilor, tradiţiile, cultura sunt toate eludate, eliminate. În esenţă, folosirea propagandei prin presă este un „viol psihic”, iar în acest caz, presa acţionează ca un declanşator infailibil de comportament social programat şi poate determina orientarea în direcţia dorită, a atitudinii şi comportamentului publicului. În societatea comunistă, mai ales în perioada lui Ceauşescu, propaganda şi manipularea erau la ordinea zilei. În faţa forţei imense a mass-media, indivizii erau dezarmaţi, intoxicaţi şi hrăniţi cu articole ideologice, ceea ce ducea în final la o vulnerabilitate extremă. Amestecul de adevăruri parţiale cu minciuni credibile, creează într-un final acel produs hibrid numit de comunişti „informaţie oficială”. Ziariştii erau obligaţi să publice astfel de materiale ce prezentau, de fapt, o imagine falsă a realităţii reuşitelor şi progresului. Realitatea era filtrată cu grijă, evenimente dispar şi sunt înlocuite cu expresii şi cuvinte doctrinare plate cu limbă de lemn.
Al doilea număr din Scînteia Poporului.
Tot ceea ce e negativ este pus doar în cârca occidentului, atitudine care este prezentă în materialele din campania anticapitalistă, pentru ca textele despre România să prevadă şi să prezinte doar imaginea unei societăţi perfecte.
În România, în afară de presa aservită puterii, încă de la înfiinţarea sa din 1956, Televiziune naţională a însemnat principalul instrument al propagandei şi manipulării populaţiei. Fiind permanent sub controlul ideologic al puterii politice, televiziunea a avut rolul de îndoctrinare, unde ideologul stalinist şi editorul principal al organului de partid Scînteia, Silviu Brucan, a devenit – prin rotaţia cadrelor – şi directorul TVR. Într-adevăr, „în cei peste 30 de ani de existenţă în regimul comunist, Televiziunea Română a fost o televiziune guvernamentală, fiind subordonată în totalitate factorului politico-ideologic”.
Cum spunea şi Joseph Goebbels – „marele tribun al viului grai şi un propagandist care folosea minciuna într-un mod atât de constant şi de cinic” – „propaganda bună este aceea care duce la succes, iar propaganda rea este aceea care-şi ratează scopul, oricât ar fi de inteligentă, căci propaganda nu are misiunea de a fi inteligentă, ci de a asigura succesul”. Conform studiului făcut de Vladimir Volkoff, Goebbels dispunea de trei sute de ofiţeri şi cinci sute de angajaţi care munceau non-stop la manipularea informaţiei, căci tot „micului doctor” i se atribuie şi următoarea expresie: „o minciună repetată de o mie de ori rămâne minciună, o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr”, căci „propaganda nu are nimic în comun cu adevărul”. Pe de altă parte, într-un alt studiu, acelaşi Goebbels este citat ca spunând: „Noi nu vorbim pentru a spune ceva, ci pentru a obţine un anumit efect”.
SURSA: WIKIPEDIA
Începând din 21 septembrie 1944 activitatea acestui tip de presă a fost acceptată, prin „Scînteia” înţelegându-se acel „factor mobilizator în lupta oamenilor muncii pentru înfăptuirea hotărîrilor guvernului, pentru victoria socialismului în patria noastră”.
Prima echipă a Scînteii a fost, din declaraţiile făcute de Silviu Brucan, o adunătură de analfabeţi şi oameni ai muncii, însă numai gazetari nu. Redactorul şef de atunci, Miron Constantinescu, după caracterizarea succintă făcută de Brucan, era „un filozof tobă de carte care avea nevoie de un căligraf şi de un grămătic să-i facă articolele inteligibile”. Îndeobşte, întreaga echipă era atipică, deoarece, din descrierile lui Silviu Brucan, fiecare avea un cusur. Aşadar, era vorba despre Pavel Chirtoacă, specialistul în agricultură, ce avea „o figură scheletică măcinată de boli după anii de puşcărie, Demenyi Iosif Ardeleanu, care ştia mai bine ungureşte decât româneşte, Stela Moghioroş, care ştia mai bine ruseşte decât româneşte şi Matei Socor, care ştia mai bine muzică decât gazetărie”.
Singurul care mai avusese experienţă gazetărească, după cum se autodefinea, era Silviu Brucan, aflat pe postul de secretar general de redacţie. Aşadar, după spusele acestuia, majoritatea membrilor ce întregeau prima echipă a ziarului Scînteia din 21 septembrie 1944, erau amatori, neprofesionişti, în ceea ce priveşte gazetăria. Brucan a ocupat postul de redactor-şef adjunct al ziarului partidului până în 1956, el fiind un „ideolog neînduplecat” ce „a încurajat pe vremea aceea adunarea cu forţa a populaţiei ţărăneşti în gospodăriile colective şi ceruse pedeapsa capitală pentru cei care se opuneau preluării puterii de către comunişti”.
Cu timpul, au fost aduşi în redacţie Nestor Ignat, Ion Călugăru şi Traian Şelmaru, pentru ca „să se mai întărească compoziţia culturală a colectivului redacţional”, după cum menţionează Brucan în aceeaşi carte. Cu toate acestea, reticenţa lui Iosif Chişinevschi faţă de noii „intruşi”, l-a obligat pe acesta să introducă în redacţie câţiva „muncitori fruntaşi”, pentru a stabili o egalitate între intelectualii din redacţie şi „industria grea”. În primul an de publicare legală a Scînteii, celelalte gazete de pe piaţă erau realizate profesional aşa că, spune Silviu Brucan, „eram siliţi să facem faţă concurenţei. Bătălia pentru cititori era aprigă”. Mai mult decât atât, ceea ce se poate lesne vedea din paginile ziarului este că, limba de lemn nu-şi făcuse încă apariţia, iar „duşmanii poporului” (legionari, universitari, chiaburi şi moşieri etc.) erau aspru şi violent criticaţi.
În perioada de aproximativ opt ani (1944-1951), materialele aveau un pronunţat atac asupra „ororilor antonesciene” şi a legionarilor. Fără îndoială însă, atacul comunist avea în vizor pe oricine era sau se considera necomunist, decretând în acesta un „duşman al poporului”. Cu alte cuvinte, aveai la îndemâna doua căi, fie te supui orânduirii impuse cu forţa de socialişti, te reeduci şi accepţi regulile „jocului”, fie accepţi să mori în propria lege şi să devii disident.
Un articol, evident anti-nazist, semnat de Silviu Brucan, sugerează din titlu ideea de zdrobire, de nimicire a „fiarei naziste şi a uneltelor ei din ţară”. Acest text vetuperant nu făcea altceva decât să îndemne „clasa muncitoare din România”, să lupte împotriva „călăilor nazişti, antonescieni şi legionari”, cu scopul de „a ridica România democrată de mâine”. Pentru a accentua şi demonstra cele spuse mai sus referitor la textul semnat de Brucan, iată în continuare un scurt fragment:
„Trădătorii clasei muncitoare vor fi nimiciţi
După ce a dat cea mai grea contribuţie de jertfă românească pe altarul măreţei lupte antifasciste, clasa muncitoare din România se află în fruntea asaltului de nimicire a fiarei hitleriste şi a uneltelor ei din ţară, aducând sprijinul cel mai preţios, cel mai dârz, plin de abnegaţie şi sacrificiu pentru sprijinirea războiului nostru just împotriva Germaniei hitleriste.
Cu elan patriotic, cu o hotărâre nezdruncinată, clasa muncitoare din România pune temelia reconstrucţiei ţării după devastările, jafurile şi nelegiuirile bestiale ale călăilor nazişti, antonescieni şi legionari, păşind cu fermitate la ridicarea României democratice de mâine.”
— Silviu Brucan, Scânteia, anul I, nr. 96, 29 decembrie 1944, p. 3.' Un miner citind Scânteia, 1944
Pe prima pagină apăreau de obicei articole acuzatoare ce instigau la lupta împotriva fasciştilor şi naziştilor. Articolul „Canalia fascistă lucrează” este un alt text calomniator publicat în 13 octombrie 1944 în numărul 22. Iată un fragment ce era dedicat „oamenilor muncii”:
„Uneltele hitleriste pot fi înlăturate numai prin unirea şi solidaritatea muncitorilor. Prin lupta dârză, muncitorimea, alături de toate forţele democratice va şti să impună direcţiunii dela SET şi guvernului însuşi, înlăturarea tuturor duşmanilor poporului român, din aparatul de stat şi din intreprinderile industriale şi comerciale.” - Scânteia, anul I, nr. 22, 13 octombrie, 1944, p. 3.
Sărbătorile naţionale precum 1 Mai, 23 August, 7 Noiembrie erau aniversate în paginile Scânteii aşa cum se cuvenea, cu numere dedicate în totalitate Uniunii Sovietice, tovarăşului Stalin şi tuturor „oamenilor muncii”. Numărul 49 din 8 noiembrie 1944 dedicat „Marii Revoluţii Proletare Socialiste din octombrie 1917”, are un surplus de 12 pagini. Din toate aceste pagini, nici măcar una nu aduce cititorilor un gram de informaţie, alta decât cuvântări, statistici agricole ale U.R.S.S. şi telegrame omagiale în cinstea lui Stalin.
În cele ce urmează sunt prezentate succint câteva titluri ce se revărsau în paginile numărului „mamut”, care abunda în elogii la adresa fratelui de la răsărit, un frate de la care România va învăţa multe lucruri. Aşadar, iată câteve titluri „incitante”: „Trăiască Marea Revoluţie Socialistă din octombrie”, „Armata Roşie”, „Uniunea Sovietică – salvatoarea omenirii”, „Cinematografia sovietică” sau „Eroii muncii” din care un pasaj este demn de reţinut: „Munca este o datorie de onoare. Cine nu munceşte nu mănâncă. Aşa sună art. 12 din Constituţia U.R.S.S.. După acest principiu s’a călăuzit poporul muncitor sovietic în munca sa titanică de a duce şi susţine războiul sfânt pentru apărarea Patriei”.
Atitudinea critică, influenţele reciproce dintre membrii grupurilor, tradiţiile, cultura sunt toate eludate, eliminate. În esenţă, folosirea propagandei prin presă este un „viol psihic”, iar în acest caz, presa acţionează ca un declanşator infailibil de comportament social programat şi poate determina orientarea în direcţia dorită, a atitudinii şi comportamentului publicului. În societatea comunistă, mai ales în perioada lui Ceauşescu, propaganda şi manipularea erau la ordinea zilei. În faţa forţei imense a mass-media, indivizii erau dezarmaţi, intoxicaţi şi hrăniţi cu articole ideologice, ceea ce ducea în final la o vulnerabilitate extremă. Amestecul de adevăruri parţiale cu minciuni credibile, creează într-un final acel produs hibrid numit de comunişti „informaţie oficială”. Ziariştii erau obligaţi să publice astfel de materiale ce prezentau, de fapt, o imagine falsă a realităţii reuşitelor şi progresului. Realitatea era filtrată cu grijă, evenimente dispar şi sunt înlocuite cu expresii şi cuvinte doctrinare plate cu limbă de lemn.
Al doilea număr din Scînteia Poporului.
Tot ceea ce e negativ este pus doar în cârca occidentului, atitudine care este prezentă în materialele din campania anticapitalistă, pentru ca textele despre România să prevadă şi să prezinte doar imaginea unei societăţi perfecte.
În România, în afară de presa aservită puterii, încă de la înfiinţarea sa din 1956, Televiziune naţională a însemnat principalul instrument al propagandei şi manipulării populaţiei. Fiind permanent sub controlul ideologic al puterii politice, televiziunea a avut rolul de îndoctrinare, unde ideologul stalinist şi editorul principal al organului de partid Scînteia, Silviu Brucan, a devenit – prin rotaţia cadrelor – şi directorul TVR. Într-adevăr, „în cei peste 30 de ani de existenţă în regimul comunist, Televiziunea Română a fost o televiziune guvernamentală, fiind subordonată în totalitate factorului politico-ideologic”.
Cum spunea şi Joseph Goebbels – „marele tribun al viului grai şi un propagandist care folosea minciuna într-un mod atât de constant şi de cinic” – „propaganda bună este aceea care duce la succes, iar propaganda rea este aceea care-şi ratează scopul, oricât ar fi de inteligentă, căci propaganda nu are misiunea de a fi inteligentă, ci de a asigura succesul”. Conform studiului făcut de Vladimir Volkoff, Goebbels dispunea de trei sute de ofiţeri şi cinci sute de angajaţi care munceau non-stop la manipularea informaţiei, căci tot „micului doctor” i se atribuie şi următoarea expresie: „o minciună repetată de o mie de ori rămâne minciună, o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr”, căci „propaganda nu are nimic în comun cu adevărul”. Pe de altă parte, într-un alt studiu, acelaşi Goebbels este citat ca spunând: „Noi nu vorbim pentru a spune ceva, ci pentru a obţine un anumit efect”.
SURSA: WIKIPEDIA