„Fals tratat de manipulare”, de Ana Blandiana
„Fals tratat de manipulare”, de Ana Blandiana - „...O carte despre mine si timpul pe care l-am strabatut: un timp in ebulitie, bulversat de vantul batand mereu din alta directie a istoriei, spulberand sensurile, dar nu si incapatanarea mea de a le intelege.
Nu am scris aceasta carte pentru a transmite un adevar pe care eu il detin, ci pentru a gasi un adevar de care eu am nevoie. Sensul ei nu este sa acopere, ci sa descopere ceva.“ - Ana Blandiana
Nu am scris aceasta carte pentru a transmite un adevar pe care eu il detin, ci pentru a gasi un adevar de care eu am nevoie. Sensul ei nu este sa acopere, ci sa descopere ceva.“ - Ana Blandiana
Cartea aceasta „nu este o încercare de a-mi povesti viaţa, ci o încercare de a o înţelege” – scrie Ana Blandiana în chiar primul text, „Biografia unei obsesii”, din volumul cu 480 de pagini, „Fals tratat de manipulare”. Ca şi „Pseudokinegetikos -fals tratat de vânătoare”, al lui Al. Odobescu, şi tratatul Anei Blandiana depăşeşte sfera domeniului amintit, fiind, în fapt, un loc de expunere a multor idei sociale, filosofice, literare, politice, un alt divan fără astâmpăr al înţeleptului cu lumea. Ana Blandiana nu renunţă nicio clipă la firea (la făptura, cum precizează un copil, la o întâlnire literară) de poet: „Poezia este jurnalul unui animal marin care trăieşte pe uscat şi ar vrea să zboare.”( Carl Sandburg)
Tot un fel de jurnal oferă Ana Blandiana prin intermediul acestei cărţi, dar unul atipic, orânduit după o logică particulară, asemeni însemnărilor memorialistice ale lui Nicolae Manolescu în „Viaţă şi cărţi”. Fenomenul de manipulare a fost simţit de către scriitoare încă din copilărie, odată cu arestarea tatălui preot, când cei care percheziţionau casa au folosit un moment prielnic, al absenţei ei din preajmă, să nu vadă, şi au plasat o armă într-un sertar. Apoi, Blandiana şi soţul ei, Romulus Rusan, au trăit alte scene de „manipulare”, din vremea comunistă, deşi cuvântul a intrat mai târziu în uzul limbii române: acordarea unei vize pentru străinătate în aşa fel încât să nu mai aibă timp să ajungă la eveniment sau chemarea lor de urgenţă, printr-un telefon, la Bucureşti, sub pretextul unei inundaţii în apartament, pentru ca securiştii să poată „vizita” casa de la ţară, la Comana.
Fiecare fragment din această carte conţine o poveste în miniatură, destul de bine esenţializată, interpretată în cheie civică. Nu doar întâmplări cu Alianţa Civică şi destinul unui partid, nu doar personaje emblematice sau îndoielnice, apariţii în balcon, cenzură, calomnii, Piaţa Universităţii, Memorialul Sighet, dar şi amintiri despre satul bunicii, al cărui nume îl poartă în pseudonim, Blandiana, cu rima Ana, despre celelalte nume Otilia Valeria Coman, apoi Rusan, despre Doina, pe care singură şi l-a ales, despre bucuria de-a culege ciuperci, apărute şi dispărute atât de repede, ca un miracol, ca un noroc, despre „fusta Europa Liberă”, tricotată în timpul ascultării postului interzis şi apoi destrămată cam un metru, ca să poată fi purtată, despre cei trei „Nu”, dinainte de Revoluţie, de după Revoluţie şi de-acum, dar şi despre singurătatea în doi, ca formă de conservare, despre solitudinea pe care o vrei tu, soră cu libertatea, nu cea în care te lasă alţii, despre faptul că n-a avut copii şi n-a vrut funcţii, pentru că amândouă responsabilizează şi iau din timpul scrierii, dar şi despre multe alte teme şi frământări scrie Ana Blandiana, în stilul tabletelor pe care le-a semnat ani la rândul în revista „România literară”.
Cartea se încheie cu un text despre timp, timpul văzut inegal, ca o piramidă diferită de la 1 la 30 de ani şi de la 30 la 60 de ani. În „Orologiul fără ore” apar trei tipuri de ceasuri: cel din cimitirul evreiesc din Praga, în care arătătoarele se mişcă înapoi, nu înainte, de parcă ar măsura trecutul, nu viitorul, cel dintr-un film al lui Ingmar Bergman, cu ore, dar fără arătătoare, şi cel inventat de Ana Blandiana, cu arătătoare fără de ore, învârtind ceva ce nu se vede:
„De aceea poate mă simt, scriind, asemenea arătătoarelor orologiului din poem, care se zbat cu disperare să arate nişte ore descompuse, putrezite, uitate, învălmăşite, măturate de curenţi. Ceea ce nu le împiedică să se rotească...”
SURSA: RASUNETUL
Tot un fel de jurnal oferă Ana Blandiana prin intermediul acestei cărţi, dar unul atipic, orânduit după o logică particulară, asemeni însemnărilor memorialistice ale lui Nicolae Manolescu în „Viaţă şi cărţi”. Fenomenul de manipulare a fost simţit de către scriitoare încă din copilărie, odată cu arestarea tatălui preot, când cei care percheziţionau casa au folosit un moment prielnic, al absenţei ei din preajmă, să nu vadă, şi au plasat o armă într-un sertar. Apoi, Blandiana şi soţul ei, Romulus Rusan, au trăit alte scene de „manipulare”, din vremea comunistă, deşi cuvântul a intrat mai târziu în uzul limbii române: acordarea unei vize pentru străinătate în aşa fel încât să nu mai aibă timp să ajungă la eveniment sau chemarea lor de urgenţă, printr-un telefon, la Bucureşti, sub pretextul unei inundaţii în apartament, pentru ca securiştii să poată „vizita” casa de la ţară, la Comana.
Fiecare fragment din această carte conţine o poveste în miniatură, destul de bine esenţializată, interpretată în cheie civică. Nu doar întâmplări cu Alianţa Civică şi destinul unui partid, nu doar personaje emblematice sau îndoielnice, apariţii în balcon, cenzură, calomnii, Piaţa Universităţii, Memorialul Sighet, dar şi amintiri despre satul bunicii, al cărui nume îl poartă în pseudonim, Blandiana, cu rima Ana, despre celelalte nume Otilia Valeria Coman, apoi Rusan, despre Doina, pe care singură şi l-a ales, despre bucuria de-a culege ciuperci, apărute şi dispărute atât de repede, ca un miracol, ca un noroc, despre „fusta Europa Liberă”, tricotată în timpul ascultării postului interzis şi apoi destrămată cam un metru, ca să poată fi purtată, despre cei trei „Nu”, dinainte de Revoluţie, de după Revoluţie şi de-acum, dar şi despre singurătatea în doi, ca formă de conservare, despre solitudinea pe care o vrei tu, soră cu libertatea, nu cea în care te lasă alţii, despre faptul că n-a avut copii şi n-a vrut funcţii, pentru că amândouă responsabilizează şi iau din timpul scrierii, dar şi despre multe alte teme şi frământări scrie Ana Blandiana, în stilul tabletelor pe care le-a semnat ani la rândul în revista „România literară”.
Cartea se încheie cu un text despre timp, timpul văzut inegal, ca o piramidă diferită de la 1 la 30 de ani şi de la 30 la 60 de ani. În „Orologiul fără ore” apar trei tipuri de ceasuri: cel din cimitirul evreiesc din Praga, în care arătătoarele se mişcă înapoi, nu înainte, de parcă ar măsura trecutul, nu viitorul, cel dintr-un film al lui Ingmar Bergman, cu ore, dar fără arătătoare, şi cel inventat de Ana Blandiana, cu arătătoare fără de ore, învârtind ceva ce nu se vede:
„De aceea poate mă simt, scriind, asemenea arătătoarelor orologiului din poem, care se zbat cu disperare să arate nişte ore descompuse, putrezite, uitate, învălmăşite, măturate de curenţi. Ceea ce nu le împiedică să se rotească...”
SURSA: RASUNETUL
Ana Blandiana: „Mă revoltă timpul pierdut în fața televizorului” Autor: Loreta Popa | luni, 17 noiembrie 2014 - Contributors
La un ceai, într-un spațiu intim, Ana Blandiana a povestit despre cea mai recentă carte pe care a scos-o, „Fals tratat de manipulare”, despre politică, cenzură și poezia din închisori. A fi mândru că ești român este o sintagmă pe care o folosesc anumiți oameni care nu au dreptul să o folosească, crede Ana Blandiana. „Tot ce fac ei compromite noțiunea de român. Nu ajută cu nimic. Suntem într-o săptămână specială, am zis că venim aici să ne destindem, dar pur și simplu mă apucă revolta când mă gândesc cât timp am pierdut în ultimele săptămâni în fața televizorului, urmărind ce se întâmplă. Lucrurile au fost atât de senzaționale că nu se putea să stai și să faci altceva. Abia aștept să se termine”. Nu regretă că a intrat în politică și crede că ar repeta experiența dacă ar avea ocazia.
O formă de rezistență, poezia
„Fără acea perioadă, fără mitingurile care au adus rotația de putere, indiferent cât pare de slab Emil Constantinescu acum, nu s-ar fi produs întreruperea domniei unui singur partid.
A fost un mare pas înainte fără de care nu se putea pune problema integrării. Sunt convinsă că a fost ceva util, dar din punctul meu de vedere, ca scriitor, a fost ceva împotriva mea, împotriva destinului meu”, afirmă poeta. Așa a ajuns la crearea Memorialului, pe care îl conduce, după aproape z e c e ani de implicare în viața politică. „Poezia a fost o formă de rezistență în închisori, o strategie. Pur și simplu, acei oameni au rămas în viață pentru că au scris versuri. Nu vorbesc numai de poeți sau scriitori. Domnul Corneliu Coposu povestea că a scris nu știu câte sute de poezii, el nefiind poet. Era un fel de a rămâne viu intelectualmente”, crede Ana Blandiana. Nimic din ce a trăit nu a hotărât singură. În permanență a fost rezultatul unor forțe de sens contrar. „Nu cred că tot ce mi s-a întâmplat a fost pentru că eu am vrut. Gândiți-vă doar la istoria lungă a intrării mele la facultate. De patru ori mi-a fost respins dosarul pe motivul că eram fiică de deținut politic. Este clar că toată adolescența și începutul tinereții mele au fost strâns legate de această poveste care nu avea legătură cu mine și care m-a format”, a încheiat poeta. Seara a stat și sub semnul muzicii, al cărui reprezentant a fost violoncelistul Adrian Naidin.
SURSA: EVZ
La un ceai, într-un spațiu intim, Ana Blandiana a povestit despre cea mai recentă carte pe care a scos-o, „Fals tratat de manipulare”, despre politică, cenzură și poezia din închisori. A fi mândru că ești român este o sintagmă pe care o folosesc anumiți oameni care nu au dreptul să o folosească, crede Ana Blandiana. „Tot ce fac ei compromite noțiunea de român. Nu ajută cu nimic. Suntem într-o săptămână specială, am zis că venim aici să ne destindem, dar pur și simplu mă apucă revolta când mă gândesc cât timp am pierdut în ultimele săptămâni în fața televizorului, urmărind ce se întâmplă. Lucrurile au fost atât de senzaționale că nu se putea să stai și să faci altceva. Abia aștept să se termine”. Nu regretă că a intrat în politică și crede că ar repeta experiența dacă ar avea ocazia.
O formă de rezistență, poezia
„Fără acea perioadă, fără mitingurile care au adus rotația de putere, indiferent cât pare de slab Emil Constantinescu acum, nu s-ar fi produs întreruperea domniei unui singur partid.
A fost un mare pas înainte fără de care nu se putea pune problema integrării. Sunt convinsă că a fost ceva util, dar din punctul meu de vedere, ca scriitor, a fost ceva împotriva mea, împotriva destinului meu”, afirmă poeta. Așa a ajuns la crearea Memorialului, pe care îl conduce, după aproape z e c e ani de implicare în viața politică. „Poezia a fost o formă de rezistență în închisori, o strategie. Pur și simplu, acei oameni au rămas în viață pentru că au scris versuri. Nu vorbesc numai de poeți sau scriitori. Domnul Corneliu Coposu povestea că a scris nu știu câte sute de poezii, el nefiind poet. Era un fel de a rămâne viu intelectualmente”, crede Ana Blandiana. Nimic din ce a trăit nu a hotărât singură. În permanență a fost rezultatul unor forțe de sens contrar. „Nu cred că tot ce mi s-a întâmplat a fost pentru că eu am vrut. Gândiți-vă doar la istoria lungă a intrării mele la facultate. De patru ori mi-a fost respins dosarul pe motivul că eram fiică de deținut politic. Este clar că toată adolescența și începutul tinereții mele au fost strâns legate de această poveste care nu avea legătură cu mine și care m-a format”, a încheiat poeta. Seara a stat și sub semnul muzicii, al cărui reprezentant a fost violoncelistul Adrian Naidin.
SURSA: EVZ
”Fals tratat de manipulare”, de Ana Blandiana
Editura Humanitas, București, 2013
Invitaţia Editurii Humanitas de a prezenta şi modera o întâlnire prilejuită de lansarea la Ploieşti a ultimei cărţi a Anei Blandiana, “Fals tratat de manipulare”, m-a luat complet pe nepregătite. În primul rând, nu citisem cartea, ci doar o recenzie în Revista 22 care mi-a atras atenţia. Mi-am promis atunci (asta acum două luni cred) că trebuie să-mi fac timp şi pentru această carte, însă prins cu atât de multe alte lecturi ţintite, legate de experienţele din Gulagul sovietic, am amânat momentul. De aceea m-am bucurat (chiar dacă iniţial am fost îngrijorat, nu sunt obişnuit cu asemenea onoruri): acum eram obligat s-o citesc! Lectura cărţii este uşoară, plăcută, instructivă, „Falsul tratat de manipulare” fiind fascinant (după cum am reluat în recenzia cărţii de mai jos). Însă cum este omul Ana Blandiana în carne şi oase? Mă aşteptăm la mai multă răceală şi distanţă, dar am regăsit un om plin de căldură, înţelegere, comunicativ, atât de plăcut, pâinea lui Dumnezeu (o expresie care i-ar plăcea, în mod sigur). Dialogul s-a înfiripat din prima secundă. Poate că de vină era impresia mea (destul de justificata) că voi avea în faţă una dintre cele mai remarcabile personalităţi culturale ale României din ultimii 50 de ani, fapt care nu are cum să nu te inhibe şi să nu creeze o distanţă. În sinea ta, îţi spui că o asemenea persoană nu are cum să nu fie altfel. Însă marea calitate a Doamnei Ana Blandiana este tocmai aceasta: printr-o magie, înlătura distanţă care ne separă, coboară de pe piedestal şi-ţi zâmbeşte! Iar personal, amintirea pe care o voi preţui toată viaţa şi care mai îndulceşte din zădărncia pe care deseori o resimt în legătură cu scrisul, se leagă de faptul că Ana Blandiana mă ştia din Revista 22 şi, în plus, mi-a spus că de fiecare dată când trece pe lângă Câmpina, soţul ei, Romulus Rusan îi spune „Ştii, Codruţ Constantinescu locuieşte aici…”
Să scrii o recenzie la o astfel de carte nu este uşor- dar ce este până la urmă o recenzie decât o simplă invitaţie la lectură, fără să aibă cine ştie ce pretenţii academice-moralizatoare? Cartea de memorii a Anei Blandiana[1] este construită cu migală, croşetatată cu sensibilitate, lăsând la o parte criteriul cronologic, având mai multe planuri care se întrepătrund cu o putere articulată de care poate fi capabil doar omul născut să scrie. O posibilă justificare a titlului ales, a ceea ce nu se vrea aceasta carte de confesiuni si judecati: «Poate că toate conflictele dintre oameni s-ar putea explica într-o singură cheie: aceea a dorinţei de a manipula. Nu putem ierta celorlaţi-adversari sau prieteni, n-are nici o importanţă- încercările şi adesea succesul de a ne manipula şi, în egală măsură, refuzul de a se lăsa manipulaţi de noi, după cum ei nu ne iartă rezistenţa pe care le-o opunem şi încăpăţânarea cu care nu renunţăm să-i manipulăm. De fapt, chiar iubirea este o formă de manipulare reciprocă într-un acord deplin până când-fiecare cedând celuilalt totul şi renunţând la punctul său de vedere pentru a-i dărui celui iubit bucuria de a invinge- se petrece o inlocuire a pozitiilor si, in ultima instanta, o topire a punctelor de vedere intr-o magma comuna.» Principalul palier se concentrează asupra trecutului nu chiar atat de îndepărtat, trecutul nostru traumatic, care ne bântuie încă, de aceea extrem de actual. Este şi o oglindă în care ne putem contempla în linişte şi nepăsare. Relevant şi în cazul nostru chiar şi acum, este titlul cărţii scriitorului polonez Bronislaw Wildstein «Un trecut care se încăpăţânează să nu mai treacă»[2]. Mulţi dintre noi (era să scriu Noi toti– ceea ce este o mare eroare) am vrea să vedem acest trecut depăşit, asumat, consumat, însă se pare că nu reuşim complet/deplin/până la capăt. „Fals tratat de manipulare” este şi o istorie persoanală a comunismului şi postcomunismului românesc. Istoria reflectată de Ana Blandiana se poate împărţi în două etape distincte:
1. Cea de dinainte de 1989. Prima amintire despre o manipulare grosolană este plasată pe la 5-6 ani, cand Ana Blandiana a fost martoră la percheziţionarea casei de către agenţii Securităţii şi la plasarea unui pistol pentru ca tatăl ei, preot ortodox, să poată fi arestat. Aceasta a fost prima arestare, cea de a doua având loc în timpul adolescenţei. În descrierea experienţelor din regimul comunist, probabil cel mai emotionant episod este cel redat de Ana Blandiana si care i-ar fi fost povestit de catre un coleg de suferinta de-al tatălului. O imagine suprarealistă chiar. Deţinuţii, printre care şi cei doi se întorceau de la tăiatul stufului din Balta Brăilei când o bucata dintr-un ziar a zburat pana la coloana care se tara inapoi in lagar. Tatăl autoarei a înfăşcat pagina care avea o mare valoare în Gulag (se putea rula şi fabrica o ţigaretă- avea multe întrebuinţări după cum o atesta memoriile din Gulag), dar şi informativă: deţinuţii supuşi unui baraj informaţional complet nu trebuiau să ştie nimic din ce se întâmpla în afara Gulagului. Tatăl său descoperă, ne putem închipui voluptatea cu care un om cult devorează o pagină dintr-un ziar cultural după ani de secetă – recenzia unei antologii de poeme scrisă de câţiva tineri poeţi printre care se afla şi Ana Blandiana, pseudonimul special ales, desemnând satul mamei din jud. Alba pe care tatăl nu avea cum să-l cunosca fiind închis. Tatăl mândru spune colegilor de detenţie „Este fiica mea, cu siguranţă este ea. Blandiana e satul soţiei mele. Fiica mea scria versuri de când era mică. Numai ea poate sa fie.”
Un episod care poate sta alături de cele relatate de Şalamov, Soljeniţîn sau Guinzburg din memoriile lor celebre si clasice despre Gulag. Autoarea analizează toată această lungă perioadă din viaţa ei încercând să înţeleagă resorturile Răului, resimţind de multe ori mai degrabă o stare de empatie decat de condamanarea inchizitorială. Exista si multe amintiri care sunt, probabil, comune multora din cei care au apucat să trăiască înainte de 1989 (ascultarea postului de radio Europa Liberă croşetând o imensă fustă, refuzul de a sta la imensele cozi în perioada de final, preferând în schimb ciupercile-una dintre ele, gigantică, fiind „teleportată” din Comana pe preşul din faţa apartamentului din Bucureşti de catre organele de securitate sau experienţa anuală a înregistrării maşinii de scris la sectia de militie in ideea de a impiedica raspindirea samizdatului). Nu există în această carte un fundamentalism anticomunist, cum ar formula intelectualii stângişti de mucava din Occident şi chiar din România ultimilor ani.
Ana Blandiana
2. Cea de după 1989, o perioadă foarte agitată şi pentru Ana Blandiana, cel puţin în primul deceniu, când a fost puternic implicată în transformările politice care au avut loc în România odată cu înfiinţarea Alianţei Civice, a cărei preşedinte a fost până în 2001, sau apariţia PAC. Sunt multe detalii despre această perioadă care sunt deosebit de interesante, de la transformarea lucrativă a aparatului Securităţii până la informaţii, stări sufleteşti şi imagini din Piaţa Universităţii. În acest context, Ana Blandiana îşi manifestă întregul disperţ faţă de deţinerea puterii într-o lume atât de obsedată de cucerirea şi păstrarea ei. Dependenţa de the ring of power, pentru a prelua din Tolkien, îi poate atinge şi schimba iremediabil şi pe intelectuali, iniţial stimabili. Sunându-l pe Emil Constantinescu după ce acesta devenise preşedinte, acesta o ia din prima tare cu întrebarea ce mai vrei şi tu? (în sensul de funcţie). Involuţia ulterioară a personajului nu avea decât să o confirme: „Dacă aş fi întrebată care este lucrul esenţial pe care l-am învăţat după 1989, cred că aş răspunde că am învăţat că nimic nu se poate face prin procură, că numai ceea ce faci cu mâna ta este făcut şi că orice delegare de intenţie este o trădere de intenţie.”
Un alt plan este cel dezvoltat in jurul unor reflecţii tăioase, foarte pertinente despre prezent. Despre dispariţia încrederii în relaţiile dintre membrii societăţii, Ana Blandiana scrie: „Criza mondială ia în România forma – infinit mai greu de depăşit – a crizei de încredere. Toate catastrofele carora le cădem pradă au la bază incapacitatea noastra de a mai avea încredere unii în alţii. La noi, convingerea fiecăruia că toţi ceilalţi îl vor însela şi că, deci, abilitatea sa va consta în capacitatea de a se apăra înşelând la rândul său se află la originea nu numai a răului, ci şi a sărăciei. (…) Din pacate, anul 1989, care ar fi putut fi, în acest sens, similar anului 1918, a fost un nou început, ratat şi chiar agravant, prin distrugerea iluziilor.” [3]
Remarcabil la aceste memorii este faptul ca Ana Blandiana nu le foloseste drept arma de atac (mai degraba de aparare) pentru a imparti lovituri in stanga si in dreapta in lumea culturala romaneasca, chiar daca sunt relatate nenumarate episoade care au marcat cariera sa scriitoriceasca. Multe din aceste referiri se pot incadra in categoria clarificarilor personale (cazul Emil Constantinescu, Nicolae Manolescu si episodul PAC). Pentru ca acest volum are inserate in structura sa nenumarate introspectii care se axeaza asupra scrisului, genezei ideilor, motivatiei acestei indeletniciri atat de complexe si nu intotdeauna inteleasca de o societate din ce in ce mai abrutizata, lume scriitorilor cu vanitatile ei (episodul celor 2 jurizari la care a luat parte). „Întotdeauna am scris în salturi, în etape şi niciodată nu am fost sigură că etapa următoare va mai avea loc. Pentru că n-am fost în stare să scriu altfel decât ieşind din viaţa mea obişnuită, decupând timpul poeziei din timpul vieţii. Şi, cum această plecare se făcea greu, adesea viaţa refuzând pur şi simplu să se lase întreruptă provizoriu, speranţele şi tensiunea care se acumulaseră aveau un orizont de aşteptare cu valenţe aproape magice. Plecam la scris cum plecau sfinţii în pustie, ca să-l întâlnească pe Dumnezeu, iar ceea ce urma avea uneori într-adevăr trăsăturile miracolului. Când începeam să scriu, nu aveam senzaţia prea plinului care se revărsa, ci mai curând a uimirii ce trecea prin mine.”[4] sau “Acum sunt convinsă că singura deosebire dintre scriitori şi critici este aceea că primii se exprimă folosind ca materie primă confruntarea cu viaţa, în timp ce ceilalţi, criticii, se exprimă folosind ca materie primă confruntarea cu literatura“[5] Greu de definit această adevărată poartă prin care intri ca un neavenit în sufletul curat şi cinstit al unui om curajos.
Cu modestie, am putea cataloga volumul drept un portret realist, prea puţin flatant al societăţii româneşti, dar şi anatomia unui suflet ales. „Până la urmă, singurul lucru cu adevărat de folos în istorie (indiferent ce fel de istorie) sunt modelele. În absenţa lor, ideile şi chiar acţiunile nu folosesc la nimic, ci trec fără să lase urme, ca şi cum n-ar fi existat, ca şi cum toate eforturile pe care le-au presupus nu s-ar fi produs sau s-ar fi produs degeaba. Modelul este cuvântul întrupat, fapta personalizată, omul care exprima ideea şi dovedeşte că ea poate trăi.”[6] Din punctul nostru de vedere, Ana Blandiana este unul din modelele (destul de puţine, daca stăm să le numărăm cu onestitate, din ce în ce mai puţine) pe care ţara asta le poate oferi în ultima jumătate de secol. Faptul că România nu conştientizează care ar trebui să-i fie modelele este una din notele ei proaste (prea multele).
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Elefant.ro/Libris.ro/E-book.
[1] Editura Humanitas, 2013.
[2] Lansată acum două săptămâni la Bucureşti, carte aparută tot la Editura Humanitas.
[3] Pag. 280.
[4] Pag. 332.
[5] Pag. 118-119.
[6] Pag. 171.
Editura Humanitas, București, 2013
Invitaţia Editurii Humanitas de a prezenta şi modera o întâlnire prilejuită de lansarea la Ploieşti a ultimei cărţi a Anei Blandiana, “Fals tratat de manipulare”, m-a luat complet pe nepregătite. În primul rând, nu citisem cartea, ci doar o recenzie în Revista 22 care mi-a atras atenţia. Mi-am promis atunci (asta acum două luni cred) că trebuie să-mi fac timp şi pentru această carte, însă prins cu atât de multe alte lecturi ţintite, legate de experienţele din Gulagul sovietic, am amânat momentul. De aceea m-am bucurat (chiar dacă iniţial am fost îngrijorat, nu sunt obişnuit cu asemenea onoruri): acum eram obligat s-o citesc! Lectura cărţii este uşoară, plăcută, instructivă, „Falsul tratat de manipulare” fiind fascinant (după cum am reluat în recenzia cărţii de mai jos). Însă cum este omul Ana Blandiana în carne şi oase? Mă aşteptăm la mai multă răceală şi distanţă, dar am regăsit un om plin de căldură, înţelegere, comunicativ, atât de plăcut, pâinea lui Dumnezeu (o expresie care i-ar plăcea, în mod sigur). Dialogul s-a înfiripat din prima secundă. Poate că de vină era impresia mea (destul de justificata) că voi avea în faţă una dintre cele mai remarcabile personalităţi culturale ale României din ultimii 50 de ani, fapt care nu are cum să nu te inhibe şi să nu creeze o distanţă. În sinea ta, îţi spui că o asemenea persoană nu are cum să nu fie altfel. Însă marea calitate a Doamnei Ana Blandiana este tocmai aceasta: printr-o magie, înlătura distanţă care ne separă, coboară de pe piedestal şi-ţi zâmbeşte! Iar personal, amintirea pe care o voi preţui toată viaţa şi care mai îndulceşte din zădărncia pe care deseori o resimt în legătură cu scrisul, se leagă de faptul că Ana Blandiana mă ştia din Revista 22 şi, în plus, mi-a spus că de fiecare dată când trece pe lângă Câmpina, soţul ei, Romulus Rusan îi spune „Ştii, Codruţ Constantinescu locuieşte aici…”
Să scrii o recenzie la o astfel de carte nu este uşor- dar ce este până la urmă o recenzie decât o simplă invitaţie la lectură, fără să aibă cine ştie ce pretenţii academice-moralizatoare? Cartea de memorii a Anei Blandiana[1] este construită cu migală, croşetatată cu sensibilitate, lăsând la o parte criteriul cronologic, având mai multe planuri care se întrepătrund cu o putere articulată de care poate fi capabil doar omul născut să scrie. O posibilă justificare a titlului ales, a ceea ce nu se vrea aceasta carte de confesiuni si judecati: «Poate că toate conflictele dintre oameni s-ar putea explica într-o singură cheie: aceea a dorinţei de a manipula. Nu putem ierta celorlaţi-adversari sau prieteni, n-are nici o importanţă- încercările şi adesea succesul de a ne manipula şi, în egală măsură, refuzul de a se lăsa manipulaţi de noi, după cum ei nu ne iartă rezistenţa pe care le-o opunem şi încăpăţânarea cu care nu renunţăm să-i manipulăm. De fapt, chiar iubirea este o formă de manipulare reciprocă într-un acord deplin până când-fiecare cedând celuilalt totul şi renunţând la punctul său de vedere pentru a-i dărui celui iubit bucuria de a invinge- se petrece o inlocuire a pozitiilor si, in ultima instanta, o topire a punctelor de vedere intr-o magma comuna.» Principalul palier se concentrează asupra trecutului nu chiar atat de îndepărtat, trecutul nostru traumatic, care ne bântuie încă, de aceea extrem de actual. Este şi o oglindă în care ne putem contempla în linişte şi nepăsare. Relevant şi în cazul nostru chiar şi acum, este titlul cărţii scriitorului polonez Bronislaw Wildstein «Un trecut care se încăpăţânează să nu mai treacă»[2]. Mulţi dintre noi (era să scriu Noi toti– ceea ce este o mare eroare) am vrea să vedem acest trecut depăşit, asumat, consumat, însă se pare că nu reuşim complet/deplin/până la capăt. „Fals tratat de manipulare” este şi o istorie persoanală a comunismului şi postcomunismului românesc. Istoria reflectată de Ana Blandiana se poate împărţi în două etape distincte:
1. Cea de dinainte de 1989. Prima amintire despre o manipulare grosolană este plasată pe la 5-6 ani, cand Ana Blandiana a fost martoră la percheziţionarea casei de către agenţii Securităţii şi la plasarea unui pistol pentru ca tatăl ei, preot ortodox, să poată fi arestat. Aceasta a fost prima arestare, cea de a doua având loc în timpul adolescenţei. În descrierea experienţelor din regimul comunist, probabil cel mai emotionant episod este cel redat de Ana Blandiana si care i-ar fi fost povestit de catre un coleg de suferinta de-al tatălului. O imagine suprarealistă chiar. Deţinuţii, printre care şi cei doi se întorceau de la tăiatul stufului din Balta Brăilei când o bucata dintr-un ziar a zburat pana la coloana care se tara inapoi in lagar. Tatăl autoarei a înfăşcat pagina care avea o mare valoare în Gulag (se putea rula şi fabrica o ţigaretă- avea multe întrebuinţări după cum o atesta memoriile din Gulag), dar şi informativă: deţinuţii supuşi unui baraj informaţional complet nu trebuiau să ştie nimic din ce se întâmpla în afara Gulagului. Tatăl său descoperă, ne putem închipui voluptatea cu care un om cult devorează o pagină dintr-un ziar cultural după ani de secetă – recenzia unei antologii de poeme scrisă de câţiva tineri poeţi printre care se afla şi Ana Blandiana, pseudonimul special ales, desemnând satul mamei din jud. Alba pe care tatăl nu avea cum să-l cunosca fiind închis. Tatăl mândru spune colegilor de detenţie „Este fiica mea, cu siguranţă este ea. Blandiana e satul soţiei mele. Fiica mea scria versuri de când era mică. Numai ea poate sa fie.”
Un episod care poate sta alături de cele relatate de Şalamov, Soljeniţîn sau Guinzburg din memoriile lor celebre si clasice despre Gulag. Autoarea analizează toată această lungă perioadă din viaţa ei încercând să înţeleagă resorturile Răului, resimţind de multe ori mai degrabă o stare de empatie decat de condamanarea inchizitorială. Exista si multe amintiri care sunt, probabil, comune multora din cei care au apucat să trăiască înainte de 1989 (ascultarea postului de radio Europa Liberă croşetând o imensă fustă, refuzul de a sta la imensele cozi în perioada de final, preferând în schimb ciupercile-una dintre ele, gigantică, fiind „teleportată” din Comana pe preşul din faţa apartamentului din Bucureşti de catre organele de securitate sau experienţa anuală a înregistrării maşinii de scris la sectia de militie in ideea de a impiedica raspindirea samizdatului). Nu există în această carte un fundamentalism anticomunist, cum ar formula intelectualii stângişti de mucava din Occident şi chiar din România ultimilor ani.
Ana Blandiana
2. Cea de după 1989, o perioadă foarte agitată şi pentru Ana Blandiana, cel puţin în primul deceniu, când a fost puternic implicată în transformările politice care au avut loc în România odată cu înfiinţarea Alianţei Civice, a cărei preşedinte a fost până în 2001, sau apariţia PAC. Sunt multe detalii despre această perioadă care sunt deosebit de interesante, de la transformarea lucrativă a aparatului Securităţii până la informaţii, stări sufleteşti şi imagini din Piaţa Universităţii. În acest context, Ana Blandiana îşi manifestă întregul disperţ faţă de deţinerea puterii într-o lume atât de obsedată de cucerirea şi păstrarea ei. Dependenţa de the ring of power, pentru a prelua din Tolkien, îi poate atinge şi schimba iremediabil şi pe intelectuali, iniţial stimabili. Sunându-l pe Emil Constantinescu după ce acesta devenise preşedinte, acesta o ia din prima tare cu întrebarea ce mai vrei şi tu? (în sensul de funcţie). Involuţia ulterioară a personajului nu avea decât să o confirme: „Dacă aş fi întrebată care este lucrul esenţial pe care l-am învăţat după 1989, cred că aş răspunde că am învăţat că nimic nu se poate face prin procură, că numai ceea ce faci cu mâna ta este făcut şi că orice delegare de intenţie este o trădere de intenţie.”
Un alt plan este cel dezvoltat in jurul unor reflecţii tăioase, foarte pertinente despre prezent. Despre dispariţia încrederii în relaţiile dintre membrii societăţii, Ana Blandiana scrie: „Criza mondială ia în România forma – infinit mai greu de depăşit – a crizei de încredere. Toate catastrofele carora le cădem pradă au la bază incapacitatea noastra de a mai avea încredere unii în alţii. La noi, convingerea fiecăruia că toţi ceilalţi îl vor însela şi că, deci, abilitatea sa va consta în capacitatea de a se apăra înşelând la rândul său se află la originea nu numai a răului, ci şi a sărăciei. (…) Din pacate, anul 1989, care ar fi putut fi, în acest sens, similar anului 1918, a fost un nou început, ratat şi chiar agravant, prin distrugerea iluziilor.” [3]
Remarcabil la aceste memorii este faptul ca Ana Blandiana nu le foloseste drept arma de atac (mai degraba de aparare) pentru a imparti lovituri in stanga si in dreapta in lumea culturala romaneasca, chiar daca sunt relatate nenumarate episoade care au marcat cariera sa scriitoriceasca. Multe din aceste referiri se pot incadra in categoria clarificarilor personale (cazul Emil Constantinescu, Nicolae Manolescu si episodul PAC). Pentru ca acest volum are inserate in structura sa nenumarate introspectii care se axeaza asupra scrisului, genezei ideilor, motivatiei acestei indeletniciri atat de complexe si nu intotdeauna inteleasca de o societate din ce in ce mai abrutizata, lume scriitorilor cu vanitatile ei (episodul celor 2 jurizari la care a luat parte). „Întotdeauna am scris în salturi, în etape şi niciodată nu am fost sigură că etapa următoare va mai avea loc. Pentru că n-am fost în stare să scriu altfel decât ieşind din viaţa mea obişnuită, decupând timpul poeziei din timpul vieţii. Şi, cum această plecare se făcea greu, adesea viaţa refuzând pur şi simplu să se lase întreruptă provizoriu, speranţele şi tensiunea care se acumulaseră aveau un orizont de aşteptare cu valenţe aproape magice. Plecam la scris cum plecau sfinţii în pustie, ca să-l întâlnească pe Dumnezeu, iar ceea ce urma avea uneori într-adevăr trăsăturile miracolului. Când începeam să scriu, nu aveam senzaţia prea plinului care se revărsa, ci mai curând a uimirii ce trecea prin mine.”[4] sau “Acum sunt convinsă că singura deosebire dintre scriitori şi critici este aceea că primii se exprimă folosind ca materie primă confruntarea cu viaţa, în timp ce ceilalţi, criticii, se exprimă folosind ca materie primă confruntarea cu literatura“[5] Greu de definit această adevărată poartă prin care intri ca un neavenit în sufletul curat şi cinstit al unui om curajos.
Cu modestie, am putea cataloga volumul drept un portret realist, prea puţin flatant al societăţii româneşti, dar şi anatomia unui suflet ales. „Până la urmă, singurul lucru cu adevărat de folos în istorie (indiferent ce fel de istorie) sunt modelele. În absenţa lor, ideile şi chiar acţiunile nu folosesc la nimic, ci trec fără să lase urme, ca şi cum n-ar fi existat, ca şi cum toate eforturile pe care le-au presupus nu s-ar fi produs sau s-ar fi produs degeaba. Modelul este cuvântul întrupat, fapta personalizată, omul care exprima ideea şi dovedeşte că ea poate trăi.”[6] Din punctul nostru de vedere, Ana Blandiana este unul din modelele (destul de puţine, daca stăm să le numărăm cu onestitate, din ce în ce mai puţine) pe care ţara asta le poate oferi în ultima jumătate de secol. Faptul că România nu conştientizează care ar trebui să-i fie modelele este una din notele ei proaste (prea multele).
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Elefant.ro/Libris.ro/E-book.
[1] Editura Humanitas, 2013.
[2] Lansată acum două săptămâni la Bucureşti, carte aparută tot la Editura Humanitas.
[3] Pag. 280.
[4] Pag. 332.
[5] Pag. 118-119.
[6] Pag. 171.
A convinge şi a manipula de Cosmin Ciotloş
Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, Bucureşti, Edit. Humanitas, 2013, 484 pag. Cartea aceasta n-a fost gândită ca un memorial. (O spune franc şi autoarea, în primul paragraf al prefeţei). Tragedia e că a ajuns, pe parcursul scrierii, să devină unul. Punctul de plecare l-a constituit un examen de conştiinţă: realizând că, nu o dată, alţii au gândit pentru ea, alţii au luat decizii în numele ei, alţii i-au construit ipostazele personale, Ana Blandiana a decis să inventarieze aceste detestabile situaţii.
A rezultat un repertoriu de aproape cinci sute de pagini, ce subîntinde, chiar dacă nu în ordine cronologică, o întreagă biografie. Surpriza trebuie să fi fost cu atât mai mare cu cât situaţia contravenea unui precept de la care poeta s-a străduit să nu se abată nicicând. Încă de la vârsta debutului, aflăm într-un rând (p. 8), deasupra mesei ei de lucru au vegheat constant cuvintele lui Erasmus din Rotterdam: „să nu te laşi folosit de nimeni”. Folosită, făţiş, Ana Blandiana nu pare să se fi lăsat. Rezultă limpede din carte. Dar manipularea are legităţile ei, înspăimântător de subtile. Ele nu ţin cont de voinţa „victimei”. O eludează, operând de obicei prin învăluire, apelând, tot de obicei, la circumstanţe şi la accesorii de tot soiul. Rareori inamicii declaraţi sunt agenţii manipulării. Ei sunt, aşa zicând, previzibili, iar strategiile lor pot fi, cu ceva tact, dezamorsate. Nu e o noutate, iar Ana Blandiana nici n-o prezintă ca şi cum ar fi: „mi-a fost infinit mai greu să rezist la influenţarea de către colegi, parteneri, la manipularea pe baza ideilor comune, în care mi se părea că eu cred mai mult decât ei” (p. 10). Convingerile (fie ele şi etice), cărţile (fie ele şi oneste) au fost, în timp, adevăratele pericole. Faptele, mai puţin.
De altfel, Blandiana nici nu are profilul unui depozitar de întâmplări. În spiritul generaţiei ei (şi, mai departe, în logica necontingentă a lui Camil Petrescu), ea „vede idei”. Aşa încât, cu toată armătura lui narativă, acest Fals tratat de manipulare instrumentează, de fapt, o colecţie de eseuri morale. Problema răului (politic sau doar instrumentat politic) e, aici, o problemă de căpătâi. De la primele pagini, în care e povestită arestarea tatălui printrun truc josnic al celor care operează percheziţia şi până la ultimele, dedicate libertăţii mai degrabă tulburi de după revoluţie.
Spuneam că, aşa cum rezultă din paginile Falsului tratat, viaţa Anei Blandiana arată ca un continuu asediu. Unul reconstituit, dedus din amintiri şi interpretări ale confuziilor istorice succesive. Poate că unele sunt exagerate, poate că uneori autoarea e mai sensibilă decât s-ar cuveni şi vede pretutindeni (chiar şi acolo unde nu sunt) regii şi potemkiniade. Numai că trebuie totodată să-i recunoaştem autoarei dreptul de a specula pe marginea unor episoade ale propriei vieţi. Nereuşind să-şi vadă dosarul de urmărire (deşi cu siguranţă a avut unul), deci rămânând străină de informaţia brută, Blandiana o decantează din suita de dezinformări la care a fost supusă persoana ei (intimă sau publică, după caz). O încercare dificilă, dar cinstită. Spiritul, singur, poate face cât nu fac tonele de documente depozitate în arhive. E, în optica mea, marea calitate a acestei cărţi.
Deşi autoarea n-o spune explicit, e limpede că politicul e adevărata bête noire a Falsului tratat de manipulare. Lumea literară, în care, totuşi, Ana Blandiana a activat atâtea decenii, e pomenită doar secvenţial (ceea ce, pentru cititorul de literatură care sunt, e frustrant) şi doar ca ilustrare a unor cazuri de civism. Dintre puţinele nume cu care, totuşi, ne întâlnim, se remarcă Georgeta Dimisianu, Nicolae Manolescu, Zigu Ornea, Mircea Iorgulescu (a cărui identitate e trecută sub iniţială), Mircea Dinescu, Monica Lovinescu, Emil Hurezeanu, Mircea Zaciu. Şi, desigur, Romulus Rusan. Au fost scriitorii străini de manipularea care face obiectul acestei cărţi? Categorial vorbind, da, pare să spună Ana Blandiana. Nu despre o exonerare în bloc e vorba, ci despre o corectă evaluare a răului făcut. Sigur că a nu premia o carte meritorie este, sub raport valoric, o culpă compromiţătoare. Sigur că a „trage sfori” într-o competiţie în numele amiciţiilor de cafenea e, profesional vorbind, ruşinos. Scena, care descrie o şedinţă a juriului USR dinainte de 1977, e memorabilă. De altfel, ea consemnează prima şi ultima prezenţă a Anei Blandiana în respectivul juriu (pp. 107 - 110). Dar, oricât de dezamăgitoare, astfel de derapaje nu puneau în pericol demnitatea (sau, uneori, viaţa) nimănui. De altfel, pentru Ana Blandiana, viaţa de breaslă (ca instituţie, aşa cum o priveşte, de pildă, Dan C. Mihăilescu) nici nu există. Nu e singura asemenea situaţie. Nici faţă de critica literară, poeta nu se arată mai indulgentă. O respectă, desigur (în virtutea eleganţei intelectuale pe care a profesat-o dintotdeauna), dar o respectă ca act de creaţie, şi nu ca mandatară a autorităţii. Explicaţia derivă din cauze, s-ar zice, şi mai adânci: faţă de propriile scrieri, Blandiana declară (şi n-avem de ce să-i punem la îndoială sinceritatea) că nu resimte, odată încheiate, vreun ataşament special. Un eseu întreg (pp. 116 - 120) e dedicat acestei ciudate, inexplicabile înstrăinări.
Mult mai impresionante însă sunt „episoadele” (deopotrivă ante şi postdecembriste) ai căror protagonişti sunt ura fără cauză, meschinăria ridicată la puterea a treia, terorismul insinuant şi în genere toate aceste boli ale sufletului evoluând de la un capăt la altul pe o claviatură inumană. Mă gândesc, bunăoară, la un eseu ca Lecturile de la Covent Garden. În filigran, el conţine, explicitată precis, toată formula emoţională a acestei cărţi. E vorba despre un eveniment petrecut în 1986, când, invitată la un festival de poezie în Anglia, Ana Blandiana devine, practic, monedă de schimb în jocul tactic dintre Londra şi Bucureşti. Din ţară, se amână emiterea vizei. Din străinătate, e căutată insistent pentru a se urgenta formalităţile deplasării. Ea n-are, însă, nici un cuvânt de spus. E la mâna autorităţilor şi, mai mult decât să aştepte, nu poate face. Cum nici una dintre părţi nu vrea să-şi asume vreo răspundere, în cele din urmă (ceea ce înseamnă, literal: în ultima clipă), poeta primeşte viza, cu numai câteva ore înainte de îmbarcare. Evident că e prea târziu. (Asta şi scontaseră cei de la Bucureşti). Replica britanică nu întârzie: organizatorii „regizează” momentul cu fineţe. În locul Anei Blandiana, pe scenă e adus un scaun gol. Pe fundal, o înregistrare cu vocea autoarei suplineşte ostentativ absenţa. Dacă n-ar fi de un cinism tulburător (căci singura victimă evidentă e chiar Blandiana), înfruntarea aceasta vanitoasă ar avea aparenţa unei farse.
N-aş fi în schimb foarte aspru cu una dintre urmările acestei „curse pentru manipulare”, care ţine de reflexele de lectură ale epocii. Că, în ţară, textele se citeau „la două capete” (unul al mesajului literar, celălalt, al mesajului politic subversiv), se ştie. Din astfel de texte era alimentat metabolismul Cenzurii. În acelaşi timp, pentru cititorii avertizaţi, poemele ori romanele cu cheie reprezentau supape necesare unui bun reglaj psihic. Niciodată, însă, la noi, decodificarea n-a fost una explicită. Totul rămânea la nivelul sugestiei, care trebuia detectată printre rânduri. Chiar atunci când devenea un bun colectiv (cum i s-a întâmplat chiar Anei Blandiana cu poemele din Întâmplări de pe strada mea), mesajul rămânea unul tacit. Nu la fel proceda, se pare, publicul occidental. Stă mărturie o pagină din acest Fals tratat de manipulare:
„Acelaşi sentiment l-am avut când, după revoluţie, am aflat că marele cotidian londonez „The Independent” publicase pe o pagină întreagă unul dintre cele patru poeme din Amfiteatru, Totul, dând textul românesc, versiunea engleză, o ilustraţie satirică a lui Ceauşescu şi pe tot restul marii pagini de ziar explicaţia, pentru uzul cititorului englez, a fiecărui cuvânt aparent banal al textului, ca să poată înţelege de ce atât de nevinovate cuvinte au putut părea cenzurii comuniste subversive şi cititorului român incendiare. Unele cuvinte erau explicate prin mici povestiri ale unor întâmplări reale sau doar circulând în folclorul bucureştean (cuvântul pisici pus în legătură cu demolarea Spitalului Brâncovenesc, Cântarea României cu o adevărată definire a fenomenului), altele erau descrierea unor cutume ţinând de istoria comunismului (întâmplări la aeroport, steguleţe, portrete cunoscute, lupta popoarelor pentru pace) sau a vieţii cotidiene în comunism (cozi la făină, maşini cu butelii, ţigănci cu kenturi), altele decodificau printr-o informaţie la zi formule ironice, de argou (adidaşi). De altfel, cel puţin în ce priveşte acest ultim cuvânt, informaţia ziaristului Kevin Jackson o depăşea pe a mea. Eu mă gândisem pur şi simplu la pantofii de sport marca Adidas, la care visau toţi adolescenţii din România, în timp ce în „The Independent” explicaţia dată era aceea că adidaşi erau numite în deriziune cele două picioare de porc, pentru care se stătea ore întregi la coadă” (p. 238).
O carte tristă (scrisă fără bucurie, cum spune chiar Ana Blandiana) nu prin ceea ce afirmă, căci orori au fost şi vor mai fi în istorie, ci prin ceea ce lasă să plutească în aer, ca o concluzie tabu: totul poate fi manipulat, mai devreme sau mai târziu. În epoci de dictatură sau în perioadele de acalmie. Înainte şi după revoluţii. Se poate evada din malaxorul acesta? Tot Blandiana oferă o soluţie: se poate, dar numai individual şi numai în oglinda propriei conştiinţe. Refuzând să manipulezi şi alegând calea mai abruptă a persuasiunii.
„Nu sunt făcută să conduc oamenii, ci să-i emoţionez şi să-i conving” (p. 412).
E o frază rostită de autoarea acestei cărţi în prima întâlnire a CFSN.
Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, Bucureşti, Edit. Humanitas, 2013, 484 pag. Cartea aceasta n-a fost gândită ca un memorial. (O spune franc şi autoarea, în primul paragraf al prefeţei). Tragedia e că a ajuns, pe parcursul scrierii, să devină unul. Punctul de plecare l-a constituit un examen de conştiinţă: realizând că, nu o dată, alţii au gândit pentru ea, alţii au luat decizii în numele ei, alţii i-au construit ipostazele personale, Ana Blandiana a decis să inventarieze aceste detestabile situaţii.
A rezultat un repertoriu de aproape cinci sute de pagini, ce subîntinde, chiar dacă nu în ordine cronologică, o întreagă biografie. Surpriza trebuie să fi fost cu atât mai mare cu cât situaţia contravenea unui precept de la care poeta s-a străduit să nu se abată nicicând. Încă de la vârsta debutului, aflăm într-un rând (p. 8), deasupra mesei ei de lucru au vegheat constant cuvintele lui Erasmus din Rotterdam: „să nu te laşi folosit de nimeni”. Folosită, făţiş, Ana Blandiana nu pare să se fi lăsat. Rezultă limpede din carte. Dar manipularea are legităţile ei, înspăimântător de subtile. Ele nu ţin cont de voinţa „victimei”. O eludează, operând de obicei prin învăluire, apelând, tot de obicei, la circumstanţe şi la accesorii de tot soiul. Rareori inamicii declaraţi sunt agenţii manipulării. Ei sunt, aşa zicând, previzibili, iar strategiile lor pot fi, cu ceva tact, dezamorsate. Nu e o noutate, iar Ana Blandiana nici n-o prezintă ca şi cum ar fi: „mi-a fost infinit mai greu să rezist la influenţarea de către colegi, parteneri, la manipularea pe baza ideilor comune, în care mi se părea că eu cred mai mult decât ei” (p. 10). Convingerile (fie ele şi etice), cărţile (fie ele şi oneste) au fost, în timp, adevăratele pericole. Faptele, mai puţin.
De altfel, Blandiana nici nu are profilul unui depozitar de întâmplări. În spiritul generaţiei ei (şi, mai departe, în logica necontingentă a lui Camil Petrescu), ea „vede idei”. Aşa încât, cu toată armătura lui narativă, acest Fals tratat de manipulare instrumentează, de fapt, o colecţie de eseuri morale. Problema răului (politic sau doar instrumentat politic) e, aici, o problemă de căpătâi. De la primele pagini, în care e povestită arestarea tatălui printrun truc josnic al celor care operează percheziţia şi până la ultimele, dedicate libertăţii mai degrabă tulburi de după revoluţie.
Spuneam că, aşa cum rezultă din paginile Falsului tratat, viaţa Anei Blandiana arată ca un continuu asediu. Unul reconstituit, dedus din amintiri şi interpretări ale confuziilor istorice succesive. Poate că unele sunt exagerate, poate că uneori autoarea e mai sensibilă decât s-ar cuveni şi vede pretutindeni (chiar şi acolo unde nu sunt) regii şi potemkiniade. Numai că trebuie totodată să-i recunoaştem autoarei dreptul de a specula pe marginea unor episoade ale propriei vieţi. Nereuşind să-şi vadă dosarul de urmărire (deşi cu siguranţă a avut unul), deci rămânând străină de informaţia brută, Blandiana o decantează din suita de dezinformări la care a fost supusă persoana ei (intimă sau publică, după caz). O încercare dificilă, dar cinstită. Spiritul, singur, poate face cât nu fac tonele de documente depozitate în arhive. E, în optica mea, marea calitate a acestei cărţi.
Deşi autoarea n-o spune explicit, e limpede că politicul e adevărata bête noire a Falsului tratat de manipulare. Lumea literară, în care, totuşi, Ana Blandiana a activat atâtea decenii, e pomenită doar secvenţial (ceea ce, pentru cititorul de literatură care sunt, e frustrant) şi doar ca ilustrare a unor cazuri de civism. Dintre puţinele nume cu care, totuşi, ne întâlnim, se remarcă Georgeta Dimisianu, Nicolae Manolescu, Zigu Ornea, Mircea Iorgulescu (a cărui identitate e trecută sub iniţială), Mircea Dinescu, Monica Lovinescu, Emil Hurezeanu, Mircea Zaciu. Şi, desigur, Romulus Rusan. Au fost scriitorii străini de manipularea care face obiectul acestei cărţi? Categorial vorbind, da, pare să spună Ana Blandiana. Nu despre o exonerare în bloc e vorba, ci despre o corectă evaluare a răului făcut. Sigur că a nu premia o carte meritorie este, sub raport valoric, o culpă compromiţătoare. Sigur că a „trage sfori” într-o competiţie în numele amiciţiilor de cafenea e, profesional vorbind, ruşinos. Scena, care descrie o şedinţă a juriului USR dinainte de 1977, e memorabilă. De altfel, ea consemnează prima şi ultima prezenţă a Anei Blandiana în respectivul juriu (pp. 107 - 110). Dar, oricât de dezamăgitoare, astfel de derapaje nu puneau în pericol demnitatea (sau, uneori, viaţa) nimănui. De altfel, pentru Ana Blandiana, viaţa de breaslă (ca instituţie, aşa cum o priveşte, de pildă, Dan C. Mihăilescu) nici nu există. Nu e singura asemenea situaţie. Nici faţă de critica literară, poeta nu se arată mai indulgentă. O respectă, desigur (în virtutea eleganţei intelectuale pe care a profesat-o dintotdeauna), dar o respectă ca act de creaţie, şi nu ca mandatară a autorităţii. Explicaţia derivă din cauze, s-ar zice, şi mai adânci: faţă de propriile scrieri, Blandiana declară (şi n-avem de ce să-i punem la îndoială sinceritatea) că nu resimte, odată încheiate, vreun ataşament special. Un eseu întreg (pp. 116 - 120) e dedicat acestei ciudate, inexplicabile înstrăinări.
Mult mai impresionante însă sunt „episoadele” (deopotrivă ante şi postdecembriste) ai căror protagonişti sunt ura fără cauză, meschinăria ridicată la puterea a treia, terorismul insinuant şi în genere toate aceste boli ale sufletului evoluând de la un capăt la altul pe o claviatură inumană. Mă gândesc, bunăoară, la un eseu ca Lecturile de la Covent Garden. În filigran, el conţine, explicitată precis, toată formula emoţională a acestei cărţi. E vorba despre un eveniment petrecut în 1986, când, invitată la un festival de poezie în Anglia, Ana Blandiana devine, practic, monedă de schimb în jocul tactic dintre Londra şi Bucureşti. Din ţară, se amână emiterea vizei. Din străinătate, e căutată insistent pentru a se urgenta formalităţile deplasării. Ea n-are, însă, nici un cuvânt de spus. E la mâna autorităţilor şi, mai mult decât să aştepte, nu poate face. Cum nici una dintre părţi nu vrea să-şi asume vreo răspundere, în cele din urmă (ceea ce înseamnă, literal: în ultima clipă), poeta primeşte viza, cu numai câteva ore înainte de îmbarcare. Evident că e prea târziu. (Asta şi scontaseră cei de la Bucureşti). Replica britanică nu întârzie: organizatorii „regizează” momentul cu fineţe. În locul Anei Blandiana, pe scenă e adus un scaun gol. Pe fundal, o înregistrare cu vocea autoarei suplineşte ostentativ absenţa. Dacă n-ar fi de un cinism tulburător (căci singura victimă evidentă e chiar Blandiana), înfruntarea aceasta vanitoasă ar avea aparenţa unei farse.
N-aş fi în schimb foarte aspru cu una dintre urmările acestei „curse pentru manipulare”, care ţine de reflexele de lectură ale epocii. Că, în ţară, textele se citeau „la două capete” (unul al mesajului literar, celălalt, al mesajului politic subversiv), se ştie. Din astfel de texte era alimentat metabolismul Cenzurii. În acelaşi timp, pentru cititorii avertizaţi, poemele ori romanele cu cheie reprezentau supape necesare unui bun reglaj psihic. Niciodată, însă, la noi, decodificarea n-a fost una explicită. Totul rămânea la nivelul sugestiei, care trebuia detectată printre rânduri. Chiar atunci când devenea un bun colectiv (cum i s-a întâmplat chiar Anei Blandiana cu poemele din Întâmplări de pe strada mea), mesajul rămânea unul tacit. Nu la fel proceda, se pare, publicul occidental. Stă mărturie o pagină din acest Fals tratat de manipulare:
„Acelaşi sentiment l-am avut când, după revoluţie, am aflat că marele cotidian londonez „The Independent” publicase pe o pagină întreagă unul dintre cele patru poeme din Amfiteatru, Totul, dând textul românesc, versiunea engleză, o ilustraţie satirică a lui Ceauşescu şi pe tot restul marii pagini de ziar explicaţia, pentru uzul cititorului englez, a fiecărui cuvânt aparent banal al textului, ca să poată înţelege de ce atât de nevinovate cuvinte au putut părea cenzurii comuniste subversive şi cititorului român incendiare. Unele cuvinte erau explicate prin mici povestiri ale unor întâmplări reale sau doar circulând în folclorul bucureştean (cuvântul pisici pus în legătură cu demolarea Spitalului Brâncovenesc, Cântarea României cu o adevărată definire a fenomenului), altele erau descrierea unor cutume ţinând de istoria comunismului (întâmplări la aeroport, steguleţe, portrete cunoscute, lupta popoarelor pentru pace) sau a vieţii cotidiene în comunism (cozi la făină, maşini cu butelii, ţigănci cu kenturi), altele decodificau printr-o informaţie la zi formule ironice, de argou (adidaşi). De altfel, cel puţin în ce priveşte acest ultim cuvânt, informaţia ziaristului Kevin Jackson o depăşea pe a mea. Eu mă gândisem pur şi simplu la pantofii de sport marca Adidas, la care visau toţi adolescenţii din România, în timp ce în „The Independent” explicaţia dată era aceea că adidaşi erau numite în deriziune cele două picioare de porc, pentru care se stătea ore întregi la coadă” (p. 238).
O carte tristă (scrisă fără bucurie, cum spune chiar Ana Blandiana) nu prin ceea ce afirmă, căci orori au fost şi vor mai fi în istorie, ci prin ceea ce lasă să plutească în aer, ca o concluzie tabu: totul poate fi manipulat, mai devreme sau mai târziu. În epoci de dictatură sau în perioadele de acalmie. Înainte şi după revoluţii. Se poate evada din malaxorul acesta? Tot Blandiana oferă o soluţie: se poate, dar numai individual şi numai în oglinda propriei conştiinţe. Refuzând să manipulezi şi alegând calea mai abruptă a persuasiunii.
„Nu sunt făcută să conduc oamenii, ci să-i emoţionez şi să-i conving” (p. 412).
E o frază rostită de autoarea acestei cărţi în prima întâlnire a CFSN.
Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, (fragment 1) LaPunkt
Biografia unei obsesii
Aceasta nu este o carte de memorii, chiar dacă uneori poate să lase această impresie. Ea nu este o încercare de a-mi povesti viaţa, ci o încercare de a o înţelege. De aceea, întâmplările nu urmează o ordine cronologică, ci succesiunea logică a argumentaţiei şi nu sunt legate între ele decât prin asociaţii de idei şi împletiri de obsesii. De fapt, încet, încet, prin selecţie (o selecţie care nu putea fi decât tendenţioasă), obsesiile au fost reduse la una singură, ce ar putea fi definită prin întrebarea: cât din ceea ce am trăit este un rezultat al voinţei mele şi cât se datorează influenţelor, presiunilor şi manipulărilor care s-au exercitat asupra mea? Şi nu mă refer doar la faptul de a fi fost obligată să fac, mă refer şi la faptul, infinit mai grav, de a fi fost uneori convinsă să fac.
În momentul în care mi-am pus pentru prima oară această întrebare cerând un răspuns laborios – din care cartea de faţă nu poate reprezenta, în mod fatal, decât o parte –, întregul drum parcurs mi-a apărut ca un slalom printre diverse încercări de deturnare de la direcţia pe care pornisem, pentru ca următorul pas să fie o altă manevră, de obicei de sens contrar sau cel puţin diferit, în aşa fel încât, cu timpul, traiectoria se rotunjea, se contorsiona şi devenea aproape imposibil să descoperi cât din direcţia iniţială putuse fi păstrat şi, în ultimă instanţă, chiar, care fusese această direcţie. Au încercat să mă manipuleze oameni, adversari sau colegi, duşmani sau prieteni, instituţii, cărţi, credinţe, idei; fiecare ieşire din singurătate şi fiecare contact cu altcineva sau altceva a fost o încercare – uneori reuşită, alteori nu – de a mă schimba şi de a mă transforma în purtătoarea unui alt destin. Am reţinut, evident, mai ales momentele în care am descoperit la timp intenţia de deturnare şi am reuşit s-o parez sau, dimpotrivă, pe cele pe care, descoperite prea târziu sau chiar mult după ce se produseseră, nu am reuşit să le împiedic să mă marcheze. Dar câte alte momente au trecut prin mine şi m-au transformat fără măcar să le observ, uneori atât de subtil, încât nu au lăsat nici o urmă vizibilă, insinuate în adâncul proceselor chimice? Alteori, dimpotrivă, au lăsat pete de neşters şi malformaţii pe care le descopeream târziu cu oroare, fără să fiu în stare să-mi amintesc de când le purtam şi ce le provocase. Oricum, manipulată de alţii sau numai de propriile mele iluzii, am fost întotdeauna liberă în sensul revoltei împotriva răului, niciodată în sensul indiferenţei faţă de el.
Nu fac parte dintre scriitorii care se gândesc dinainte de a debuta la momentul în care vor ajunge să-şi scrie memoriile, trudind pe parcursul întregii vieţi ca secretari conştiincioşi ai propriei deveniri sau ca arhivari ai gloriei ce va să vină. Am fost întotdeauna prea grăbită, prea neglijentă şi chiar prea modestă pentru asta. Problema mea era să aflu unde greşeam, din moment ce tot ce făceam pentru a schimba ceva în jurul meu era în zadar. Sau poate că greşeala era chiar încăpăţânarea de a încerca să schimb? N-am notat niciodată decât idei; faptele mi se păreau întotdeauna lipsite de importanţă, iar propria mea devenire demnă de interes doar în funcţie de numărul de pagini pe care am fost în stare, scriindu-le, să le salvez de neant. Ceea ce încerc să fac acum nu este, deci, descrierea unei istorii ştiute, ci investigarea unor întâmplări din punctul de vedere al întrebării exasperate de la care am pornit şi care – asemenea unui magnet care, plimbat peste o suprafaţă acoperită cu pilitură de fier, o ordonează, dându-i formă, structură şi sens – poate să schimbe nu numai perspectiva, ci şi conţinutul poveştii. Desigur, subiectul investigaţiei sunt eu însămi, dar ceea ce mi se pare important este faptul că nu e vorba doar de un studiu de caz, că mai tulburător decât exemplificările, decât răspunsurile la întrebare (cine pe cine manipulează, cine reuşeşte şi cine nu reuşeşte să manipuleze sau să nu se lase manipulat) este adevărul că în centrul tuturor forţelor, lucrurilor, faptelor, întâmplărilor, personajelor stă – asemenea unui soare negru ordonator de lumi scoase din haos pentru a fi dependente – dorinţa de a manipula. Iar aceasta nu este o inovaţie a istoriei recente. Se spune că regele indian Asoka (273 î.Hr.) a înfiinţat societatea secretă a celor 9 înţelepţi care deţineau toată înţelepciunea lumii, fiecare fiind responsabilul unuia dintre domeniile cunoaşterii. Primul dintre aceste domenii era cel al tehnicilor de propagandă şi de manipulare a maselor, al ştiinţei atotputernice prin care, stăpânindu-se gândirea mulţimilor, putea fi guvernată lumea.
Aceasta este prima dintre cărţile mele pe care am scris-o fără bucurie, chiar cu un anumit resentiment născut din obligaţia de a o scrie. O obligaţie care mă umileşte, aşa cum mă umileşte obligaţia de a-mi face investigaţii medicale când nu mă simt bine. Ca şi pe plan medical, trebuie să accept să mă expun, să mă las cercetată (faptul că eu însămi sunt cercetătorul nu schimbă întru nimic lucrurile) şi să aştept cu emoţie rezultatul cercetărilor. Desigur, este şi o carte de amintiri, doar în măsura în care amintirile pot deveni argumente. Dar ea nu va avea cu siguranţă nimic comun cu acele opuscule în care diferite per sonaje publice îşi povestesc experienţa politică recentă pentru a o consolida pe cea viitoare, folosind fraze mai mult sau mai puţin lemnoase, mai mult sau mai puţin proprii, ca să-şi acopere greşelile şi să-şi pună în valoare adevărurile. Şi asta pentru simplul motiv că nu am scris această carte pentru a transmite un adevăr pe care eu îl deţin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie. Sensul ei nu este să acopere, ci să descopere ceva. Şi anume, răspunsul meu la întrebările pe care singură mi le pun în legătură cu propria mea condiţie şi propria mea evoluţie.De câte ori am fost întrebată – şi am fost întrebată de multe ori – ce aş vrea să schimb, dacă aş putea, în viaţa mea trecută, am răspuns că aş vrea să fi debutat cu al doilea volum. Apărut după patru ani de interdicţie – declanşată imediat ce debutasem cu două poezii în ultima clasă de liceu –, primul volum ocupă în biografia umilinţelor mele unul dintre primele locuri. El m-a învăţat că numele cules pe o copertă, departe de a fi semnul unei victorii, poate fi momeala cu care eşti prins într-o capcană menită să te dreseze. Visasem sfârşitul interdicţiei ca pe o formă de libertate şi se dovedea doar o formă de manipulare. În pofida succesului pe care l-a repurtat şi care a însemnat lansarea mea în lumea literară, acest volum este pentru mine simbolul neputinţei în faţa sistemului, în faţa capacităţii şi a neruşinării acestuia de a manipula. Cu strofe tăiate, cu versuri adăugate, cu titluri schimbate, cu atâtea cuvinte înlocuite, încât reuşeam cu greu să refac în minte forma iniţială, răsfoirea primului exemplar al debutului a fost pentru mine un şoc a cărui intensitate s-a transformat într-o lecţie pentru toată viaţa. Am izbucnit, cu el în mână, în plâns, un plâns a cărui amintire aveam să o folosesc profilactic de nenumărate ori. A fost o lecţie pe care n-am uitat-o niciodată şi care a contribuit esenţial la formarea omului şi autorului care am devenit. Nu a fost ultima oară când am descoperit că tot răul este spre bine.
Ani de zile, deasupra mesei mele de lucru a stat prinsă într-un ac o propoziţie a lui Erasmus din Rotterdam: „Să nu te laşi folosit de nimeni“. Era la începutul anilor ’90, când am descoperit cât de simplu era înainte să mă feresc de duşmani şi cât era de complicat acum să-i deosebesc de prieteni. La asta se adăuga faptul că, forţele politice şi componentele societăţii diversificându-se şi noţiunea de imagine devenind o faţetă determinantă a noţiunii de putere, asaltul celor care aveau ne voie să-şi anexeze un gest, o replică, o figură, un destin – ce puteau fi utile ornamental, puteau fi maculate sau puteau fi folosite ca detergent – a devenit tot mai agasant şi tot mai periculos, obligându-mă la o obositoare continuitate a atenţiei. Îmi amintesc încă mirarea mea aproape amuzată din ’90 când au început să apară împotriva mea în presă primele insulte şi calomnii. Mi se părea de neînchipuit că m-ar putea atinge, că mi-ar putea face rău, că le-ar putea crede cineva. Nici o clipă nu mi-am pus problema că aş putea fi erodată de aceste terfeliri vulgare, absolut neverosimile. Au trebuit să treacă ani de neobosită murdărire ca să încep să înţeleg că nu sunt de nedistrus, că pot fi dizolvată în noroi.
Nu înseamnă că problema era pentru mine nouă. Cândva, la jumătatea anilor ’80,făcusem o adevărată obsesie din întrebarea dacă nu cumva ar trebui să încetez să mai lupt cu cenzura şi, deci, să mai încerc să apar, din moment ce orice victorie pe care o repurtam, reuşind să public o carte adevărată, era automat manipulată de cei ce încercaseră să o împiedice, devenind un argument real al unei libertăţi inexistente. Atenţia şi precauţia mea trebuiau atunci să funcţioneze în acelaşi timp şi cu aceeaşi intensitate în două direcţii opuse: pe de o parte, să evit represiunea, iar pe de altă parte, să evit falsa impresie că represiunea nu există. Ceea ce era nu numai greu, ci aproape imposibil, pentru simplul motiv că evi tarea unuia dintre braţele alternativei te arunca teoretic în braţele celeilalte. Şi totuşi, mi s-a părut, cel puţin din punct de vedere nervos, suportabil, pentru că aşa cum erau, riscante, perfide şi contra dictorii, pericolele veneau totuşi dintr-o singură direcţie, ceea ce simplifica lucrurile şi făcea lumea să se deseneze clar, fără nuanţe, în alb şi negru. Mai târziu, în condiţii de libertate, albul şi negrul au dispărut, albul putrezind şi descompunându-se în nenumăratele culori din care se născuse, în timp ce negrul se travestea, încercând să se combine cu nuanţele pe care reuşea să le manipuleze, să formeze nesfâr şite şi confuze game de griuri. Totuşi, atenţia de decenii îmi formase ochiul, eram în continuare în stare să-i recunosc pe vechii adversari sub indiferent ce travesti. E adevărat că în decembrie ’89, timp de câteva zile, a existat un hiatus, o între rupere produsă de orbitoarea lumină a libertăţii apărute prea brusc, o scurtă perioadă în care n-am mai reuşit să discern aproape nimic, până când ochiul s-a acomodat şi obişnuit cu lumina. Apoi, ceea ce m-a tulburat a fost felul în care încercau să mă folosească cei despre care credeam că îmi sunt asemnea. Prima dintre formele de manipulare fiind chiar ideea mea, pentru care nu am pe cine să învinuiesc, referitoare la aceste iluzorii similitudini.
Pentru că, dacă am putut rezista adesea la manevrarea de către duşmani, mi-a fost infinit mai greu să rezist la influenţarea de către colegi, parteneri, la manipularea pe baza ideilor comune, în care mi se părea că eu cred mai mult decât ei. De fapt, poate că toate conflictele dintre oameni s-ar putea explica într-o singură cheie: aceea a dorinţei de a manipula. Nu putem ierta celorlalţi – adversari sau prieteni, n-are nici o importanţă – încercările şi adesea succesul de a ne manipula şi, în egală măsură, refuzul de a se lăsa manipulaţi de noi, după cum ei nu ne iartă rezistenţa pe care le-o opunem şi încăpăţânarea cu care nu renunţăm să-i manipulăm. De fapt, chiar şi iubirea este o formă de manipulare reciprocă într-un acord deplin până când – fiecare cedând celuilalt totul şi renunţând la punctul său de vedere pentru a-i dărui celui iubit bucuria de a învinge – se petrece o înlocuire a poziţiilor şi, în ultimă instanţă, o topire a punctelor de vedere diferite într-o magmă comună. Dar, din colo de toate acestea, cea mai periculoasă dintre formele de manipulare căreia i-am căzut victimă a fost capacitatea mea de a mă iluziona, de a mă entuziasma, de a începe prin a avea încredere. Totul izvorând dintr-o deficienţă de imaginaţie, din incapacitatea de a-mi imagina că celălalt este altfel decât mine. Deşi repetatele experienţe şi dezamăgiri ar fi trebuit să mă dezbare de această naivitate de care ţineam cu dinţii. Nu eram incapabilă să văd diferenţele, ci mi se părea mai uşor să nu le văd decât să le accept.
Şi tot ce puteam să inventez împotriva evidenţei era singurătatea. Nu ştiu un alt lucru pe care să-l fi construit cu mai multe eforturi şi cu mai firave rezultate.
Apoi, principalul lucru pe care l-am învăţat după ’89 a fost că, dacă mă hotărăsc să-mi părăsesc singurătatea, dacă vreau să realizez ceva ce nu pot face singură – chiar dacă eu fac cea mai mare parte –, dacă vreau să colaborez şi cu alţii, trebuie să învăţ să văd numai partea bună a celor cu care colaborez, încercând să nu o văd pe cea rea. Iar dacă nu reuşesc, dacă aceasta din urmă este prea mare, să renunţ la colaborare. Era, de fapt, o întoarcere la punctul de pornire, o închidere a cercului pe altă treaptă, mai realistă, cu deosebirea că de data aceasta naivitatea era ţinută sub control şi devenea un element al construcţiei. Cei ce mă foloseau – indiferent din ce motiv şi cu ce scop – erau folosiţi la rândul lor pentru realizarea operei care devenea, astfel, mai mult sau mai puţin, comună.
Ana Blandiana, „Fals tratat de manipulare”, Humanitas, 2013
Biografia unei obsesii
Aceasta nu este o carte de memorii, chiar dacă uneori poate să lase această impresie. Ea nu este o încercare de a-mi povesti viaţa, ci o încercare de a o înţelege. De aceea, întâmplările nu urmează o ordine cronologică, ci succesiunea logică a argumentaţiei şi nu sunt legate între ele decât prin asociaţii de idei şi împletiri de obsesii. De fapt, încet, încet, prin selecţie (o selecţie care nu putea fi decât tendenţioasă), obsesiile au fost reduse la una singură, ce ar putea fi definită prin întrebarea: cât din ceea ce am trăit este un rezultat al voinţei mele şi cât se datorează influenţelor, presiunilor şi manipulărilor care s-au exercitat asupra mea? Şi nu mă refer doar la faptul de a fi fost obligată să fac, mă refer şi la faptul, infinit mai grav, de a fi fost uneori convinsă să fac.
În momentul în care mi-am pus pentru prima oară această întrebare cerând un răspuns laborios – din care cartea de faţă nu poate reprezenta, în mod fatal, decât o parte –, întregul drum parcurs mi-a apărut ca un slalom printre diverse încercări de deturnare de la direcţia pe care pornisem, pentru ca următorul pas să fie o altă manevră, de obicei de sens contrar sau cel puţin diferit, în aşa fel încât, cu timpul, traiectoria se rotunjea, se contorsiona şi devenea aproape imposibil să descoperi cât din direcţia iniţială putuse fi păstrat şi, în ultimă instanţă, chiar, care fusese această direcţie. Au încercat să mă manipuleze oameni, adversari sau colegi, duşmani sau prieteni, instituţii, cărţi, credinţe, idei; fiecare ieşire din singurătate şi fiecare contact cu altcineva sau altceva a fost o încercare – uneori reuşită, alteori nu – de a mă schimba şi de a mă transforma în purtătoarea unui alt destin. Am reţinut, evident, mai ales momentele în care am descoperit la timp intenţia de deturnare şi am reuşit s-o parez sau, dimpotrivă, pe cele pe care, descoperite prea târziu sau chiar mult după ce se produseseră, nu am reuşit să le împiedic să mă marcheze. Dar câte alte momente au trecut prin mine şi m-au transformat fără măcar să le observ, uneori atât de subtil, încât nu au lăsat nici o urmă vizibilă, insinuate în adâncul proceselor chimice? Alteori, dimpotrivă, au lăsat pete de neşters şi malformaţii pe care le descopeream târziu cu oroare, fără să fiu în stare să-mi amintesc de când le purtam şi ce le provocase. Oricum, manipulată de alţii sau numai de propriile mele iluzii, am fost întotdeauna liberă în sensul revoltei împotriva răului, niciodată în sensul indiferenţei faţă de el.
Nu fac parte dintre scriitorii care se gândesc dinainte de a debuta la momentul în care vor ajunge să-şi scrie memoriile, trudind pe parcursul întregii vieţi ca secretari conştiincioşi ai propriei deveniri sau ca arhivari ai gloriei ce va să vină. Am fost întotdeauna prea grăbită, prea neglijentă şi chiar prea modestă pentru asta. Problema mea era să aflu unde greşeam, din moment ce tot ce făceam pentru a schimba ceva în jurul meu era în zadar. Sau poate că greşeala era chiar încăpăţânarea de a încerca să schimb? N-am notat niciodată decât idei; faptele mi se păreau întotdeauna lipsite de importanţă, iar propria mea devenire demnă de interes doar în funcţie de numărul de pagini pe care am fost în stare, scriindu-le, să le salvez de neant. Ceea ce încerc să fac acum nu este, deci, descrierea unei istorii ştiute, ci investigarea unor întâmplări din punctul de vedere al întrebării exasperate de la care am pornit şi care – asemenea unui magnet care, plimbat peste o suprafaţă acoperită cu pilitură de fier, o ordonează, dându-i formă, structură şi sens – poate să schimbe nu numai perspectiva, ci şi conţinutul poveştii. Desigur, subiectul investigaţiei sunt eu însămi, dar ceea ce mi se pare important este faptul că nu e vorba doar de un studiu de caz, că mai tulburător decât exemplificările, decât răspunsurile la întrebare (cine pe cine manipulează, cine reuşeşte şi cine nu reuşeşte să manipuleze sau să nu se lase manipulat) este adevărul că în centrul tuturor forţelor, lucrurilor, faptelor, întâmplărilor, personajelor stă – asemenea unui soare negru ordonator de lumi scoase din haos pentru a fi dependente – dorinţa de a manipula. Iar aceasta nu este o inovaţie a istoriei recente. Se spune că regele indian Asoka (273 î.Hr.) a înfiinţat societatea secretă a celor 9 înţelepţi care deţineau toată înţelepciunea lumii, fiecare fiind responsabilul unuia dintre domeniile cunoaşterii. Primul dintre aceste domenii era cel al tehnicilor de propagandă şi de manipulare a maselor, al ştiinţei atotputernice prin care, stăpânindu-se gândirea mulţimilor, putea fi guvernată lumea.
Aceasta este prima dintre cărţile mele pe care am scris-o fără bucurie, chiar cu un anumit resentiment născut din obligaţia de a o scrie. O obligaţie care mă umileşte, aşa cum mă umileşte obligaţia de a-mi face investigaţii medicale când nu mă simt bine. Ca şi pe plan medical, trebuie să accept să mă expun, să mă las cercetată (faptul că eu însămi sunt cercetătorul nu schimbă întru nimic lucrurile) şi să aştept cu emoţie rezultatul cercetărilor. Desigur, este şi o carte de amintiri, doar în măsura în care amintirile pot deveni argumente. Dar ea nu va avea cu siguranţă nimic comun cu acele opuscule în care diferite per sonaje publice îşi povestesc experienţa politică recentă pentru a o consolida pe cea viitoare, folosind fraze mai mult sau mai puţin lemnoase, mai mult sau mai puţin proprii, ca să-şi acopere greşelile şi să-şi pună în valoare adevărurile. Şi asta pentru simplul motiv că nu am scris această carte pentru a transmite un adevăr pe care eu îl deţin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie. Sensul ei nu este să acopere, ci să descopere ceva. Şi anume, răspunsul meu la întrebările pe care singură mi le pun în legătură cu propria mea condiţie şi propria mea evoluţie.De câte ori am fost întrebată – şi am fost întrebată de multe ori – ce aş vrea să schimb, dacă aş putea, în viaţa mea trecută, am răspuns că aş vrea să fi debutat cu al doilea volum. Apărut după patru ani de interdicţie – declanşată imediat ce debutasem cu două poezii în ultima clasă de liceu –, primul volum ocupă în biografia umilinţelor mele unul dintre primele locuri. El m-a învăţat că numele cules pe o copertă, departe de a fi semnul unei victorii, poate fi momeala cu care eşti prins într-o capcană menită să te dreseze. Visasem sfârşitul interdicţiei ca pe o formă de libertate şi se dovedea doar o formă de manipulare. În pofida succesului pe care l-a repurtat şi care a însemnat lansarea mea în lumea literară, acest volum este pentru mine simbolul neputinţei în faţa sistemului, în faţa capacităţii şi a neruşinării acestuia de a manipula. Cu strofe tăiate, cu versuri adăugate, cu titluri schimbate, cu atâtea cuvinte înlocuite, încât reuşeam cu greu să refac în minte forma iniţială, răsfoirea primului exemplar al debutului a fost pentru mine un şoc a cărui intensitate s-a transformat într-o lecţie pentru toată viaţa. Am izbucnit, cu el în mână, în plâns, un plâns a cărui amintire aveam să o folosesc profilactic de nenumărate ori. A fost o lecţie pe care n-am uitat-o niciodată şi care a contribuit esenţial la formarea omului şi autorului care am devenit. Nu a fost ultima oară când am descoperit că tot răul este spre bine.
Ani de zile, deasupra mesei mele de lucru a stat prinsă într-un ac o propoziţie a lui Erasmus din Rotterdam: „Să nu te laşi folosit de nimeni“. Era la începutul anilor ’90, când am descoperit cât de simplu era înainte să mă feresc de duşmani şi cât era de complicat acum să-i deosebesc de prieteni. La asta se adăuga faptul că, forţele politice şi componentele societăţii diversificându-se şi noţiunea de imagine devenind o faţetă determinantă a noţiunii de putere, asaltul celor care aveau ne voie să-şi anexeze un gest, o replică, o figură, un destin – ce puteau fi utile ornamental, puteau fi maculate sau puteau fi folosite ca detergent – a devenit tot mai agasant şi tot mai periculos, obligându-mă la o obositoare continuitate a atenţiei. Îmi amintesc încă mirarea mea aproape amuzată din ’90 când au început să apară împotriva mea în presă primele insulte şi calomnii. Mi se părea de neînchipuit că m-ar putea atinge, că mi-ar putea face rău, că le-ar putea crede cineva. Nici o clipă nu mi-am pus problema că aş putea fi erodată de aceste terfeliri vulgare, absolut neverosimile. Au trebuit să treacă ani de neobosită murdărire ca să încep să înţeleg că nu sunt de nedistrus, că pot fi dizolvată în noroi.
Nu înseamnă că problema era pentru mine nouă. Cândva, la jumătatea anilor ’80,făcusem o adevărată obsesie din întrebarea dacă nu cumva ar trebui să încetez să mai lupt cu cenzura şi, deci, să mai încerc să apar, din moment ce orice victorie pe care o repurtam, reuşind să public o carte adevărată, era automat manipulată de cei ce încercaseră să o împiedice, devenind un argument real al unei libertăţi inexistente. Atenţia şi precauţia mea trebuiau atunci să funcţioneze în acelaşi timp şi cu aceeaşi intensitate în două direcţii opuse: pe de o parte, să evit represiunea, iar pe de altă parte, să evit falsa impresie că represiunea nu există. Ceea ce era nu numai greu, ci aproape imposibil, pentru simplul motiv că evi tarea unuia dintre braţele alternativei te arunca teoretic în braţele celeilalte. Şi totuşi, mi s-a părut, cel puţin din punct de vedere nervos, suportabil, pentru că aşa cum erau, riscante, perfide şi contra dictorii, pericolele veneau totuşi dintr-o singură direcţie, ceea ce simplifica lucrurile şi făcea lumea să se deseneze clar, fără nuanţe, în alb şi negru. Mai târziu, în condiţii de libertate, albul şi negrul au dispărut, albul putrezind şi descompunându-se în nenumăratele culori din care se născuse, în timp ce negrul se travestea, încercând să se combine cu nuanţele pe care reuşea să le manipuleze, să formeze nesfâr şite şi confuze game de griuri. Totuşi, atenţia de decenii îmi formase ochiul, eram în continuare în stare să-i recunosc pe vechii adversari sub indiferent ce travesti. E adevărat că în decembrie ’89, timp de câteva zile, a existat un hiatus, o între rupere produsă de orbitoarea lumină a libertăţii apărute prea brusc, o scurtă perioadă în care n-am mai reuşit să discern aproape nimic, până când ochiul s-a acomodat şi obişnuit cu lumina. Apoi, ceea ce m-a tulburat a fost felul în care încercau să mă folosească cei despre care credeam că îmi sunt asemnea. Prima dintre formele de manipulare fiind chiar ideea mea, pentru care nu am pe cine să învinuiesc, referitoare la aceste iluzorii similitudini.
Pentru că, dacă am putut rezista adesea la manevrarea de către duşmani, mi-a fost infinit mai greu să rezist la influenţarea de către colegi, parteneri, la manipularea pe baza ideilor comune, în care mi se părea că eu cred mai mult decât ei. De fapt, poate că toate conflictele dintre oameni s-ar putea explica într-o singură cheie: aceea a dorinţei de a manipula. Nu putem ierta celorlalţi – adversari sau prieteni, n-are nici o importanţă – încercările şi adesea succesul de a ne manipula şi, în egală măsură, refuzul de a se lăsa manipulaţi de noi, după cum ei nu ne iartă rezistenţa pe care le-o opunem şi încăpăţânarea cu care nu renunţăm să-i manipulăm. De fapt, chiar şi iubirea este o formă de manipulare reciprocă într-un acord deplin până când – fiecare cedând celuilalt totul şi renunţând la punctul său de vedere pentru a-i dărui celui iubit bucuria de a învinge – se petrece o înlocuire a poziţiilor şi, în ultimă instanţă, o topire a punctelor de vedere diferite într-o magmă comună. Dar, din colo de toate acestea, cea mai periculoasă dintre formele de manipulare căreia i-am căzut victimă a fost capacitatea mea de a mă iluziona, de a mă entuziasma, de a începe prin a avea încredere. Totul izvorând dintr-o deficienţă de imaginaţie, din incapacitatea de a-mi imagina că celălalt este altfel decât mine. Deşi repetatele experienţe şi dezamăgiri ar fi trebuit să mă dezbare de această naivitate de care ţineam cu dinţii. Nu eram incapabilă să văd diferenţele, ci mi se părea mai uşor să nu le văd decât să le accept.
Şi tot ce puteam să inventez împotriva evidenţei era singurătatea. Nu ştiu un alt lucru pe care să-l fi construit cu mai multe eforturi şi cu mai firave rezultate.
Apoi, principalul lucru pe care l-am învăţat după ’89 a fost că, dacă mă hotărăsc să-mi părăsesc singurătatea, dacă vreau să realizez ceva ce nu pot face singură – chiar dacă eu fac cea mai mare parte –, dacă vreau să colaborez şi cu alţii, trebuie să învăţ să văd numai partea bună a celor cu care colaborez, încercând să nu o văd pe cea rea. Iar dacă nu reuşesc, dacă aceasta din urmă este prea mare, să renunţ la colaborare. Era, de fapt, o întoarcere la punctul de pornire, o închidere a cercului pe altă treaptă, mai realistă, cu deosebirea că de data aceasta naivitatea era ţinută sub control şi devenea un element al construcţiei. Cei ce mă foloseau – indiferent din ce motiv şi cu ce scop – erau folosiţi la rândul lor pentru realizarea operei care devenea, astfel, mai mult sau mai puţin, comună.
Ana Blandiana, „Fals tratat de manipulare”, Humanitas, 2013
Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, (fragment 2) LaPunkt
Numele sfârşitului lumii
Coincidenţa Binelui cu Frumosul – atât de importantă pentru vechii greci, încât i-au inventat un nume, kalokagathia, şi au considerat-o izvorul şi unitatea de măsură a împlinirii
armonioase a fiinţei umane – nu mai spune contemporanilor noştri mare lucru. Şi totuşi, noţiunea nu este doar o relicvă a Antichităţii, rădăcinile creştine ale Europei au preluat-o şi au continuat-o de-a lungul următoarelor două milenii, chiar dacă i-au schimbat centrul de greutate: în timp ce grecii cereau binelui să se aşeze, ca un soclu, la temelia frumuseţii, creştinii făceau din frumuseţe slujitoarea ascultătoare a binelui.
De fapt, problema celor de azi nu este doar neputinţa de a înţelege legătura dintre cele două noţiuni, ci – mult mai tulburător – jena că ar putea avea vreo legătură cu ele. În mod evident, un tânăr care ar fi în acelaşi timp şi frumos, şi cu minte (cu minte nu în sensul supunerii la reguli, ci în sensul deţinerii capacităţii de a discerne şi de a respecta valorile) ar deveni obiectul băşcăliei colegilor, personaj ridicol şi izolat, pradă deriziunii celor care, reprezentând majoritatea, nu acceptă excepţia, căreia nu pot să-i semene, dar care le contestă, prin simpla existenţă, dreptul la răsturnarea criteriilor.
Pentru că este vorba într-adevăr de o răsturnare a idealului în care Răul a luat locul Binelui şi Urâtul locul Frumosului, înlocuindu-le fără să o mărturisească, ba mai mult, susţinând că nu este vorba de o înlocuire, ci de o adaptare la schimbările timpului, de o transformare postmodernă a definiţiilor.
În acest sens, vizitarea în ordine cronologică a oricărui mare muzeu de artă al lumii îţi oferă descoperirea aproape de nesuportat că istoria artei este istoria decadenţei artei şi evoluţia ideii de frumos o istorie a renunţării treptate la frumuseţe. Rareori am avut mai violent revelaţia acestui adevăr decât, nu cu mult timp în urmă, când Parisul şi-a deschis marile săli pentrucelebrarea artei contemporane, într-un festival, grandios prin proporţii şi organizare şi profund tulburător prin cultul derizoriului, al perisabilului, al urâtului sfidător şi agresiv, prezentat drept frumos al ultimei ore.
Dar nu despre arta – destinată oricum unei elite care are dreptul să-şi stabilească singură criteriile admiraţiei – vreau să vorbesc, ci despre urâtul coborât până în adâncurile sufletelor copii lor pe care nu-i mai încântă basmele cu feţi-frumoşi, nici desenele animate cu pisici trase pe sfoară de şoricei isteţi, ci filmele şi benzile desenate cu monştri aproape de neprivit, urmăriţi şi admiraţi cu aviditate. Vreau să vorbesc despre urâtul cultivat în viaţa de toate zilele, despre paradele de modă în care fete frumoase sunt transformate în sperietori, învăţate să meargă împiedicat şi îmbrăcate în haine programate să le urâţească şi să le multiplice urâţenia creată astfel, oferind-o drept model de frumuseţe la zi. Cele două exemple ar putea părea nişte simple substituiri fără importanţă ale frumosului prin urât, dacă nu ne-ar obliga să ne întrebăm cum vor creşte copiii care învaţă să iubească monştri şi devin dependenţi de violenţa şi agresivitatea dezgustătoare a înfăţişării lor; dacă nu ne-ar obliga să ne întrebăm ce vor deveni şi cum vor evolua generaţiile tinere supuse efortului de a arăta cât mai rău şi obligate să transmită fiilor lor acest ideal pe dos.
Răspunsul logic este că – aşa cum binele şi frumosul se înrudeau şi se potenţau reciproc pentru cei vechi – dependenţa dintre urât şi rău, până la coincidenţa lor aducătoare de dezastre, devine motorul înaintării noastre spre disoluţie. Cultul urâtului generează răutate, aşa cum bunătatea izvorăşte frumuseţe: nu depinde decât de noi să ne hotărâm. Oricât ar părea de exagerat, monştrii din cartoanele animate îşi pregătesc fanii de la grădiniţă pentru satanism, emo şi alte forme de apocalipsă, în timp ce nunta Ilenei Cosânzene cu Făt-Frumos poate fi o treaptă spre o lume mai plină de sens. Întoarcerea dinspre materie spre spirit a locuitorilor societăţii globale – condiţie aproape obligatorie a nedispariţiei acestuia – va însemna, sunt convinsă, şi o întoarcere spre valorile „demodate“ ale Frumuseţii şi Binelui. Dacă nu cumva, între timp, coincidenţa răului cu urâtul va fi atât de puternică, încât vom fi obligaţi să îi dăm şi un nume, care va fi nu numai antonimul kalokagathiei, ci şi numele sfârşitului lumii.Ana Blandiana, ” Fals tratat de manipulare”, Humanitas, 2013
Numele sfârşitului lumii
Coincidenţa Binelui cu Frumosul – atât de importantă pentru vechii greci, încât i-au inventat un nume, kalokagathia, şi au considerat-o izvorul şi unitatea de măsură a împlinirii
armonioase a fiinţei umane – nu mai spune contemporanilor noştri mare lucru. Şi totuşi, noţiunea nu este doar o relicvă a Antichităţii, rădăcinile creştine ale Europei au preluat-o şi au continuat-o de-a lungul următoarelor două milenii, chiar dacă i-au schimbat centrul de greutate: în timp ce grecii cereau binelui să se aşeze, ca un soclu, la temelia frumuseţii, creştinii făceau din frumuseţe slujitoarea ascultătoare a binelui.
De fapt, problema celor de azi nu este doar neputinţa de a înţelege legătura dintre cele două noţiuni, ci – mult mai tulburător – jena că ar putea avea vreo legătură cu ele. În mod evident, un tânăr care ar fi în acelaşi timp şi frumos, şi cu minte (cu minte nu în sensul supunerii la reguli, ci în sensul deţinerii capacităţii de a discerne şi de a respecta valorile) ar deveni obiectul băşcăliei colegilor, personaj ridicol şi izolat, pradă deriziunii celor care, reprezentând majoritatea, nu acceptă excepţia, căreia nu pot să-i semene, dar care le contestă, prin simpla existenţă, dreptul la răsturnarea criteriilor.
Pentru că este vorba într-adevăr de o răsturnare a idealului în care Răul a luat locul Binelui şi Urâtul locul Frumosului, înlocuindu-le fără să o mărturisească, ba mai mult, susţinând că nu este vorba de o înlocuire, ci de o adaptare la schimbările timpului, de o transformare postmodernă a definiţiilor.
În acest sens, vizitarea în ordine cronologică a oricărui mare muzeu de artă al lumii îţi oferă descoperirea aproape de nesuportat că istoria artei este istoria decadenţei artei şi evoluţia ideii de frumos o istorie a renunţării treptate la frumuseţe. Rareori am avut mai violent revelaţia acestui adevăr decât, nu cu mult timp în urmă, când Parisul şi-a deschis marile săli pentrucelebrarea artei contemporane, într-un festival, grandios prin proporţii şi organizare şi profund tulburător prin cultul derizoriului, al perisabilului, al urâtului sfidător şi agresiv, prezentat drept frumos al ultimei ore.
Dar nu despre arta – destinată oricum unei elite care are dreptul să-şi stabilească singură criteriile admiraţiei – vreau să vorbesc, ci despre urâtul coborât până în adâncurile sufletelor copii lor pe care nu-i mai încântă basmele cu feţi-frumoşi, nici desenele animate cu pisici trase pe sfoară de şoricei isteţi, ci filmele şi benzile desenate cu monştri aproape de neprivit, urmăriţi şi admiraţi cu aviditate. Vreau să vorbesc despre urâtul cultivat în viaţa de toate zilele, despre paradele de modă în care fete frumoase sunt transformate în sperietori, învăţate să meargă împiedicat şi îmbrăcate în haine programate să le urâţească şi să le multiplice urâţenia creată astfel, oferind-o drept model de frumuseţe la zi. Cele două exemple ar putea părea nişte simple substituiri fără importanţă ale frumosului prin urât, dacă nu ne-ar obliga să ne întrebăm cum vor creşte copiii care învaţă să iubească monştri şi devin dependenţi de violenţa şi agresivitatea dezgustătoare a înfăţişării lor; dacă nu ne-ar obliga să ne întrebăm ce vor deveni şi cum vor evolua generaţiile tinere supuse efortului de a arăta cât mai rău şi obligate să transmită fiilor lor acest ideal pe dos.
Răspunsul logic este că – aşa cum binele şi frumosul se înrudeau şi se potenţau reciproc pentru cei vechi – dependenţa dintre urât şi rău, până la coincidenţa lor aducătoare de dezastre, devine motorul înaintării noastre spre disoluţie. Cultul urâtului generează răutate, aşa cum bunătatea izvorăşte frumuseţe: nu depinde decât de noi să ne hotărâm. Oricât ar părea de exagerat, monştrii din cartoanele animate îşi pregătesc fanii de la grădiniţă pentru satanism, emo şi alte forme de apocalipsă, în timp ce nunta Ilenei Cosânzene cu Făt-Frumos poate fi o treaptă spre o lume mai plină de sens. Întoarcerea dinspre materie spre spirit a locuitorilor societăţii globale – condiţie aproape obligatorie a nedispariţiei acestuia – va însemna, sunt convinsă, şi o întoarcere spre valorile „demodate“ ale Frumuseţii şi Binelui. Dacă nu cumva, între timp, coincidenţa răului cu urâtul va fi atât de puternică, încât vom fi obligaţi să îi dăm şi un nume, care va fi nu numai antonimul kalokagathiei, ci şi numele sfârşitului lumii.Ana Blandiana, ” Fals tratat de manipulare”, Humanitas, 2013
Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, (fragment 3) LaPunkt
Addenda la Sertarul cu aplauze
Înainte de a începe să-l povestesc, nu pot să nu mă întreb de ce acest episod – de la care a pornit însăşi ideea Sertarului cu aplauze – nu se regăseşte în carte. Mi se părea prea exagerat? Prea ireal? Prea literar, în ultimă instanţă?
Locuiam, cum locuim şi acum, în preajma clădirii Radioului, de la fereastra mea se vede intrarea Sălii de Concerte Radio. Pe la începutul anilor ’80, sau poate un an-doi mai devreme, asistam din acest punct de observaţie destul de des la ample desfăşurări de forţe atunci când sala era folosită pentru adunări de partid, de sindicat sau pur şi simplu pentru pretexte de exprimare a adeziunii. Nu era, deci, ceva neobişnuit să mă trezesc dimineaţa în gălăgia făcută de miliţienii aferaţi care evacuau maşinile parcate pe strada noastră şi pe celelalte din jur, pentru ca peste câteva ore să înceapă să sosească autobuze din diverse judeţe (cu numele judeţului scris mare pe parbriz) care îşi depuneau pe rând încărcătura: tineri în costume populare; bărbaţi cu bărbii duble, burţi revărsate peste curea şi costume cu vestă, indiferent de modă şi anotimp; femei cu arhitecturi de bucle tencuite cu fixativ; fetiţe cu savante construcţii de panglici albe montate în vârful capului ca nişte elice de elicopter. Toţi erau înghiţiţi disciplinat de clădirea din care ieşeau peste mai multe ore transpiraţi, şifonaţi, cu un aer epuizat, ca şi cum în misterioasele măruntaie ale sălii ar fi muncit din greu, nu s-ar fi plictisit doar, rostind sau ascultând aceleaşi fraze, pe care le ştiau pe de rost şi pe care nu mai încercau să le înţeleagă de mult. Seara, în cele două ore de program TV, vedeam imagini din interiorul sălii şi auzeam revărsându-se fraze despre ceea ce se întâmplase acolo.
Ceea ce vreau să povestesc semăna întru totul acestor întâmplări, totuşi mă intriga tocmai pentru că simţeam că e vorba despre altceva, fără să reuşesc să aflu despre ce. Se întâmpla cel mult o dată sau de două ori pe an, parcările erau interzise de cu seară, iar a doua zi, dimineaţa când mă trezeam, oricât de devreme, strada era ticsită de-a lungul ambelor trotuare de autobuze militare identice, din care coborau într-o ordine şi o linişte, evident programate cu grijă, şiruri de soldaţi care se îndreptau spre sala de concerte. Misterul începea chiar de la lipsa zgomotului, care ducea gândul la o acţiune secretă, deşi, evident, autobuzele, de ordinul zecilor, nu puteau fi camuflate. Ele rămâneau nemişcate ore lungi, întreaga zi, până când spre seară aceleaşi şiruri ordonate de militari în termen ieşeau din clădire şi-şi ocupau locurile în autobuzele care se puneau în mişcare în acelaşi fel, aş zice, precaut.
Am încercat să aflu ce puteau face, atâtea ore, atâtea sute de soldaţi în sala de concerte a Radiodifuziunii. Am întrebat vecini, am întrebat amici redactori la radio, am întrebat membri ai orchestrei simfonice. Unii în mod evident nu-şi puseseră problema şi cădeau pe gânduri abia în urma întrebării. Alţii, la fel de evident, se gândiseră, aveau bănuieli sau poate chiar ştiau, dar evitau să răspundă. Tulburarea lor, bâlbâiala, felul în care ieşeau din încurcătură printr-o glumă, felul în care se grăbeau să încheie conversaţia sau să schimbe subiectul îmi transformau curiozitatea în obsesie şi bănuirea unei acţiuni oculte în certitudinea unui mister. Iar când, în cele din urmă, am aflat, misterul a depăşit cu mult supoziţiile şi aşteptările.
Sutele de soldaţi erau aduşi o dată sau de două ori pe an ca să se reîmprospăteze rezervele de înregistrări de aplauze şi aclamaţiile folosite ca fond sonor la transmisiile de manifestaţii şi adunări. Sala Radio, dotată cu cea mai performantă aparatură pentru înregistrări, era locul în care soldaţii aduşi făceau repetiţii de aplaudare, erau instruiţi şi antrenaţi savant pentru ca o acţiune mecanică să se transforme, sub bagheta unui adevărat dirijor, într-o aproape operă de artă. Acest rezultat era înregistrat: aplauze entuziaste, aplauze cu urale, aplauze ritmice, aplauze frenetice. Înregistrările erau indexate, aşezate în casete care puteau fi uşor alese şi utilizate când era nevoie de ele. Oricât de fantastică, povestea este până în acest punct riguros reală. De aici încolo, este Sertarul cu aplauze.
Şi totuşi, mi se pare firesc să închei trecând din realitate nu în literatură, ci de-a dreptul în istorie. Aceste înregistrări se făceau pe la începutul anilor ’80 şi probabil erau folosite încă de atunci la retuşarea aproape neobservată a realităţii. Spre sfârşit însă, în 1988, ’89, nu exista ceva mai cutremurător şi mai fascinant decât să priveşti în faimoasele două ore de televiziune imaginile filmate ale unor mulţimi aduse cu forţa, ascultând în tăcere, cu feţele împietrite, nesfârşitele discursuri pe care cu siguranţă că nici nu le mai auzeau, în timp ce în primul rând un şir de securişti aplaudau cu mişcări ample şi apăsate, menite să mascheze nemişcarea din spatele lor, iar fundalul sonor răsuna de aplauze prelungite, aplauze cu urale, aplauze entuziaste, ritmice, frenetice…
Ana Blandiana, ” Fals tratat de manipulare”, Humanitas, 2013
Addenda la Sertarul cu aplauze
Înainte de a începe să-l povestesc, nu pot să nu mă întreb de ce acest episod – de la care a pornit însăşi ideea Sertarului cu aplauze – nu se regăseşte în carte. Mi se părea prea exagerat? Prea ireal? Prea literar, în ultimă instanţă?
Locuiam, cum locuim şi acum, în preajma clădirii Radioului, de la fereastra mea se vede intrarea Sălii de Concerte Radio. Pe la începutul anilor ’80, sau poate un an-doi mai devreme, asistam din acest punct de observaţie destul de des la ample desfăşurări de forţe atunci când sala era folosită pentru adunări de partid, de sindicat sau pur şi simplu pentru pretexte de exprimare a adeziunii. Nu era, deci, ceva neobişnuit să mă trezesc dimineaţa în gălăgia făcută de miliţienii aferaţi care evacuau maşinile parcate pe strada noastră şi pe celelalte din jur, pentru ca peste câteva ore să înceapă să sosească autobuze din diverse judeţe (cu numele judeţului scris mare pe parbriz) care îşi depuneau pe rând încărcătura: tineri în costume populare; bărbaţi cu bărbii duble, burţi revărsate peste curea şi costume cu vestă, indiferent de modă şi anotimp; femei cu arhitecturi de bucle tencuite cu fixativ; fetiţe cu savante construcţii de panglici albe montate în vârful capului ca nişte elice de elicopter. Toţi erau înghiţiţi disciplinat de clădirea din care ieşeau peste mai multe ore transpiraţi, şifonaţi, cu un aer epuizat, ca şi cum în misterioasele măruntaie ale sălii ar fi muncit din greu, nu s-ar fi plictisit doar, rostind sau ascultând aceleaşi fraze, pe care le ştiau pe de rost şi pe care nu mai încercau să le înţeleagă de mult. Seara, în cele două ore de program TV, vedeam imagini din interiorul sălii şi auzeam revărsându-se fraze despre ceea ce se întâmplase acolo.
Ceea ce vreau să povestesc semăna întru totul acestor întâmplări, totuşi mă intriga tocmai pentru că simţeam că e vorba despre altceva, fără să reuşesc să aflu despre ce. Se întâmpla cel mult o dată sau de două ori pe an, parcările erau interzise de cu seară, iar a doua zi, dimineaţa când mă trezeam, oricât de devreme, strada era ticsită de-a lungul ambelor trotuare de autobuze militare identice, din care coborau într-o ordine şi o linişte, evident programate cu grijă, şiruri de soldaţi care se îndreptau spre sala de concerte. Misterul începea chiar de la lipsa zgomotului, care ducea gândul la o acţiune secretă, deşi, evident, autobuzele, de ordinul zecilor, nu puteau fi camuflate. Ele rămâneau nemişcate ore lungi, întreaga zi, până când spre seară aceleaşi şiruri ordonate de militari în termen ieşeau din clădire şi-şi ocupau locurile în autobuzele care se puneau în mişcare în acelaşi fel, aş zice, precaut.
Am încercat să aflu ce puteau face, atâtea ore, atâtea sute de soldaţi în sala de concerte a Radiodifuziunii. Am întrebat vecini, am întrebat amici redactori la radio, am întrebat membri ai orchestrei simfonice. Unii în mod evident nu-şi puseseră problema şi cădeau pe gânduri abia în urma întrebării. Alţii, la fel de evident, se gândiseră, aveau bănuieli sau poate chiar ştiau, dar evitau să răspundă. Tulburarea lor, bâlbâiala, felul în care ieşeau din încurcătură printr-o glumă, felul în care se grăbeau să încheie conversaţia sau să schimbe subiectul îmi transformau curiozitatea în obsesie şi bănuirea unei acţiuni oculte în certitudinea unui mister. Iar când, în cele din urmă, am aflat, misterul a depăşit cu mult supoziţiile şi aşteptările.
Sutele de soldaţi erau aduşi o dată sau de două ori pe an ca să se reîmprospăteze rezervele de înregistrări de aplauze şi aclamaţiile folosite ca fond sonor la transmisiile de manifestaţii şi adunări. Sala Radio, dotată cu cea mai performantă aparatură pentru înregistrări, era locul în care soldaţii aduşi făceau repetiţii de aplaudare, erau instruiţi şi antrenaţi savant pentru ca o acţiune mecanică să se transforme, sub bagheta unui adevărat dirijor, într-o aproape operă de artă. Acest rezultat era înregistrat: aplauze entuziaste, aplauze cu urale, aplauze ritmice, aplauze frenetice. Înregistrările erau indexate, aşezate în casete care puteau fi uşor alese şi utilizate când era nevoie de ele. Oricât de fantastică, povestea este până în acest punct riguros reală. De aici încolo, este Sertarul cu aplauze.
Şi totuşi, mi se pare firesc să închei trecând din realitate nu în literatură, ci de-a dreptul în istorie. Aceste înregistrări se făceau pe la începutul anilor ’80 şi probabil erau folosite încă de atunci la retuşarea aproape neobservată a realităţii. Spre sfârşit însă, în 1988, ’89, nu exista ceva mai cutremurător şi mai fascinant decât să priveşti în faimoasele două ore de televiziune imaginile filmate ale unor mulţimi aduse cu forţa, ascultând în tăcere, cu feţele împietrite, nesfârşitele discursuri pe care cu siguranţă că nici nu le mai auzeau, în timp ce în primul rând un şir de securişti aplaudau cu mişcări ample şi apăsate, menite să mascheze nemişcarea din spatele lor, iar fundalul sonor răsuna de aplauze prelungite, aplauze cu urale, aplauze entuziaste, ritmice, frenetice…
Ana Blandiana, ” Fals tratat de manipulare”, Humanitas, 2013
Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, (fragment 4)LaPunkt
Bătrâni şi tineri
Observ – fără să-mi propun s-o fac, dimpotrivă, încercând să nu-i dau atenţie, să mă sustrag descoperirii – aversiunea formată din dispreţ, invidie şi ură cu care unii tineri îi privesc pe bătrâni. Sau poate nu e vorba nici de ură, nici de dispreţ, nici de invidie, ci doar de o înspăimântătoare curiozitate, îndreptată ca spre nişte exemplare ale unei alte specii, prin nimic înrudite (însăşi ideea de înrudire apărând ca o insultă), străină şi dezagreabilă.
În ceea ce mă priveşte, fixată deocamdată într-un no man’s land, mă uit, întorcând capul ritmic ca într-un exerciţiu de gimnastică, spre unii şi spre alţii, aşezaţi ca două armate medie -vale faţă în faţă: bătrânii, cu viziera spaimei trasă etanş peste faţă, pregătiţi de retragere încă înainte de începerea luptei; tinerii, excitaţi de frica pe care o produc, înaintând feroce, mândri de propria lor cruzime. Îi privesc egal de tulburată de lipsa de putere a unora, de excesul de putere al celorlalţi, de potenţialul pericol pe care fiecare pare să-l simtă în ceilalţi, dar, mai ales, de incredibila falie deschisă între ei, ca şi cum cei bătrâni nu şi-ar aminti că au fost cândva tineri, ca şi cum cei tineri nu ar crede că vor deveni vreodată bătrâni. Îi privesc cum stau faţă în faţă, ca şi cum nu ar fi aşezaţi într-o logică a consecutivului care formează prin însumare istoria, ci s-ar concura pe acelaşi fragment de timp care i-ar obliga să se reducă între ei.
Această neînrudire, chiar şi atunci când este vorba de părinţi şi copii, este cea mai frapantă, cea mai generatoare de uimire, cea pe care mi-ar plăcea să o înţeleg analizându-mă pe mine, cea care am fost – oricât de ieşită din rând – într-una sau în alta dintre ipostaze.
Încerc să-mi amintesc, deci, ce simţeam în adolescenţă faţă de bătrâni şi primul lucru care îmi vine în minte este comica nesiguranţă a definirii vârstelor. Îmi amintesc cum, prin clasa
a cincea, eram cu toţii, fete şi băieţi, îndrăgostiţi de o profesoară foarte frumoasă despre care am aflat la un moment dat că are 30 de ani. Descoperirea a declanşat aproape o revoltă împotriva ei, furioşi – ca şi cum ne-ar fi înşelat – că am putut admira o persoană „atât de bătrână“. Dar, desigur, acesta nu este decât un exemplu de relativitate şi derizoriu în cântărirea vârstelor. Dacă fac acum socoteala anilor, îmi vin în minte figuri de sexagenari cu care, adolescentă, eram mândră că pot sta de vorbă şi mă tratează, din punct de vedere intelectual, ca pe un egal. Sau îmi amintesc violenta admiraţie pe care mi-a stârnit-o doamna Velisar Teodoreanu, căreia i-am luat – tânără scriitoare – un interviu la împlinirea vârstei de 80 de ani. Sau îmi amintesc emoţia cu care îi abordam pe intelectualii ajunşi la noi din perioada interbelică şi bucuria cu care am adunat dialogurile cu ei în Convorbiri subiective, volumul pe care l-am publicat împreună cu Romulus Rusan. Eram în căutare de modele şi încercam să construim unul, din trăsăturile disparate, găsite în amestecuri diferite. În orice caz, nu-mi amintesc să ne fi simţit concurenţii vreunuia dintre ei, sau să-i fi invidiat pentru vila în care veneam din mansarda noastră sau pentru raftul de cărţi semnate, când noi abia dacă publicaserăm câte una. Îi dispreţuiam doar când îi descopeream laşi sau oportunişti, când nu reuşeau să fie la înălţimea admiraţiei pe care le-o rezervaserăm, dar asta nu ne împiedica să învăţăm de la ei cum să fim sau cum să nu fim, să ne simţim legaţi cu ei într-un şir care nu avea dreptul să se întrerupă.
Dacă întorc capul în direcţia opusă şi încerc să înţeleg care mi-au fost de-a lungul timpului sentimentele faţă de cei mai tineri decât mine, găsesc un nesfârşit şir de recomandări în dosare de intrare în Uniunea Scriitorilor sau de fraze (care, strânse la un loc, ar putea da cărţi întregi) scrise pe coperta a patra a unor volume de debut, care nu întotdeauna le-au confirmat. Nu mi-a dat însă niciodată prin gând că intrarea lor în viaţa literară ar putea reprezenta o ameninţare pentru mine, dimpotrivă, am sperat întotdeauna că voi găsi în următoarele generaţii prietenii pe care i-am căutat în a mea.
Nimic din ce am trăit eu însămi nu mă ajută, deci, să înţeleg sensul şi cauzele spectacolului căruia îi sunt un aproape înspăimântat spectator. S-a iuţit timpul, de nu mai încap în el una de alta generaţiile? S-a micşorat pământul, de nu mai pot să-şi fie contemporani părinţii şi copiii, bunicii şi nepoţii? S-a făcut mai strâmtă istoria literaturii, de trebuie aruncaţi la gunoi clasicii, ca să poată intra nou-veniţii?
Evident, nu sunt în stare să răspund la întrebările pe care singură mi le pun, cu speranţa că mirarea mea nu are dreptate şi spaima mea nu are motiv.
De fapt, tot ce mi-am dorit pe cât trecea timpul şi se înmulţea numărul generaţiilor, pe care încercam să le descifrez privindu-le peste umăr, era să reuşesc să pătrund în mecanismele gândirii lor, diferite de ale mele. Am încercat să-mi imaginez felul în care se schimbă, se recompun şi funcţionează argumentele; felul în care ochiul lor vede şi urechea lor aude. Întrucât mi se părea evident că atât legile logicii, cât şi legile fizicii păreau să fie diferite de cele cărora li se supuneau inteligenţa şi simţurile mele. În orice caz, imaginile rezultate erau atât de altfel, încât aproape de neînţeles. În mod ciudat, nici una dintre amintirile mele de la vârsta lor nu putea fi folosită ca instrument comparativ de cunoaştere, pentru simpul motiv că liniile directoare ale ultimelor decenii se schimbaseră cu o atât de nebunească viteză, încât dispăruse însuşi planul pe care ar fi putut fi trase liniile paralele pe baza cărora să se confrunte asemănările şi deosebirile. Problema generaţiilor nu ţinea de biologie, ci de istorie. Încerc să mi-o imaginez, în urmă cu secole, într-o lume formată din ţărani şi oieri, în care totul era imuabil şi fiecare gest era oglindirea existenţială a celui făcut identic de părinţi, de părinţii părinţilor, de părinţii părinţilor părinţilor. Trecerea de la o generaţie la alta nu era decât atenţia de a transmite neschimbată întreaga zestre de învăţătură, obiceiuri, reacţii, concluzii, valabile pentru milenii, de a asigura continuitatea tradiţiei, neatinsă de aripa neagră a noului. Cu cât cobori mai adânc în timp, cu atât diferenţa dintre generaţii este mai inexistentă. Este adevărat că atunci viaţa era mai scurtă şi oamenii mai puţini.
Dar, ca să revin la punctul de pornire al acestei comparaţii, trebuie să mărturisesc că problema mea nu este şi nu a fost atât cum îi văd eu pe cei mai tineri, cât cum mă văd ei pe mine.
De-a lungul unor decenii întregi, în timp ce oglinda nu părea să înregistreze nici o schimbare şi eu însămi nu aveam nici disponibilitatea, nici curiozitatea să meditez asupra vârstelor mele invizibile, singurul gând care-mi trezea interesul, curiozitatea, chiar şi neliniştea era cum mă văd cei mai tineri sau chiar copiii.
Dar dacă, mă întrebam, ei văd diferenţe care mie nu mi se dezvăluie? Oare tinerele, asemenea cărora mă port atât de adesea, mă văd şi ele asemenea lor, sau există un mister de neperceput pentru mine, care pentru ele este o definiţie clară a deceniilor care ne despart? Nu mă impresionează că pot să am riduri şi părul alb şi câte şi mai câte semne ale trecerii timpului, dar faptul că cei care au vârsta pe care sufletul meu a refuzat să o părăsească m-ar putea privi ca pe doamnă, ca pe cineva cu o definiţie net diferită de a lor mă descumpăneşte şi chiar mă înspăimântă.
Am fost odată, cu mai mulţi ani în urmă, într-o şcoală elementară, la o întâlnire cu copiii din primele clase, care ştiau pe dinafară poemele cu Arpagic şi pregătiseră chiar un mic spectacol din ele. Învăţătoarea m-a prezentat zâmbitoare, puţin emoţionată şi solemnă:
— Copiii, iată, în şcoala noastră a venit autoarea versurilor pe care le iubiţi, le ştiţi pe dinafară, în mijlocul nostru se află chiar poeta Ana Blandiana.
Dar din banca întâi a întrerupt-o o voce subţire şi hotărâtă:
— Nu-i adevărat!
Era un băieţel de clasa întâi sau a doua, în orice caz foarte mic, şi a cărui seriozitate contrasta comic cu înfăţişarea.
Învăţătoarea s-a oprit contrariată şi descumpănită între severitatea necesară şi festivitatea momentului:
— Ridică-te în picioare! Ce nu-i adevărat?
— Nu-i adevărat că e poeta Ana Blandiana.
Învăţătoarei nu-i venea să creadă.
— Ce-i obrăznicia asta? Apoi a adăugat aproape curioasă:
De ce crezi tu că nu e poeta Ana Blandiana?
— Pentru că poeţii sunt morţi.
Clasa a izbucnit în râs. Învăţătoarea m-a privit speriată să vadă dacă nu m-am supărat, iar eu n-am uitat niciodată siguranţa copilului care a rostit acea formulă ce părea doar la prima vedere absurdă. Poeţii sunt, într-adevăr, cel mai adesea, morţi şi, pentru că sunt morţi, sunt întotdeauna şi tineri. Chiar dacă există poeţi – extrem de puţini – care au trăit până la adânci bătrâneţi, nimeni nu-şi imaginează poeţii de 80 de ani, iar cititorii lor, care – îmi place să cred – sunt în majoritate adolescenţi, nu se gândesc la ei ca la reprezentanţii altei generaţii. Deci întrebarea mea despre cum ar putea să mă vadă cei mai tineri decât mine are ca răspuns o altă întrebare, mult mai importantă, aceea legată de măsura în care aceşti mai tineri îmi sunt sau nu cititori. Dacă da, toate celelalte obiecţii cad, poezia devine ea însăşi o generaţie în care te poţi întâlni, fără să te miri, cu autorul lui Ghilgameş sau cu Shakespeare, fără să simţi diferenţele învelişurilor temporare, fericit doar de căutarea aceluiaşi miez.
Deci a vorbi despre tineri şi despre bătrâni nu este, în ultimă instanţă, decât un fel de a te plasa sau nu în interiorul culturii. Ceea ce, transformând durata timpului în intensitate, poate
echivala posteritatea cu tinereţea.
Ana Blandiana, „Fals tratat de manipulare”, Humanitas, 2013
Bătrâni şi tineri
Observ – fără să-mi propun s-o fac, dimpotrivă, încercând să nu-i dau atenţie, să mă sustrag descoperirii – aversiunea formată din dispreţ, invidie şi ură cu care unii tineri îi privesc pe bătrâni. Sau poate nu e vorba nici de ură, nici de dispreţ, nici de invidie, ci doar de o înspăimântătoare curiozitate, îndreptată ca spre nişte exemplare ale unei alte specii, prin nimic înrudite (însăşi ideea de înrudire apărând ca o insultă), străină şi dezagreabilă.
În ceea ce mă priveşte, fixată deocamdată într-un no man’s land, mă uit, întorcând capul ritmic ca într-un exerciţiu de gimnastică, spre unii şi spre alţii, aşezaţi ca două armate medie -vale faţă în faţă: bătrânii, cu viziera spaimei trasă etanş peste faţă, pregătiţi de retragere încă înainte de începerea luptei; tinerii, excitaţi de frica pe care o produc, înaintând feroce, mândri de propria lor cruzime. Îi privesc egal de tulburată de lipsa de putere a unora, de excesul de putere al celorlalţi, de potenţialul pericol pe care fiecare pare să-l simtă în ceilalţi, dar, mai ales, de incredibila falie deschisă între ei, ca şi cum cei bătrâni nu şi-ar aminti că au fost cândva tineri, ca şi cum cei tineri nu ar crede că vor deveni vreodată bătrâni. Îi privesc cum stau faţă în faţă, ca şi cum nu ar fi aşezaţi într-o logică a consecutivului care formează prin însumare istoria, ci s-ar concura pe acelaşi fragment de timp care i-ar obliga să se reducă între ei.
Această neînrudire, chiar şi atunci când este vorba de părinţi şi copii, este cea mai frapantă, cea mai generatoare de uimire, cea pe care mi-ar plăcea să o înţeleg analizându-mă pe mine, cea care am fost – oricât de ieşită din rând – într-una sau în alta dintre ipostaze.
Încerc să-mi amintesc, deci, ce simţeam în adolescenţă faţă de bătrâni şi primul lucru care îmi vine în minte este comica nesiguranţă a definirii vârstelor. Îmi amintesc cum, prin clasa
a cincea, eram cu toţii, fete şi băieţi, îndrăgostiţi de o profesoară foarte frumoasă despre care am aflat la un moment dat că are 30 de ani. Descoperirea a declanşat aproape o revoltă împotriva ei, furioşi – ca şi cum ne-ar fi înşelat – că am putut admira o persoană „atât de bătrână“. Dar, desigur, acesta nu este decât un exemplu de relativitate şi derizoriu în cântărirea vârstelor. Dacă fac acum socoteala anilor, îmi vin în minte figuri de sexagenari cu care, adolescentă, eram mândră că pot sta de vorbă şi mă tratează, din punct de vedere intelectual, ca pe un egal. Sau îmi amintesc violenta admiraţie pe care mi-a stârnit-o doamna Velisar Teodoreanu, căreia i-am luat – tânără scriitoare – un interviu la împlinirea vârstei de 80 de ani. Sau îmi amintesc emoţia cu care îi abordam pe intelectualii ajunşi la noi din perioada interbelică şi bucuria cu care am adunat dialogurile cu ei în Convorbiri subiective, volumul pe care l-am publicat împreună cu Romulus Rusan. Eram în căutare de modele şi încercam să construim unul, din trăsăturile disparate, găsite în amestecuri diferite. În orice caz, nu-mi amintesc să ne fi simţit concurenţii vreunuia dintre ei, sau să-i fi invidiat pentru vila în care veneam din mansarda noastră sau pentru raftul de cărţi semnate, când noi abia dacă publicaserăm câte una. Îi dispreţuiam doar când îi descopeream laşi sau oportunişti, când nu reuşeau să fie la înălţimea admiraţiei pe care le-o rezervaserăm, dar asta nu ne împiedica să învăţăm de la ei cum să fim sau cum să nu fim, să ne simţim legaţi cu ei într-un şir care nu avea dreptul să se întrerupă.
Dacă întorc capul în direcţia opusă şi încerc să înţeleg care mi-au fost de-a lungul timpului sentimentele faţă de cei mai tineri decât mine, găsesc un nesfârşit şir de recomandări în dosare de intrare în Uniunea Scriitorilor sau de fraze (care, strânse la un loc, ar putea da cărţi întregi) scrise pe coperta a patra a unor volume de debut, care nu întotdeauna le-au confirmat. Nu mi-a dat însă niciodată prin gând că intrarea lor în viaţa literară ar putea reprezenta o ameninţare pentru mine, dimpotrivă, am sperat întotdeauna că voi găsi în următoarele generaţii prietenii pe care i-am căutat în a mea.
Nimic din ce am trăit eu însămi nu mă ajută, deci, să înţeleg sensul şi cauzele spectacolului căruia îi sunt un aproape înspăimântat spectator. S-a iuţit timpul, de nu mai încap în el una de alta generaţiile? S-a micşorat pământul, de nu mai pot să-şi fie contemporani părinţii şi copiii, bunicii şi nepoţii? S-a făcut mai strâmtă istoria literaturii, de trebuie aruncaţi la gunoi clasicii, ca să poată intra nou-veniţii?
Evident, nu sunt în stare să răspund la întrebările pe care singură mi le pun, cu speranţa că mirarea mea nu are dreptate şi spaima mea nu are motiv.
De fapt, tot ce mi-am dorit pe cât trecea timpul şi se înmulţea numărul generaţiilor, pe care încercam să le descifrez privindu-le peste umăr, era să reuşesc să pătrund în mecanismele gândirii lor, diferite de ale mele. Am încercat să-mi imaginez felul în care se schimbă, se recompun şi funcţionează argumentele; felul în care ochiul lor vede şi urechea lor aude. Întrucât mi se părea evident că atât legile logicii, cât şi legile fizicii păreau să fie diferite de cele cărora li se supuneau inteligenţa şi simţurile mele. În orice caz, imaginile rezultate erau atât de altfel, încât aproape de neînţeles. În mod ciudat, nici una dintre amintirile mele de la vârsta lor nu putea fi folosită ca instrument comparativ de cunoaştere, pentru simpul motiv că liniile directoare ale ultimelor decenii se schimbaseră cu o atât de nebunească viteză, încât dispăruse însuşi planul pe care ar fi putut fi trase liniile paralele pe baza cărora să se confrunte asemănările şi deosebirile. Problema generaţiilor nu ţinea de biologie, ci de istorie. Încerc să mi-o imaginez, în urmă cu secole, într-o lume formată din ţărani şi oieri, în care totul era imuabil şi fiecare gest era oglindirea existenţială a celui făcut identic de părinţi, de părinţii părinţilor, de părinţii părinţilor părinţilor. Trecerea de la o generaţie la alta nu era decât atenţia de a transmite neschimbată întreaga zestre de învăţătură, obiceiuri, reacţii, concluzii, valabile pentru milenii, de a asigura continuitatea tradiţiei, neatinsă de aripa neagră a noului. Cu cât cobori mai adânc în timp, cu atât diferenţa dintre generaţii este mai inexistentă. Este adevărat că atunci viaţa era mai scurtă şi oamenii mai puţini.
Dar, ca să revin la punctul de pornire al acestei comparaţii, trebuie să mărturisesc că problema mea nu este şi nu a fost atât cum îi văd eu pe cei mai tineri, cât cum mă văd ei pe mine.
De-a lungul unor decenii întregi, în timp ce oglinda nu părea să înregistreze nici o schimbare şi eu însămi nu aveam nici disponibilitatea, nici curiozitatea să meditez asupra vârstelor mele invizibile, singurul gând care-mi trezea interesul, curiozitatea, chiar şi neliniştea era cum mă văd cei mai tineri sau chiar copiii.
Dar dacă, mă întrebam, ei văd diferenţe care mie nu mi se dezvăluie? Oare tinerele, asemenea cărora mă port atât de adesea, mă văd şi ele asemenea lor, sau există un mister de neperceput pentru mine, care pentru ele este o definiţie clară a deceniilor care ne despart? Nu mă impresionează că pot să am riduri şi părul alb şi câte şi mai câte semne ale trecerii timpului, dar faptul că cei care au vârsta pe care sufletul meu a refuzat să o părăsească m-ar putea privi ca pe doamnă, ca pe cineva cu o definiţie net diferită de a lor mă descumpăneşte şi chiar mă înspăimântă.
Am fost odată, cu mai mulţi ani în urmă, într-o şcoală elementară, la o întâlnire cu copiii din primele clase, care ştiau pe dinafară poemele cu Arpagic şi pregătiseră chiar un mic spectacol din ele. Învăţătoarea m-a prezentat zâmbitoare, puţin emoţionată şi solemnă:
— Copiii, iată, în şcoala noastră a venit autoarea versurilor pe care le iubiţi, le ştiţi pe dinafară, în mijlocul nostru se află chiar poeta Ana Blandiana.
Dar din banca întâi a întrerupt-o o voce subţire şi hotărâtă:
— Nu-i adevărat!
Era un băieţel de clasa întâi sau a doua, în orice caz foarte mic, şi a cărui seriozitate contrasta comic cu înfăţişarea.
Învăţătoarea s-a oprit contrariată şi descumpănită între severitatea necesară şi festivitatea momentului:
— Ridică-te în picioare! Ce nu-i adevărat?
— Nu-i adevărat că e poeta Ana Blandiana.
Învăţătoarei nu-i venea să creadă.
— Ce-i obrăznicia asta? Apoi a adăugat aproape curioasă:
De ce crezi tu că nu e poeta Ana Blandiana?
— Pentru că poeţii sunt morţi.
Clasa a izbucnit în râs. Învăţătoarea m-a privit speriată să vadă dacă nu m-am supărat, iar eu n-am uitat niciodată siguranţa copilului care a rostit acea formulă ce părea doar la prima vedere absurdă. Poeţii sunt, într-adevăr, cel mai adesea, morţi şi, pentru că sunt morţi, sunt întotdeauna şi tineri. Chiar dacă există poeţi – extrem de puţini – care au trăit până la adânci bătrâneţi, nimeni nu-şi imaginează poeţii de 80 de ani, iar cititorii lor, care – îmi place să cred – sunt în majoritate adolescenţi, nu se gândesc la ei ca la reprezentanţii altei generaţii. Deci întrebarea mea despre cum ar putea să mă vadă cei mai tineri decât mine are ca răspuns o altă întrebare, mult mai importantă, aceea legată de măsura în care aceşti mai tineri îmi sunt sau nu cititori. Dacă da, toate celelalte obiecţii cad, poezia devine ea însăşi o generaţie în care te poţi întâlni, fără să te miri, cu autorul lui Ghilgameş sau cu Shakespeare, fără să simţi diferenţele învelişurilor temporare, fericit doar de căutarea aceluiaşi miez.
Deci a vorbi despre tineri şi despre bătrâni nu este, în ultimă instanţă, decât un fel de a te plasa sau nu în interiorul culturii. Ceea ce, transformând durata timpului în intensitate, poate
echivala posteritatea cu tinereţea.
Ana Blandiana, „Fals tratat de manipulare”, Humanitas, 2013
„Fals tratat de manipulare”, de Ana Blandiana
VIII. Despre „Cartea Anului 2013”: „Fals tratat de manipulare”, de Ana Blandiana - 22. Feb, 2014
Scrisori cǎtre Ion Brad (VIII)
Cluj-Napoca, 24 februarie 2014
Stimate Domnule Ambasador,
Aşa cum ne-am înţeles la telefon, în aceastǎ sǎptǎmânǎ vom discuta despre cartea Doamnei Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare.
Ar fi trebuit sǎ pot participa, la Târgul de Carte „Gaudeamus”, din toamna trecutǎ, la festivitatea de lansare a acestei cǎrţi, dar, poate vǎ amintiţi, trenul meu a întârziat patru ore, aşa cǎ abia am sosit la ceremonia de lansare a cǎrţii noastre.
Am tot amânat lectura acestei cǎrţi, pânǎ când, într-o discuţie cu Doamna Blandiana, legatǎ de torţionarul Ioan Şoltuţiu, cel care l-a torturat şi condamnat pe Lucreţiu Patrǎşcanu, am decis cǎ trebuie neapǎrat sǎ citesc şi eu cartea.
Am citit-o timp de douǎ sǎptǎmâni, zi de zi, cam 30-40 de pagini pe zi, cu creionul în mânǎ, fǎcându-mi mici comentarii doar pentru mine. Pe de altǎ parte, am fost aşa de impresionat de carte, încât am simţit imperios nevoia sǎ îi scriu Doamnei Ana Blandiana o scrisoare, în care sǎ o felicit pentru aceastǎ realizare literarǎ de excepţie.
I-am scris cu o anumitǎ strângere de inimǎ, pentru cǎ ştiam cǎ lectura scrisorii mele îi va rǎpi câteva minute, pe care le-ar fi putut dedica creaţiei propriu-zise. De aceea am fost puţin jenat sǎ îi scriu, pentru cǎ asta este o formǎ de egoism din partea mea, fiindcǎ, citind aceastǎ scrisoare, Doamna Ana Blandiana îi va dedica numai ei, scrisorii, câteva clipe de viaţǎ, ignorând sutele de mii de cititori, care o aşteaptǎ cu noi poezii şi reflecţii. Acea scrisoare putea fi interpretatǎ ca un mic atentat la singurǎtatea domniei sale. Ce frumos scrie, la un moment dat, apropo de o vizitǎ pe care i-a fǎcut-o lui Mircea Eliade: “Acum, când am cu aproximaţie vârsta pe care o avea atunci Eliade, când îmi pare rǎu de fiecare minut pe care îl pierd altfel decât scriind, mǎrinimia lui de a programa o zi întreagǎ pentru a cunoaşte doi scriitori tineri, veniţi de acasǎ, îmi apare profund tulburǎtoare, aproape nefireascǎ “ – p. 438).
Nu pot sǎ nu evoc aici un mic detaliu biografic. Eram student în anul II de facultate şi i-am trimis lui Geo Bogza o scrisoare, în care îl invitam la o întâlnire cu studenţii filologi (erau anii de început ai “deceniului satanic” (expresia aparţine marelui Dvs. prieten şi marelui meu Profesor, Mircea Zaciu), când şi Universitatea se izola de lume, aidoma întregii societǎţi româneşti. Ei bine, intuind parcǎ aceastǎ izolare sau simţind-o efectiv, i-am scris lui Geo Bogza şi altor scriitori, invitându-i la întâlniri şi dezbateri cu studenţii clujeni. Geo Bogza mi-a rǎspuns cǎ ar veni cu mare drag (ştiţi bine cât de generos era!), dar, în cele câteva ore, pe care le-ar petrece cu 300 de studenţi, ar putea scrie texte pentru 300.000 de mii de oameni!
Fals tratat de manipulare este o carte extrem de profundǎ, o carte de filosofie, o carte de “idei trǎite”, cum ar fi spus D.D. Roşca. O carte pe care nu ezit sǎ o consider şi sǎ spun, de câte ori voi avea ocazia, cǎ este “Cartea Anului 2013”, dar poate fi şi cartea anului pentru mulţi ani care vor veni. Vǎzând coperta ei în România literarǎ, alǎturi de alte cǎrţi, nominalizate la Cartea Anului 2013, mi-am amintit de ce rǎspuns a dat Cǎlinescu, la întrebarea unui student: Cine este al doilea poet dupǎ Eminescu? La care criticul, intrând în pielea unui personaj de teatru, a spus aşa: “În prima bancǎ stǎ Eminescu! Banca a doua este liberǎ! În banca a treia stǎ domnul Arghezi!” Aşa de mare este distanţa, în opinia mea, dintre cartea Doamnei Ana Blandiana şi cǎrţile nominalizate la Cartea Anului 2013!
Recunosc cǎ şi eu am avut senzaţia (şi poate dorinţa!) cǎ este o carte de memorii, pe care, în ultima vreme, le citesc cu tot mai mare interes (tot D.D. Roşca spunea cǎ lectura cǎrţilor de memorii este un semn al îmbǎtrânirii!). Desigur, sunt multe situaţii şi exemple, datoritǎ cǎrora cartea are şi un caracter memorialistic. Am înţeles perfect repulsia pe care autoarea o are faţǎ de acest tip de literaturǎ, prin care unii vor sǎ rǎmânǎ în posteritate cu o anumitǎ imagine, ignorând faptul cǎ, în faţa Timpului neiertǎtor, totul devine relativ.
Eu cred, finalmente, cǎ autoarea a fǎcut bine cǎ nu i-a dat cǎrţii un caracter preponderent memorialistic, pentru cǎ, astfel, ar fi avut mai puţinǎ relevanţǎ la traducerea în limbi strǎine. Chiar şi spune, la un moment dat, cǎ povesteşte ceea ce i-a rǎmas în minte, “mai mult senzaţii şi sentimente, decât date şi informaţii”, deşi nici acestea din urmǎ nu lipsesc (despre Alianţa Civicǎ, Piaţa Universitǎtii, mineriade, lupta cu cenzura, disensiunile dintre Miliţie şi Securitate, infinitele forme de manipulare la care am fost şi suntem supuşi în continuare, despre distrugerea arhivei Uniunii Scriitorilor, chiar de cǎtre cel care o avea în custodie etc.). Chiar şi faptul cǎ odiosului torţionar Ioan Şoltuţiu (care a ajuta-o, paradoxal, sǎ intre la facultate!) i-a dat doar iniţialele este o soluţie care mi se pare corectǎ. Nu merita sǎ îi facǎ reclamǎ, sǎ îl lege cumva de opera domniei sale.
M-a uimit gestul lui Daicoviciu, care i-a anulat, fǎrǎ nicio logicǎ, admiterea la facultate, iar la absolvire s-a lǎudat cu calitatea viitoarei mari scriitoare de şefǎ de promoţie. Ba, mai mult, cu ocazia prezenţei sale la expoziţia de la Köln, despre daci (despre care se vorbeşte şi în corespondenţa Zaciu-Şchiau, pe care urmeazǎ sǎ o public), s-ar fi lǎudat cât de mult a ajutat-o la întrarea în facultate!
Sunt apoi adevǎruri crude ale istoriei contemporane (“Desigur, nu Coposu îl obligase pe Iliescu sǎ-l execute pe înaintaşul sǎu!” – p. 256), explicaţii ale unor detalii biografice (“Existǎ probabil o legǎturǎ între faptul cǎ nu am fǎcut copii şi nu am acceptat funcţii” – p. 265). Se reţine verdictul foarte dur la adresa lui Andrei Marga (nenominalizat în carte), în calitate de preşedinte al PNŢ sau de preşedinte al ICR, diversele forme de maipulare ale Securitǎţii (ba cǎ Ana Blandiana a rǎmas în strǎinǎtate, ba cǎ a cerut plecarea definitivǎ din ţarǎ, pentru a justifica interzicearea rubricii din România literarǎ), citim uluiţi despre coloanele de soldaţi care mergeau în cea mai performantǎ sala a Radiodifuziunii naţionale, pentru a înregistra ovaţii şi urale, folosite apoi cu ocazia vizitelor de lucru ale “tovarǎşului” etc., etc.
Am fost apoi uluit de cele aflate despre Doamna Ecaterina Oproiu. Am auzit cǎ dânsa a publicat recent un volum de memorii. Poate evocǎ şi justificǎ acel articol din ziarul Libertatea, intitulat Destul, o, Dolores! (p. 182): „În ceea ce mǎ priveşte, am fost lǎsatǎ pe mâna presei feseniste. Dintre nenumǎratele atacuri şi revolte, îmi mai amintesc un articol din ziarul Libertatea, intitulat Destul, o, Dolores! Şi semnat Ecaterina Oproiu, în care cronicara de film, devenitǎ analist politic şi acuzator public, mǎ învinuia cǎ propovǎduiesc revoluţia permanentǎ, asemenea lui Dolores Ibárurri (pe care o confunda cu Troţki). Uita sǎ precizeze însǎ cǎ este vorba de o revoluţie de sens contrar.“ – p. 182.
Dupǎ cum v-am promis, i-am trimis Doamnei Ecaterina Oproiu cartea mea de întâlniri cu Iorgu Iordan, iar în final am întrebat-o dacǎ în volumul de memorii, pe care mi-aţi spus cǎ l-a publicat, a atins cumva şi acest subiect sensibil. Oricum, vǎ rog sǎ o întrebaţi, în numele meu, cum se explicǎ acest articol împotruiva Doameni Ana Blandiana.
Aşadar, Fals tratat de manipulare este o carte extraordinarǎ, în care se regǎsesc obsesiile şi idealurile autoarei, concepţia despre lume, viaţǎ, artǎ, moarte, literaturǎ, politicǎ (“Am fost întotdeauna convinsǎ cǎ nu sunt fǎcutǎ sǎ conduc oamenii, ci sǎ-i emoţionez, sǎ-i conving.”) etc. Deşi unele capitole sau titluri din sumar pot fi citite şi separat (aşa au şi fost paginate), cartea are o mare unitate, deşi, stilistic vorbind, sunt unele mici diferenţe între pǎrţi, dovadǎ cǎ acestea au fost scrise în timpuri diferite.
În sfârşit, cartea este atât de densǎ, încât e imposibil de rezumat în câteva pagini. De aceea nu m-au prea mulţumit cele trei cronici pe care le-am citit despre carte. (Autoarea şi editura meritǎ felicit şi pentru corectitudinea ortograficǎ a cǎrţii, o raritate în practica noastrǎ editorialǎ. La o reeditare, se pot îndrepta singurele douǎ greşeli pe care le-am depistat: p. 359, r. 7 de jos – Adameştreanu; p. 470 , r. 13 de sus – simpu. De asemenea, cacofonia ca-ca, de la p. 421.)
Sunt convins cǎ aceastǎ carte, tradusǎ în limbi de circulaţie, ar deveni mai valoroasǎ decât lucrǎrile Hertei Müller, hrǎnite din aceeaşi realitate româneascǎ, traducerea de care vorbesc fiind încǎ un pas spre Premiul Nobel, pe care Doamna Ana Blandiana îl meritǎ nu numai pentru valoarea operei sale, pentru traducerile fǎcute din iniţiativa editorilor strǎini (nu plǎtite de statul român), dar şi datoritǎ conştiinţei civice fǎrǎ egal, doveditǎ prin refuzul oricǎrei funcţii, dar mai ales prin crearea memorialului de la Sighet, prin implicarea în agitata noastrǎ viaţǎ politicǎ postdecembristǎ, în care a investit 20 de ani de viaţǎ. “Se sparie gandul”, vorba cronicarului, dacǎ ne-am gândi ce ar fi însemnat cei 20 de ani convertiţi în scris, în singurǎtate creatoare!
Sǎ-i sǎrutǎm Doamnei Ana Blandiana mâna cu care a scris aceastǎ carte (acum îl înţeleg pe Bogza, sǎrutându-i mâna lui Arghezi) şi sǎ îi dorim multǎ sǎnǎtate, alǎturi de domnul Romulus Rusan, pentru a-şi realiza toate proiectele literare pe care le are!
Stimate Domnule Ambasador, dupǎ cum vedeţi, nu este uşor sǎ discutǎm despre aceastǎ carte. Dvs. o cunoaşteţi mult mai bine decât mine pe Doamna Ana Blandiana, cunoaşteţi mult mai bine decât mine viaţa literarǎ în general, cea din interiorul Uniunii Scriitorilor în special. Poate, în anumite privinţe, sǎ aveţi opinii diferite. Am sǎ iau câteva exemple:
1. Relaţia dintre generaţiile literare. Ştiţi ce valuri de articole a produs şi produce aceastǎ luptǎ dintre generaţiile literare, cât de mult s-a scris despre „generaţia expiratǎ“. Iatǎ ce spune Doamna Ana Blandiana la acest capitol: „Dacǎ întorc capul în direcţia opusǎ şi încerc sǎ înţeleg care mi-au fost de-a lungul timpului sentimentele faţǎ de cei mai tineri decât mine, gǎsesc un nesfârşit şir de recomandǎri în dosare de intrare în Uniunea Scriitorilor sau de fraze (care, strânse la un loc, ar putea da cǎrţi întregi) scrise pe coperta a patra a unor volume de debut, care nu întotdeauna le-au confirmat. Nu mi-a dat însǎ niciodatǎ prin gând cǎ intrarea lor în viaţa literarǎ ar putea reprezenta o ameninţare pentru mine, dimpotrivǎ, am sperat întotdeauna cǎ voi gǎsi în urmǎtoarele generaţii prietenii pe care i-am cǎutat în sinea mea.
Nimic din ce am trǎit eu însǎmi nu mǎ ajutǎ, deci, sǎ înţeleg sensul şi cauzele spectacolului cǎruia îi sunt un aproape înspǎimântat spectator. S-a iuţit timpul, de nu mai încap în el una de alta generaţiile?S-a micşorat pǎmântul, de nu mai pot sǎ-şi fie contemporani pǎrinţii şi copiii, bunicii şi nepoţii? S-a fǎcut mai strâmtǎ istoria literaturii, de trebuie aruncaţi la gunoi clasicii, ca sǎ poatǎ intra nou-veniţii?“ – p. 57.
2. Cenzura prin adǎugire. Conceptul de cenzurǎ prin adǎugire l-am auzit prima oarǎ la conferinţa pe care a ţinut-o Doamna Ana Blandiana, la Cluj, la facultatea noastrǎ, în octombrie 2011. Noi înţelegem cenzura mai ales prin ceea ce se tǎia, prin ce se elimina. Dar, la fel de periculoasǎ era şi cenzura prin adǎugire. Am publicat acum vreo doi ani, în România literarǎ, un mic studiu despre un articol pe care Petru Dumitriu l-a publicat în Scânteia, la moartea lui Stalin. Aveam, din fericire, manuscrisul original al autorului, salvat din redacţie de cǎtre domnul Nestor Ignat (care are în prezent 96 de ani, fiind nǎscut în 1918), fost redactor-şef adjunct la Scânteia. Ei bine, concluzia era cǎ abia 20% din textul original a fost pǎstrat în articolul publicat. Inclusiv un Sonet al lui Shakespeare era midificat, pentru a sluji mai bine exprimǎrii durerii cauzate de moartea tǎtucului! Am vorbit, într-o scrisoare anterioarǎ, despre stupoarea pe care profesorii Constantin Ciopraga şi Eugen Todoran au trǎit-o, în iunie 1989, când a fost sǎrbǎtorit Centenarul morţii lui Eminescu. Rezumatele publicate în Scânteia erau departe de textele pe care le rostiserǎ. Dar iatǎ ce experienţǎ a avut Doamna Ana Blandiana cu primul volum: „Îmi amintesc doar încǎpǎţânarea mea de a nu schimba şi spaima cǎ s-ar putea repeta situaţia primului volum, care, în forma tipǎritǎ, ajunsese – nu numai prin tǎieturi, ci şi prin adǎugiri – sǎ semene destul de puţin cu ceea ce fusese iniţial şi de care, în pofida bunei primiri critice, nu eram deloc mândrǎ.“ – p. 90.
3. Relaţia cu critica literarǎ. Despre criticii literari, Doamna Ana Blandiana spune: „Acum sunt convinsǎ cǎ singura deosebire dintre scriitori şi critici este aceea cǎ primii se exprimǎ folosind ca materie primǎ confruntarea cu viaţa, în timp ce ceilalţi, criticii, se exprimǎ folosind ca materie primǎ confruntarea cu literatura. Iar în acest sens, ceea ce spune un critic despre un poem al meu nu are de ce sǎ fie mai important pentru mine decât este important pentru un arbore ceea ce scriu eu despre frunzele lui.“ – p. 118-119. Acestǎ neîncredere a Doamnei Ana Blandiana în critica literarǎ a plecat de la o mare dezamǎgire avutǎ la începutul carierei: un critic literar a publicat o cronicǎ entuziastǎ despre un poet de care dansa nu auzise. Cǎutând cartea poetului, a descoperit „platitudinea versurilor care inspiraserǎ entuziasmul criticului“.
Ştiu cǎ Dvs. aveţi sub tipar trei volume masive, Poetul Ion Brad şi criticii sǎi, de unde deduc cǎ aveţi alte concepţii despre rolul criticii literare.
4. Venirea minerilor. Doamna Ana Blandiana scrie despre venirea minerilor la Bucuerşti: „Fenomenul consta în chemarea de cǎtre preşedintele ţǎrii (Ion Iliescu, n. I.R.) a unei categorii sociale (minerii) împotriva alteia (intelectualii), instigând astfel la violenţǎ şi riscând rǎzboiul civil. Petrecute la nici şase luni dupǎ revoluţia televizatǎ, care – pe fondul exaltǎrii europene de dupǎ cǎderea Zidului Berlinului – reuşise sǎ manipuleze penru câteva sǎptǎmâni pe toatǎ lumea, incredibilele întâmplǎri ale mineriadei din iunie fǎcuserǎ sǎ se reverse paharul naivitǎţii occidentale, iar România plǎtise gafa sfruntatǎ a preşedintelui sǎu postcomunist cu dobânda tuturor momentelor în care îi fusese crezute, pânǎ atunci, minciunile.“ – p. 145.
Ce pǎrere aveţi? Cum de am omis sǎ vǎ întreb, în convorbirile noastre, care vǎ este punctul de vedere asupra mineriadei din iunie 1990? Eraţi în Bucureşti?
5. Cel mai mare om politic român – Horea? În capitolul La cules ciuperci, Doamna Ana Blandiana relateazǎ cum a cules ciuperci din satul lui Horea, din comuna Albac, spunând despre acesta cǎ „a fost probabil cel mai mare om politic român din toate timpurile“ – p. 48. Sǎ fie Horea mai mare decât Mihai Viteazul, decât Ştefan cel Mare, decât Cuza, decât regele Carol I, decât generaţia care a fǎcut România Mare?
6. Distrugerea arhivei Uniunii Scriitorilor. „Peste timp, când am aflat, pe parcursul teribilului an 1990, cǎ arhiva Uniunii Scriitoirlor a dispǎrut în mod straniu, risipitǎ chiar de cel ce o avea în grijǎ, m-am întrebat câte dintre hârtiile distruse aveau legǎturǎ cu mine şi câte lucruri nebǎnuite despre mine aş fi aflat citindu-le.“ – p. 234. Cine o fi distrus arhiva Uniunii Scriitorilor, în vâltoarea evenimentelor revoluţionare? Sǎ fie o aluzie la D.R. Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor?
7. Înregistrarea aplauzelor. „Sutele de soldaţi erau aduşi o datǎ sau de douǎ ori pe an ca sǎ reîmprospǎteze rezervele de înregistrǎri de aplauze şi aclamaţii, folosite ca fond sonor la transmisiile de manifestaţii şi adunǎri. Sala Radio, doatǎ cu cea mai performantǎ aparaturǎ pentru înregistrǎri, era locul în care soldaţii aduşi fǎceau repetiţii de aplaudare, erau înstruiţi şi antrenaţi savant pentru ca o acţiune mecanicǎ sǎ se transforme, sub bagheta unui adevǎrat dirijor, într-o aproape operǎ de artǎ. Acest rezultat era înregistrat: aplauze entuziaste, aplauze cu urale, aplauze ritmice, aplauze frenetice. Înregistrǎrile erau indexate, aşezate în casete care puteau fi uşor alese şi utilizate când era nevoie de ele. Oricât de fantasticǎ, povestea este, pânǎ la un punct, riguros realǎ. De aici încolo, este Sertarul cu aplauze.“ – p. 290-291. Aţi cunoscut bine sistemul comunist, din interior. Cum comentaţi aceastǎ realitate, care pare de domeniul fantasticului, al absurdului?
8. Scriitorul român şi exilul. O altǎ întrebare pe care nu v-am pus-o în cartea noastrǎ: Nu v-a tentat niciodatǎ sǎ rǎmâneţi în strǎinǎtate? Dacǎ nu, de ce? Iatǎ ce spune Doamna Ana Blandiana despre acest fapt: „Cred cǎ primul, şi cel mai evident dintre ele, este acela cǎ aşa m-a fǎcut pe mine Dumnezeu, cǎ, asemenea plantelor, existǎ oameni pentru care adâncimea rǎdǎcinilor este determinantǎ şi alţii care pot sǎ trǎiascǎ fǎrǎ rǎdǎcini. Eu m-am nǎscut în prima categorie. Oricât de puţin aş fi putut argumenta logic, susţineam, eram convinsǎ cǎ – dacǎ, printr-o întâmplare de deasupra voinţei mele aş fi fost obligatǎ sǎ plec definitiv, nemaiavând niciodatǎ dreptul sǎ mǎ întorc – n-aş fi fost în stare sǎ supravieţuiesc. Pur şi simplu aş fi murit.“ – p. 430.
9. Românii – un popor blând? Am mai discutat, într-o scrisoare anterioarǎ, despre firea românilor. Iatǎ cǎ şi pe Doamna Ana Blandiana o preocupǎ aceastǎ problemǎ: „Indiferent în ce fel ne-am privi şi am vrea sǎ ne scriem istoria secolului XX, nu putem eluda faptul cǎ suntem poporul care şi-a executat – în urma unor procese juridice premeditate, grǎbite de presiunea evenimentelor – doi şefi de stat. [...] Valenţele Mioriţei, ca ale oricǎrei capodopere, sunt multiple şi tulburǎtor de diferite: este un poem al morţii luminoase, prin întoarcerea la naturǎ, dar este şi o analizǎ a tradiţionalei noastre incapacitǎti de a ne solidariza, a dezbinǎrii ca ingredient mereu dizolvant al compoziţiei noastre sufleteşti şi al coeziunii, devenite astfel imposibilǎ. Şi, mai presus de toate, este un bocet al renunţǎrii la împotrivire, al acceptǎrii rǎului considerat fatal. Poate fi socotit singurul popor din Europa de Est, care a ieşit din comunism printr-o baie de sânge, un popor blând?“ – p. 456.
10. Noua cenzurǎ interioarǎ – political correctness. Evident cǎ, dupǎ 1989, în România pare a nu mai exista niciun fel de cenzurǎ. Iatǎ ce spune Doamna Ana Blandiana: „Ciudǎţenia face ca, tocmai când am ajuns şi noi la libertatea de expresie atât de europeanǎ, sǎ descoperim o Europǎ obositǎ de propria ei libertate şi dominatǎ de strania noţiune de political correctness, o noţiune aboslut similarǎ cenzurii interioare, pe care am cunoscut-o atât de bine şi de care ne-am apǎrat cu atâta înverşunare.“ – p. 267.
Aceastǎ political correctness face ca, de exemplu, de la prietenii mei americani sǎ nu mai primesc felicitǎri de Crǎciun, ci felicitǎri de sezon. Simbolurle creştinimsului sunt afişate cu sfialǎ, pentru a nu leza alte religii etc. Ce pǎrere aveţi?
Prin urmare, Domnule Ambasador, aştept opinia Dvs. generalǎ despre aceastǎ carte a Doamnei Ana Blandiana, apoi rǎspunsurile şi opiniile Dvs. la cele zece întrebǎri din final. Sper sǎ nu mǎ acuzaţi iarǎşi cǎ vǎ „chinuiesc“ cu atâtea întrebǎri!
Cu sincere sentimente de preţuire,
Ilie Rad
P.S. O bucurie lingvisticǎ. Pregǎtind pentru tipar corespondenţa Zaciu-Şchiau, într-una dintre scrisori (scrisǎ de mânǎ; de regulǎ, profesorul Mircea Zaciu îşi scria epistolele la maşinǎ) am întâlnit cuvântul „sǎ urgiteze” (era vorba ca Ministerul Educaţiei sǎ urgenteze confirmarea titlului de doctor, pentru profesorul Octavian Şchiau). Am crezut cǎ este o greşealǎ şi am trecut lecţiunea „sǎ urgenteze”, mai ales cǎ verbul a urgita nu era trecut în DEX. Iatǎ însǎ cǎ, citind volumul Ceasuri de searǎ cu Ion Agârbiceanu, pentru ediţia Agârbiceanu, la care m-aţi angajat, gǎsesc o scrisoare a prozatorului cǎtre Mircea Zaciu, din care citez începutul: „16 X 53/ Domnule Zaciu,/ N-am primit nimic pentru corecturǎ. N-a sosit nici acum tabloul materialului revizuit la Ed. de Stat? Rog urgiteazǎ (subl. I.R.), sǎ nu ne învinuiascǎ pe noi cǎ n-am dat materialul la timp (1 Dec. ).”[1]
Ştiţi de existenţa acestui cuvânt? Era uzual în epocǎ?
P.S. 2. Înainte de a vǎ expedia scrisoarea, am primit-o pe cea a Dvs., din 15 februarie.
Aş fi foarte onorat dacǎ m-aţi considera prietenul Dvs. şi aţi folosi acest apelativ şi în scrisori. Dar apropo de scrisori şi de rolul acestora în relaţiile umane („Sǎ ne cunoaştem dar … prin scrisori.”, îi scria G. Cǎlinescu lui Al. Rosetti, la 4 I 1937)[2], am sǎ vǎ relatez douǎ mici întâmplǎri.
Ca student, am realizat un interviu cu sculptorul Ion Jalea, pe care îl voiam publicat în Echinox, dar s-a nimerit sǎ îl tipǎresc în Tribuna, cu ocazia centenarului naşterii sculptorului.
Când Ion Jalea a împlinit 95 de ani, respectiv la 19 mai 1982, eu eram profesor la Şcoala Nr. 17 din Cluj-Napoca (numitǎ acum Şcoala „Ion Creangǎ”, şcoalǎ pe care o cunoaşteţi şi unde lucreazǎ acum Doina). Cercul literar „Albatros”, pe care îl conduceam, a organizat la şcoalǎ un medalion omagial Ion Jalea, care a cuprins: o expunere privind viaţa şi activitatea sculptorului, proiecţii cu lucrǎrile acestuia, însoţite de comentarii, lectura unor fragmente din interviurile acordate de sculptor de-a lungul anilor, precum şi prezentarea unei tablete închinate acestuia, de cǎtre Geo Bogza. Am publicat apoi în Fǎclia, ziarul judeţean de atunci (care existǎ şi acum, cu acelaşi titlu, la care eu colaborez de 40 de ani!), un mic articol, intitulat chiar aşa: Medalion omagial Ion Jalea. Era un mic act de curaj, din partea mea şi a ziarului, pentru cǎ, deja, medalioane omagiale nu se mai puteau organiza decât în cinstea lui Nicolae Ceauşescu. I-am trimis sculptorului Ion Jalea un exemplar din ziar, pentru care artistul mi-a mulţumit într-o scrisoare datatǎ „20 iunie 1982”, în care îmi scria, între altele: „Scrisoarea D-tale îmi este foarte preţioasǎ, dovadǎ omagialǎ, care vine din acele locuri cu un ecou frumos şi plin de prietenie, care mi se adreseazǎ din acele locuri româneşti cu cuget curat şi suflet elevat.” (Ce elogiu extraordinar adus Transilvaniei noastre milenare!). Am publicat acea scrisoare, ca şi încǎ alte trei precedente, legate de interviul de care vorbeam, în revista Excelsior, nr. 1, din 1992 (revistǎ pe care Dvs. deja o cunoaşteţi), numǎr inaugural dedicat lui Ion Jalea (vǎ spuneam cǎ fiecare numǎr al revistei Excelsior – pe care mulţi o confundau cu Echinox, ceea ce mie îmi fǎcea o nespusǎ şi secretǎ plǎcere – era dedicat unei mari personalitǎţi culturale.). Ei bine, un cititor a observat evoluţia formulelor de adresare din aceste scrisori: I. Tovarǎşe Ilie Radu-Nandra; II. Stimate Domnule Profesor Nandra; III Iubite D-le Nandra; IV. Iubite Nandra.
Al doilea detaliu legat de formula de adresare. I-am trimis Svetlanei Broz un exemplar din Cultura, cu interviul publicat. Iatǎ ce mi-a scris, între altele: „It is very impressive interview at the central two pages. Thank you for your efforts.
I like our photo. Should we make a new one somewhere sometime? /
Love/ Lana“. Dupǎ cum vedeţi, de la Svetlana, a trecut la semnǎtura „Lana“!
Aşa cǎ puteti sǎ folosiţi în scrisori apelativul prieten, care mǎ onoreazǎ foarte mult.
Mulţumesc pentru toate informaţiile legate de domnii Eugen Simion, Al. Simion, Andrei Pleşu, pentru citatele din Biblie şi pentru tot ce mi-aţi scris.
În sǎptǎmâna care se încheie a fost ziua mea de naştere, iar în 20 februarie a lui Mihai şi Tudor (cei doi fraţi s-au nǎscut în aceeaşi lunǎ şi zi, dar la patru ani diferenţǎ!), am avut Sesiunea ştiinţificǎ a studenţilor-doctoranzi, ediţia a III-a, şi am participat la Balul Operei, am fǎcut corectura a III-a la volumul Jurnalismul tradiţional şi New Media, pe care îl coordonez, am fǎcut tot corectura a III-a la un nou numǎr din Revista românǎ de istorie a presei, am fost într-o comisie de concurs, pentru postul de profesor, am selectat 1000 de volume, din biblioteca noastrǎ personalǎ, pe care le-am donat bibliotecilor judetene din Cluj şi Bistriţa-Nǎsǎud (câte 500 la fiecare, dupǎ ce Bibliotecii Judeţene „Octavian Goga” mai donasem, în 2012, încǎ 1000 de exemplare). Dar m-am lungit prea mult cu aceastǎ scrisoare, aşa cǎ voi comenta cele de mai sus în epistolele viitoare.
Desigur cǎ este binevenitǎ o temǎ de discutat, despre Transilvania noastrǎ milenarǎ.
La Biblioteca Centrala Universitarǎ „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca existǎ cartea lui Pápai Páriz Ferenc (nu Francisc Paris Papay!), Pax Corporis, apǎrutǎ în Ungaria, în 1984. O sǎ îi fac Doamnei Lia o copie xerox.
Între timp, a apǎrut, în Cultura, partea a II-a a cronicii domnului Constantin Coroiu, la cartea noastrǎ. Într-adevǎr, dintre cele trei cronici apǎrute pânǎ în prezent la aceastǎ carte, cronica domnului Coroiu este nu numai cea mai amplǎ, dar şi cea mai comprehensivǎ, dovedind lectura cea mai atentǎ a cǎrţii noastre. I-am mulţumit prin e-mail pentru cronicǎ.
Pe pagina alǎturatǎ cronicii la cartea noastrǎ, George Neagoe (unul dintre criticii care au contribuit la ancheta literarǎ din Cultura), în articolul Critica de export, dǎ un citat din cartea lui Andrei Terian, Critica de export. Teorii, contexte, ideologii, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2013, care scrie, între altele: „Cǎ aşa stau lucrurile chiar în momentul actual, o dovedeşte, de pildǎ, faptul cǎ o <<istorie>> improvizatǎ, scrisǎ de un jurnalist cultural mediocru, precum Alex Ştefǎnerscu, e mult mai cititǎ (şi chiar mai citatǎ) decât construcţia riguroasǎ a unui Mircea Scarlat, care a intrat în ultimii ani într-un nemeritat con de umbrǎ, explicabil în mare parte prin aceea cǎ autorul ei nu a scris niciodatǎ cronicǎ literarǎ“ (p. 283). Cunosc bine Istoria lui Alex Ştefǎnescu, l-am invitat pe autor sǎ şi-o lanseze la Cluj, am scris apoi despre ea un articol din Tribuna şi am spus cǎ este o continuare (prin talent literar, gusturi subiective, ilustraţie bogatǎ etc.) a celebrei Istorii cǎlinesciene, din 1941. Afirmaţia lui Andrei Terian îmi aminteşte de vorbele Doamnei Ana Blandiana, citate mai sus: „S-a fǎcut mai strâmtǎ istoria literaturii, de trebuie aruncaţi la gunoi clasicii, ca sǎ poatǎ intra nou-veniţii?“
Mulţumesc pentru fotografiile trimise, de la festivitatea de la Alba Iulia. Poate unele vor fi folosite în viitoarea noastrǎ carte. Încerc sǎ vǎ trimit şi eu câteva.
Primesc, via e-mail, cel mai recent numǎr al revistei Apostrof. Am citit cronica semnatǎ de Ovidiu Pecican, la cartea Doamnei Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare. Prefer sǎ nu fac „critica criticii“!
(0) Fals tratat de manipulare pdf Pagina 1-14
[1] Mircea Zaciu, Nesomn, în Ceasuri de searǎ cu Ion Agârbiceanu, ed. cit., p. 105.
[2] Corespondenţa lui G. Cǎlinescu cu Al. Rosetti (1935-1951). Ediţie îngrijitǎ, cu prefaţǎ, note şi indice de AL. ROSETTI. Cu o postfaţǎ de VASILE NICOLESCU, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, p. 51.
SURSA: ILIE RADU
Scrisori cǎtre Ion Brad (VIII)
Cluj-Napoca, 24 februarie 2014
Stimate Domnule Ambasador,
Aşa cum ne-am înţeles la telefon, în aceastǎ sǎptǎmânǎ vom discuta despre cartea Doamnei Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare.
Ar fi trebuit sǎ pot participa, la Târgul de Carte „Gaudeamus”, din toamna trecutǎ, la festivitatea de lansare a acestei cǎrţi, dar, poate vǎ amintiţi, trenul meu a întârziat patru ore, aşa cǎ abia am sosit la ceremonia de lansare a cǎrţii noastre.
Am tot amânat lectura acestei cǎrţi, pânǎ când, într-o discuţie cu Doamna Blandiana, legatǎ de torţionarul Ioan Şoltuţiu, cel care l-a torturat şi condamnat pe Lucreţiu Patrǎşcanu, am decis cǎ trebuie neapǎrat sǎ citesc şi eu cartea.
Am citit-o timp de douǎ sǎptǎmâni, zi de zi, cam 30-40 de pagini pe zi, cu creionul în mânǎ, fǎcându-mi mici comentarii doar pentru mine. Pe de altǎ parte, am fost aşa de impresionat de carte, încât am simţit imperios nevoia sǎ îi scriu Doamnei Ana Blandiana o scrisoare, în care sǎ o felicit pentru aceastǎ realizare literarǎ de excepţie.
I-am scris cu o anumitǎ strângere de inimǎ, pentru cǎ ştiam cǎ lectura scrisorii mele îi va rǎpi câteva minute, pe care le-ar fi putut dedica creaţiei propriu-zise. De aceea am fost puţin jenat sǎ îi scriu, pentru cǎ asta este o formǎ de egoism din partea mea, fiindcǎ, citind aceastǎ scrisoare, Doamna Ana Blandiana îi va dedica numai ei, scrisorii, câteva clipe de viaţǎ, ignorând sutele de mii de cititori, care o aşteaptǎ cu noi poezii şi reflecţii. Acea scrisoare putea fi interpretatǎ ca un mic atentat la singurǎtatea domniei sale. Ce frumos scrie, la un moment dat, apropo de o vizitǎ pe care i-a fǎcut-o lui Mircea Eliade: “Acum, când am cu aproximaţie vârsta pe care o avea atunci Eliade, când îmi pare rǎu de fiecare minut pe care îl pierd altfel decât scriind, mǎrinimia lui de a programa o zi întreagǎ pentru a cunoaşte doi scriitori tineri, veniţi de acasǎ, îmi apare profund tulburǎtoare, aproape nefireascǎ “ – p. 438).
Nu pot sǎ nu evoc aici un mic detaliu biografic. Eram student în anul II de facultate şi i-am trimis lui Geo Bogza o scrisoare, în care îl invitam la o întâlnire cu studenţii filologi (erau anii de început ai “deceniului satanic” (expresia aparţine marelui Dvs. prieten şi marelui meu Profesor, Mircea Zaciu), când şi Universitatea se izola de lume, aidoma întregii societǎţi româneşti. Ei bine, intuind parcǎ aceastǎ izolare sau simţind-o efectiv, i-am scris lui Geo Bogza şi altor scriitori, invitându-i la întâlniri şi dezbateri cu studenţii clujeni. Geo Bogza mi-a rǎspuns cǎ ar veni cu mare drag (ştiţi bine cât de generos era!), dar, în cele câteva ore, pe care le-ar petrece cu 300 de studenţi, ar putea scrie texte pentru 300.000 de mii de oameni!
Fals tratat de manipulare este o carte extrem de profundǎ, o carte de filosofie, o carte de “idei trǎite”, cum ar fi spus D.D. Roşca. O carte pe care nu ezit sǎ o consider şi sǎ spun, de câte ori voi avea ocazia, cǎ este “Cartea Anului 2013”, dar poate fi şi cartea anului pentru mulţi ani care vor veni. Vǎzând coperta ei în România literarǎ, alǎturi de alte cǎrţi, nominalizate la Cartea Anului 2013, mi-am amintit de ce rǎspuns a dat Cǎlinescu, la întrebarea unui student: Cine este al doilea poet dupǎ Eminescu? La care criticul, intrând în pielea unui personaj de teatru, a spus aşa: “În prima bancǎ stǎ Eminescu! Banca a doua este liberǎ! În banca a treia stǎ domnul Arghezi!” Aşa de mare este distanţa, în opinia mea, dintre cartea Doamnei Ana Blandiana şi cǎrţile nominalizate la Cartea Anului 2013!
Recunosc cǎ şi eu am avut senzaţia (şi poate dorinţa!) cǎ este o carte de memorii, pe care, în ultima vreme, le citesc cu tot mai mare interes (tot D.D. Roşca spunea cǎ lectura cǎrţilor de memorii este un semn al îmbǎtrânirii!). Desigur, sunt multe situaţii şi exemple, datoritǎ cǎrora cartea are şi un caracter memorialistic. Am înţeles perfect repulsia pe care autoarea o are faţǎ de acest tip de literaturǎ, prin care unii vor sǎ rǎmânǎ în posteritate cu o anumitǎ imagine, ignorând faptul cǎ, în faţa Timpului neiertǎtor, totul devine relativ.
Eu cred, finalmente, cǎ autoarea a fǎcut bine cǎ nu i-a dat cǎrţii un caracter preponderent memorialistic, pentru cǎ, astfel, ar fi avut mai puţinǎ relevanţǎ la traducerea în limbi strǎine. Chiar şi spune, la un moment dat, cǎ povesteşte ceea ce i-a rǎmas în minte, “mai mult senzaţii şi sentimente, decât date şi informaţii”, deşi nici acestea din urmǎ nu lipsesc (despre Alianţa Civicǎ, Piaţa Universitǎtii, mineriade, lupta cu cenzura, disensiunile dintre Miliţie şi Securitate, infinitele forme de manipulare la care am fost şi suntem supuşi în continuare, despre distrugerea arhivei Uniunii Scriitorilor, chiar de cǎtre cel care o avea în custodie etc.). Chiar şi faptul cǎ odiosului torţionar Ioan Şoltuţiu (care a ajuta-o, paradoxal, sǎ intre la facultate!) i-a dat doar iniţialele este o soluţie care mi se pare corectǎ. Nu merita sǎ îi facǎ reclamǎ, sǎ îl lege cumva de opera domniei sale.
M-a uimit gestul lui Daicoviciu, care i-a anulat, fǎrǎ nicio logicǎ, admiterea la facultate, iar la absolvire s-a lǎudat cu calitatea viitoarei mari scriitoare de şefǎ de promoţie. Ba, mai mult, cu ocazia prezenţei sale la expoziţia de la Köln, despre daci (despre care se vorbeşte şi în corespondenţa Zaciu-Şchiau, pe care urmeazǎ sǎ o public), s-ar fi lǎudat cât de mult a ajutat-o la întrarea în facultate!
Sunt apoi adevǎruri crude ale istoriei contemporane (“Desigur, nu Coposu îl obligase pe Iliescu sǎ-l execute pe înaintaşul sǎu!” – p. 256), explicaţii ale unor detalii biografice (“Existǎ probabil o legǎturǎ între faptul cǎ nu am fǎcut copii şi nu am acceptat funcţii” – p. 265). Se reţine verdictul foarte dur la adresa lui Andrei Marga (nenominalizat în carte), în calitate de preşedinte al PNŢ sau de preşedinte al ICR, diversele forme de maipulare ale Securitǎţii (ba cǎ Ana Blandiana a rǎmas în strǎinǎtate, ba cǎ a cerut plecarea definitivǎ din ţarǎ, pentru a justifica interzicearea rubricii din România literarǎ), citim uluiţi despre coloanele de soldaţi care mergeau în cea mai performantǎ sala a Radiodifuziunii naţionale, pentru a înregistra ovaţii şi urale, folosite apoi cu ocazia vizitelor de lucru ale “tovarǎşului” etc., etc.
Am fost apoi uluit de cele aflate despre Doamna Ecaterina Oproiu. Am auzit cǎ dânsa a publicat recent un volum de memorii. Poate evocǎ şi justificǎ acel articol din ziarul Libertatea, intitulat Destul, o, Dolores! (p. 182): „În ceea ce mǎ priveşte, am fost lǎsatǎ pe mâna presei feseniste. Dintre nenumǎratele atacuri şi revolte, îmi mai amintesc un articol din ziarul Libertatea, intitulat Destul, o, Dolores! Şi semnat Ecaterina Oproiu, în care cronicara de film, devenitǎ analist politic şi acuzator public, mǎ învinuia cǎ propovǎduiesc revoluţia permanentǎ, asemenea lui Dolores Ibárurri (pe care o confunda cu Troţki). Uita sǎ precizeze însǎ cǎ este vorba de o revoluţie de sens contrar.“ – p. 182.
Dupǎ cum v-am promis, i-am trimis Doamnei Ecaterina Oproiu cartea mea de întâlniri cu Iorgu Iordan, iar în final am întrebat-o dacǎ în volumul de memorii, pe care mi-aţi spus cǎ l-a publicat, a atins cumva şi acest subiect sensibil. Oricum, vǎ rog sǎ o întrebaţi, în numele meu, cum se explicǎ acest articol împotruiva Doameni Ana Blandiana.
Aşadar, Fals tratat de manipulare este o carte extraordinarǎ, în care se regǎsesc obsesiile şi idealurile autoarei, concepţia despre lume, viaţǎ, artǎ, moarte, literaturǎ, politicǎ (“Am fost întotdeauna convinsǎ cǎ nu sunt fǎcutǎ sǎ conduc oamenii, ci sǎ-i emoţionez, sǎ-i conving.”) etc. Deşi unele capitole sau titluri din sumar pot fi citite şi separat (aşa au şi fost paginate), cartea are o mare unitate, deşi, stilistic vorbind, sunt unele mici diferenţe între pǎrţi, dovadǎ cǎ acestea au fost scrise în timpuri diferite.
În sfârşit, cartea este atât de densǎ, încât e imposibil de rezumat în câteva pagini. De aceea nu m-au prea mulţumit cele trei cronici pe care le-am citit despre carte. (Autoarea şi editura meritǎ felicit şi pentru corectitudinea ortograficǎ a cǎrţii, o raritate în practica noastrǎ editorialǎ. La o reeditare, se pot îndrepta singurele douǎ greşeli pe care le-am depistat: p. 359, r. 7 de jos – Adameştreanu; p. 470 , r. 13 de sus – simpu. De asemenea, cacofonia ca-ca, de la p. 421.)
Sunt convins cǎ aceastǎ carte, tradusǎ în limbi de circulaţie, ar deveni mai valoroasǎ decât lucrǎrile Hertei Müller, hrǎnite din aceeaşi realitate româneascǎ, traducerea de care vorbesc fiind încǎ un pas spre Premiul Nobel, pe care Doamna Ana Blandiana îl meritǎ nu numai pentru valoarea operei sale, pentru traducerile fǎcute din iniţiativa editorilor strǎini (nu plǎtite de statul român), dar şi datoritǎ conştiinţei civice fǎrǎ egal, doveditǎ prin refuzul oricǎrei funcţii, dar mai ales prin crearea memorialului de la Sighet, prin implicarea în agitata noastrǎ viaţǎ politicǎ postdecembristǎ, în care a investit 20 de ani de viaţǎ. “Se sparie gandul”, vorba cronicarului, dacǎ ne-am gândi ce ar fi însemnat cei 20 de ani convertiţi în scris, în singurǎtate creatoare!
Sǎ-i sǎrutǎm Doamnei Ana Blandiana mâna cu care a scris aceastǎ carte (acum îl înţeleg pe Bogza, sǎrutându-i mâna lui Arghezi) şi sǎ îi dorim multǎ sǎnǎtate, alǎturi de domnul Romulus Rusan, pentru a-şi realiza toate proiectele literare pe care le are!
Stimate Domnule Ambasador, dupǎ cum vedeţi, nu este uşor sǎ discutǎm despre aceastǎ carte. Dvs. o cunoaşteţi mult mai bine decât mine pe Doamna Ana Blandiana, cunoaşteţi mult mai bine decât mine viaţa literarǎ în general, cea din interiorul Uniunii Scriitorilor în special. Poate, în anumite privinţe, sǎ aveţi opinii diferite. Am sǎ iau câteva exemple:
1. Relaţia dintre generaţiile literare. Ştiţi ce valuri de articole a produs şi produce aceastǎ luptǎ dintre generaţiile literare, cât de mult s-a scris despre „generaţia expiratǎ“. Iatǎ ce spune Doamna Ana Blandiana la acest capitol: „Dacǎ întorc capul în direcţia opusǎ şi încerc sǎ înţeleg care mi-au fost de-a lungul timpului sentimentele faţǎ de cei mai tineri decât mine, gǎsesc un nesfârşit şir de recomandǎri în dosare de intrare în Uniunea Scriitorilor sau de fraze (care, strânse la un loc, ar putea da cǎrţi întregi) scrise pe coperta a patra a unor volume de debut, care nu întotdeauna le-au confirmat. Nu mi-a dat însǎ niciodatǎ prin gând cǎ intrarea lor în viaţa literarǎ ar putea reprezenta o ameninţare pentru mine, dimpotrivǎ, am sperat întotdeauna cǎ voi gǎsi în urmǎtoarele generaţii prietenii pe care i-am cǎutat în sinea mea.
Nimic din ce am trǎit eu însǎmi nu mǎ ajutǎ, deci, sǎ înţeleg sensul şi cauzele spectacolului cǎruia îi sunt un aproape înspǎimântat spectator. S-a iuţit timpul, de nu mai încap în el una de alta generaţiile?S-a micşorat pǎmântul, de nu mai pot sǎ-şi fie contemporani pǎrinţii şi copiii, bunicii şi nepoţii? S-a fǎcut mai strâmtǎ istoria literaturii, de trebuie aruncaţi la gunoi clasicii, ca sǎ poatǎ intra nou-veniţii?“ – p. 57.
2. Cenzura prin adǎugire. Conceptul de cenzurǎ prin adǎugire l-am auzit prima oarǎ la conferinţa pe care a ţinut-o Doamna Ana Blandiana, la Cluj, la facultatea noastrǎ, în octombrie 2011. Noi înţelegem cenzura mai ales prin ceea ce se tǎia, prin ce se elimina. Dar, la fel de periculoasǎ era şi cenzura prin adǎugire. Am publicat acum vreo doi ani, în România literarǎ, un mic studiu despre un articol pe care Petru Dumitriu l-a publicat în Scânteia, la moartea lui Stalin. Aveam, din fericire, manuscrisul original al autorului, salvat din redacţie de cǎtre domnul Nestor Ignat (care are în prezent 96 de ani, fiind nǎscut în 1918), fost redactor-şef adjunct la Scânteia. Ei bine, concluzia era cǎ abia 20% din textul original a fost pǎstrat în articolul publicat. Inclusiv un Sonet al lui Shakespeare era midificat, pentru a sluji mai bine exprimǎrii durerii cauzate de moartea tǎtucului! Am vorbit, într-o scrisoare anterioarǎ, despre stupoarea pe care profesorii Constantin Ciopraga şi Eugen Todoran au trǎit-o, în iunie 1989, când a fost sǎrbǎtorit Centenarul morţii lui Eminescu. Rezumatele publicate în Scânteia erau departe de textele pe care le rostiserǎ. Dar iatǎ ce experienţǎ a avut Doamna Ana Blandiana cu primul volum: „Îmi amintesc doar încǎpǎţânarea mea de a nu schimba şi spaima cǎ s-ar putea repeta situaţia primului volum, care, în forma tipǎritǎ, ajunsese – nu numai prin tǎieturi, ci şi prin adǎugiri – sǎ semene destul de puţin cu ceea ce fusese iniţial şi de care, în pofida bunei primiri critice, nu eram deloc mândrǎ.“ – p. 90.
3. Relaţia cu critica literarǎ. Despre criticii literari, Doamna Ana Blandiana spune: „Acum sunt convinsǎ cǎ singura deosebire dintre scriitori şi critici este aceea cǎ primii se exprimǎ folosind ca materie primǎ confruntarea cu viaţa, în timp ce ceilalţi, criticii, se exprimǎ folosind ca materie primǎ confruntarea cu literatura. Iar în acest sens, ceea ce spune un critic despre un poem al meu nu are de ce sǎ fie mai important pentru mine decât este important pentru un arbore ceea ce scriu eu despre frunzele lui.“ – p. 118-119. Acestǎ neîncredere a Doamnei Ana Blandiana în critica literarǎ a plecat de la o mare dezamǎgire avutǎ la începutul carierei: un critic literar a publicat o cronicǎ entuziastǎ despre un poet de care dansa nu auzise. Cǎutând cartea poetului, a descoperit „platitudinea versurilor care inspiraserǎ entuziasmul criticului“.
Ştiu cǎ Dvs. aveţi sub tipar trei volume masive, Poetul Ion Brad şi criticii sǎi, de unde deduc cǎ aveţi alte concepţii despre rolul criticii literare.
4. Venirea minerilor. Doamna Ana Blandiana scrie despre venirea minerilor la Bucuerşti: „Fenomenul consta în chemarea de cǎtre preşedintele ţǎrii (Ion Iliescu, n. I.R.) a unei categorii sociale (minerii) împotriva alteia (intelectualii), instigând astfel la violenţǎ şi riscând rǎzboiul civil. Petrecute la nici şase luni dupǎ revoluţia televizatǎ, care – pe fondul exaltǎrii europene de dupǎ cǎderea Zidului Berlinului – reuşise sǎ manipuleze penru câteva sǎptǎmâni pe toatǎ lumea, incredibilele întâmplǎri ale mineriadei din iunie fǎcuserǎ sǎ se reverse paharul naivitǎţii occidentale, iar România plǎtise gafa sfruntatǎ a preşedintelui sǎu postcomunist cu dobânda tuturor momentelor în care îi fusese crezute, pânǎ atunci, minciunile.“ – p. 145.
Ce pǎrere aveţi? Cum de am omis sǎ vǎ întreb, în convorbirile noastre, care vǎ este punctul de vedere asupra mineriadei din iunie 1990? Eraţi în Bucureşti?
5. Cel mai mare om politic român – Horea? În capitolul La cules ciuperci, Doamna Ana Blandiana relateazǎ cum a cules ciuperci din satul lui Horea, din comuna Albac, spunând despre acesta cǎ „a fost probabil cel mai mare om politic român din toate timpurile“ – p. 48. Sǎ fie Horea mai mare decât Mihai Viteazul, decât Ştefan cel Mare, decât Cuza, decât regele Carol I, decât generaţia care a fǎcut România Mare?
6. Distrugerea arhivei Uniunii Scriitorilor. „Peste timp, când am aflat, pe parcursul teribilului an 1990, cǎ arhiva Uniunii Scriitoirlor a dispǎrut în mod straniu, risipitǎ chiar de cel ce o avea în grijǎ, m-am întrebat câte dintre hârtiile distruse aveau legǎturǎ cu mine şi câte lucruri nebǎnuite despre mine aş fi aflat citindu-le.“ – p. 234. Cine o fi distrus arhiva Uniunii Scriitorilor, în vâltoarea evenimentelor revoluţionare? Sǎ fie o aluzie la D.R. Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor?
7. Înregistrarea aplauzelor. „Sutele de soldaţi erau aduşi o datǎ sau de douǎ ori pe an ca sǎ reîmprospǎteze rezervele de înregistrǎri de aplauze şi aclamaţii, folosite ca fond sonor la transmisiile de manifestaţii şi adunǎri. Sala Radio, doatǎ cu cea mai performantǎ aparaturǎ pentru înregistrǎri, era locul în care soldaţii aduşi fǎceau repetiţii de aplaudare, erau înstruiţi şi antrenaţi savant pentru ca o acţiune mecanicǎ sǎ se transforme, sub bagheta unui adevǎrat dirijor, într-o aproape operǎ de artǎ. Acest rezultat era înregistrat: aplauze entuziaste, aplauze cu urale, aplauze ritmice, aplauze frenetice. Înregistrǎrile erau indexate, aşezate în casete care puteau fi uşor alese şi utilizate când era nevoie de ele. Oricât de fantasticǎ, povestea este, pânǎ la un punct, riguros realǎ. De aici încolo, este Sertarul cu aplauze.“ – p. 290-291. Aţi cunoscut bine sistemul comunist, din interior. Cum comentaţi aceastǎ realitate, care pare de domeniul fantasticului, al absurdului?
8. Scriitorul român şi exilul. O altǎ întrebare pe care nu v-am pus-o în cartea noastrǎ: Nu v-a tentat niciodatǎ sǎ rǎmâneţi în strǎinǎtate? Dacǎ nu, de ce? Iatǎ ce spune Doamna Ana Blandiana despre acest fapt: „Cred cǎ primul, şi cel mai evident dintre ele, este acela cǎ aşa m-a fǎcut pe mine Dumnezeu, cǎ, asemenea plantelor, existǎ oameni pentru care adâncimea rǎdǎcinilor este determinantǎ şi alţii care pot sǎ trǎiascǎ fǎrǎ rǎdǎcini. Eu m-am nǎscut în prima categorie. Oricât de puţin aş fi putut argumenta logic, susţineam, eram convinsǎ cǎ – dacǎ, printr-o întâmplare de deasupra voinţei mele aş fi fost obligatǎ sǎ plec definitiv, nemaiavând niciodatǎ dreptul sǎ mǎ întorc – n-aş fi fost în stare sǎ supravieţuiesc. Pur şi simplu aş fi murit.“ – p. 430.
9. Românii – un popor blând? Am mai discutat, într-o scrisoare anterioarǎ, despre firea românilor. Iatǎ cǎ şi pe Doamna Ana Blandiana o preocupǎ aceastǎ problemǎ: „Indiferent în ce fel ne-am privi şi am vrea sǎ ne scriem istoria secolului XX, nu putem eluda faptul cǎ suntem poporul care şi-a executat – în urma unor procese juridice premeditate, grǎbite de presiunea evenimentelor – doi şefi de stat. [...] Valenţele Mioriţei, ca ale oricǎrei capodopere, sunt multiple şi tulburǎtor de diferite: este un poem al morţii luminoase, prin întoarcerea la naturǎ, dar este şi o analizǎ a tradiţionalei noastre incapacitǎti de a ne solidariza, a dezbinǎrii ca ingredient mereu dizolvant al compoziţiei noastre sufleteşti şi al coeziunii, devenite astfel imposibilǎ. Şi, mai presus de toate, este un bocet al renunţǎrii la împotrivire, al acceptǎrii rǎului considerat fatal. Poate fi socotit singurul popor din Europa de Est, care a ieşit din comunism printr-o baie de sânge, un popor blând?“ – p. 456.
10. Noua cenzurǎ interioarǎ – political correctness. Evident cǎ, dupǎ 1989, în România pare a nu mai exista niciun fel de cenzurǎ. Iatǎ ce spune Doamna Ana Blandiana: „Ciudǎţenia face ca, tocmai când am ajuns şi noi la libertatea de expresie atât de europeanǎ, sǎ descoperim o Europǎ obositǎ de propria ei libertate şi dominatǎ de strania noţiune de political correctness, o noţiune aboslut similarǎ cenzurii interioare, pe care am cunoscut-o atât de bine şi de care ne-am apǎrat cu atâta înverşunare.“ – p. 267.
Aceastǎ political correctness face ca, de exemplu, de la prietenii mei americani sǎ nu mai primesc felicitǎri de Crǎciun, ci felicitǎri de sezon. Simbolurle creştinimsului sunt afişate cu sfialǎ, pentru a nu leza alte religii etc. Ce pǎrere aveţi?
Prin urmare, Domnule Ambasador, aştept opinia Dvs. generalǎ despre aceastǎ carte a Doamnei Ana Blandiana, apoi rǎspunsurile şi opiniile Dvs. la cele zece întrebǎri din final. Sper sǎ nu mǎ acuzaţi iarǎşi cǎ vǎ „chinuiesc“ cu atâtea întrebǎri!
Cu sincere sentimente de preţuire,
Ilie Rad
P.S. O bucurie lingvisticǎ. Pregǎtind pentru tipar corespondenţa Zaciu-Şchiau, într-una dintre scrisori (scrisǎ de mânǎ; de regulǎ, profesorul Mircea Zaciu îşi scria epistolele la maşinǎ) am întâlnit cuvântul „sǎ urgiteze” (era vorba ca Ministerul Educaţiei sǎ urgenteze confirmarea titlului de doctor, pentru profesorul Octavian Şchiau). Am crezut cǎ este o greşealǎ şi am trecut lecţiunea „sǎ urgenteze”, mai ales cǎ verbul a urgita nu era trecut în DEX. Iatǎ însǎ cǎ, citind volumul Ceasuri de searǎ cu Ion Agârbiceanu, pentru ediţia Agârbiceanu, la care m-aţi angajat, gǎsesc o scrisoare a prozatorului cǎtre Mircea Zaciu, din care citez începutul: „16 X 53/ Domnule Zaciu,/ N-am primit nimic pentru corecturǎ. N-a sosit nici acum tabloul materialului revizuit la Ed. de Stat? Rog urgiteazǎ (subl. I.R.), sǎ nu ne învinuiascǎ pe noi cǎ n-am dat materialul la timp (1 Dec. ).”[1]
Ştiţi de existenţa acestui cuvânt? Era uzual în epocǎ?
P.S. 2. Înainte de a vǎ expedia scrisoarea, am primit-o pe cea a Dvs., din 15 februarie.
Aş fi foarte onorat dacǎ m-aţi considera prietenul Dvs. şi aţi folosi acest apelativ şi în scrisori. Dar apropo de scrisori şi de rolul acestora în relaţiile umane („Sǎ ne cunoaştem dar … prin scrisori.”, îi scria G. Cǎlinescu lui Al. Rosetti, la 4 I 1937)[2], am sǎ vǎ relatez douǎ mici întâmplǎri.
Ca student, am realizat un interviu cu sculptorul Ion Jalea, pe care îl voiam publicat în Echinox, dar s-a nimerit sǎ îl tipǎresc în Tribuna, cu ocazia centenarului naşterii sculptorului.
Când Ion Jalea a împlinit 95 de ani, respectiv la 19 mai 1982, eu eram profesor la Şcoala Nr. 17 din Cluj-Napoca (numitǎ acum Şcoala „Ion Creangǎ”, şcoalǎ pe care o cunoaşteţi şi unde lucreazǎ acum Doina). Cercul literar „Albatros”, pe care îl conduceam, a organizat la şcoalǎ un medalion omagial Ion Jalea, care a cuprins: o expunere privind viaţa şi activitatea sculptorului, proiecţii cu lucrǎrile acestuia, însoţite de comentarii, lectura unor fragmente din interviurile acordate de sculptor de-a lungul anilor, precum şi prezentarea unei tablete închinate acestuia, de cǎtre Geo Bogza. Am publicat apoi în Fǎclia, ziarul judeţean de atunci (care existǎ şi acum, cu acelaşi titlu, la care eu colaborez de 40 de ani!), un mic articol, intitulat chiar aşa: Medalion omagial Ion Jalea. Era un mic act de curaj, din partea mea şi a ziarului, pentru cǎ, deja, medalioane omagiale nu se mai puteau organiza decât în cinstea lui Nicolae Ceauşescu. I-am trimis sculptorului Ion Jalea un exemplar din ziar, pentru care artistul mi-a mulţumit într-o scrisoare datatǎ „20 iunie 1982”, în care îmi scria, între altele: „Scrisoarea D-tale îmi este foarte preţioasǎ, dovadǎ omagialǎ, care vine din acele locuri cu un ecou frumos şi plin de prietenie, care mi se adreseazǎ din acele locuri româneşti cu cuget curat şi suflet elevat.” (Ce elogiu extraordinar adus Transilvaniei noastre milenare!). Am publicat acea scrisoare, ca şi încǎ alte trei precedente, legate de interviul de care vorbeam, în revista Excelsior, nr. 1, din 1992 (revistǎ pe care Dvs. deja o cunoaşteţi), numǎr inaugural dedicat lui Ion Jalea (vǎ spuneam cǎ fiecare numǎr al revistei Excelsior – pe care mulţi o confundau cu Echinox, ceea ce mie îmi fǎcea o nespusǎ şi secretǎ plǎcere – era dedicat unei mari personalitǎţi culturale.). Ei bine, un cititor a observat evoluţia formulelor de adresare din aceste scrisori: I. Tovarǎşe Ilie Radu-Nandra; II. Stimate Domnule Profesor Nandra; III Iubite D-le Nandra; IV. Iubite Nandra.
Al doilea detaliu legat de formula de adresare. I-am trimis Svetlanei Broz un exemplar din Cultura, cu interviul publicat. Iatǎ ce mi-a scris, între altele: „It is very impressive interview at the central two pages. Thank you for your efforts.
I like our photo. Should we make a new one somewhere sometime? /
Love/ Lana“. Dupǎ cum vedeţi, de la Svetlana, a trecut la semnǎtura „Lana“!
Aşa cǎ puteti sǎ folosiţi în scrisori apelativul prieten, care mǎ onoreazǎ foarte mult.
Mulţumesc pentru toate informaţiile legate de domnii Eugen Simion, Al. Simion, Andrei Pleşu, pentru citatele din Biblie şi pentru tot ce mi-aţi scris.
În sǎptǎmâna care se încheie a fost ziua mea de naştere, iar în 20 februarie a lui Mihai şi Tudor (cei doi fraţi s-au nǎscut în aceeaşi lunǎ şi zi, dar la patru ani diferenţǎ!), am avut Sesiunea ştiinţificǎ a studenţilor-doctoranzi, ediţia a III-a, şi am participat la Balul Operei, am fǎcut corectura a III-a la volumul Jurnalismul tradiţional şi New Media, pe care îl coordonez, am fǎcut tot corectura a III-a la un nou numǎr din Revista românǎ de istorie a presei, am fost într-o comisie de concurs, pentru postul de profesor, am selectat 1000 de volume, din biblioteca noastrǎ personalǎ, pe care le-am donat bibliotecilor judetene din Cluj şi Bistriţa-Nǎsǎud (câte 500 la fiecare, dupǎ ce Bibliotecii Judeţene „Octavian Goga” mai donasem, în 2012, încǎ 1000 de exemplare). Dar m-am lungit prea mult cu aceastǎ scrisoare, aşa cǎ voi comenta cele de mai sus în epistolele viitoare.
Desigur cǎ este binevenitǎ o temǎ de discutat, despre Transilvania noastrǎ milenarǎ.
La Biblioteca Centrala Universitarǎ „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca existǎ cartea lui Pápai Páriz Ferenc (nu Francisc Paris Papay!), Pax Corporis, apǎrutǎ în Ungaria, în 1984. O sǎ îi fac Doamnei Lia o copie xerox.
Între timp, a apǎrut, în Cultura, partea a II-a a cronicii domnului Constantin Coroiu, la cartea noastrǎ. Într-adevǎr, dintre cele trei cronici apǎrute pânǎ în prezent la aceastǎ carte, cronica domnului Coroiu este nu numai cea mai amplǎ, dar şi cea mai comprehensivǎ, dovedind lectura cea mai atentǎ a cǎrţii noastre. I-am mulţumit prin e-mail pentru cronicǎ.
Pe pagina alǎturatǎ cronicii la cartea noastrǎ, George Neagoe (unul dintre criticii care au contribuit la ancheta literarǎ din Cultura), în articolul Critica de export, dǎ un citat din cartea lui Andrei Terian, Critica de export. Teorii, contexte, ideologii, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2013, care scrie, între altele: „Cǎ aşa stau lucrurile chiar în momentul actual, o dovedeşte, de pildǎ, faptul cǎ o <<istorie>> improvizatǎ, scrisǎ de un jurnalist cultural mediocru, precum Alex Ştefǎnerscu, e mult mai cititǎ (şi chiar mai citatǎ) decât construcţia riguroasǎ a unui Mircea Scarlat, care a intrat în ultimii ani într-un nemeritat con de umbrǎ, explicabil în mare parte prin aceea cǎ autorul ei nu a scris niciodatǎ cronicǎ literarǎ“ (p. 283). Cunosc bine Istoria lui Alex Ştefǎnescu, l-am invitat pe autor sǎ şi-o lanseze la Cluj, am scris apoi despre ea un articol din Tribuna şi am spus cǎ este o continuare (prin talent literar, gusturi subiective, ilustraţie bogatǎ etc.) a celebrei Istorii cǎlinesciene, din 1941. Afirmaţia lui Andrei Terian îmi aminteşte de vorbele Doamnei Ana Blandiana, citate mai sus: „S-a fǎcut mai strâmtǎ istoria literaturii, de trebuie aruncaţi la gunoi clasicii, ca sǎ poatǎ intra nou-veniţii?“
Mulţumesc pentru fotografiile trimise, de la festivitatea de la Alba Iulia. Poate unele vor fi folosite în viitoarea noastrǎ carte. Încerc sǎ vǎ trimit şi eu câteva.
Primesc, via e-mail, cel mai recent numǎr al revistei Apostrof. Am citit cronica semnatǎ de Ovidiu Pecican, la cartea Doamnei Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare. Prefer sǎ nu fac „critica criticii“!
(0) Fals tratat de manipulare pdf Pagina 1-14
[1] Mircea Zaciu, Nesomn, în Ceasuri de searǎ cu Ion Agârbiceanu, ed. cit., p. 105.
[2] Corespondenţa lui G. Cǎlinescu cu Al. Rosetti (1935-1951). Ediţie îngrijitǎ, cu prefaţǎ, note şi indice de AL. ROSETTI. Cu o postfaţǎ de VASILE NICOLESCU, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, p. 51.
SURSA: ILIE RADU