Calea Victoriei № 19-21 - Casa Meitani
"Casa Meitani".
Pe bătrânul drum ce lega Curtea Domnească de Târgovişte şi de Braşov, denumit mai târziu, după podirea cu bârne de lemn, Podul Mogoşoaiei, între colţul făcut spre vest de Dâmboviţa şi mânăstirea Sărindar, au existat cândva casele Racoviţă. Pluralul nu reprezintă în cazul lor doar casa stăpânului şi dependinţele, ci două sau chiar trei case, dacă o adăugăm şi pe cea a lui Damaris, având şi paraclis, cum ne informează Pappasoglu. Separarea lor este dificilă, dacă nu le localizăm.
secolul XIV
- In secolul XIV apar primele documente cu privire la institutia “Marelui Vornic”, ale carui atributii se limitau pe atunci la paza Curtii domnesti si judecarea slujbasilor de pe langa Curte. Marele Vornic avea ca subaltern pe Vataful de Vanatori, care era, de fapt, comandantul garzii personale a domnitorului. Iar primul Vataf de Vanatori cunoscut in istoria romanilor este Neagoe Basarab.
Odata cu trecerea anilor, atributiile Vatafului de Vanatori schiteaza aproape toate serviciile politiei contemporane, fiind considerat ca "strabunicul" prefectului de politie.
Primele atestari despre politie in spatiul romanesc dateaza din vremea lui Neagoe Basarab si Mihai Viteazu (secolul XIV), cand se mentioneaza in documente institutia Agiei. Continua in timpul domniei lui Mihai Sutu, perioada in care se organizeaza paza Bucurestiului, se emit primele acte de identitate si se reglementeaza portul armelor.
1758
Astfel, discutând despre casa pe locul căreia se află astăzi Poliţia Capitalei, vom observa, odată cu Nicolae Stoicescu, un aspect neglijat până acum, că Dumitraşco Racoviţă, tânăr de doar 18 ani, a intrat în posesia ei la 5 martie 1758 şi că o moştenise de la bunica sa Ilinca, fiica spătarului Mihai Cantacuzino. Aceasta va fi "casa Meitani". Cealaltă casă, în locul căreia se găseşte astăzi Magazinul Victoria, are o istorie mai complicată.
1796
Cealaltă casă, în locul căreia se găseşte astăzi Magazinul Victoria, are o istorie mai complicată. În veacul al XVIII-lea, după fărâmiţarea enormei proprietăţi cantacuzine, ele au aparţinut lui Nicolae Damaris, de la care au ajuns prin moştenire în posesia vornicului Ioniţă Damaris, fiul său, care - fiind strâmtorat financiar - le-a vândut paharnicului Ioan Hagi Mosco. De la acesta a cumpărat-o la 24 iunie 1796 banul Dumitraşco Racoviţă.
- 1796 - de la paharnicul Hagi Moscu care vor fi cumpărate (pe baza dreptului de preemţiune), de către fostul mare ban Dumitrache Racoviţă (unchiul lui Constantin), în anul 1796, pe vremea domniei lui Alexandru Moruzzi (1793-1796 şi 1799-1801).
- Acest imobil de pe Podul Mogoşoaiei, unde se va stabili Constantin Racoviţă, a aparţinut în secolul al XVIII-lea vornicului Ioniţă Damaris (căsătorit cu Elenca Ipsilanti), care a moştenit de la părintele său, paharnicul Niculachi, un alt grec ce se îngroşă la pungă pe seama dregătoriilor căpătate în ţara noastră în vremea fanarioţilor.
Istoricul Constantin C. Giurescu aminteşte de hanul Damari, existent chiar pe locul hotelului de France, (adică unde este azi ,,Bucharest Financial Plazza’’, clădirea ce contrastează supărător cu vechiul Bucureşti, având faţada acoperită cu sticlă), precum şi de ,,clădirea nouă, masivă, cea a Prefecturii Poliţiei Capitalei, azi sediul central al Miliţiei [care] a inclus şi clădirea veche, mult mai modestă’’’.
Clădirea aparţinând boierului Constantin Racoviţă se afla ,,împotriva Zlotarilor’’, pe locul unde astăzi se găseşte str. Lipscanii Noi (azi str. Lipscani) şi o parte a clădirii ,,zgârie-nori’’. Aşadar, ea se afla la sud de casele fostului ban Dumitrache Racoviţă, acestea din urmă situate pe locul unde avem acum clădirea Poliţiei Capitalei.
1809-1810
Nici acesta nu a stat mai mult, contraofensiva otomană va duce la ocuparea lor - sigur în 12 februarie 1809 - de către Galefar Efendi şi Reiz Efendi. Toate aceste evenimente şi imposibilitatea de a avea un control chiar şi minimal asupra averii, au afectat grav sănătatea marelui ban, care, în septembrie 1810, a încetat din viaţă, fiind înmormântat la Şcheii Braşovului.
- Acest bancher George Meitani, împreună cu fratele său Ştefan, au iniţiat prin 1810 prima instituţie de tip bancar din Ţara Românească numită "Casa Meitani". Fraţii, înaintea războiului ruso-otoman din 1828-1829, s-au despărţit, Ştefan, care a rămas cu banca, dând faliment în preajma anului 1835, când s-a stins din viaţă.
1812
Finalizarea războiului prin Pacea din 12 mai 1812, regizată în favoarea invadatorilor ruşi de Manuk Bey, proprietar a ajuns Constantin Racoviţă. Avariate grav, nu au putut fi locuite.
1821
Când în ziua de 20 ianuarie 1821 a trecut alaiul de înmormântare a lui Vodă Alexandru Suţu, printre purtătorii sicriului numărându-se şi doi membri ai familiei Racoviţă, Constantin Damaris şi Dimitrie, mulţimea a trebuit să oprească "la poarta caselor răposatului ban Racoviţă, cele arse": era prima răscruce de la Casele lui Dumitrache Ghika prefăcute de Ion Gheorghe Caragea în Curte Domnească. Aşadar, în 1821 casele erau "arse".
1825
Proprietarul, care, după ce a vândut mare parte din moşiile moştenite lui Bellu, abia a reuşit să o repare pe cea "din povârniş", vecină cu mânăstirea Sf. Ioan ce Mare şi cu hanurile Zlătari şi Filipescu, a fost nevoit să vândă la 25 aprilie 1825 casa mai nordică, vecină cu hanurile Câmpineanu şi Castrişoaiei, aceluiaşi mare logofăt Ştefan Bellu.
1830
De la marele logofăt Ştefan Bellu va intra în posesia bancherului George Meitani "înainte de anul1852" şi "după Adrianopole", probabil în 1830.
1842
Această clădire figurează în vechile planuri ale Bucureştiului, după cum urmează:
în Planul Blaremberg (1842), pe acest spaţiu figurează proprietăţile baronului G.Meitani;
sursa ZF
Calea Victoriei № 19-21 - Prefectura Politiei Capitalei
Prefectura Politiei Capitalei se gasea langa Libraria Socec, tot pe Calea Victoriei. Era un palat de inaltime mica, destul de simplist.
Prefectura Poliţiei (nr. 19-21) era o clădire modestă cu un etaj care a fost înlocuită în anii ´30 cu impunătoarea clădire a Miliţiei, actualmente Poliţia Capitalei (nr. 19).
1774
Sub raport politienesc, teritoriul Bucurestiului va fi impartit in doua regiuni concentrice, pana in anul 1774: “Tinutul Agiei”, care cuprindea centrul orasului si era sub jurisdictia lui Vel Aga si “Tinutul Periferic”, pus sub jurisdictia Marelui Spatar, care cuprindea mahalalele orasului.
1802-1804
Din acest moment istoria lor - comună până la un punct - este mai lesne de urmărit.
Zdruncinate de cumplitul cutremur din 1802, au avut de suferit tot în acelaşi an şi de pe urma unui incendiu. Reparate, au căzut iarăşi pradă focului şi cutremurului în ziua de 28 august 1804. Referitor la acest episod G.D. Florescu a publicat o notă sugestivă din arhiva generalului Năsturel: "Duminică la 8 ceasuri din zi s-au aprins târgul de la spiţeria din Şelari de la Rod spiţerul şi au ars tot târgul până la 9 ceasuri din noapte şi s-au mai potolit dând Dumnezeu şi o ploaie. Iar după arsura târgului, tot într-această lună, în 30, s-au aprins în deal, la vii, o sumă de clăi de fân. Care după focul ce au ars, la luna lui septembrie 8, s-au cutremurat pământul joi noaptea spre vineri, la 10 ceasuri şi jumătate".
1806
În casa banului Dumitrache Racoviţă au instalat ruşii în 1806 ,,Comitetul poliţiei’’ (Administraţia oraşului), iar casa a ars şi nu a mai fost refăcută până prin 1821.
1806-1808
Războiul declarat de ruşi Imperiului Otoman sub pretextul eliberării creştinilor oprimaţi şi care va conduce la pierderea ţinutului dintre Prut şi Nistru de către Moldova, îl va aduce în aceste case, în postură de stăpân temporar, în jurul datei de 10 mai 1808, pe generalul Miloradovici. Acest tâlhar spilcuit a pus să se renoveze întreaga proprietate Racoviţă, gândind că o va stăpâni în veci. Miza pe faptul că "turcofilul" Dumitraşco Racoviţă fugise la Braşov în ziua de 11 decembrie 1806, la scurt timp după înfrângerea otomanilor la Fierbinţi. Se cuvine o precizare: încă din septembrie 1807 ruşii începuseră să se considere deja autarhi ai celor două voievodate româneşti unite sub sceptrul lui Constantin Ipsilanti, feldmareşalul Prozorowski înfiinţând tot în acele case "Comitetul Poliţiei", un soi de Ohrana ce trebuia să înlocuiască Agia. Deşi, în momentul înfiinţării, românilor li se spusese că acest "Comitet" are doar sarcina unui recensământ al clădirilor bucureştene pentru cartiruirea soldaţilor ruşi, foarte curând s-a suprapus peste activitatea Agiei, anulându-i forţa şi rostul. Chiar în acel an nefast, vel aga Grigore Băleanu îl informa într-un protest pe generalul maior Engelhardt, staţionat la Giurgiu, că instituţia pe care o conducea a rămas "numai o numire neînsufleţită"! Bineînţeles, protestul oficialului valah a fost ignorat…
Miloradovici a locuit acolo până către sfârşitul toamnei anului 1808, după ce a trebuit să repare din nou, dar în grabă, superficial, casele ce fuseseră mistuite de un incendiu, în ziua de 17 decembrie ele găzduind un alt invadator, pe generalul Kuşmikov.
1809
Nici acesta nu a stat mai mult, contraofensiva otomană va duce la ocuparea lor - sigur în 12 februarie 1809 - de către Galefar Efendi şi Reiz Efendi.
1810
Toate aceste evenimente şi imposibilitatea de a avea un control chiar şi minimal asupra averii, au afectat grav sănătatea marelui ban, care, în septembrie 1810, a încetat din viaţă, fiind înmormântat la Şcheii Braşovului.
1812
Finalizarea războiului prin Pacea din 12 mai 1812, regizată în favoarea invadatorilor ruşi de Manuk Bey, proprietar a ajuns Constantin Racoviţă. Avariate grav, nu au putut fi locuite.
1821
Când în ziua de 20 ianuarie 1821 a trecut alaiul de înmormântare a lui Vodă Alexandru Suţu, printre purtătorii sicriului numărându-se şi doi membri ai familiei Racoviţă, Constantin Damaris şi Dimitrie, mulţimea a trebuit să oprească "la poarta caselor răposatului ban Racoviţă, cele arse": era prima răscruce de la Casele lui Dumitrache Ghika prefăcute de Ion Gheorghe Caragea în Curte Domnească. Aşadar, în 1821 casele erau "arse".
- In 1821, Tudor Vladimirescu acorda primele scutiri de taxe si impozite celor insarcinati sa mentina ordinea publica si sa apere proprietatile cetatenilor.
1822
In 1822 domnitorul Tarii Romanesti, Grigore Dimitrie Ghica, a inmanat Marelui Aga “Steagul Agiei”, cunoscut in istorie ca fiind primul steag al politiei. Steagul, folosit la ceremonii, avea brodata "Buna Vestire", element care a stat la baza fixarii Zilei Politiei in data de 25 martie.
1825
- Proprietarul, care, după ce a vândut mare parte din moşiile moştenite lui Bellu, abia a reuşit să o repare pe cea "din povârniş", vecină cu mânăstirea Sf. Ioan ce Mare şi cu hanurile Zlătari şi Filipescu, a fost nevoit să vândă la 25 aprilie 1825 casa mai nordică, vecină cu hanurile Câmpineanu şi Castrişoaiei, aceluiaşi mare logofăt Ştefan Bellu.
- La 26 aprilie 1825, ,,casile părinteşti din Bucureşci’’ sunt cumpărate de biv vel logofătul Ştefan Bellu, care le vinde baronului George Meitani, înainte de 1852.
1828-1834
După incendiul de care am amintit, casele lui C. Racoviţă sunt reclădite din temelie, iar în perioada celei de-a patra stăpâniri militare ruseşti (mai 1828 – aprilie 1834), rămân închiriate pentru Agie şi Tribunalul poliţienesc, în timp ce clădirea mare din mijlocul ansamblului imobiliar, situată pe locul unde se află azi Poliţia Capitalei, este ocupată la 1830 de generalul Pavel Dimitrievici Kisselef.
1830
De la Marele logofăt Ştefan Bellu va intra în posesia bancherului George Meitani "înainte de anul 1852" şi "după Adrianopole", probabil în 1830. Acest bancher, împreună cu fratele său Ştefan, au iniţiat prin 1810 prima instituţie de tip bancar din Ţara Românească numită "Casa Meitani". Fraţii, înaintea războiului ruso-otoman din 1828-1829, s-au despărţit, Ştefan, care a rămas cu banca, dând faliment în preajma anului 1835, când s-a stins din viaţă.
O parcelă din acest loc este de asemenea înstrăinată, cinci ani mai târziu, lui Ioan V. Socec (1830-1896), de felul său braşovean din Săcele, care a înfiinţat cunoscuta librărie şi tipografie.
Cum arăta clădirea observăm dintr-un vechi desen din 1830. Privită dinspre Macca, avea în vecinătatea din stânga o altă construcţie cam de aceeaşi factură. Cu o formă simplă, în genul vechilor case boiereşti, avea acoperiş din tablă, în două ape, în care zărim patru lucarne. Construcţia are un pridvor închis, prevăzut cu un ceas la fronton, o singură intrare simplă, deasupra căreia tronează un steag reprezentând o acvilă bicefală, steagul ocupanţilor ruşi. Parterul are 12 ferestre de formă dreptunghiulară, cele ale singurului etaj fiind tot 12, de aceeaşi mărime, însă în arcadă. Pridvorul are câte o fereastră de o parte şi de alta a intrării, la care se adaugă alte trei la etaj.
În faţă sunt două gherete, alături de care, la umbra unui arbore tânăr, fac de strajă două santinele având flintele ,,la umăr’’, cu baioneta pusă. Nu există gard propriu-zis, spaţiul curţii fiind delimitat de câţiva piloni de piatră, între care se află lanţ cu zale groase. De altfel, nici palatul regal nu avea gard. ,,În faţă erau numai nişte stâlpi cu lanţuri, cum de altfel erau şi la prefectura Poliţiei, aflată în fosta casă a baronului Meitani, unde se află şi astăzi’’.
Această clădire era suficient de încăpătoare (avea o amprentă la sol de 1200 mp), pentru a adăposti Poliţia, Jandarmeria şi Pompierii, întrucât aici fusese sediul Ministerului de Război, instituţie cu mult mai mare.
1831
CUI A APARŢINUT TERENUL PE CARE SE AFLĂ POLIŢIA CAPITALEI?
După mai multe schimbări ale sediului Agiei bucureştene (în casele Fălcoianu de la poalele Mitropoliei, în clădirea proprie de lângă Podul Mihai Vodă, în casa col. Ion Voinescu, în hanul Iordache Golescu etc.), de prin 1831 sediul Agiei se stabileşte în ,,Casile lui Constantin Racoviţă". 1831-1834
Cum ne apare clădirea care, de-a lungul vremii, va suferi unele transformări? Cam aceeaşi din 1831-1834, clădirea ni se înfăţişează într-o fotografie de prin 1920, în linii mari de formă asemănătoare, dar renovată, având curte pavată cu piatră cubică (apar deja autovehicule pe platoul Poliţiei) şi gard de fier forjat. O santinelă păzeşte intrarea, iar copacul din dreapta a rămas acelaşi martor tăcut.
1848
In timpul Revolutiei de la 1848 are loc reorganizarea politiei prin aparitia institutiei sefului Politiei Capitalei caruia i se subordoneaza Guardia Municipala.
1849
în Planul Poitevin-Skeletti (1849) clădirea este desenată ,,în spaţiu’’, având în spate (deci la vest) o bisericuţă şi grădină până în malul Dâmboviţei; la sud casa căpitanului Constantin Racoviţă (care are spre sud, până în uliţa Mihai Vodă, Casa Damari, unde s-a construit hotel de Franţa şi Bancorex-ul);
1851
Mult mai târziu, în anul 1851 (în timpul domniei lui Barbu Dimitrie Ştirbei), în această clădire se stabileşte sediul Şcolii Militare de Infanterie.
1856
Printr-un “oficiu domnesc” din anul 1856, seful Politiei Capitalei isi schimba denumirea in "Prefectul Politiei",
1859
După patru ani, clădirea intră în proprietatea Ministerului de Resbel. Abia întemeiată – în ultimul an al domniei lui Gheorghe Bibescu, cu contribuţia specială viitorului general Ion Emanoil Florescu[10] - (,,pe Calea Victoriei, în casele baronului Meitani, actualmente Prefectura Poliţiei’’), la Şcoala Militară de aici va învăţa abc-ul armelor generalul Ion Argetoianu, un ofiţer pentru care nu exista decât ,,datorie şi onoare’’, tatăl viitorului ministru de Interne, Constantin Argetoianu.
1860
Incepand cu Legea de organizare a politiei a lui Alexandru Ioan Cuza (4 noiembrie 1860),
1861
Găsind că localul destinat instituţiei pe care o cârmuia era insuficient, încă de la 11 august 1861, prefectul Poliţiei Capitalei Radu Rosetti se adresase ministrului de Interne ,,să intervină la Ministerul de Război pentru ca acesta să se mute în casele Bărcănescului […], iar localul ocupat astăzi de acel minister să rămână pe seama Poliţiei’’[12]. Rezoluţia ministrului de Interne Ion Ghica, pe raportul prefectului este însă categorică: Ministerul de Interne nu poate dispune de imobilul altui minister.
1866 – 1935 - PREFECTURA POLIŢIEI PE PODUL MOGOŞOAIEI (octombrie 1866 – aprilie 1935)
1866-1867
În vreme ce preşedinte al Consiliului de Miniştri era Ion Ghica (1866-1867), Poliţia Bucureştiului se mută în clădirea folosită odinioară de ocupanţii ruşi, împreună cu generalul Kisselef.
1866 - 1935
iar la 1866, la venirea domnitorului Carol I, i-a fost dată şi clădirea principală, în care se găsea Ministerul de Război’’ – scria în ,,Bucureştii vechiului regat’’ George Costescu[13].
1866
- Aşadar, în primul an al domniei lui Carol I, sediul Prefecturii Poliţiei Bucureştiului este stabilit definitiv în clădirea de pe Podul Mogoşoaiei, exact unde se află acum Poliţia Capitalei (înainte-vreme, Calea Victoriei nr.25, astăzi Calea Victoriei nr.17-19). Aici va rămâne până în aprilie 1935, perioadă în care a suferit reparaţii de faţadă sau de substanţă.
- la 17 martie 1866, se înfiinţează ,,Garda Orăşenească’’, aflată în structura Ministerului de Interne. Însărcinată cu ,,paza ordinei şi a liniştii publice’’, ea era formată din toţi bărbaţii cu vârsta cuprinsă între 20 şi 40 de ani, care n-au ieşit în urma tragerii la sorţi pentru armata permanentă sau pentru dorobanţi.
Cum ministru de Interne era acelaşi general Ion Ghica, au loc unele permutări; astfel, de comun acord, Direcţia Poştei şi Direcţia Telegrafului (care ţineau de M.I.) s-au mutat în hanul Şerban Vodă[19], unde până atunci fusese Casa de Depozite şi Consemnaţiuni şi Regia Tutunurilor. Regia Tutunurilor va fi mutată în hanul Zlătari, iar Casa de Depozite şi Consemnaţiuni la un loc cu Prefectura Poliţiei. Vom reda în cele ce urmează Jurnalul Consiliului de Miniştri nr.1/12 octombrie 1866, considerându-l important pentru istoria Poliţiei, întrucât el va consfinţi stabilirea celui mai statornic sediu din istoria Agiei şi Poliţiei. Au trecut deja de atunci 143 de ani!
,,Consiliul de Miniştri luând în cercetare referatul dl. ministru de Interne prin care propune a se muta Poliţia, precum şi Poşta şi Telegraful din localurile ce ocupă astăzi şi unde se plăteşte chirie, în case ale statului, pentru cauză de economie:
Consiliul decide:
Art.1 – Poliţia dimpreună cu Pompierii şi Gendarmii se va muta în actualul local al Ministerului de Rezbel, care va trece în localul fostei Şcoale Militare;
Art.2 – Direcţia Poştei şi Telegrafului se va muta la [hanul] Şerban Vodă, în localul Casei de Depozite şi Consemnaţiuni şi a Regiei Tutunurilor;
Art.3 – Regia Tutunurilor va trece la Zlătari, iar Casa de Depozite şi Consemnaţiuni, în localul Ministerului de Rezbel, dimpreună cu Poliţia.
Dispoziţiunile acestui jurnal se vor aduce la îndeplinire de către Domnul Ministru de Interne cu Domnul Ministru de Finanţe’’[20].
Din iniţiativa aceluiaşi prefect, trei camere ale unei clădiri-anexă, situate în curtea Prefecturii, cam pe locul unde se află în prezent vitrina magazinului ,,Victoria’’, erau destinate Gărzii Orăşeneşti (înfiinţată în 1866), cu sediu chiar peste drum, la hanul Zlătari. Era o măsură firească, ţinând seama de convergenţa misiunilor celor două instituţii.
1868
iar in 1868 isi schimba denumirea in acela de "Prefectul Politiei Capitalei".
Sub domnia lui Carol I, în 1868, ,,Garda Orăşenească’’ număra 5 legiuni, cu 4997 guarzi, 526 caporali, 587 sergenţi, 272 ofiţeri, 77 muzicanţi, 44 toboşari şi 44 gornişti.
1870
Sediul Poliţiei Capitalei va rămâne aici până pe la 1870, împreună cu cei ţinând de Ministerul de Război: Consiliul de Război, Statul Major al Geniului, Comandamentul Diviziei, Arhiva şi Imprimeria). Coexistenţa atâtor instituţii a atras protestul prefectului Radu Rosetti. ,,Sub prefectura agăi Alexandru V. Beldiman, [Prefectura Poliţiei Capitalei] ocupa doar aripa dinspre clădirea Socec,
sec. al XIX-lea
Până atunci să vedem cum era acest imobil. La începutul sec. al XIX-lea marele ban Dumitrache Racoviţă, unchiul comandirului de roată C. Racoviţă, devine proprietarul întregii porţiuni de pe Calea Victoriei, cuprinse astăzi între C.E.C. şi Casa de Modă ,,Venus’’. Proprietatea lui Dumitrache Racoviţă se număra printre cele mai mari ale vremii, în curtea sa fiind ,,un paraclis’’, scria Dimitrie Papazoglu în ,,Istoria fondării oraşului Bucureşti’’[15].
1871
în Planul col.D.Papazoglu (1871) este în aceeaşi clădire cu Statul Major al Armatei, având la nord o clădire a fam. Capşa, la sud o cazarmă, un ,,Bazar’’ şi ,,Hôtel de France’’; în faţă, peste drum de Podul Mogoşoaiei, unde-s pasajele Macca şi Villacrosse, e hotelul Pesta[16];
1877
În spatele clădirii, se afla o curte mare, unde, în ianuarie 1877, maiorul Comăneanu efectua exerciţii militare cu studenţii care ceruseră aceasta, zăpada fiind ,,până la genunchi’’[18].
1890 şi 1899
Cât priveşte clădirea, căreia de acum îi vom spune Prefectura de Poliţie, aceasta va cunoaşte unele reparaţii şi amenajări, în concordanţă cu noua sa destinaţie, cele mai importante fiind cele din cursul anilor 1890 şi 1899, ambele în vreme ce prefect al Poliţiei era generalul Ion Algiu, când este reparată în mod radical, clădirile vechi ,,de pe latură rămânând cazărmi ale jandarmilor pedeştri şi pompierilor’’[21]. Din vremea lui Algiu este şi holul de onoare, de care vom vorbi mai jos.
1903
urmata de Legea lui Vasile Lascar (1 aprilie 1903)
1906
în Planul oraşului Bucureşti (întocmit cu prilejul expoziţiei din 1906) are la nord doar hotel Bulevard, iar la sud hotel de France.
1926-1927
O altă reparaţie este executată în timpul ministeriatului lui Octavian Goga (1926-1927), când se refac faţadele şi i se adaugă un acoperiş la intrarea principală.
1929
Legea pentru organizarea Politiei Generale a Statului (8 iulie 1929), competentele organelor de politie sunt extinse, iar raporturile cu celelalte structuri ale statului devin mult mai bine reglementate. Aceste legi au avut la baza principiile stiintifice moderne cunoscute pe plan european, aplicate la necesitatile specifice societatii romanesti.
1930
CTITORUL GABRIEL MARINESCU
După întoarcerea lui Carol al II-lea în ţară, printre primele sale măsuri se numără numirea, la 11 iunie 1930, în funcţia de prefect al Poliţiei Capitalei, a colonelului Gabriel Marinescu.
Ridicarea noii clădiri a Prefecturii Poliţiei Capitalei s-a făcut din iniţiativa prefectului, fiind destinată să constituie sediu pentru toate unităţile şi formaţiunile Poliţiei Capitalei, cu excepţia chesturilor de sector. Fiind vorba de o instituţie foarte importantă, de o clădire impozantă şi, fireşte, de o investiţie mare şi ţinând seama de raporturile atât de apropiate dintre suveran şi prefect, nu ne îndoim că şi în acest caz, poate la un poker, temutul Gavrilă i-a cerut părerea lui Carol al II-lea.
1930-1940
În anii ’30 – ’40 în beciurile şi camerele de anchetă ale Serviciului Poliţiei Sociale, Brigăzii Speciale şi Serviciului Poliţiei de Siguranţă (structuri pendinte de PPC) au fost torturaţi/asasinaţi mulţi dintre oponenţii regimurilor care s-au succedat la putere: comunişti, legionari, social-democraţi, muncitori grevişti, elevi antifascişti ş.a.m.d.
1935
Aşadar, în primul an al domniei lui Carol I, sediul Prefecturii Poliţiei Bucureştiului este stabilit definitiv în clădirea de pe Podul Mogoşoaiei, exact unde se află acum Poliţia Capitalei (înainte-vreme, Calea Victoriei nr.25, astăzi Calea Victoriei nr.17-19). Aici va rămâne până în aprilie 1935, perioadă în care a suferit reparaţii de faţadă sau de substanţă.
Prin urmare, găsind vechiul local al prefecturii, ce rezistase vitregiei vremurilor aproape un secol, ajuns ,,prea neîncăpător, prea învechit şi anacronic faţă de progresele urbanistice ale Capitalei’’, în primăvara anului 1935 se pune temelia noului palat, ,,grefat pe vechiul local pe care l-a utilizat în parte’’[24]. Cunoscând foarte bine actualul sediu, recunosc, mi-a fost greu să cred că vechea construcţie s-a păstrat. Vechi scrieri şi o fotografie din presa vremii n-au mai lăsat loc de dubii.
În vederea gestionării complexului de activităţi presupuse de o asemenea realizare, la 1 martie 1935, s-a constituit un Comitet prezidat de însuşi prefectul Poliţiei şi în componenţa căruia intrau trei mari afacerişti ai vremii - D.Mociorniţa, Max Auchsnitt şi M.Malaxa - supravegherea propriu-zisă a lucrărilor revenind inspectorului de poliţie George Botez.
În perioada 1 martie – 20 august 1935, Comitetul s-a întrunit într-un număr de 36 de şedinţe. Aşadar, încă o anomalie. Ce căutau trei afacerişti în acţiunea de construire a unei clădiri guvernamentale, fără transparenţă, fără licitaţie, fără legalitate, nu ştim.
Suma necesară s-a obţinut prin subscripţie publică. S-a făcut apel la bucureşteni şi la numeroase instituţii de credit, obţinându-se ajutor în bani şi materiale de construcţie (ciment, nisip, pietriş, oţel laminat, var, cărămidă, lemn ş.a.). Comitetul a emis 1000 de liste de subscripţie, ,,bilete-cărămizi’’, pentru o valoare de 8 mil. lei şi note de plată pentru o valoare de 2 mil. lei. De asemenea, din fondul Ordinii Publice s-au alocat 722.644 lei, iar strângerea unor sume s-a făcut şi de către chesturile de Poliţie şi serviciile Prefecturii Poliţiei Capitalei, funcţionarii poliţieneşti aducându-şi astfel şi ei preţioasa contribuţie.
,,Afacerea’’ a întâmpinat unele piedici, atrăgând aspre critici în presa vremii[27], în special din partea evreului Socor, directorul ziarului ,,Zorile’’, care a şi trimis o scrisoare lui Gabriel Marinescu, cerând, pe bună dreptate, justificarea cheltuielilor. Ziarul a dus o campanie înverşunată împotriva prefectului, aproape în fiecare zi publicând ,,potlogăriile prefectului de Poliţie. Nici o reacţie, pare că gheşefturile al devenit un apanaj ilicit al corifeilor din jurul regelui’’ – avea să noteze la 10 iulie 1935 cunoscutul om politic Constantin Argetoianu[28]. Probabil o fraudă a fost, ţinând cont de faptul că, în perioada regelui Carol al II-lea, aproape nu a existat comandă guvernamentală pentru ca ceva bani să intre în buzunarele veroasei camarile. Astăzi, noii cârmuitori numesc aceasta ,,comision’’.
Ca urmare a sesizărilor, Prefectura Poliţiei Capitalei a cerut Ministerului de Interne să dea publicităţii gestiunea pe care o va găsi, fiind însărcinat cu întocmirea acesteia inspectorul general administrativ Petre Ştefănescu.
În final, după o anchetă desfăşurată în perioada 13 august – 14 septembrie 1935, acesta va întocmi un raport, în care a scris tot ce-a vrut el şi din care, în esenţă, au rezultat următoarele: nu s-au descoperit elemente care să susţină cele afirmate în ziarul ,,Zorile’’ şi nu s-au înregistrat reclamaţii cu privire la felul cum ,,organele Poliţiei strâng obolul publicului în scopul sus arătat’’.
Cât despre Gabriel Marinescu, acesta participa deseori la activitatea de construire, fiind observat pe schele – nu în salopetă, desigur – dând directive şi controlând buna executare a marii lucrări.
În mai puţin de 6 luni, se ridică palatul. Începută în primăvara anului 1935, la sfârşitul lunii octombrie faţada noului edificiu poliţienesc era finisată, atrăgând privirile admirative ale trecătorilor. Rămâne întrebarea cât de solidă este noua clădire, care depinde în bună măsură de prima?
1936
Fără îndoială, cunoscători foarte buni ai necesităţilor de atunci, autorii lucrării ,,Aspecte din vieaţa Poliţiei Capitalei’’ (1936) găseau cu totul insuficient spaţiul oferit de vechea clădire, în condiţiile extinderii structurii Poliţiei Capitalei, ,,mai cu seamă în ultimii cincisprezece ani’’. În vechiul local, la Serviciul Poliţiei Judiciare – pentru a oferi doar un exemplu - ,,într-o cameră abia de patru pe patru metri, erau nevoiţi să lucreze doi comisari şefi de brigăzi, la un loc cu agenţii din subordine’’.
Birourile erau slab luminate, lipsite de spaţiu, murdare, iar datorită fluctuaţiei şi aglomeraţiei nu se putea păstra secretul de serviciu. Pe lângă sănătatea funcţionarilor poliţieneşti, era afectat şi ,,prestigiul profesiunii’’. Bunăoară, Biroul Intendenţei funcţiona pe un coridor şi nu existau camere pentru odihna personalului care lucra în ture prelungite. Deseori, poliţiştii contactau unele boli de la arestaţii ţinuţi într-o cameră comună cu sala în care se întruneau agenţii la raportul zilnic. Totul se desfăşura ,,într-o promiscuitate dăunătoare bunului mers al serviciului şi într-un vacarm ce zădărnicea aproape total orice fel de activitate’’[23].
PALATUL PREFECTURII POLIŢIEI CAPITALEI
Terminată în bună parte în toamna anului 1936, clădirea avea o suprafaţă a urmei la sol de 2380 mp. Partea din faţă (spre Calea Victoriei) avea şase etaje, iar în spate opt. La vremea construirii, clădirea magazinului ,,Victoria’’ de azi era ridicată, însă cea din partea opusă, ,,în calcan’’, dinspre str. Eforiei, (Casa de modă ,,Venus’’) nu exista[29]. Faţadă spre Calea Victoriei, încăperi generoase, cu înălţime depăşind 4 m, ghişee de primire a publicului, birouri multe şi spaţioase, tâmplărie din lemn masiv, încălzire centrală proprie, cu rezervă de cinci vagoane combustibil lichid, garaj, dormitoare, spaţiu de arest mai mari.
Accesul în clădire se făcea prin intermediul a trei căi:
centrală, destinată prefectului de Poliţie, precum şi pentru primirea unor oficialităţi; prin intermediul unei scări din marmură se ajungea în holul de onoare, amenajat foarte frumos;
laterală-stânga; era cea mai mare dintre ele, fiind destinată accesului autovehiculelor Prefecturii, precum şi publicului; pe aici se ajungea la garajul Prefecturii, unde se aflau autovehiculele, motocicletele şi bicicletele, la birourile Intendenţei, Tipografia Poliţiei, la mezanin aflându-se camerele de odihnă ale motocicliştilor şi bicicliştilor; astăzi publicul are acces numai pe la intrarea dinspre str. Eforiei;
laterală-dreapta; rezervată ofiţerilor şi în general, personalului cu funcţii superioare (astăzi închisă).
Întregul edificiu avea un număr de 250 de încăperi. La parter, aripa din dreapta era afectată biroului ofiţerului de serviciu, biroul comisarului de serviciu, Oficiului Central Telefonic, Registraturii, cabinetelor procurorului şi judecătorului de instrucţie, Serviciului Contabilităţii, Casieriei şi Biroului Societăţii Funcţionarilor Publici.
La etajul 1 se aflau sala de conferinţe, cu scenă şi balcon, precum şi: cabinetul prefectului Poliţiei Capitalei, cel al secretarului general, biroul directorului de cabinet al prefectului, biroul şefului Poliţiei Sociale, Biroul Informaţii, biroul şefului Poliţiei Administrative, Biroul Paşapoarte.
La nivelul al doilea se aflau ,,Birourile de Proceduri’’ (Cercetare penală) şi cele ale Serviciului Administrativ, în vreme ce etajul următor constituia sediu al Brigăzii de Moravuri şi al Serviciului Contencios (spre Calea Victoriei).
La scara nr.2, din dreapta, se afla un ascensor care ducea la aripa din spate (vestică), unde aveam: Atelier foto (parter), Serviciul Poliţiei Judiciare (et.1), Serviciul Poliţiei Sociale (et.2), Serviciul Controlului Străinilor (et.3). Aripa laterală-dreapta era rezervată pentru: Tribunalul poliţienesc (în curs de înfiinţare), restaurant (,,pentru personalul poliţienesc necăsătorit îndeosebi’’), un ,,salon de frizerie’’, dormitor pentru agenţi şi un altul pentru gardienii publici repartizaţi cu serviciul la Prefectură şi care alcătuiau o echipă operativă - ,,Echipa de alarmă’’.
Celelalte etaje ale aripii vestice erau destinate ca locuinţe pentru poliţiştii mai nevoiaşi, fiind amenajate mai multe garsoniere şi apartamente.
1936
În 1936, în noua clădire nu se mutaseră încă unele Servicii ,,cari în prezent sunt răspândite în diferite cartiere ale Capitalei’’: Serviciul Circulaţie, Biroul de Servitori, Serviciul pentru Controlul Hotelurilor şi Camerelor Mobilate, Serviciul Central al Populaţiei şi Serviciul Medical, pentru chiria tuturor acestora statul român plătind sume foarte mari. Este şi acesta un semn că a mai trecut ceva timp până ce sediul este finisat întru-totul. Parterul era complet îmbrăcat în marmură galbenă şi roşie. În toate birourile se afla parchet, iar toate holurile erau pardosite cu mozaic, aşa cum observăm şi astăzi. În privinţa materialelor, clădirea a fost ridicată pe o structură de beton-armat, unii dintre pereţii interiori fiind din materiale mai uşoare.
1941-1989-1990
Toate uşile erau metalice, geamurile din zona de onoare fiind de cristal. Azi valabilă mai rămâne doar materialul uşilor, cristalul fiind înlocuit de geam ordinar, urmare a agresiunilor la care a fost supusă clădirea, adevărate asedii, de la rebeliunea legionară din ianuarie 1941, până în decembrie 1989, 13-15 iunie 1990 şi mişcările de stradă ulterioare, sperăm ultimele din istoria noastră.
1949
Prin decretul nr. 25 din 23 ianuarie 1949 se infiinteaza Militia,
- Primul edificiu pe care l-am prezentat jurnaliştilor slovaci a fost Palatul Prefecturii Poliţiei Capitalei construit în anii ’30 sub mandatul venalului prefect al PPC, colonelul Gabriel Marinescu. Până să le vorbesc de sediul Miliţiei Capitalei, care a funcţionat aici în perioada 1949 – 1989, le-am prezentat un scurt istoric al PPC şi metodele dure de anchetă pe care miliţienii le-au preluat de la vechii poliţişti şi pe care, ulterior le-au „îmbunătăţit” şi „upgradat” conform tiparelor sovietice.
- Este adevărat că marea masă a arestaţilor provenea din rândurile infractorilor de drept comun (criminali, hoţi, tâlhari etc.) de care se ocupau agenţii Serviciului de Poliţie Judiciară al PPC. Această stare de fapt s-a menţinut şi după 1949, atunci când structura amintită s-a metamorfozat în Direcţia Judiciară, pendinte de Comandamentul Miliţiei Oraşului Bucureşti. La începutul anilor ’50, aici şi-a desfăşurat activitatea cel mai cunoscut ofiţer criminalist din timpul regimului communist – Dumitru Ceacanica (n. 1918 – d. 1987), precum şi cumnatul ministrului Afacerilor Interne din anii ’50, căpitanul Alexandru Ioanid.
1959
Tot legat de acest loc aş aminti şi torturile la care i-au supus anchetatorii penali şi ofiţerii judiciarişti pe suspecţii reţinuţi în cazul celui mai mare jaf petrecut în Capitala RPR – vezi „Banda Ioanid” (iulie 1959).
1989
prin Decretul-Lege nr.2 din 27 decembrie 1989 se reinfiinteaza Politia Romana ale carei competente vor fi reglementate ulterior, prin Legea nr.218 din 2002. La nivelul Capitalei, institutia internelor avea ca structura Inspectoratul Militiei Municipiului, apoi transformandu-se in Directia Generala a Politiei Municipiului.
https://b.politiaromana.ro/ro/informatii-generale/scurt-istoric
1990
Toate uşile erau metalice, geamurile din zona de onoare fiind de cristal. Azi valabilă mai rămâne doar materialul uşilor, cristalul fiind înlocuit de geam ordinar, urmare a agresiunilor la care a fost supusă clădirea, adevărate asedii, de la rebeliunea legionară din ianuarie 1941, până în decembrie 1989, 13-15 iunie 1990 şi mişcările de stradă ulterioare, sperăm ultimele din istoria noastră.
2005
Începute în toamna anului 2005, reparaţiile capitale de la aripa dinspre magazinul Victoria, au evidenţiat o subdimensionare a structurii de susţinere, pe care-o observă şi un nespecialist. Deasupra fiecărei uşi se găseau două becuri: unul verde şi altul roşu (,,becul cel roşu, când e aprins, vesteşte că în birou comisarul face anchetă şi deci intrarea este interzisă’’).
2014
CLĂDIREA POLIŢIEI CAPITALEI ASTĂZI
Categoric, clădirea a fost un vârf pentru vremea ei. Ea este spaţioasă şi acum, raportându-ne la ce s-a construit în Capitală şi în general, cu sediile de poliţie. Ce să mai spunem de vremea de atunci?
Din păcate, situată cu câţiva metri în adâncime, într-o ,,nişă’’ faţă de Calea Victoriei, clădirea Prefecturii de Poliţie a Capitalei a fost ocolită de fotografii interbelici, cei care ne-au lăsat atâtea ilustrate deosebite şi care ne ajută să reconstituim o epocă cu un parfum aparte, dar care, în cazul de faţă, poate ne-au văduvit de imagini inedite.
Lărgirea Căii Victoriei nu a ocolit nici sediul Poliţiei Capitalei; platoul cu piatră cubică s-a îngustat simţitor, iar fântâna arteziană pe care o zărim într-o veche ilustrată, a dispărut cu totul. Asta şi datorită faptului că, faţă de vechea clădire, noua construcţie înainta cu câţiva metri spre Calea Victoriei. Doar gardul solid făurit din fier forjat, cu simboluri de spice şi soclu de beton este acelaşi de atunci şi n-a fost nevoie decât să se înlocuiască lămpile din stâlpi, cu unele moderne, să se schimbe mecanismele de la porţile glisante şi să se mai dea câte o vopsea. De formă patrulateră, construcţia are limita nordică a aripii dinspre Calea Victoriei în calcan faţă de clădirea ,,Venus’’. Ea se situează exact în dreptul pasajului Macca (1890), iar cea sudică depăşeşte cu puţin intrarea în pasajul Vilacrosse.
Nu există nici măcar un arbust în faţa clădirii şi nu înţeleg cum nimeni nu s-a gândit la aşa ceva. Un adevărat peisaj selenar. De altfel, clădirea Poliţiei nu face excepţie. De la Palatul Telefoanelor, Cercul Militar Naţional, Eforiei, Alexandru Beldiman, Domniţa Anastasia – fără a mai vorbi de alte zone – nu vezi un cât de mic arbore. Bieţi arbori strânşi într-o pătrăţică de abia 1 metru pătrat, beton, cratere, asfalt, praf, faţade urâţite de ,,renovări’’ fără noimă…. Privim vechile planuri ale Bucureştiului, cu zone în care verdeaţa abundă, cu spaţii largi, cu grădini în spatele Prefecturii Poliţiei Capitalei şi un mare regret ne încearcă. Cum se arată toate, o schimbare nu e de întrezărit.
Stilul arhitectural al clădirii este asemănător cu al sediului fostei legiuni de jandarmi pedeştri, aflat în prelungirea sa, pe str. Eforiei. Fără îndoială, planul clădirii a fost influenţat de dispunerea magazinului Victoria, de ceea ce a fost în locul imobilului Venus şi s-a încadrat în perimetrul Calea Victoriei – str. Eforiei – str. Domniţa Anastasia – str. Lipscani. Clădirea este asimetrică întru-totul, compartimentarea este oarecum încâlcită şi fără regularitate, pe alocuri diferită chiar de la un etaj la altul, datorită, cel mai probabil, vechii construcţii. Astfel, dispunerea încăperilor părţii dinspre Calea Victoriei alcătuieşte un triunghi dreptunghic, cu unghiul ascuţit spre magazinul Victoria. Alăturat acestuia, avem iarăşi o înşiruire de camere, cele mai multe de formă neregulată, care formează corpul din spate şi curtea interioară. Are câte 10 încăperi (birouri) dispuse pe latura Calea Victoriei, 15 în spate, 7 lateral-stânga şi 8 dreapta, 4 case ale scării, 3 ascensoare. Un număr de 5 luminatoare asigură satisfăcător iluminarea naturală.
La faţade, tencuiala-strop, subţire, stă să pice şi pe alocuri chiar s-a dus cu totul. Vechiul ceas, aşezat într-un fronton, în partea de mijloc nu mai există, în locul lui fiind pusă o tablă ruginită. Cel dinspre Eforiei a rezistat eroic vitregiei vremurilor, dar a obosit săracu’ şi se odihneşte de ceva vreme, la fel ca şi cel de pe gangul spre Victoria şi de la nivelul 5. Tot la faţada principală, de o parte şi de alta, cele două locaşuri de formă circulară, unde ar fi trebuit probabil să se afle însemne heraldice ale armei, sunt goale.
Dacă la exterior e bine că nu i s-au pus gratii, la interior, clădirea arată cu totul jalnic, mai degrabă a puşcărie şi oricine a intrat în ea ştie că aceasta-i crunta realitate. Fără prea mare efort, cu mici schimbări, în maxim o zi îi schimbi destinaţia în aceea de penitenciar. Primul care te şochează în acest veritabil lagăr e mirosul greu, închis, care te izbeşte de la primii paşi. Nu ai cum să-l scoţi, pentru că s-a impregnat de ani şi ani în toţi porii clădirii nerenovate de nu se mai ţine minte. La tot pasul ţi se pare că această controversată construcţie a fost concepută din bucăţi, haotic, secretoasă, făcută să ascundă ceva, să te rătăcească în labirintul ei. De altfel, la o renovare a clădirii, pe lângă radicala schimbare a decoraţiunilor, e nevoie de desfiinţarea câtorva zeci de uşi, precum şi de compartimente inutile şi o redesenare a interioarelor, după toate canoanele de azi şi ţinând seama de tot ansamblul.
HOLUL DE ONOARE
Intrarea de onoare se face prin intermediul unei masive uşi de metal, aşa încât se ajunge în holul parterului, unde se află expuse: drapelul unităţii, o copie a fostului steag al Agiei (ferice de cel ce-a avut această idee!), plăcile de marmură pe care sunt înscrişi foştii comandanţi ai instituţiei, precum şi o parte a acelora care au căzut eroic în lupta cu fărădelegea. Îi prezentăm în cele ce urmează, cu menţiunea că placa inaugurată în 1921, sub prefectoriatul generalui Eracle Nicoleanu a fost scoasă în vremea
SURSA
http://www.pietriceaua.ro/istoria_politiei.html
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/metamorfoza-caselor-racovita-meitani-i-de-emanuel-badescu-9482613
https://www.militiaspirituala.ro/detalii.html