Calea Victoriei nr. 2 - 04
* Calea Victoriei nr. 2a - Palatul Brancoveanu si povestea Pietei Senatului
* Calea Victoriei nr. 2a - Piata Operetei sau Piata Senatului
* Atunci si acum: Piata Operetei sau Piata Senatului
Ulita mare spre Sarindar, cum se numea odata ultima parte a Podului Mogosoaiei, azi Calea Victoriei, se termina pe cheiul Dambovitei intr-o piata numita in a doua jumatate a secolului 20 Piata Operetei.
1666
- Una din cele dintâi descrieri, datând din 1666, aparţine lui Evlia Celebi (1611-1682) istoric, geograf, care dă amănunte privind curtea domnească din Bucureşti cu „sute de odăi”. Aminteşte şi de casele oraşului „înconjurate cu grădini frumoase şi împodobite”. („Călători străini despre Ţările Române” vol.6, Partea I, Evlia Celebi, 1976).
1692
Domnitorul Constantin Vodă Brâncoveanu a avut, pe la 1692, ideea de a deschide o „uliţă” care pornea de la „poarta de sud a reşedinţei domneşti de la Curtea Veche”. Înainte ca Vodă Brâncoveanu să „taie” Podul Mogoşoaiei, în inima Bucureştiului exista un drum comercial, la capătul căruia locuia boierul Mogoş, care se folosea de acesta pentru a ajunge la Mogoşoaia, domeniul său din afara oraşului. La sfârşitul secolului al XVII-lea, domeniul familiei Mogoş a intrat în posesia principelui Constantin Brâncoveanu, care şi-a ridicat palat domnesc la Mogoşoaia. Dorind să lege Curtea Domnească de la Bucureşti cu noul palat, Brâncoveanu „pune sfoară drept spre Mogoşoaia”, în 1692.
- Antonio Maria Del Chiaro aflat la Bucureşti la începutul secolului al XVIII-lea ca dascăl al copiilor lui Vodă Brâncoveanu, în cartea sa „Revoluţiile Valahiei” arată că existau „case cu grădini, curţi, cuhnii, grajduri... izolate unele de altele ca nişte insule, fiecare avându-şi curtea, acareturile, grajdurile şi livada sa proprie, ceea ce dădea întregului loc un aspect foarte plăcut şi plin de viaţă. Şi el descrteie palatul lui Brâncoveanu: „de piatră, cu o impozantă scară de marmură (Antonio Maria Del Chiaro, „Storia delle moderne rivoluzioni della Valachia”, Bucureşti, 1914).
- La fel, epigrafistul englez Chishull va aprecia palatul lui Constantin Brâncoveanu ca „adevărat nobil şi măreţ".
- Numele de Mogoșoaia i se trage de la văduva boierului Mogoș pe ale cărui pământuri a fost construit. Nu se cunoaște data exactă a începerii construcției palatului, ci doar faptul ca Domnitorul Constantin Brâncoveanu a început să cumpere pământuri în acestă zonă prin 1681 cu intenția de a-și construi o reședință princiară. În 1688, Domnitorul ctitorește aici biserica „Sfântul Gheorghe” iar în 1692 deschide Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei de astăzi), stradă pavată cu trunchiuri de copaci, menită a-i asigura legătură între palatul domnesc, amplasat în apropierea Curții Vechi și moșia sa de la Mogoșoaia.
- Podul era construit din bârne de lemn, groase de 25-30 cm şi lungi de 8 m, aşezate transversal, pe două tălpi groase de stejar, numite „urşi”, între care era săpat un şanţ adânc şi „îmbrăcat” în cărămidă, numit „savac”. Şanţul era prevăzut cu haznale sau „batacuri” de 2-3 m adâncime în care erau colectate apele pluviale şi menajere, ce se scurgeau în Dâmboviţa, la Vadul Sacagiilor de la Zlătari sau de la Curtea-Veche. Canalele străzilor se scurgeau în lacurile de la Cişmigiu şi Filaret. Inconvenientul era că sub bârnele de lemn se aduna noroiul şi era necesară înlocuirea lor o dată la 5-6 ani.
Dar nu pavarea drumului cu lemn era ineditul acestei construcţii (folosit la noi încă din 1574), ci modul în care era „tăiat” drumul, trecând peste mai multe proprietăţi. În aceste condiţii putea fi considerat primul proiect de planificare urbanistică a Bucureştiului.
- Uliţa nouă a tăiat în primul rând Mahalaua Scorţarului, „zonă limitrofă apei Dâmboviţei şi marilor hanuri din apropiere”. A mers apoi prin proprietăţile mătuşii Brâncoveanului, Doamna Maria, văduva lui Şerban Vodă Cantacuzino, care erau situate în perimetrul format de intersecţiile Căii Victoriei cu bulevardele Elisabeta şi Carol I. „Tăietura” a mers mai departe prin „locurile Bălăceanului, văr bun şi cel mai duşmănit dintre duşmanii lui Brâncoveanu”, ca să treacă şi prin terenurile Zlătarilor de pe lângă lăcaşul cu acelaşi nume, şi dincolo de mahalaua Sărindarilor, aflată în zona dintre Calea Victoriei, bulevardul Elisabeta, strada Brezoianu şi Sărindar.
- „Acest drum nou s-a născut şerpuit” Începuturile Podului Mogoşoaiei sunt marcate de un oarecare provizorat, strada care urma să fie cea mai reprezentativă pentru Bucureşti fiind destul de neîmplinită atât din punct de vedere urbanistic, cât şi estetic. „Acest drum nou s-a născut şerpuit, spre ciuda «edililor» şi «urbaniştilor». Dar n-au ce-i face, el urmează creasta dealului, care din Dâmboviţa porneşte spre miazănoapte – căci pe deal e uscat, în vale e baltă –, şi de aceea drumul, fiind pe creastă, toate străzile care ies spre apus din Calea Victoriei, până în dreptul Ateneului, merg la vale. Şi râpa era mult mai repede pe vremuri”, spune Gheorghe Crutzescu în cartea „Podul Mogoşoaiei”.
De la „podul de lemn” la piatra cubică - Odinioară, străzile mai însemnate ale Bucureştilor erau „podite” cu scânduri de lemn. De-a curmezişul străzii erau aşezate, una lângă alta, scândurile late, care erau montate pe nişte bârne denumite „urşi”, menite să le ţină legate între ele la amândouă capetele. O mare problemă o constituia faptul că sub aceste „poduri” se scurgeau atât apele ploilor, cât şi mizeriile deversate de oameni, ceea ce ducea nu numai la o lipsă de confort pentru cei care se plimbau pe ele, cât şi la epidemii dintre cele mai grave. Abia în 1824 s-a renunţat la sistemul „podurilor”, trecându-se la pavarea cu piatră de râu, proces care a inclus şi fostul Pod al Mogoşoaiei. Mai târziu, în preajma Primului Război Mondial, Calea Victoriei a fost pavată cu piatră cubică de granit şi gresie.
SURSA stelian-tanase
SURSA ZF
1711
Coborâre în timp. La 1711, marele spǎtar Toma Cantacuzino îl trǎda pe Constantin Vodǎ Brâncoveanu în lupta de la Stǎnileşti, trecând la ruşi. Înalta Poartǎ l-a considerat pe domnitor solidar cu fapta marelui spǎtar, chiar în vremea când Brâncoveanu ducea o politicǎ externǎ foarte “lunecoasǎ”. Acesta va fi începutul sfârşitului marelui domn, în ciuda pungilor de galbeni care curgeau mai departe spre Constantinopol
Pentru trǎdarea sa, Brâncoveanu îi confiscǎ lui Toma averile, între ele şi frumosul palat ridicat de el în 1708 lângǎ Dâmboviţa, şi îl dǎruieşte fiilor sǎi: o vreme se va numi “palatul coconilor”.
Podul Mogoşoaiei, pe care domnitorul îl croise chiar prin curţile Cantacuzinilor, lega acum direct casele sale de pe Dâmboviţa cu palatul de la Mogoşoaia. Dupǎ execuţia lui Brâncoveanu şi a fiilor sǎi la Constantinopol, Palatul Cantacuzino-Brancoveanu ajunge în proprietatea spǎtarului Iordache Creţulescu, ginerele fostului domnitor, apoi al Ghiculeştilor, apoi din nou al Brâncovenilor.
Povestea Pieţei Senatului, cunoscută azi ca Piaţa Naţiunile Unite, începe cu mult înainte ca acest loc să fie aşa cum îl vedem în zilele noastre. Primul pas a fost făcut de domnitorul Constantin Brâncoveanu, care a deschis, în vremea sa, principala arteră a oraşului de atunci, numită Podul Mogoşoaiei.
1877-1878
Această „uliţă” avea să capete denumirea de Podul Mogoşoaiei, ea primind, în urma Războiului de Independenţă dintre 1877-1878, numele de Calea Victoriei. Aici, capătul „dinspre Dâmboviţa al marelui Pod era închis de proprietăţile Cantacuzinilor şi de ctitoria lor, Biserica Măgureanului”.
1801
Catre sfarsitul secolului al XVIII-lea, pe langa cafenelele turcesti incep sa apara si „cafenele europene”, avand instalatii mai ingrijite (mese si scaune mai calitative, decoruri mai selecte), precum si mese de biliard. Atmosfera boema era acompaniata de un fundal muzical. Printre primele cafenele europene de acest gen amintite ar fi cafeneaua neamtului Huverstrome, amintita in 1801 si aflata langa poarta bisericii domnesti dela Curtea Veche.
1828
Primul posesor de biliard din Bucuresti a fost barbierul Michel sau Michali, nascut in Venetia. De asemenea, primarul Pappasoglu, stapanul hanului cu acelasi nume, a avut inainte de anul 1828 masa personala de biliard.
1841
Italianul Domenico Zanelli impartea in 1841 cefenelele bucurestene in 2 categorii: „cele in care gasesti ziare si biliard” (adica cele „europene”) si „cele de moda turceasca”.
1870
- Cafeneaua ”Briol” (numită ulterior cafeneaua ”Cazes”), care, în 1870, era singura cafenea occidentală din București , punând la dispoziția clienților și 7 mese de biliard. În cele din urmă numele ei a fost fixat la “Café Français”. Dintre obișnuiții acestei cafenele sunt de remarcat Bogdan Petriceicu Hașdeu, Alexandru Odobescu, V.A. Urechea, Ion Ghica, Dimitrie Papazoglu, Ion Ionescu de la Brad și mulți alții.
- Cafeneaua ”Radu în pasagiu” unde se jucau mai ales table sau cărți (jocul la modă fiind ghiordum). Aici se servea cafeaua după moda turcească, în ceșcuțe mici, numite filigene. Ceșcuțele nu aveau toartă, astfel încât, neputând ține ceașca în mână, clienții erau obligați să nu bea cafeaua prea fierbinte. În acea vreme se considera că fierbințeala nu era bună pentru stomac. De asemenea se mai putea fuma narghilea.
1880
- De-a lungul timpului, Palatul Cantacuzino-Brâncoveanu a fost reparat şi modificat de mai multe ori. Dupǎ rectificarea cursului Dâmboviţei din anii 1880, bucla uriaşǎ a apei a dispǎrut, iar palatul, împreuna cu Mǎnǎstirea Sf. Spiridon Vechi, au ajuns pe malul drept al râului.
1881
După regularizarea Dâmboviţei, care a fost făcută între 1881 şi 1883, porţiunea aceasta a oferit oportunitatea de a fi dezvoltată prin construirea unor edificii reprezentative.
1782
La finele secolului al XVIII-lea existau o serie de cafenele in capitala, una dintre ele pe Podul Beilicului, langa casele de beilic unde trageau turcii. Acestea era deschise non-stop, chiar si in perioadele de molima, cand frecventarea locurilor aglomerate erau nerecomandate.
O buna perioada de timp, cafenelele erau tinute sub stricta supraveghere fiind considerate posibile focare de agitatie si opozitie. Conform legii (pitac) din 1 septembrie 1782, era interzis sa se discute defaforabil despre domnie si imparatia turceasca in aceste localuri.
1888
Dupǎ 1888, în clǎdire a funcţionat Institutul Bacteriologic al doctorului Victor Babes (Institutul Antirabic).
Ultimul proprietar al palatului a fost prinţul George Valentin Bibescu, care a refuzat sǎ-l repare.
1890a
Între 1890-1895 a fost ridicat Palatul de Justiţie, iar alături, pe locurile caselor banului Nicolae Brâncoveanu, au fost turnate, în 1912, fundaţii pentru Palatul Senatului.
Petre Antonescu, un arhitect vizionar
Astăzi, cele mai reprezentative edificii din Piaţa Naţiunile Unite au rămas frumoasele blocuri cu gloriete, Palatul Societăţii de Asigurări „Adriatica” şi Palatul Societăţii „Agricola Fonciera”.
1897
În noiembrie 1897, un curent nou, al junimiştilor lui Petre P. Carp, scinda bǎtrânul Partid Conservator al lui Lascǎr Catargiu. Doi conservatori aparţinând aristocraţiei bucureştene, George Em. Lahovary (cu studii la Paris, fost diplomat, fost deputat, dedicat gazetǎriei) şi Nicolae Filipescu (deputat, viitor primar al Capitalei, viitor ministru de rǎzboi), conduceau douǎ ziare ale partidului: “L’Independence Roumaine”, respectiv “Epoca”. În 27 noiembrie, ieşind din disciplina Partidului Conservator, Lahovary avea sǎ scrie în gazeta sa articolul “Deux politiques”, în care îl acuza pe Nicolae Filipescu de duplicitate şi îi cerea o politicǎ clarǎ.
Directorul “Epocii” cere în repetate rânduri încetarea atacurilor, şi, fire tumultoasǎ, în final considerǎ cǎ onoarea îi este lezatǎ şi îl provoacǎ pe Lahovary la duel. Amicii celor doi încearcǎ sǎ aplaneze conflictul, susţinînd cǎ nu sunt suficiente motive pentru un duel, dar “ieşirea în teren” este deja hotǎrâtǎ şi este aleasǎ spada. Filipescu şi Lahovary erau cunoscuţi ca buni spadasini. Locul ales pentru luptǎ a fost Sala de Tir si Gimnasticǎ (unde ulterior se va construi Teatrul Regina Maria, viitoarea Operetǎ, azi demolatǎ şi ea).
- Ancheta desfǎşuratǎ ulterior avea sǎ arate cǎ fuseserǎ încǎlcate, începând cu alegerea locului şi terminând cu desfǎşurarea luptei, mai multe reguli din “Codul dueliştilor”.
Chiar înaintea luptei, martorii le-au propus, fǎrǎ succes, sǎ se împace. Duelul a fost scurt: la un moment dat, profitând de o dezechilibrare a adversarului, Nicu Filipescu i-a aplicat o loviturǎ nepermis de puternicǎ, care i-a atins inima. Dupǎ câteva minute, Lahovary a murit sub ochii martorilor stupefiaţi.
Chemat de urgenţǎ, doctorul Mina Minovici avea sǎ constate, şi el, decesul.
Moartea lui George Em. Lahovary avea sǎ îmbrace în doliu toatǎ aristocraţia Bucureştilor şi sǎ facǎ vâlvǎ în ziarele capitalei (în luna martie a aceluiaşi an, murise la Paris, rǎpus de o anginǎ pectoralǎ, politicianul şi diplomatul Alexandru Lahovary, fratele lui George).
1898
Filipescu a fost judecat în ianuarie-februarie a anului urmǎtor de Tribunalul Ilfov, într-un unui proces rǎsunǎtor. Atunci, avocaţii sǎi Gheorghe Panu, Barbu Delavrancea şi Gheorghe Morţun i-au înfruntat pe cei ai victimei: Petre Grǎdişteanu, Vasile Missir, G. Danielopol. Justiţia l-a condamnat pe Filipescu la şase luni de închisoare, dar a fost graţiat de rege.
Dupǎ caţiva ani, vǎduva ziaristului, nǎscutǎ Alexandrescu-Cafegibaşa, recǎsǎtoritǎ cu un prinţ Şuţu, a ridicat în faţa Sǎlii de Tir si Gimnasticǎ o fântânǎ-monument care sǎ aminteascǎ de George Em. Lahovary şi sǎ fie un avertisment pentru cei care doresc sǎ rezolve prin duel “chestiunile de onoare”.
Dupǎ demolarea Teatrului de Operetǎ în anii ‘80, monumentul a dispǎrut o vreme, apoi a reapǎrut în pǎrculeţul din spatele blocului Gioconda. Acum câţiva ani, când a început construcţia Aşezǎmintelor Nadia Comǎneci, statuia a fost amplasatǎ pe spaţiul verde din faţa blocului.
1912 - În 1912, clǎdirea în stare de ruinǎ a devenit proprietatea statului şi a fost demolatǎ.
Aici urma sǎ se ridice Palatul Senatului României.
S-a organizat un concurs de proiecte pentru acest edificiu public şi a câştigat cel al arhitecţilor D.Maimarolu şi E.Doneaud (aceiaşi care, în acei ani întocmeau şi proiectul pentru Palatul Cercului Militar).În 1912, s-au turnat fundaţiile, dar lucrǎrile s-au oprit din lipsa fondurilor.
A început Primul Rǎzboi Mondial. Apoi, lucrǎrile la Senat sunt reluate, este ridicat şi parterul, dar apar alte prioritǎţi şi bani pentru continuarea construcţiei nu mai sunt.
Aşa încat, Senatul şi-a desfǎşurat şedinţele într-un local din Bd. Elisabeta, azi la nr. 45, aşezat pe colţul cu strada Anghel Saligny
Într-o imagine aerianǎ din anii ‘20, se vede structura poligonalǎ a fundaţiei viitorului Senat, alǎturi de Tribunal şi de Palatul Justiţiei.
1930
În 1930, Întreprinderea Tehnică „Inginer Tiberiu Eremia” a comandat celebrului arhitect Petre Antonescu proiecte pentru aceste două clădiri.
La începutul anilor ’30 lucrǎrile fuseserǎ sistate, viitorul palat devenise refugiu al hoţilor şi vagabonzilor, dar
1932
Primul edificiu terminat a fost Palatul Societăţii „Agricola Foncieră”, în 1932, după care a început construirea celui de-al doilea. Pe lângă aceste construcţii de mare valoare arhitectonică, Piaţa Senatului se distingea şi printr-un eveniment care avea loc la capătul Podului Senatului în anii ’30. Aici, de Bobotează, erau sfinţite apele râului Dâmboviţa. Slujba se ţinea la Biserica Zlătari, iar după aceea, alaiul cu preoţi şi oficialităţi se oprea la Podul Senatului, unde regele primea o cruce din mâna patriarhului şi o arunca în apă, de unde era readusă de unul dintre credincioşi.
„După slujba de la Biserica Zlătari, alaiul cu ierarhii şi oficialităţile se deplasau la pod. În apă era aruncată o cruce. Câţiva flăcăi intrau în apa Dâmboviţei şi celui care reuşea să o recupereze i se oferea un premiu.” – Aristide Ştefănescu
1938
în 1938 “temelia cea mare a Senatului” a fost salubrizatǎ şi aici s-a deschis o expoziţie de carte.
1950
Apoi la “Senat” a fost amenajat Cinematograful Gioconda. La sfârşitul anilor ’50, chiar pe vechile fundaţii ale Senatului, s-a construit blocul turn care a pǎstrat numele “Gioconda”.
Coloanele exterioare ale blocului amintesc de construcţia iniţialǎ; se recunosc traveele “Senatului”.
Amintirea unui duel încheiat tragic.
Trecǎtorii prin Piaţa Naţiunilor Unite (care, de-a lungul timpului, s-a numit Piaţa Senatului, Piaţa Operetei, Piaţa Splaiului) pot vedea, in faţa blocului-turn Gioconda, un monument: este Fântâna Lahovary, un bust aşezat pe un soclu înalt. Statuia ascunde povestea unei întâlniri cu spada, sfârşitǎ tragic pentru unul din combatanţi.
1980
În anii ’80, acest mal al Dâmboviţei a ajuns de nerecunoscut: ambiţiile faraonice ale “conducǎtorului” au mǎturat, de la Palatul de Justiţie pânǎ spre strada Haşdeu, toate clǎdirile, inclusiv Biserica Sf. Spiridon Vechi şi Opereta. În loc, au fost puse blocuri imense, având, poate, ca model, pe cele din centrul Phenianului.
1990
Din fericire, dupǎ 1990, biserica a putut fi reconstruitǎ pe acelaşi loc.
La revedere, Piaţǎ a Senatului!
Senatul de pe Dâmboviţa n-a fost sǎ fie!
Blocurile-turn rǎmase în urmǎ, vor mai aminti ele oare, de Palatul Brâncoveanu, de Senat, de Sala de Tir şi de fosta Operetǎ?
SURSA: de Dan Rosca - http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2011/10/13034/
http://www.ringincentrulvechi.ro/bucuresti/istoric/gloriete-si-modernism-in-piata-senatului-9208
- See more at: http://stiri.tvr.ro/podul-mogosoaiei-primul-proiect-de-planificare-urbanistica-a-bucurestiului_46928.html
http://www.ziarulring.ro/stiri/36699/despre-inceputurile-podului-mogosoaiei
Surse Foto:
Aristide Ştefănescu, „Bucureştii anilor ’30”, Ed. Noi, Bucureşti 1995
„Bucureştiul interbelic. Calea Victoriei”, Ed. Noi, Bucureşti, 2005
Calea Victoriei nr. 2a - Cinematograful si Blocul Gioconda
În Piaţa Senatului, pe Splaiul Dâmboviţei, cam pe locul unde astăzi este blocul turn, a existat până înainte de Primul Război Mondial Cinematograful Gioconda. Sala acestui cinematograf, după reamenajari, va deveni şi sală de teatru.
Apoi la “Senat” a fost amenajat Cinematograful Gioconda. La sfârşitul anilor ’50, chiar pe vechile fundaţii ale Senatului, s-a construit blocul turn care a pǎstrat numele “Gioconda”.
- La începutul anilor ’30 lucrǎrile fuseserǎ sistate, viitorul palat devenise refugiu al hoţilor şi vagabonzilor, dar în 1938 “temelia cea mare a Senatului” a fost salubrizatǎ şi aici s-a deschis o expoziţie de carte. Apoi la “Senat” a fost amenajat Cinematograful Gioconda. La sfârşitul anilor ’50, chiar pe vechile fundaţii ale Senatului, s-a construit blocul turn care a pǎstrat numele “Gioconda”.
Coloanele exterioare ale blocului amintesc de construcţia iniţialǎ; se recunosc traveele “Senatului”.
Trecǎtorii prin Piaţa Naţiunilor Unite (care, de-a lungul timpului, s-a numit Piaţa Senatului, Piaţa Operetei, Piaţa Splaiului) pot vedea, in faţa blocului-turn Gioconda, un monument: este Fântâna Lahovary, un bust aşezat pe un soclu înalt. Statuia ascunde povestea unei întâlniri cu spada, sfârşitǎ tragic pentru unul din combatanţi.
- Blocul turn ”Gioconda”…Ansamblul de locuințe colective a fost ridicat la sfârșitul anilor 50, fiind capăt de perspectivă pentru Calea Victoriei în actuala Piață a Națiunilor Unite. Construcția s-a ridicat pe fundațiile proiectului nefinalizat al Palatului Senatului.
http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2011/10/13034/
- Cât despre condiţiile din cinematografe - iată un episod picant dintr-o sală de cinema, din anul 1914, descris într- o revistă de film: “Sunt în Bucureşti numeroase săli de cinematograf. Unora nu li se poate reproşa nimic şi patronii lor merită toate elogiile publicului: spaţiu, aer, fotolii comode, toate condiţiile sânt bune. Altele, lasă din toate punctele de dorit, şi publicul este tratat cu destulă desconsiderare, de vreme ce plăteşte, rău instalat, aceleaşi preţuri ca în sălile mari. Trebuie să mai adăugăm că publicul românesc este cel mai putin pretenţios, faţă de publicul strein. Ceea ce lipseşte multor cinematografe din Bucureşti este o dependinţă care a fost exclsuă din planul de construcţie, fie că sălile au fost improvizate în prăvălii amenajate în acest scop, fie că patronul de cinematograf a ţinut cont de faptul că spectacolele sunt orare. Ce şi-a zis el? O oră, o oră si jumătate, necesităţile şi cele mai urgente se pot amenda…
Dacă de multe ori lucrul se petrece asfel, şi spectatorul uită higena pentru spectacol, alte ori însă urgenţa de care vorbeam mai sus îl sileste să ia măsurile care se potrivesc.
Următorul fapt mi-a fost povestit de către un antreprenor de filme, care a asistat într-o sală oarecare la modul cum se debarasează, ca să zicem aşa, spectatorul, de greutatea cel apasă…
Se va vedea că indiferenţa la murdărie se asociază uneori cu cea mai ciudată ingenozitate.
Simţindu-se rau, un spectator caută din ochi locul unde speră să vadă din stalul său cele două nule care indică anume intrare. Nule nicaieri. Chiamă un servitor din sală care răspunde cu dispreţ că la cinematograf nu există “urinoar”.
Ce-i de facut? Se face întuneric. O dramă sensaţională începe să ruleze pe pânză. Omul nostru nu mai putea nici să plece, prins cum era în mijlocul unui rând de scaune şi spectatori.
Simţii atunci, ne spune povestitorul, că un lichid îmi inundă picioarele. Mă uit. Alături de mine, domnul în chestiune îşi golea linşitit…vestia.
- Nu ţi-e ruşine? îl interpelez eu.
-Taci te rog din gură. Nu mai pot să mă ţiu. Fă-te că nu vezi.
De fapt nici nu prea se vedea. Cu toate acestea un lucru îl intriga în cel mai înalt grad pe cel care ne povestea: că nu se auzea zgomotul obişnuit în astfel de momente Cinematografistul avea o lampă electrică de buzunar. Discret, el o deschide, timp de o secundă ca să cerceteze. Şi în mijlocul unei scene de film care făcea pe cucoanele din sală să plangă şi să ofteze, izbugneşte într-un hohot de râs nebun. Domnul de-alături avea un baston, pe care se sprijinea cu braţele. De-al lungul bastonului aluneca încet, ca pe un jghiab, lichidul care invadase cimentul unei părţi din sală…” Viaţa Cinematografică, anul I nr 2, din 1914. autor: Valentin Partenie
Sursa: Valentinpartenie
Calea Victoriei nr. 2a - Blocul Gioconda
- Blocul turn ”Gioconda”…Ansamblul de locuințe colective a fost ridicat la sfârșitul anilor 50, fiind capăt de perspectivă pentru Calea Victoriei în actuala Piață a Națiunilor Unite. Construcția s-a ridicat pe fundațiile proiectului nefinalizat al Palatului Senatului. (sursa foto stînga – Okazii, sursa foto centru –Locuri în București, sursa foto dreapta – Bing Maps)
- Tot in Piata Operetei a fost inaltat un bloc-turn al carui scop era tot sa rivalizeze cu Agricola-Fonciera si Adriatica-Trieste de pe malul opus al Dambovitei. Pe locul blocului-turn Opereta (zis si “Gioconda”) ar fi trebuit sa apara Palatul Senatului Romaniei, daca momentele 23 august 1944 si 30 decembrie 1947 nu ar fi existat.
- Un palat care a sfârşit ca… bloc-turn
Palatul Senatului nu a fost însă construit niciodată. Lucrările, întrerupte din cauza Primului Război Mondial, nu au mai fost reluate, deşi în anii ’30 au existat discuţii pentru realizarea acestui important edificiu. „În 1935 era prezentat publicului chiar planul clădirii cu faţada principală. Din păcate, lucrările nu au fost niciodată terminate, iar după cel de-al Doilea Război Mondial, pe locul fundaţiilor rămase s-a ridicat blocul «Gioconda»”, ne spune istoricul Aristide Ştefănescu în cartea „Bucureştii anilor ’30”. Blocul „Gioconda” este cunoscut în ziua de azi ca blocul „Opereta” sau blocul-turn.
Sursa: Ringincentrulvechi
Calea Victoriei nr. 2a - Opereta
Opereta, o arie curmată brusc
În apropiere Bisericii „Sf Spiridon Vechi”, pe locul fostei săli a „Societăţii de dare la semn” sau „Tirul”, a fost ridicat, în perioada interbelică, Teatrul „Regina Maria”, unde iniţial a funcţionat Opera Română. După construirea noului sediu pe Splai, vizavi de Biserica Elefterie, localul a rămas exclusiv al Operetei. Clădirea Operetei a căzut victimă a demolărilor în 1986, însă oamenii au păstrat multă vreme denumiri precum Piaţa Operetei sau Podul de la Operetă, date generic unor locuri care erau întregite, prin farmec şi personalitate, de această clădire care a fost transformată fără milă sau discernământ într-un maldăr de moloz. Azi se află acolo unul dintre blocurile gemene, care întregesc în prezent ansamblul clădirilor din actuala Piaţă a Naţiunilor Unite.
Bucurestenii mai varstnici mergeau la Opereta, fost teatru Regina Maria, pe Splai, la actuala Piata Natiunile Unite. Era un imobil mic si cochet. In fotografia de mai sus din anii ’60, tramvaiul care vine de pe Splai tocmai trecuse pe langa Sfatul Popular al Raionului “Nicolae Balcescu”, dinspre zona Mihai-Voda.
1950
Fosta Opereta (infiintata ca institutie in 1950)
1986
Fosta Opereta a fost demolata in '86 de Ceausescu in cadrul planurilor marete de urbanism, lucru care pe termen lung a fost totusi benefic Teatrului de Opereta, mutat in cladirea TNB.
Pe locul vechii Operete se afla acum geamanul Sitraco din dreapta. In plan indepartat se vede biserica Inaltarea Domnului, Sfintii Martiri Brancoveni, acum ascunsa cu totul de geamanul Sitraco din stanga.
O imagine mai buna a Operetei, plus o vedere contemporana:
Piata Operetei mai este cunoscuta si sub numele de Piata Senatului, iar pe la inceputurile secolului 20 arata cam asa:
1930
Prin anii 30 Dambovita a fost partial plafonata (vezi o alta imagine via art-historia), din motive urbanistice:
"[...] esplanada Dambovitei, care se va realiza prin acoperirea albiei sale. Vom realiza intr-adevar o esplanada monumentala, pe care n-o vor putea avea multe orase din lume. Ea va aerisi orasul, va ridica valoarea urbanistica si va usura imens circulatia capitalei noastre. (...) Sub Dambovita acoperita vom putea realiza metropolitanul orasului (metroul, ale carui proiecte dateaza asadar, din anii '30). Cu metropolitanul Dambovitei vom putea realiza garile in centrul orasului, facute sub pamant (...)"
(Constantin Argetoianu, citat de aici).
1920
In anii 20 s-au construit cele doua blocuri cu gloriete care au ramas simbolice pentru zona: Agricola fonciera, Calea Victoriei nr. 2, arh. Paul Smarandescu si Societatea de asigurari Adriatica-Trieste, Splaiul Independentei 1, arh. Petre Antonescu. (alt bloc numit Adriatica se afla tot pe Calea Victoriei, langa fostul Teatru National, unde este acum hotel Novotel - foto aici)
De-a lungul cheiului Dambovitei mergea odata si tramvai, iar statia era chiar in Piata Senatului. Vezi si aici o fotografie.
1958
La sfarsitul anilor '50, sub echerul arh. Mosinschi, au mai aparut doua cladiri impunatoare, care nu au pastrat insa stilul celor doua "palate", ci l-au adoptat pe cel impersonal si practic al cladirilor socialiste: turnul Gioconda, "blocul turn de la Opereta" (17 etaje), si blocul cu portic de la Calea Victoriei nr. 1, despre care babele locatarele mai in varsta spun si acum ca a fost "facut pentru securisti".
Odata navigabila cu barcuta, Dambovita
Tot la Piata Senatului se oprea si procesiunea religioasa de Boboteaza, cand se arunca crucea in Dambovita si credinciosii curajosi coborau dupa eaGlorietele celor doua blocuri au fost totusi inspiratie pentru arhitectii Epocii de Aur - se pot vedea influente la blocurile Centrului Civic si citim tot la Rezistenta Urbana ca pana si blocul de la nr. 1 al Caii Victoriei avea initial un fel de pavilion la ultimul nivel (se pare prabusit la vreun cutremur, de bine ce fusese construit)
SURSA: Metropotam
Calea Victoriei № 2b - Strandul Izvor Bragadiru
1848
- Mai des apare numele Safta Castriş în preajma revoluţiei paşoptiste, când, în Grădina Castrişoaiei de la Izvor se întâlneau - doi câte doi - conspiratorii: oamenii veneau să bea o cană de vin! Situată nu departe de intersecţia străzilor dr. Staicovici şi Izvor, cam în dreptul Stadionul Naţional de astăzi, dar pe platoul de deasupra lui, unde a funcţionat Ştrandul Bragadiru şi unde a existat până către 1970 o scenă de cărămidă, era un loc dificil de controlat de agenţii lui Villara, care, din acest motiv, trebuiau să apeleze la informatori şi la turnători. Unele rapoarte ale poliţiei lui Bibescu Vodă insinuează chiar că acolo ar fi activat şi un stabiliment mai deochiat… Mai târziu, întreprinzătoarea femeie va vinde grădina unui supus austriac, pe nume Wilhelm Oppler, care va amenaja în apropiere o fabrică de bere. Tot atunci proprietar al hanului ajunge inginerul - şi el de origine aromână - Vasile Paapa, om politic influent cu vederi liberale şi, asemenea Castrişoaiei, mare filantrop.
- La ștrandul Bragadiru - august 1941 (I)
Deja demult dispărutul ștrand Bragadiru, redenumit de comunişti „ştrandul Izvor”, se afla pe locul actualei clădiri a Ministerului Apărării, lângă hotelul Marriott. A funcționat până la sfârșitul anilor 70, în decenioul următor ruinele au fost rase (odată cu alte obiective din zonă). Aici se găseau două bazine, unul dintre ele dotat cu trambulină, o zonă verde și o zonă cu nisip, ștrandul dispunând și de cabine, vestiare și un bufet.
„Ştrandul avea vestiare şi cabine, utilizarea vestiarelor intrând în preţul biletului. Pentru cabine se plătea separat şi, fiind închiriate pe persoană, puteau fi folosite toată ziua.
Adâncimea apei pornea de la 80 cm-1 m la capătul dinspre intrare şi ajungea, conform sursei citate, la 4 m sau 4,5 m în capătul opus, unde era amplasată, lateral, trambulina.
De bazinul principal era lipit un bazin pentru copii, cu o adâncime de circa 50-60 de cm, apa fiind schimbată în amândouă bazinele la două-trei zile. Dinspre intrare, pe latura din dreapta a bazinului era zona “verde”, cu iarbă şi copaci și, vizavi, pe stânga, era amenajată o zonă cu nisip.
Tot pe stânga, dar mai jos faţă de nivelul general al terenului, era amplasat bufetul ştrandului. Din dreptul bazinaşului, începea o pantă terasată, palierele teraselor fiind acoperite cu iarbă.” (sursa: b365.ro)
O vedere găsită pe digibuc.ro ne arată ștrandul cam așa:
Dar povești și imagini mai multe sunt pe simplybucharest.ro
Într-o postare viitoare, vor mai fi cam tot atât de multe fotografii cu ștrandul Bragadiru, așa cum arăta el în august 1941.
SURSA : Willypragher
Calea Victoriei № 2-4 - Societatea de asigurari Adriatica-Trieste
* Calea Victoriei № 2-4, Sector 1
Date hartă ©2015 Google
Detalii cladire
An constructie: 1928
Regim inaltime: P+8
Nr. apartamente: 83
Arie desfasurata: 11782
Risc seismic
Clasa risc: Clasa I, pericol public
Acest imobil reprezinta pericol public.
Expertiza tehnica
An expertiza: 1993
Expert atestat: METROU - V. DORDEA
Observatii:
* Calea Victoriei № 2-4 - palatul Adriatica- Trieste (altul decât blocul Adriatica cu ceas de vis-à-vis de Romarta) şi
* Calea Victoriei № 2-4 - palatul Agricola- Fonciera construite în 1926.
* Calea Victoriei № 2 - Cladirea Romaneasca, societate pentru intretinerea si administrarea imobilelor societatii, 297 apartamente, Bucuresti, str. Cavafii Vechi 17, Bd. Republicii 61, calea Mosilor, Bd. 1848, 16; str. Blanari 2, 8, 12, calea Victoriei 77, str. Dr. Botez 9, 15, 16, str. M. Eminescu 84, 86, str. Bis. Amzei 16, str. Doamnei 3, str. Academiei 1, calea Victoriei 2. - DECRET nr. 92 din 19 aprilie 1950 pentru nationalizarea unor imobile
In anii 20 s-a construit blocul cu gloriete care a ramas simbolic pentru zona:
societatea de asigurari Adriatica-Trieste, Splaiul Independentei 1, arh. Petre Antonescu. (alt bloc numit Adriatica se afla tot pe Calea Victoriei, langa fostul Teatru National, unde este acum hotel Novotel - foto aici)
In Bucuresti exista doua blocuri cu numele (vechi) Adriatica, ambele in zona Caii Victoriei, detaliu producator de mici confuzii. Primul este unul dintre blocurile cu gloriete din Piata Natiunile Unite (fosta a Senatului sau a Operetei), care se afla la numarul 1 pe Splaiul Independentei, practic la intersectia cu Calea Victoriei, si care se numeste Adriatica-Trieste (1926, arh. Petre Antonescu).
Calea Victoriei № 2-4 - Agricola Fonciera
In anii 20 s-a construit blocul cu gloriete care a ramas simbolic pentru zona:
Agricola fonciera, Calea Victoriei nr. 2, arh. Paul Smarandescu
Langa acest imobil se mai afla Agricola Fonciera construita in aceeasi perioada tot după planurile arhitectului Petre Antonescu
Calea Victoriei № 10
Străduţa care se face la stânga, strada Franceză, se pare că e cea mai veche din Bucureşti.
Strada Franceză delimitează împreuna cu strada Covaci situl medieval Curtea Veche
Situl Străzii Franceze se desfăşoara de-a lungul întregii artere care porneşte din strada Halelor şi Piaţa Sfântul Anton la est şi ajunge la bulevardul Calea Victoriei la vest.
Strada Franceză face parte din reţeaua uliţelor vechi ale Bucureştiului.
1695
De-a lungul timpului a avut mai multe denumiri: prima dată este menţionată într-un document din 1659, sub denumirea de uliţa cea domnească;
1789
pe planul din 1789 apare cu denumirea de Uliţa Işlicarilor,
jumatate sec. XIX
Uliţa Işlicarilor il va purta până pe la jumătatea secolului al XIX-lea, când numele ei va deveni uliţa franţuzească;
1878
din 1878 se va numi Strada Carol I,
1949
până în 1949, când va fi schimbat în 30 Decembrie;
1950
- Pospaescu Gheorghe, 3 apartamente, Bucuresti, str. Corneliu Botez 1, calea Victoriei 10. - DECRET nr. 92 din 19 aprilie 1950 pentru nationalizarea unor imobile
1990-2006
în perioada 1990-2006 s-a numit Strada Iuliu Maniu, iar
2007
din anul 2007 a redevenit Strada Franceză.
Probabil că podirea ei s-a făcut odată cu cea a Podului Mogoşoaiei şi a altor uliţe din actualul centru istoric, încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea.
La sfârşitul secolului al XIX-lea sunt iniţiate cele mai ample lucrări edilitare, care vor schimba aspectul medieval al străzii (introducerea canalizării şi alinierea fronturilor de clădiri, pavarea şi construirea Palatului Poştei).
Pe toată lungimea străzii Franceze a fost realizată, în perioada aprilie-mai 2007, o decapare mecanică ce avea rolul de a îndepărta asfaltul (unde era prezent), o şapă de beton (în unele locuri armată) şi stratul suport pentru cele două componente anterioare. Pe măsura decapării mecanice şi a efectuării săpăturilor arheologice, s-a constatat că perimetrul străzii Franceze a fost supus, mai ales din ultima treime a secolului al XIX-lea, unui proces amplu de introducere a utilităţilor specific orăşeneşti: în primul rând canalizare şi alimentare cu apă potabilă, apoi nenumărate magistrale electrice, telefonice, de gaze naturale. Şanţurile pentru toate aceste reţele a afectat grav situl arheologic. Cel mai amplu proces a fost reprezentat de sistematizarea verticală a străzii, iniţiat în ultimul sfert al secolului al XIX-lea, şi reprezentat de aducerea unor soluri argiloase, cu rare intruziuni de cărămizi şi mortar. În acest nivel de pământ purtat, cu o grosime de aproximativ 0,70 - 0,90 m, a fost săpată şi apoi construită reţeaua magistrală de canalizare, cu o lăţime de aproximativ 2,20 m. Un alt aspect a fost acela al modificării pantei terenului la sfârşitul secolului al XIX-lea. Până la acea vreme, panta naturală era mai accentuată (de la vest la est), faţă de cea actuală. Astfel, terenul pe care au fost realizate construcţiile medievale între biserica Sf. Dumitru şi capătul de vest al străzii (până la intersecţia cu actuala Cale a Victoriei), era mult mai ridicat. Procesul de sistematizare verticală a implicat în acest perimetru o decapare a terenului, până sub nivelul de construire a clădirilor anexe ale hanului Constantin-Vodă, astfel că nu a mai putut fi recuperat nivelul de călcare-podire al Uliţei Işlicarilor. De la biserica Sf. Dumitru până la intersecţia cu strada Şelari, nivelul de călcare a fost ridicat, astfel că uliţa de lemn a Işlicarilor a fost surprinsă în toate săpăturile.
Au mai fost efectuate cercetări arheologice la intersecţia Căii Victoriei cu Strada Franceză, cînd a fost cercetată aripă de vest a Hanului Constantin Vodă precum şi pe latura nordică a bisericii Sf. Dumitru.