Calea Victoriei № 12 - casele marelui agă Constantin Bălăceanu
* 1690
- casele marelui agă Constantin Bălăceanu
Edilii orașului București au hotărât să înalțe Palatul Poștelor pe un teren pe care, în secolul al XVII-lea, se aflau casele marelui agă Constantin Bălăceanu,
- “Locul pe care se afla astazi cladirea Muzeului National de Istorie a Romaniei a apartinut, in vechime, marii familii a boierilor Balaceni, a caror mosie se intindea in perimetrul delimitat acum de Calea Victoriei, strazile Franceza, Smardan si Stavropoleos. Aga Constantin Balaceanu, ginerele voievodului Serban Cantacuzino, era unchiul si marele dusman al domnitorului Constantin Brancoveanu. Acelasi Constantin Brancoveanu, de al carui nume e atat de legata istoria Bucurestilor, si-a pus pecetea si asupra destinului Balacenilor. Cum?
- Ginerele lui Constantin Vodă, aga Constantin Bălăceanu, care împărtăşise ideile politice ale socrului său, a plecat la Viena pentru a trata cu împăratul Leopold noua orientare politică a Ţării Româneşti. În acest fel a devenit adversarul la succesiune al vărului său prin alianţă, Constantin Brâncoveanu.
Disputa a fost tranşată în bătălia de la Zărneşti. S-au înfruntat trupele recrutate din Transilvania (4.000 de oameni aflaţi sub comanda generalului Heisler), de partea lui Bălăceanu, cu armata turcească sosită în sprijinul lui Brâncoveanu. Bălăceanu a pierdut lupta şi a fost ucis, capul lui fiind adus la Bucureşti şi înfipt în poarta caselor familiei Bălăcenilor din porunca lui Brâncoveanu. Braţul lung al răzbunării Constantin Brâncoveanu a dat poruncă să fie rase de pe faţa pământului vechile case ale lui Badea Bălăceanu. A confiscat, de asemenea, „curtea cea largă”, pe care a declarat-o „loc domnesc”.
Dupa ce aga Constantin Balaceanu a fost ucis in batalia de la Zarnesti, din 12 aug. 1690, Brancoveanu i-a daramat casele, a poruncit sa i se taie capul si sa i se aduca la Bucuresti unde, infipt intr-o sulita, a fost pus pe ruinele caselor sale.
Conform altor surse, dupa batalia de la Zarnesti, trupul lui Constantin Balaceanu a fost inmormantat la Biserica Sf. Nicolae din Scheii Braşovului , iar capul i-a fost trimis la Constantinopole.
Calea Victoriei № 12 - Hanul Constantin Vodă
Domnitorul Constantin Brancoveanu a pus stapanire asupra mosiei, pe care a construit apoi un han, cunoscut sub numele Hanul lui Constantin Voda, ale carui splendide pivnite s-au pastrat pana astazi.”
- Domnitorul Constantin Brâncoveanu a ridicat în Bucureşti două hanuri: cel care i-a purtat numele şi cel din jurul Bisericii „Sf. Gheorghe Nou”. Dintre acestea, doar Hanul Constantin Vodă a reuşit întru câtva să rivalizeze, ca importanţă, cu Hanul Şerban Vodă.
1688
Istoria construirii vestitului Han Constantin Vodă a început imediat după moartea, în 1688, a domnitorului Şerban Cantacuzino.
Proaspăt înscăunatul domnitor Constantin Vodă, care pe lângă calităţile sale de conducător a fost şi un iscusit om de afaceri, punea la cale de mai multă vreme construirea unui han care să rivalizeze cu cel al unchiului său, Şerban Cantacuzino. S-a lovit însă vreme îndelungată de lipsa unui teren adecvat pentru o asemenea construcţie, care pe lângă mărimea ei trebuia să aibă şi vad comercial. Prin exproprierea Bălăcenilor, prima parte a afacerii a fost rezolvată, partea a doua fiind trecerea la construirea propriu-zisă a ansamblului arhitectonic.
1692 - 1694
Ridicarea hanului a început în 1692, după ce Brâncoveanu a lichidat averea Bălăcenilor din Bucureşti, şi s-a terminat în 1694. Meşterii de atunci au păstrat în general linia arhitectonică a Hanului Şerban Vodă, pe care aproape că l-au imitat din punct de vedere al împărţiri spaţiilor. Delimitarea locului unde se afla proprietatea Bălăcenilor până la ridicarea Hanului Constantin Vodă era dată de următoarele repere: „Uliţa cea mare, care ducea la poarta de sus a Curţii Domneşti, la vest, pe o uliţă ce se va deschide de Brâncoveanu ca să meargă spre nord şi care se va numi Podul Mogoşoaiei (actuala Cale a Victoriei – n.r.), la nord, pe altă uliţă, ce-l despărţea de Hanul Zlătari, iar la est, cu Biserica «Sf. Dumitru»”. Primele semne ale ruinei Hanul Constantin Vodă, care rivaliza ca mărime cu Hanul Şerban Vodă, nu s-a dovedit însă la fel de trainic precum cel din urmă.
1714
După tragica moarte a lui Constantin Brâncoveanu la Constantinopol, în 1714, hanul a fost administrat de egumenul Mănăstirii Văcăreşti.
1780
O perioadă mai bună a avut între anii 1780 şi 1787, când a fost mărită de patriarhul Avramie al Ierusalimului. Mai târziu însă au apărut primele semne ale ruinei.
1824
În 1824, în urma unui proces între chiriaşii hanului şi Samuil, egumenul mănăstirii Văcăreşti, acesta „a invocat şubrezenia hanului şi şi-a declinat orice răspundere la o prăbuşire neaşteptată”. Distrus de „focul cel mare” Din acel moment, existenţa ansamblului arhitectural era pusă sub semnul întrebării, mai ales că necesarele lucrări de reparaţie nu s-au făcut niciodată.
1847
O lovitură grea a primit hanul la „focul cel mare” din 23 martie 1847, când trei sferturi din construcţie a fost afectată.
1863
Ca urmare a mai multor amânări cauzate de diverse procese de proprietate asupra unor prăvălii încă funcţionale, autorităţile nu reuşesc să demoleze edificiul în totalitate decât în 1863. Pe terenul ajuns în proprietatea statului, după naţionalizarea averilor mănăstireşti, a fost amenajată iniţial o piaţă, după care au fost instalate, succesiv, circurile Huttermann şi Suhr.
1894
În 1894, aici s-a pus piatra de temelie a Palatului Poştelor, edificiu în care astăzi de află Muzeul de Istorie al României. „Pe locul fostului Han Constantin Vodă (...) s-a ridicat de către renumitul arhitect Paul Smărăndescu monumentalul palat al poştelor.”, George Potra Surse: George Potra, „Din Bucureştii de altădată”, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, 1981 Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor, Ed Sport-Turism, 1979
Acest articol este proprietatea Ring Media Group şi este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare integrală sau parţială a conţinutului se poate face doar cu citarea sursei, astfel: pentru publicaţiile tipărite - Ziarul "ring", iar pentru publicaţiile online - http://www.ziarulring.ro/stiri/29502/istoria-hanului-constantin
- 1857
Pe locul unde cândva trona capul lui Balceanu înfipt în suliţă, urmează să se aşeze antreprenori de spectacole, astfel, în 1857 se deschide un fel de Café Concert care este inchis în scurt timp de către consulul turc.
1861
Cţiva ani mai târziu apare Circul Soulie, care, în 1861, pentru ziua de naştere a lui Al.I.Cuza anunta: „Pentru aniversarea Alteţei Sale Serenisime Alexandru Ion Cuza vor avea loc la Circul Soulié o mare cursă naţională română întitulată „Unirea Principatelor” executată de domnişoarele Clementina şi Olga Soulié. Subiectul: Zeiţele Principatelor încearcă să se unească, le împiedecă însă geniul Discordiei, dar acesta este răpus, şi zeiţele se unesc, sub steagul naţional, în strigătul de „Trăiască România”.
1866
În 1866 se aşează în Piaţa Constantin Vodă, cum era denumit locul la acea vreme, într-o clădire definitivă de lemn, faimosul circ Suhr cu un program ce se anunţa senzaţional. Vedeta circului era domnişoara Paulina Suhr, despre care se spune ca era frumoasă şi cuminte, astfel că avea un roi de admiratori ce o curtau cu bomboane fine şi buchete de flori. Circul Suhr se inchide o dată cu casatoria domnişoarei Suhr cu un domn Ghica, viitor secretar general al Ministerului de Lucrari Publice.
În locul Circului Suhr în Piaţa Constantin Vodă vine circul Hutemann, care avea si el o stea, pe domnisoara Henriette, fiica directorului, pe care Caragiale o descrie in numela Bonbon publicata in volului Din carnetul unui sufleor, fiind scrierea cu care I.L Caragiale termină Scrisoarea a 2a în Convorbiri Literare.
Dupa un timp pleacă şi Hutemann din Bucureşti, iar în pustia piaţă Constantin Voda se aşeaza negustorii cu tăvi cu seminţe, covrigi si plăcinte cât şi cei cu vestitele cofe cu bragă. Locul fiind întins vine şi în sprijinul oratorilor publici care îl aleg pentru întruniri.
Calea Victoriei № 12 - Palatul Postelor
Palatul Poştelor (nr. 12) a fost construit în 1892 şi a costat 3 mil lei aur, finanţat prin acţiuni publice. Din 1900 şi până în 1970 a fost denumit Palatul Poştelor pentru că a găzduit poşta centrală. Este construit în stil neoclasic având ca model palatul poştei din Geneva
1892
În 1892 a fost elaborată legea pentru construirea Palatului Poștelor. În vremea aceea, poșta ținea de Ministerul de Interne, care a fost însărcinat să aloce o sumă substanțială. În lege se specifica: «Se deschide pe seama Ministerului de Interne un credit de 3.000.000 de lei aur, care se va acoperi printr-o emisiune de rentă sau prin orice alte mijloace va găsi guvernul mai nimerit».
În același timp, arhitectul Alexandru Săvulescu, desemnat să realizeze planurile noii clădiri, a fost trimis să viziteze mai multe capitale europene și să studieze clădirile de poștă de acolo, împreună cu directorul poștelor de atunci, Ernest Sturza. Au sudiat palatele poștelor din Paris, Viena, Torino, Milano, Veneția, Budapesta, Zurich și Geneva. La întoarcere s-a elaborat un plan care a fost înaintat Ministerului de Interne. Acesta a avut ca inspirație și ca model clădirea poștei din Geneva.
1894
Piatra de temelie a Palatului Poştei Centrale (azi Muzeul de Istorie) a fost pusă în 1894 de Regele Carol I, iar inaugurarea lui a avut loc în toamna anului 1900.
Lucrările de construcție efectivă a palatului au început în 1894, la punerea pietrei de temelie fiind prezenți, în cadrul unei ceremonii, regele Carol I al României, primul-ministru Lascăr Catargiu, miniștrii cabinetului, prefectul poliției și primarul Capitalei.
Planurile Palatului Poștelor și Telegrafului au fost realizate de arhitectul Alexandru Săvulescu în stil neoclasic, care amintește de arhitectura palatului poștelor din Geneva. Fațada principală are trepte pe toată lungimea ei și un portic susținut de 10 coloane dorice. Extremitățile, formate din două volume proeminente, sunt înălțate și acoperite de câte o cupolă.
1899
Monument istoric, în stil neoclasic, realizat de arhitectul Alexandru Săvulescu, în 1899,
Detalii arhitecturale:
Edificiul este construit intr-o forma rectangulara, fiind format dintr-un subsol înalt , un parter şi două etaje. Construcţia prezintă şi o curte interioară. Spre străzile Stavropoleos, Postei şi Franceza, construcţia prezintă fronturi compacte, iar spre Calea Victoriei - faţada edificiului prezintă o monumentală colonadă dorică, sprijinită pe două pavilioane cu cupole şi un peron format din 12 trepte.
Porticul deschis pe jumătatea înălţimii coloanelor, cu cele 10 coloane dorice - mutular angajate la pilaştri robuşti şi 9 travee, aseamănă clădirea cu Palatul Poştelor Federale din Geneva.
Planşeul dintre etajele 1 şi 2 este puternic marcat în faţada clădirii cu ajutorul unui lintou construit în piatră. Sub lintoul faţadei, între antele zidăriei, sunt înscrise arce turtite. Deasupra cornişei principale a faţadei, formată din portic şi nivel angajat, se găseşte etajul al 2-lea, îmbrăcat în pilaştri dorici, prezentând şi piedestaluri pentru statui.
Faţada este construită din piatră şi este ornată cu mai multe elemente sculptate, printre care: ancadramente, chei de boltă, console, figuri alegorice. Acest tip de faţadă este specifică instituţiilor deschise publicului, construite la sfârşitul secolului trecut.
1969-1970
clădirea muzeului este fostul palat al Poştelor, restaurat în 1969-1970.
Palatul Poștelor este o construcție monumentală aflată în cuprinsul vechiului Centru Istoric al Bucureștiului, pe Calea Victoriei nr. 12, actualmente fiind sediu al Muzeului Național de Istorie a României.
1900
Palatul a fost inaugurat în anul 1900, pentru beneficiarul său inițial, Poșta Română.
1904
În 1904, pe bulevard se amenajează o linie de tramvai, ce trecea prin faţa Palatului Poştelor, linie ce va fi însă desfiinţată în 1920 datorită creşterii traficului pe arteră.
1970
Poșta centrală a orașului a funcționat în acest palat până în 1970,
1972
când au început lucrări de renovare a clădirii și de amenajare a Muzeului Național de Istorie, inaugurat în anul 1972.
2012
La 29 aprilie 2012, pe treptele palatului a fost dezvelită Statuia împăratului Traian, cu o înălțime de 2,15 metri, turnată din aproximativ 500 de kilograme de bronz. La inaugurarea monumentului, directorul Muzeului Național de Istorie, Ernest Oberländer Târnoveanu, a declarat că “Muzeul are mari probleme de structură, mai ales la colțuri și în partea dinspre Calea Victoriei (unde e montată statuia). De aceea, clădirea urmează să intre în consolidare. În aceste condiții, cele 500 kg nu fac deloc bine muzeului, mai ales în zona treptelor, care și așa sunt
Calea Victoriei № 12 - Muzeul Naţional de Istorie al României
1892
Muzeul de Istorie (nr. 12) a fost construit în 1892 şi a costat 3 mil lei aur, finanţat prin acţiuni publice ca Palat al Postelor. Muzeul de Istorie (nr. 12) este cel mai valoros muzeu din România colecţia din tezaur fiind apreciată la jumătate de miliard de euro. Tot aici, pe segmente se află o copie a columnei lui Traian. Cu câţiva ani în urmă pe treptele palatului a fost amplasată o statuie a lui Traian foarte controversată de bucureşteni.
1900 - 1970
Din 1900 şi până în 1970 a fost denumit Palatul Poştelor pentru că a găzduit poşta centrală. Este construit în stil neoclasic având ca model palatul poştei din Geneva Este cel mai valoros muzeu din România colecţia din tezaur fiind apreciată la jumătate de miliard de euro. Tot aici, pe segmente se află o copie a columnei lui Traian. Cu câţiva ani în urmă pe treptele palatului a fost amplasată o statuie a lui Traian foarte controversată de bucureşteni.
1968
An înfiinţare: 1968
Profil: Arheologie daco-romană, Arheologie medievală, Arheologie preistorică, Istorie, Numismatică
Program; vara zilnic 10-18; iarna zilnic 9-16; luni, marţi închis
1972
- Muzeul a fost inaugurat în 1972 şi prezintă istoria României din paleolitic până în epoca modernă. Departamentele principale ale muzeului sunt: arheologie preistorică, dacică, greacă, romană şi medievală, istorie, numismatică, Tezaurul naţional, lapidarium, laboratoare de restaurare, bibliotecă. Colecţiile principale ale muzeului sunt cele de arheologie, istorie (documente şi tipărituri, arme, bijuterii şi alte obiecte ale Casei Regale), carte veche, numismatică, filatelie, totalizând un număr de 678.579 de piese.
Adresa web: http://www.mnir.ro/
- Muzeul Național de Istorie a României este cel mai important muzeu al statului român. Deține obiecte cu valoare istorică descoperite pe teritoriul actual al României din timpuri preistorice și până în perioada contemporană.
Muzeul a fost înființat în anul 1970, cu scopul de a ilustra evoluțiile culturale înregistrate de-a lungul tuturor epocilor istorice în spațiul geografic al României de azi. Sediul său este Palatul Poștelor de pe Calea Victoriei.
Este cel mai important muzeu de istorie și arheologie din România, atât prin mărime (suprafață desfășurată) cât și prin patrimoniu; este, de asemenea, unul dintre cei mai importanți actori ai arheologiei românești contemporane și lider al arheologiei preventive (noțiune care se referă la săpăturile arheologice asociate unor investiții, pentru prevenirea distrugerii de patrimoniu istoric). Instituția are un site cuprinzător (mnir.ro), inclusiv o scurtă fișă a istoriei proprii, [1], descrierea structurii organizatorice (inclusiv scurte prezentări ale personalului de specialitate), pagini descriind evenimente, expoziții, etc.
Victoriei (Calea) 12A 1
An constructie: 1978
Regim inaltime: S+P+6E
Nr. apartamente: 36
Arie desfasurata: 5164
Risc seismic Clasa risc: Clasa III
Expertiza tehnica
An expertiza: 1994
Expert atestat: Valentin Paraipan Georgescu
Observatii:
Calea Victoriei № 12 - Str Carul cu Bere
Pastrat pana in ziua de astazi, Caru` cu Bere este una din cele mai vechi berarii ale Bucurestiului, construit in 1879. Simbolul locului este Mos Ghita, pivnicerul, ce a lucrat cateva zeci de ani la Carul cu Bere. La sfarsitul secolului XIX, Caru` cu Bere gazduia adesea cenacluri literare (George Cosbuc, I.L Caragiale si Octavian Goga obisnuiau adesea sa vina aici).
- Exista un pasaj subteran care ajunge din Lipscani la Carul cu Bere.
* Calea Victoriei № 2e - La Carul cu Bere
1879
În 1879, pe Calea Victoriei nr.2, la intersecția cu str. Franceză, peste drum de Piața Constantin-Vodă, se deschidea berăria ''La Carul cu Bere'', înființată de ardeleanul Ion Căbășanu (1846-1934 - voluntar în armata română la 1877). Era a doua berărie din Bucureștii de acum un secol și jumătate. Se zice că numele i-ar fi fost inspirat de o întâmplare — în fața localului a oprit primul car cu butoaie cu bere. Adevărat sau nu, numele a prins și a rămas până astăzi. Localul și proprietarul sunt nominalizați în ''Annuaire General de Roumanie pour 1879'' editat de Frederic Damé și Emile Galli.
1886
Mai târziu, localul apare ca aparținând fraților Mircea, ardeleni de loc, veniți peste Carpați să-și facă un rost. Ion Mircea, care lucrase deja șapte ani în berăria din Calea Victoriei, primește referat pozitiv de bună conduită în societate, obține Brevetul de autorizare ca berar și deschide un mic local, cu 9 mese și 36 scaune, în str. Stavropoleos, nr. 25, în 1886.
1897
La 25 septembrie 1897, Nicolae Mircea cumpără de la W. Staadecker locul din str. Stavropoleos nr. 5, amplasamentul viitoarei construcții ''Caru' cu Bere''.
1895
Palatul de la nr. 2-4, cu un restaurant la parter (se putea altfel?) este casa negustorului Vasile Tarpu, pe care arhitectul Wilhelm Bast a remaniat-o în 1895, supraînălţând-o şi dându-i aspectul care se păstrează până astăzi. Stilul în care se încadrează clădirea este cel academist de factură neoclasică. Faţada etalează un întreg repertoriu de motive decorative caracteristice stilului. Este concepută simetric, încununată de un mic fronton triunghiular, cu axul de simetrie subliniat de spectaculoasele cariatide care susţin balconul de la etajul II, încadrate de pilaştri cu capiteluri oarecum ionice.'
- În interior funcţionează mai multe întreprinderi, care au avut grijă ca locul să arate decent. Scara cu balustradă de fier forjat este probabil cea de origine. Casa este monument istoric
1898
La 10 martie 1898, după trei luni de studiu al proiectului — întocmit de arhitectul de origine poloneză Zigfried Kofinsky (1858-1932) și arh. Alois Pesch — Direcția Tehnică a Primăriei Orașului București eliberează lui N.Mircea ''Autorizația de a construi no.1738/98, pe terenul din str. Stavropoleos nr.5''. Noua construcție este inaugurată în iunie 1899, eveniment consemnat în ''Curierul Comercial'' din 6 iunie și în ''Adevărul'' din 18 iunie.
1900
Construcția și localul se impun în peisajul comercial al Bucureștiului la început de secol, activitatea fraților Mircea fiind recunoscută și apreciată prin acordarea cetățeniei și decorarea, în 1900, a lui Nicolae Mircea cu Ordinele Coroana României și Steaua României.
Clădirea se remarca prin compoziția asimetrică a fațadei, marcată de un turn consolă cu acoperișul în fleșă și prin detalii cu elemente decorative gotice (pinacluri, fleuroane, ancadramente, traforuri, arce în ogivă trilobate) gradate pe verticală și încununate cu nișa centrală de la nivelul acoperișului unde este amplasată statuia emblematică a imobilului reprezentând o hangiță. Prin toate aceste caracteristici, stilul arhitectural al clădirii aparține ''romantismului de școală germană''.
Dacă la exterior arhitectura clădirii are elemente decorative goticizante, la interior întâlnim și decorație care poate fi încadrată în ''Arta 1900'': mobilier, lambriuri de lemn, picturi murale cu trasee vegetale — concepute de arh. Z.Kofsinsky și executate de pictorii-zugravi Wilhelm & Friederich Hugo.
1902
Modificările nu s-au redus doar la aspectul localului, ci și la profilul lui. Din 1902, pe lângă berărie se deschide și restaurantul. Reclama, sufletul comerțului, preciza: "Se servește bere specială din fabrica Bragadiru în tot timpul zilei și seara până după eșirea de la spectacole".
La masă se serveau cremvurștii cu hrean, francfurterii, salata de boeuf, mazărea bătută și nelipsita "baterie mică" de vin "Lacrima Cristi".
1909
- Pe dreapta, prima clădire de pe stradă poartă numerele 2-4. Un adevărat palat, ea întoarce către Calea Victoriei un calcan urât, cenuşiu, pe care nişte dreptunghiuri de tencuială nu îl înfrumuseţează, dimpotrivă. Asta, din cauza lărgirii din 1909 a Căii Victoriei şi a alinierii clădirilor, cu care ocazie s-a dărâmat casa de pe colţ, lăsând vederii calcanul cu pricina. În peste 100 de ani, tot ce au reuşit edilii succesivi să facă pentru a ameliora priveliştea acestui colţ de oraş a fost să decoreze calcanul cu dreptunghiurile despre care vorbeam. De altfel, exact la fel stau lucrurile la colţul Căii Victoriei cu strada alăturată, Filitti, unde casa sacrificată pentru lărgirea arterei principale a lăsat descoperit, de asemenea, calcanul clădirii următoare.
1909-1910
Afacerile prosperând, în anii 1909-1910 Nicolae Mircea reușește să cumpere treptat terenurile și construcțiile din str. Lipscani nr.4 și 6, alipite de proprietatea din str. Stavropoleos nr.5.
1924
În anul 1924 arh. Zigfried Kofinsky concepe planurile de extindere și amenajare a berăriei cu noile spații din str.Lipscani. Prin amenajarea noilor spații, subsolul din corpul Stavropoleos este transformat în cramă de vin, fiind decorat în stilul caracteristic și se deschide, se amplifică spațiul central al halei, completându-se cu un amplu luminator și vitralii adecvate berăriei.
Cu ocazia extinderii din 1924 s-au realizat inscripțiile în arcul central care leagă spațiul inițial de cel nou adăugat. Mozaicul pardoselii marchează anii 1879, 1924 și monograma fondatorului; deasupra, între reperele temporale 1879, 1889, 1899, 1924, Nicolae Mircea înscrie crezul său moral: ''Prin muncă, răbdare, energie și cinste la idealul dorit / Cu credință și voința lui Dumnezeu toate se împlinesc''.
Partea superioară a pereților, arcele precum și întreaga suprafață a plafonului sunt pictate în culori de ulei, iar nervurile care se nasc din colonetele angajate pilelor sunt aurite. Toate aceste colonete se remarcă prin decorația de stuco-marmură realizată de societatea ''Frații Axerio''. Cele care preiau arcele sunt de culoare generală galbenă, cu intarsii mai închise, maro și vineții, iar cele care susțin nervurile diagonale sunt mai închise, maro-roșcat, cu intarsii neregulate crem, verzi și negre.
1929
În decembrie 1929, Nicolae Mircea moare.
1947
După război, la 30 septembrie 1947, moștenitorii încheie un contract de asociere între Societatea ''Succesiunea Nicolae Mircea — Radu Mircea & Comp'' și Cooperativa Muncitorilor Ospătari.
1948
La 3 februarie 1948 se notifică faptul că localul din str. Stavropoleos nr. 5 a fost luat de Societatea Comercială a Municipiului București, fără nicio formă. Berăria și toată clădirea sunt preluate de stat.
Caracterul deosebit, special al clădirii și localului permite ca acesta să funcționeze o vreme cu parte din vechii salariați profesioniști, care încearcă să păstreze specificul, calitatea, dar treptat se impune noua administrație, degradând atât serviciile, spațiile, cât și decorațiunile (vechile picturi murale fiind acoperite cu var).
1986
Spre sfârșitul acestei perioade, între anii 1983-1986, se încearcă refacerea cadrului și atmosferei originale a localului, realizându-se restaurarea decorației interioare.
1989-1999
După schimbările survenite în 1989, descendenții fondatorului Nicolae Mircea reușesc să reintre în posesia și administrarea clădirii Carului cu Bere abia în anul 1999.
Pereții sunt aproape în întregime acoperiți cu picturi reprezentând mari compoziții, cu scene bucolice din lumea germană, care se petrec într-un cadru romantic al secolelor XVII—XVIII.
2006
În 2006, după lucrări de reabilitare și repunere în valoare a specificului localului, se redeschide Berăria. În axul spațiului central este amplasat bustul în bronz al fondatorului Nicolae Mircea, realizat, în 1935, de sculptorul Ion Stanea.
Pe peretele din stânga intrării în berărie sunt redate două scene. Prima înfățișează un alai de curteni, însoțind veseli pe regele lor, care merge călare și ține în mâna dreaptă o cană mare cu bere. În fruntea coloanei se află un halebardier și un archebuzier care discută cu aprindere, neatenți la faptul că pajul din spatele lor, ținând în mână o cușmă, arată entuziast locul unde ar trebui să ajungă. În a doua compoziție, în prim plan, pe o terasă, patru personaje stau la o masă pe care se află halbe de bere și ascultă cu mult interes trei trubaduri. Unul cântă, iar ceilalți doi îl acompaniază instrumental.
Pe peretele alăturat, (deasupra scării care coboară la cramă), e o scenă având, în prim plan, câțiva curteni în jurul unor butoaie de bere de-abia descărcate dintr-o căruță cu doi cai aflată în planul al doilea, degustând cu plăcere licoarea spumoasă, fiecare într-o altă atitudine.
Pe peretele din dreapta intrării, sunt redate alte două scene. Prima înfățișează, în prim plan la centru, un drumeț, călare cu halba în mână toastând cu alți cavaleri ce l-au întâmpinat la intrarea într-un castel, asistați de hangiță. A doua scenă redă mai mulți comeseni în jurul unei mese improvizate la umbra unor copaci.
Completând bogata decorație interioară, la pornirea scării din lemn care conduce la supanta din dreapta spațiului central al berăriei este amplasată pitoreasca statuie de mici dimensiuni, din lemn, a lui moș Ghiță, celebrul pivnicer de la începuturile existenței Carului cu Bere.
Cele trei vitrine generoase ale fațadei Stavropoleos sunt împodobite în partea de sus cu o friză de vitralii, panotate cu chenare din sticlă colorată, înfățișând naturi statice cu fructe, păsări, vânat și vase, pictate în culori pastelate pe o sticlă de culoare gălbuie. Vitraliile reprezintă o țărancă în port național și un bărbat în costum de secol XVIII.
Caru cu Bere e un reper pentru bucureșteni, dar și pentru turiștii dornici de petrecere. De-a lungul istoriei lui a fost și locul de întâlnire și creație pentru oameni de cultură și artă.
SURSA
http://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/05/31/la-pas-prin-bucuresti-caru-cu-bere-10-16-03
https://youtu.be/eZpIGisIsIo
http://silviacolfescu.blogspot.ro/2011/11/case-pe-strada-franceza-1.html
Calea Victoriei № 12 - Biserica Zlătari
- biserica Zlătari, făcută de familia Brezoienilor, devenită monastirea cu han; ea avea înăuntru şi un mic paraclis, cu hramul Sfântului Andrei, unde se închinau toţi ruşii în vremea invaziilor.
- Biserica Zlătari de pe bd. Calea Victoriei are hramul Sf. Mare Mucenic Dimitrie şi Sf. Mare Mucenic Gheorghe fiind construită iniţial din lemn, pe la jumătatea sec. al XVII-lea, pe timpul lui Matei Basarab (domnitor 1632-1654), de nişte "zlătari" adică aurari sau argintari ("zolot" în limba slavă înseamnă aur) din mahalaua "popii Manta" (Bălăceanului), pe locul donat Elenei, fiica lui Radu Vodă Şerban (domnitor 1602-1610 și 1611).
- Pe Calea Victoriei, nr.12, intre strazile Stavropoleos si Lipscani, se afla Biserica Sfantul Ciprian - Zlatari. In aceasta biserica este prezenta mana dreapta a sfantului Ciprian. Oamenii il cinstesc pentru partea luminoasa a vietii sale: convertirea la crestinism, viata inchinata slujirii lui Hristos si pentru cununa de martir pe care a primit-o in vremea cand era episcop. Sfantul Ciprian este cinstit ca cel care inlatura farmecele si vrajile. Mana dreapta a Sfantului Ciprian, facatoare de minuni, se afla in partea stanga a altarului, intr-o caseta de mici dimensiuni. Orice credincios se poate inchina Sfintelor Moaste. (Sfantul Ciprian a trait in timpul imparatului Diocletian (284-305). Sfantul Ciprian a fost vrajitor, filosof si slujitor al zeului pagan Apolo din Antiohia Siriei. Din relatarea vietii sale, aflam ca un tanar pagan, Aglaid, s-a indragostit de Iustina si dorind sa o ia de sotie, cere ajutorul vrajitorului Ciprian pentru ca a fost respins de fecioara. Ciprian a trimis succesiv la Iustina diavoli care sa aprinda in ea pofta trupeasca pentru Aglaid. Dar vrajile lui Ciprian au ramas fara efect, caci ea le alunga cu rugaciune, post si semnul sfintei cruci. In urma acestor zadarnice eforturi, Ciprian a cunoscut inselarea in care se afla si s-a botezat. El a fost hirotonit preot, iar mai tarziu episcop in Cartagina. Sfantul Ciprian a murit ca martir pe 2 octombrie 304 impreuna cu Sfanta Iustina.)
1637-1715
Pe aceeaşi mână cu muzeul de istorie este biserica Zlătari (nr. 12 bis) zidită de Matei Basarab în 1637 şi refăcută sub Mihai Cantacuzino în 1715. A suferit multe stricăciuni la cutremure (în 1940 au căzut turlele) dar de fiecare dată a fost refăcută datorită importanţei sale. Biserica Zlătari deţine o parte din moaştele Sf. Mucenic Ciprian şi este amplasată lângă str. Lipscani care până acum 10-15 ani era principala arteră comercială din Bucureşti. Biserica Zlătari este situată pe Calea Victoriei, fostul Pod al Mogoşoaiei, între străzile Stavropoleos şi Lipscani, în apropierea Muzeului Naţional deIstorie a României, într-o zonă încărcată de vestigii ale Bucureştilor dealtădată.
Sfântul locaş are în prezent două hramuri: Naşterea Maicii Domnului (8septembrie) şi Sfinţii Mucenici Ciprian şi Iustina (2 octombrie).
Numele vechi al bisericii vine de la meşterii zlătari (aurari sau argintari), din mahalaua „popii Manta”. Se pare că pentru ei s-a ridicat un mic locaş din lemn, în veacul al XVII-lea, pe locul Zlătarilor de la Sărindar, donat Elenei, fiica luiRadu – Vodă Şerban şi mamă a Cantacuzinilor din Muntenia. Numele de zolotari, al acestei biserici, cu patronajul Naşterei Maicii Domnului, i l-au dat ruşii, căci în acest han locuiau cei mai mari bancheri din Bucureşti; acolo a locuit, 40 de ani, şi familia mea, zisă a lui Andrei N. Papazoglu, din neamul Slătinenilor, care, fiind însărcinat, de Patriarhia Alexandriei, cu îngrijirea acestui han, cu strângerea chiriilor, cu repararea bisericii şi a încăperilor, cum şi a unei frumoase cişmele, ce era la uşa bisericii, a avut dreptul de la Patriarhie a locui acolo, ocupând partea Hanului "Zlătari" de lângă clopotniţă, astăzi în faţa "Hotelului de France".
1667
Biserica având hramul Adormirea Maicii Domnului este pomenită în documente la 25 august 1667.
Pe Calea Victoriei, între străzile Lipscani şi Stavropoleos, se construia pe la 1667 o biserică ce a purtat iniţial hramul Adormirea, dar care a fost numită apoi Zlătari, la fel ca şi hanul ridicat câţiva ani mai târziu, în 1708.
1705
Pe locul ei, sau în apropiere, se zice că «s-a clădit din nou, din temelii această… biserică Zlătari, în anul mântuirii 1705», prin ajutorul Spătarului Mihail Cantacuzino şi al altor binefăcători. A fost închinată Patriarhiei din Alexandria, împreună cu hanul Zlătari, care înconjura biserica la începutul secolului al XVIII-lea, cu ocazia vizitei făcute de patriarhul Gherasim Palada lacurtea domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Mănăstirea a fost bogat înzestrată de ctitori cu prăvălii, cu pivniţe şi cu moşii, devenind una din cele mai bogate mănăstiri din ţară în secolul al XVIII-lea.
- vechiul edificiu bisericesc a fost recladita la 1705 cu ajutorul kir spatarul Mihai Cantacuzino, fiul lui Serban Cantacuzino Voda si al sotiei sale Maria Doamna care a luat parte la cladirea si intemeierea acestui sfant lacas in zilele prea sfintitului mitropolit kir Theodosie care a carmuit biserica pana la 1708 - via Din Vechiul Bucuresti - Biserici, Curti Domnesti Si Hanuri de George Florescu si Istoricul Hanurilor Bucureştene de George Potra.
1787
In 1787 cand izbucneste razboiul ruso-turc, Nicolae Voda Mavrogheni depoziteaza in acest han tunuri si provizii primite de la turci, hanul devenind un fel de depozit (arsenal) militar.
1790
În biserica Zlătari se află, din anul 1790, fragmente din moaştele Sf. Sfinţit Mucenic Ciprian. Acesta a fost mare vrăjitor în Antiohia Pisidiei, dar cunoscând puterea lui Hristos, prin credinţa şi curăţia sufletească a fecioarei Iustina, s-a convertit la creştinism. A slujit ca preot şi episcop al Bisericii şi s-a învrednicit de cununa sfinţeniei, primind moarte martirică în cetatea Nicomidiei, la 2 octombrie 304, împreună cu fecioara Iustina şi cu dreptul Teoctist. Mulţi închinători vin să-i ceară ajutorul pentru izbăvirea de patimi, de farmece şi de blesteme.
De asemenea, în sfântul locaş se află o icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni, aşezată spre venerare în firida din latura de sud-est a naosului.
Giuvaierul spiritual al Zlătarilor inspiră zilnic duhul rugăciunii, iar comunitatea credincioşilor de aici, însufleţită de bucuria credinţei, desfăşoară programe culturale, educaţionale şi social-filantropice care cultivă, în lumea grăbită a oraşului, semne de speranţă şi solidaritate. La înfrumuseţarea slujbelor participăşi Corala «Cantate Domino», formată din artişti profesionişti.
1811
Acolo m-am născut și eu, la 1811, martie 28, în vremea ocupației oștirilor rusești.
biserica Zlătari, ce era închinată Patriarhiei Alexandriei, în Calea Mogoșoaiei, în centru, unde m-am născut eu, autorele acestei broșuri, la an 1811
1818
Existenţa unui paraclis al mănăstirii Zlătari (cu hramul Sf. Andrei) este pomenită într-un document din 1818.
1828
In 1828 armatele ruse ocupa Bucurestiul iar generalul Michelson se instaleaza in Hotel de France de peste drum de han unde a fost instalata cavaleria.
Clădirile hanului mai adăposteau, după cum spune Constantin Bacalbaşa în "Bucureştii de altădată", cofetăria lui Lambru Paltator, foarte căutată de elevii de la Colegiul Sf. Sava, "apoi băcănia lui Păun Popescu, unde, la ora dejunului şi a prânzului se lua ţuică".
1830
Peste drum de ferestrele noastre, unde astăzi este „Hotelul de France", în casele atunci ale Ipsilantoaiei, sau Dămăroaiei, era cartierul generalului Michelson, șeful suprem al oștirilor, avându-și cancelaria în Hanul „Zlătarilor"; de acolo, de la ferestrele încăperilor noastre, am putut privi toate evenimentele ce s-au petrecut în Capitală până la ieșirea din casa părinților și intrarea în Oștirea Românească, la anul 1830, mai 5.
1839
In 1839 in han aveau sediu Ministerul Justitiei (Departamentul Dreptatii) şi Departamentul Instructiunii Publice iar din 1871 şi-a deschis sediu Ministerul Cultelor. Tot aici era instalat gimnaziul Matei Basarab.
1850
După cutremurele din 1802 şi apoi din 1838, „Această sfântă şi dumnezeiască biserică fiind în mare ruină şi crăpându-se, s-a început a se ridica din temelie în anul 1850, cu binecuvântarea IPS Mitropolit al Ungro-Vlahiei D. D. Nifon, în zilele prea înălţatului Domn al Ţării Româneşti Dimitrie Ştirbei, depreasfinţitul Arhiereu D. D. Calistrat Livis”. Calistrat, egumenul mănăstirii, era arhiereu şi avea rang onorific de mitropolit al Libiei.
Noul edificiu fost terminat de egumenul succesor, Attanasie, care s-a ostenit de asăvârşi atât biserica începută, cât şi clădirile anexe.
- Biserica a mai fost refăcută de două ori, ultima dată aproape în formă ei actuală, pe la 1850.
În sec. al XVIII-lea se construise aici hanul Zlătari, unul dintre marile hanuri bucureştene, renumit loc de adunare al bancherilor (zarafi) şi argintarilor.
- Inscriptia vechii biserici care fusese conceputa in 1850 cu ocazia reparatiilor egumenului Calistrat Livis care amintea ca vechiul edificiu bisericesc fusese cladit in cinstea mucenicilor Dumitru si Gheorghe si a fost recladita din nou la 1705 cu ajutorul kir spatarul Mihai Cantacuzino, fiul lui Serban Cantacuzino Voda si al sotiei sale Maria Doamna care a luat parte la cladirea si intemeierea acestui sfant lacas in zilele prea sfintitului mitropolit kir Theodosie care a carmuit biserica pana la 1708 - via Din Vechiul Bucuresti - Biserici, Curti Domnesti Si Hanuri de George Florescu si Istoricul Hanurilor Bucureştene de George Potra.
1853-1856
Pictura interioară a fost realizată între 1853-1856 de maestrul Gh. Tattarescu, întors în ţară după anii de studii în Italia. Lucrarea este realizată în tehnica ulei, cu scene biblice grupate în panouri mari, influenţa artei religioase occidentalefiind prezentă la fiecare pas. Tâmpla sculptată în lemn şi poleită, împreună cuicoanele sale ferecate în argint, reprezintă opere de artă. Tot atunci a fost reziditturnul – clopotniţă.
1860
Pisania în limba greacă dela 1860 menţionează hramul Naşterea Maicii Domnului, 8 septembrie, ziua încare s-a sfinţit biserica. Construcţia s-a făcut după planurile arhitectului Xavier Villacrosse.
- Pe la 1860-1862 clădirea hanului se compunea din parter şi etaj având aproape 200 de camere şi prăvălii ce erau închiriate la "marşande (magazine de modă), lipscării, băcănii, cârciumi şi la oameni de diferite religiuni".
1870
În anul 1870, în Hanul Zlătari se găsea una din cele mai mari şi mai bine asortate băcănii din Bucureşti, proprietatea lui Păun Popescu
1888
Biserica a mai fost reparată la 1864, 1876, 1898. Din 1888 devine bisericăparohială. La 1903, hanul şi turnul-clopotniţă din faţa bisericii (cu picturi făcutede pictorul grec Diamantopoulos) au fost dărâmate pentru lărgirea Căii Victoriei.
1903
În anul 1903, hanul şi turnul-clopotniţă, cu picturi făcute de pictorul grec Diamantopoulos, au fost dărâmate pentru lărgirea Căii Victoriei. Atunci s-a descoperit o frescă, azi pierdută, arătând Naşterea Maicii Domnului şi o inscripţie de închinare la Patriarhia din Alexandria.
1907
Biserica a fost restaurată între 1907-1908 prin grija arhitectului Jean Pompilian (1872-1938) .
1940
Cutremurul din 1940 a avariat turlele bisericii, acestea fiind refăcute atunci provizoriu, iar între anii 1971-1973, reclădite în forma de azi.
1977
După cutremurul din anul 1977, în grădina bisericii s-au ridicat două blocuri de locuinţe, în imediata apropiere a monumentului, pe laturile de nord şi de sud. Fostul Hôtel de France, de vizavi, a fost demolat şi înlocuit apoi cu o clădire înaltă de beton şi sticlă, în care se oglindeşte astăzi, în zilele însorite, silueta bisericii.
Construcţia bisericii, aşa cum o vedem astăzi, are un plan cu o singura navă, înscrisă în dimensiunile 23. 5 m x 12 m, terminată cu absida pentru altar. Lateral, sunt numai sugerate absidele sub două dintre cele patru arce care susţin turla ceamare de deasupra naosului. Pătrată în exterior şi octogonală în interior, cu pandantivi arce late, aşezate pe colţuri, nava bisericii înalţă privirile către icoana Pantocratorului, de pe bolta turlei centrale. Pe extremităţile reunite ale pereţilor naosului se ridică alte patru turnuri mai mici şi mai zvelte, tot octogonale, pe baze paralelipipedice de secţiune pătrată. Pronaosul este mai îngust, acoperit cuo boltă în leagăn şi are cafas deasupra intrării.
Biserica este luminată prin ferestre cu vitralii reprezentând icoane de sfinţi.
2008-2014
În perioada 2008-2014 s-au realizat ample lucrări de restaurare şi consolidare a sfântului locaş. S-au făcut reparaţii în exterior şi în interior, s-a curăţat şi restaurat pictura murală, a fost înnoită pardoseala bisericii şi se lucrează la restaurarea iconostasului şi a mobilierului de lemn policrom.
În exterior, biserica este tencuită simplu, ornamentată cu cornişe, brâu, bazeleturlelor şi arce la ferestre, toate alcătuite din cărămidă roşie sau în alternanţă cuzone tencuite. Tot astfel este ornamentat şi timpanul pronaosului, prevăzut cu ocniţe. Pridvorul-baldachin cu o arcadă pe două coloane din piatră, este maiscund. Un soclu înalt de piatră corespunde înălţimii pachetului de trepte de la intrare.
SURSA http://www.enciclopedia-dacica.ro/Papazoglu_Dimitrie_-_Istoria_fondarei_orasului_Bucuresti-Capitolul_18
Citeste mai mult: adevarul.ro/cultura/arte/suvenire-impresii-1_50ad79317c42d5a66395d420/index.html
http://turistinbucurestiro.blogspot.ro/2013/05/biserica-zlatari-calea-victoriei.html