Calea Victoriei № 36 - casele boierului Slătineanu
1766
Boierul Radu Slătineanu (fiul lui Arvanitohorit) înfiinţează o manufactură de postav la Pociovalişte, lângă Snagov (Ilfov), mutata apoi la Afumati dupa 1793.
- In 1766, când încetează lucrul manufacturii moldoveneşti, se înfiinţează cea munteană de la Pociovalişte, lângă Snagov, deci nu departe de capitală. O parte din meşterii postăvari de la Chipereşti vin în Ţara Românească şi organizează această postăvărie, care aparţinea fostului mare clucer Radu Slătineanu, stăpânul moşiei. Lucrările premergătoare - cum sunt colectarea, sortarea, spălatul linei, pieptănarea ei - se făceau cu munca locuitorilor, adică a clăcaşilor de pe moşie, care lucrau pentru manufactură în contul muncii datorate boierului; torsul lânii, care la început fusese încredinţat lucrătorilor specializaţi, a fost repede învăţat şi de ţărani, care au luat locul meşterilor.
- Însă operaţia principală, ţesutul, era rezervată meşterilor străini salariaţi. Postavul era apoi vopsit în albastru, cenuşiu sau galben, folosindu-se vopsele extrase din plante. Ţăranii torceau lâna acasă şi o aduceau toarsă, dar de la o vreme conducerea manufacturii a cerut efectuarea lucrului în localul ei, sub motiv că acasă se toarce prea gros. Întreprinderea se afla sub conducerea unui „epistat”, care, mai ales în a doua perioadă de activitate, după războiul din 1768-1774, a avut numeroase conflicte cu lucrătorii. Munca în manufactură, întreruptă iarna, reîncepea primăvara, odată cu tunderea oilor, şi ţinea până în octombrie, ţăranii lucrând o săptămână din două (în săptămâna liberă, îşi vedeau de munca câmpului). Această manufactură, pe care o cunoaştem mai bine, este de tipul manufacturii boiereşti care lucrează totodată cu muncă salariată şi cu muncă servilă, tip cunoscut şi în alte ţări în perioada care a precedat orânduirea capitalistă.
- În întreprinderea manufacturieră de la Afumaţi, aşezată pe o moşie boierească, este foarte probabil că o mare parte dintre lucrători erau rumâni (mai târziu clăcaşi), care lucrau în contul clăcii datorate stăpânului. Cantacuzinii concesionaseră manufactura unor antreprenori germani, care aduseseră cu dânşii un număr de lucrători specialişti, salariaţi, germani şi ei. Manufactura a funcţionat până în preajma războiului ruso-turc (1768-1774), când antreprenorii au părăsit ţara, şi odată cu ei şi lucrătorii specialişti.
sfârşitul secolului al XVII-lea
- Pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, cam în porţiunea care ţine de la Casa Capşa până la intersecţia cu strada Academiei – unde se găsea cunoscuta farmacie Bruss – se aflau casele şi curtea marelui vornic Radu Slătineanu. După moartea acestuia, imobilele au fost locuite de fiii lui, Scarlat şi Iordache.
1773
marele comis Radu Slatineanu pe a carui mosie, in anul 1773, la Tampeni (Arges), se afla o fabrica de postav cu 30 postavari angajati, de unde poate si aceasta porecla nepotului sau de Dimitrie Slatineanu „Lanaru”, iar in comuna Brebeni familia Slatineanu detinea mosia Brebeni (Olt).
1812
Prin 1812, un sas pe nume Mathias Brody a construit o „şandrama de scânduri” în fundul curţilor caselor Slătinenilor, unde a început să dea spectacole cu „diorame”, în fapt, reproduceri pe pânză ale unor scene din războaie, călătorii pe mare sau pe uscat, încoronări sau imagini din cele mai vestite oraşe ale vremii.
- Caragea a închiriat şi casa Slătineanu folosită pentru divanul domnesc (aflată pe locul actualului imobil Capşa, inclusiv clădirea de pe Calea Victoriei 38).
SURSA
http://www.ziarulring.ro/stiri/41111/de-la-strada-noua-la-casa-capsa
enciclopediaromaniei.ro/wiki/Anul:1768
http://www.crispedia.ro/Manufacturile_in_Moldova_si_Tara_Romaneasca_in_secolul_al_XVIII-lea
Calea Victoriei № 36 - Casa Eronimo Momolo
1828
- Pe locul unde se găseşte astăzi “CASA CAPSA” se aflau odinioară acareturile boierilor Slătineni. Aici, în casele boiereşti, Geronimo Momolo, deschide, pe la 1828, o “comedie” (”şandrama”), care atrăgea interesul bucureştenilor: “ panorame”, spectacole de circ, expoziţii de figuri de ceară etc. În urma inaugurării “Teatrului cel Mare” (dispărut după bombardamentele din anul 1944), faima acestui teatru apune treptat.
- în anul 1828, fostul bucătar italian al domnitorului Grigore Ghica, Ieronimo Momolo, a amenajat o sală de teatru din paiantă căptuşită cu scânduri.
- Lev Tolstoi frecventa şi sala “Teatrului cel Vechi”, aflată în perimetrul ocupat astăzi de Casa Capşa, pe strada Edgar Quinet, dar aceasta pălea ca strălucire şi eleganţă, comparativ cu noua clădire care, pur şi simplu, îl entuziasma pe scriitorul rus. Deşi se îndeletnicea cu cele mai “vesele” ocupaţii (seri de teatru, petreceri în localurile elegante ale oraşului), scriitorul Lev Tolstoi simţea că nu este încă în apele sale, “că nu avea nici o îndatorire” şi “nu făcea nimic”,
1830
Istoria clădirii Casei Capşa începe în 1830. La aceea dată a funcţionat un birt, apoi o sală de bal,
Pe locul ocupat astăzi de Casa Capşa, se aflau, la sfârşitul sec. al XVII-lea, casele şi curtea boierului Radu Slătineanu, care, în anul 1830, au fost cumpărate de italianul Eronimo Momolo (fost bucătar al domnului Grigorie IV Ghica) a cumpărat casele și, în sala de jos, a deschis un birt vestit prin mâncărurile italo-orientale,
1833
iar mai târziu, în anul 1833 a luat fiinţă „Societatea Filarmonica“, şcoală de muzică şi artă dramatică. Spectacolele de teatru au continuat la Cişmeaua Roşie, la Sf. Sava, dar mai ales la sala Slătineanu-Momolo, prin străduinţele lui Costache Caragiale şi Heliade Rădulescu.
- loc de petrecere, Teatrul Grecesc, înființat în Podul Mogoșoaiei, la Cișmeaua Roșie, sub directorele Aristias; se jucau piese elene din Omer și Oreste.
1836
în 1836, Eronimo Momolo mai deschide deasupra birtului, la etaj o sală de bal, cunoscută sub numele „Momolo” sau „Slătineanu”, unde se ţineau cele mai frumoase baluri din Capitală.
Econimo Momolo a înfiinţat un teatru cunoscut ca „teatrul cel vechi” sau „teatrul cel mic”.
- Aici, în acest teatru mai degrabă rudimentar (era construit din zid de paiantă cu moloz, căptuşit de ambele părţi cu scânduri), veneau boierii cei mai cunoscuţi ai vremii care, pentru a-şi delimita locul pe care urmau să-l ocupe în sală, trimiteau de acasă mobile, covoare, scaune şi oglinzi, toate necesare decoraţiunilor interioare. Teatrul a fost gazda trupei nemţeşti aflate sub conducerea unui anume Eduard Kraining, care dădea reprezentaţii de drame şi de opere, fiind socotită prima trupă străină sosită la Bucureşti. Ulterior au venit şi alte trupe, „franţuzeşti şi italieneşti”, care montau spectacole de vodevil, operetă sau operă bufă.
Este interesant de menționat faptul că, în paralel, clasa lui Ioan Wachmann din cadrul nou înființatei școli publice gratuite de muzică vocală (creată din inițiativa Societății Filarmonice Române) prezenta, în 1836, sub conducerea sa, primul spectacol de operă susținut de români – Semiramida de Rossini -în aceeași sală Momolo, cu decoruri cumpărate de la trupa lui Theodor Muller.
1842
Trupele germane și franceze s-au succedat cu consecvență, realizând adevărate stagiuni de operă, iar în septembrie 1842, trupa italiană condusă de Sansoni Basilio, aducea pe scena Teatrului Momolo (singurul teatru din Ţara Românească la acea vreme, în fapt o clădire modestă, cu o scenă îngustă, bănci de lemn și lămpi de seu) opere a căror premieră absolută avusese loc doar cu puțin timp în urmă pe marile scene italiene –Lucia di Lammermoor de Donizetti, Norma și Somnambula de Bellini, Bărbierul din Sevilla de Rossini etc. Dar, deși acestea se bucurau de interesul publicului, se pare că, sub aspect financiar, turneul a constituit un adevărat dezastru, ruinându-l pe Sansoni care a trebuit să fie ajutat(culmea ironiei), printr-un spectacol în beneficiu, de către trupa română de teatru care juca tot la Momolo. Era, oare, un avertisment asupra dificultăților cu care, curând, aveau să se confrunte toate trupele de operă…românești ?
1846
În sala „Momolo” din Bucureşti are loc primul concert al lui Franz Liszt, susţinut în România.
1850
Prima trupă autohtonă care a urcat pe scena Sălii Slătineanu a fost, abia la 1 august 1850, cea condusă de Matei Millo, cu piesa „Baba Hârca”. La "Teatrul Momolo" au jucat foarte multe trupe: Matei Millo la 1850; trupa condusă de Teodor Müller a jucat peste 60 de spectacole, ea având recuzită proprie dar şi orchestră dirijată de Ioan Wachmann. La teatrul Momolo a debutat Constantin Caragiale, primul director al Teatrului Naţional.
1852
Acest teatru a fost numit după anul 1852 "Teatrul Vechi" sau "Teatrul Mic" pentru a-l deosebi de Teatrul Mare.
1870
Gloria Sălii Slătineanu şi „balurile lui Momolo” încep să scapete cam în preajma anilor ’70 ai secolului al XIX-lea. Este vremea când lumea începe să se ducă, prin Strada Nouă (actuala Edgar Quinet), la un local deschis de un ceh pe nume Hrtscha. Localul a devenit celebru sub denumirea de „Grădina Raşca” (asta pentru că românii nu puteau pronunţa corect numele cehului Hrtscha). Deschisă înspre strada Academiei, grădina era destul de mică şi se afla practic pe o alee „pe care puteau merge patru inşi la rând”, care făcea ocol unui „petec de verdeaţă”.
- Ionel Isvoranului (fiul paharnicului Alecu şi al Elenei Butculescu) era mult mai preocupat să admire de la mesele de pe trotuarul Căii Mogoşoaiei ale cofetăriei Capşa, acea „expoziţie de femei tinere şi nostime care îşi savurau îngheţata sau prăjitura din echipajele care circulau pe cea mai populată şi populară totodată arteră a vechiului Bucureşti” după cum povesteşte scriitorul Constantin Bacalbaşa într-una din cărţile sale. La fiecare promenadă organizată pe Calea Victoriei, Isvoranu împreună cu prietenii săi obişnuia să le poruncească vânzătorilor de ziare să le ridice fustele doamnelor, chit că acestea erau însoţite la braţ de bărbaţii lor. Se pare că tânărul ofiţer Ionel Isvoranului conducea o bandă care teroriza capitala şi mai ales femeile. S-a ajuns astfel la nenumărate dueluri în stradă, care erau stinse, de fiecare dată, de Jandarmerie, motiv pentru care, la un moment dat, l-a provocat chiar pe şeful Jandarmeriei la duel, pe maiorul Fănuţă.
http://www.ziarulring.ro/stiri/41111/de-la-strada-noua-la-casa-capsa
https://dulciu.wordpress.com/2009/07/26/lev-tolstoi-in-romania/
http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/?p=5948
http://www.festivalcaragiale.ro/bucurestii_4.php
Citeste mai mult: adevarul.ro/news/bucuresti/istorii-amor-aventurile-boierilor-playboy-dueluri-rapiri-dragoste-desfrauri-mie-femei-1_50bde9217c42d5a663cfc9bb/index.html
Calea Victoriei № 36 - Casa Capsa
"Daca esti prost la Capsa, este imposibil... sa fii inteligent altundeva." Tudor Arghezi
Capşa. Toată literatura interbelică se opreşte din când în când la restaurantul aflat pe locul unor foste case boiereşti. "Timp de 75 de ani, Capşa a fost mai mult decât un hotel, o cofetărie sau o cafenea, a fost într-un fel buricul ţării şi cronica ei vie. Demult, Capşa a intrat în istoria noastră. (...) Aici a mâncat, timp de 30 de ani, tot ce avea un nume în Bucureşti şi tot ce era străin cu vază. Aci venea, după teatru sau concert, protipendada bucureşteană să supeze. (...) Iar în cele trei salonaşe «particulare» care dau pe Strada Edgar Quinet s-au perindat toate femeile frumoase ale Bucureştilor, toate actriţele străine, toate elegantele, mai mult sau mai puţin artiste, atrase de faima cheflie a oraşului nostru. (...) În salonaşele de la Capşa a râs Reichemberg cea cu dinţii de mărgăritar, Cleo de Merode, iubita lui Leopold al II-lea, Jane Hading, sau cei mai frumoşi umeri ai Franţei, dar şi Cora Laparcerie, Blanche Toutain, Suzanne Despres, Rejane şi Sarah Bernhardt."
* Casa Capşa este o cafenea celebră din Bucureşti.
1782
Istoria Casei Capsa e unita cu destinul unei familii de macedo-romani, urmasi ai cojocarului Dumitru Capsa. Sosirea lui pe meleagurile noastre a fost legata de unul din cele mai dramatice episoade ale istoriei balcanice: distrugerea din temelii a orasului Moscopole, splendida capitala a aromanilor, rasa de pe fata pamantului, in 1788, de artileria otomana. Supravietuitorii acelui genocid s-au risipit in cele patru zari, iar multi dintre ei au venit in Tarile Romane. Prin 1782, Dumitru Capsa s-a refugiat mai intai la Brasov, unde s-a si insurat cu Zamfira. Apoi s-a mutat in Bucuresti. El a avut patru baieti, iar Constantin, mezinul familiei a fost singurul care a preluat meseria tatalui sau: cojocaria. Devenit un adevarat artist, "Cojocar de subtire pe piata Bucurescilor", Constantin s-a insurat cu o fata din Ploiesti, cu care a avut apoi 12 copii. Patru dintre ei, si anume Vasile, Anton, Constantin si Grigore, sunt cei care, la mijlocul sec. XlX, vor infiinta Casa Capsa, eleganta cofetarie care, in doar cateva decenii, avea sa devina celebra in toata Europa.
De fapt povestea casei de comert Capsa, initial doar cofetarie si a vrednicei familii de aromani care a fondat-o si i-a facut renumele, incepe cu ceva timp inainte ca Bucurestii sa fie botezati cu temei „Micul Paris”. Ea incepe ca orice poveste cu „a fost odata…”, cam pe la sfarsitul secolului al XVIII-lea cand cojocarul Dumitru Capsa, intemeietorul familiei, a pornit din celebrul centru economic si cultural al aromanilor, Moscopole, impreuna cu numerosi alti confrati ai sai, nevoiti sa migreze, din cauza politicii de deznationalizare la care erau supusi. Dumitru Capsa s-a oprit mai intai la Brasov de unde si-a luat nevasta tot o aromanca, din familia Cervenvodaly (Cernovodeanu) si apoi s-a stabilit la Bucuresti.
1841
Din cei patru baieti ai lui Dumitru Capsa, doar unul – Constantin, imbratiseaza meseria tatalui devenind „cojocar subtire pe piata Bucurestilor”. Casatorit cu fiica unui negustor din Ploiesti, Constantin Capsa devine tatat a doisprezece copii din care-i traiesc noua – opt baieti si o fata. Patru dintre baietii Capsa devin „domni”, oameni cu carte: Stefan -medic, Dumitru – teolog, Nicolae – matematician, si Ion – inginer. In chiar anul mortii sale, in 1841, cu o intuitie aproape providentiala ii da ucenic pe cel de-al saselea nascut al sau, Vasile, la cofetarul Constantin Lefteru, cu gandul de a-i asigura o meserie onorabila. Asa incepe povestea „dulce” a cofetarilor din familia Capsa care isi vor avea partea lor substantiala de contributie la crearea faimei „Micului Paris”.
1852
- Pe 6 iulie 1852, protipendada Bucurestiului iesita la promenada pe Podul Mogosoaiei (Calea Victoriei) a aflat despre infiintarea unei noi cofetarii: "La doi frati, Anton si Vasile Capsa". Vegheati parca de o stea norocoasa, fratii Capsa s-au impus rapid si, dupa doi ani, au deschis alta cofetarie, tot pe Podul Mogosoaiei, "in casa Castrisoaiei", pe locul actualului magazin "Bijuteria". In anii care au urmat, fratii Capsa si-au spulberat realmente orice concurenta. Giovanni Flore, "cofetar in Piata Palatului", la fel ca si Fialkovski, patronul unei cafenele luxoase, au fost nevoiti "sa plece steagul" in fata fratilor Capsa, a caror cofetarie a ajuns in curand cea mai celebra din Bucuresti si una dintre cele mai bune din sud-estul Europei. La inceputuri, bunatatile erau aduse din strainatate. Ceva mai tarziu, Casa Capsa a inceput sa califice si cofetari romani.
- Ramanem pe partea dreapta, acolo unde se afla cu o latura pe str. Edgar Quinet, celebra “Casa Capsa”, locul de care se leaga multe povesti dar si o bogata istorie. Familia Capsa, desi nu una din elita “melionarilor” Bucurestilor, si-a pus puetrnic amprenta pe istoria orasului. Cojocarul Vasile Capsa care a avut, spun documentele vremii, 12 copii si-a trimis unul dintre fii, Vasile, la numai 14 ani sa invete meseria de cofetar la renumitul Constantin Lefteru, care avea o cofetarie la “Hanul Dedu”, de pe “Podul Mogosoaiei” de atunci. I-a trebuit un deceniu de ucenicie pentru a deslusi toate tainele meseriei. Cu ceva agoniseala, l-a tras alaturi de el pe fratele sau Anton si deschide, in 1852, tot pe “Podul Mogosoaiei” o mica pravalie peste drum de “Biserica Zlatari”, cofetaria “La doi frati: Anton si Vasile Capsa”.
- Dupa numai doi ani, cei doi frati isi inaugureaza a doua pravalie si un laborator. In foarte scurt timp, cofetariile “Capsa” devin o destinatie obisnuita a bucurestenilor, iar succesul aduce inca doi frati in asociere: Constantin si Grigore, ultimul cu o buna practica la Paris, dar si cu o minte agera. Practic, Grigore ia afacerea in mainile sale, iar in 1869 devine “furnisorul Curtii domnesti”.
1853
Afacerile prosperand, cei doi frati Capsa cumpara, in 1853, o noua pravalie, cea din casele Castrisoaiei (vis-a-vis de actuala casa de moda Venus).
1856
Negustori priceputi, cei doi frati au inteles ca si ambalajul vinde marfa, si ocupandu-se de acest aspect, au creat o noua moda. In 1856, la prima lui calatorie peste hotare, Vasile a adus, alaturi de bomboane fondante, oua de ciocolata ori caramele englezesti, si "bomboniere, cartonaje, cutii de lemn produse la Carlsbad, Viena sau Hamburg". Cofetaria mai folosea si "hartie dantela", "coli de hartie de aur si argint", staniol si panglici decorative.
1858
Cativa ani mai tarziu, in 1858, ei vor deschide o sucursala si la Craiova, care insa va rezista mai putin de doi ani. Inca de la inceput, noua cofetarie atrage o clientela selecta mai ales prin modernitatea si calitatea produselor, oferind doritorilor, pe langa produse ale cofetariei si patiseriei romanesti si orientale – cozonaci, dulceturi, serbeturi, baclavale, sarailii s.a., si pe cele ale cofetariei si patiseriei frantuzesti, socotita la acea vreme, cea mai fina si mai renumita din intreaga Europa. In cofetaria fratilor Capsa puteau fi consumate si comandate fursecuri frantuzesti asortate, bomboane de ciocolata produse de cele mai renumite case de cofetarie din Paris, bomboane fondante, fructe glasate s.a. In plus, modul de prezentare al noilor produse era cu totul deosebit, nemaivazut pana atunci de bucuresteni, proprietarii cofetariei facand eforturi deosebite sa aduca „cartonaje” si alte ambalaje sofisticate precum cutii de bomboane, hartie dantelata de la Paris si Viena.
1867
Concurenta devine insa, extrem de mare, asa incat, ramas din 1867 singurul proprietar al cofetariei,
1868
- Patiseria fratilor Capsa era deja renumita in Bucuresti cand ei s-au decis, in 1868, sa se mute intr-un spatiu nou, mai mare, intr-o fosta casa boiereasca de la coltul dintre Podul Mogosoaiei si Edgar Quinet. Cel mai tanar dintre frati, Grigore, invatase meseria la Paris, cu unul din cei mai cunoscuti patiseri. Anul urmator Casa Capsa a devenit furnizorul oficial al Palatului Domnesc, iar mai apoi al Curtii Regale. Un restaurant si o cafenea au fost adaugate. Localul avea cea mai selecta clientela, alcatuita din bogata aristocratie a timpului, boieri, politicieni si ziaristi. Nu era un local boem! "Era atâta nobleţe în interiorul Cofetăriei Capşa, încât boieri ca N. Blaremberg, Al. Lahovary, Titu Maiorescu, Alex. Marghiloman,Al. G. Florescu, Barbu Catargi, Alex. Davila şi mulţi alţii se descopereau când intrau în salonul de consumaţie."
- Clădirea a fost cumpărată în 1868 de frații Capșa, Constantin și Grigore. Ei deschid aici Cofetăria „La doi frați, Constantin și Grigore Capșa”.
- Intors de la Paris unde, ajutat de familie, se perfectionase in arta cofetariei si patiseriei la celebra Casa Boissier, Grigore Capsa, asociindu-se cu un alt frate mai mare, Constantin, inchiriaza pravalia cofetarului Ionita Dumitrescu de la parterul fostei case a marelui logofat Ioan Slatineanu, situata pe Podul Mogosoaiei nr. 26 (astazi Calea Victoriei, nr. 36), si la 23 aprilie 1868 deschide cofetaria „La doi frati, Constantin si Grigore Capsa”. Desi imparateasa Eugenia, sotia imparatului Frantei Napoleon al III-lea, ii fagaduise titlul de furnizor al Curtii Imperiale franceze, iar, in acelasi timp, Casa Boissier ar fi dorit sa-l numere printre colaboratorii sai, Grigore Capsa hotarase sa revina in tara, pentru ca, dupa cum marturisea, „ca roman simt nevoia pe care o a tara mea de a poseda un stabiliment, unde sa se poata gasi zilnic, la orice ora, miile de dulciuri care au facut renumele celor mai buni cofetari si patiseri francezi.” De altfel, pentru a-si indeplini dorinta, el va apela, pentru inceput, la mesteri francezi, adusi direct de la Paris alaturandu-se treptat ucenici romani perfectionati in Franta.
1869
In anii care au urmat, cofetaria Capsa a fost condusa, rand pe rand, de toti fratii implicati in afacere. Pe la 1869 la "carma" ei se aflau Constantin si Grigore Capsa. Trimis sa invete meseria in Franta, la renumita "Casa Boissier", Grigore a fost atat de bun, incat a fost singurul strain caruia i s-a ingaduit sa participe la Expozitia din Paris, unde i-a prezentat imparatesei Eugenia cateva din dulcile sale capodopere. Impresionata, suverana i-a promis ca-l va numi furnizor al curtii imperiale. Razboiului franco-prusac a impiedicat insa implinirea promisiunii, iar Romania a ratat astfel o prima si glorioasa intrare in Europa. La intoarcerea elevului in tara, afacerea a continuat sub numele "La doi frati, Constantin si Grigore Capsa".
Pricepuţi şi într-ale negoţului, fraţii Capşa au adus de la Paris mărfuri dintre cele mai alese, precum absintul („zâna verde”, cum era numit de francezi), forme pentru îngheţată sau ananasuri proaspete. Cofetăriile concurente, Fialkowsky sau Broft, au fost repede anihilate, astfel încât Capşa a devenit stăpână absolută peste un Bucureşti în plină dezvoltare urbanistică. Era considerată, nota bene, una dintre cele mai bune cofetării din Europa...
În 1869, Casa Capșa a devenit furnizor al Curții Domnești, dar și al altor case regale, precum cea a Serbiei și Bulgariei.
- Firma a devenit mai apoi furnizorul Curtii Princiare si apoi Regale a Romaniei, inca din 1869, dar si a celor din Bulgaria si Serbia, iar printre oaspetii sai s-au numarat glorii ale teatrului francez precum Sarah Bernhardt, compozitorul italian Pietro Mascagni, maresalul francez Joseph Joffre, generalul francez Maurice Gamelin, dar si romanii George Enescu, Elena Vacarescu, Radu Rosetti, Duiliu Zamfirescu si multi altii, nu facem decat sa intarim cele spuse mai inainte.
1871
ramas din 1867 singurul proprietar al cofetariei, Vasile Capsa este nevoit in 1871, sa inchida pravalia, lichidand afacerile. Opera inceputa de el, avand in primul rand scopul de a moderniza si inscrie in circuitul european aceasta ramura a comertului de prelucrare alimentara care este cofetaria si patiseria, va fi preluata, continuata si ridicata pe culmile gloriei de mezinul acestei familii de aromani, Grigore Capsa, ce o va face cunoscuta, participand la numeroase concursuri si expozitii, nu numai in tara, dar si peste hotare si castigand multe diplome si premii prestigioase.
- La 1871, obiceiul era ca toata elita Bucurestiului, care ramanea vara in oras, sa vina sa manance inghetata la “Capsa”. “Cucoanele stateau in trasuri insirate de-a lungul trotuarului si erau servite acolo, iar la mese stateau tinerii civili sau ofiterii”.
1872
La data cand si-au inceput comertul, fratii Capsa mai sus mentionati, la etajul cladirii care, cu unele modificari, ca si firma, a supravietuit, peste timp, pana acum, se afla inca renumita sala de bal Slatineanu. Ea va mai convietui cativa ani cu cofetaria Capsa si dupa 1872, cand cei doi devin proprietarii imobilului, desi faima ii scade.
1873
In 1873, Casei Capșa i s-a acordat "Marea medalie" a Expozitiei de la Viena;
In momentul inaugurarii, cofetaria ocupa numai latura dinspre Calea Victoriei a casei. Primele lucrari de modernizare sunt facute in 1873, atunci construindu-se si laboratoarele firmei, spre curtea interioara, dupa planurile arhitectului Jules Enderle. Un an mai tarziu cand Grigore Capsa devine, impreuna cu sotia sa, frantuzoaica Marie Obeline Vautier, unicul proprietar al cofetariei, se realizeaza un antreu si o scara care ducea la apartamentele de la etaj, nucleul viitorului Hotel Capsa.
1874
Dupa cumparare, in 1874, Grigore a decis sa i se mai adauge un nivel, plus cupola ca l-a transformat dintr-o casa banala intr-un hotel de lux, descris de presa straina a vremii ca fiind drept unul dintre cele mai bune hoteluri din Europa.
1876
Pe la 1876, „Mefistofele. Revista umoristica si comica”publica un catren in care sala Slatineanu, personificata, se lamenta:
„Dar acum, ma plang amar
Contr-acelui cofetar
Care-mi lua toata dulceata
Si-mi scurta repede viata.”
1881
In 1881, Casa Capșa a primit "Medalia de Aur" a Expozitiei de la Bucuresti,
Pentru multe din personalitatile care i-au trecut pragul, Casa Capsa a inventat produse de cofetarie sau bucatarie carora li s-a dat numele acestora. Respectiva practica a fost instituita tot de catre Grigore Capsa, iar dupa moartea sa in 1902, continuata cu succes de cei care i-au succedat. Asa au aparut prajiturile „Deliciul Concordiei Romane”, cu ocazia banchetului din 1881 al acestei societati,
1876
În 1876 Constantin s-a retras din această asociere, rămânând numai Grigore.
1877
Numele Capsa a devenit sinonim cu nobletea si cu distinctia. In timpul Razboiului ruso-turc din 1877, Marele Duce Nicolae al Rusiei si suita sa obisnuiau sa ia pranzul la Capsa. In timp Capsa a avut musafiri de rang inalt precum Imparatul Franz Iosef, principele sarb Milan Obrenovici si presedintele Frantei Raymond Poincaré, ori celebritati precum dansatoarea Josephine Baker si actrita Sarah Bernhardt. Pentru maresalul francez Joffre, Casa Capsa a creat special o prajitura ce-i poarta numele, apreciata si azi, fiind o marca inregistrata. "... gasesti aici o patiserie excelenta, bomboane de prima calitate, vinuri fine si lichioruri variate; vara servesti aici inghetata si serbet, incepand cu ora 10 dimineata si pana la miezul noptii; iarna, de fapt in orice anotimp, la Capsa se servesc supeuri si racoritoare pentru nunti si serate" (Ulysse de Marsillac) "Oaspeţii plecau spre Paris, încărcaţi de cutii de lemn, pline cu acele bomboane unice în Europa....La Paris, la Berlin, la Budapesta, la Viena, am fost întrebat, nu odată, în decursul anilor, dacă mai există Capşa şi dacă mai are ciocolată tot atât de savuroasă." (Victor Eftimiu) "Câteva luni după întregirea ţării, îmi povestea Octavian Goga că la alegerile din Transilvania candidau şi oameni din vechiul regat, primiţi cu simpatie şi curiozitate de către ţăranii alegători. Erau cei dintâi soli ai Marii Uniri, începutul acelei contopiri sufleteşti care întregeşte cu adevărat o ţară.
Candidaţii la deputăţie vorbeau în faţa mulţimilor, îşi arătau bucuria Unirii, îşi expuneau Programul, căutând să le câştige sufragiile.
- Toate bune – întrerupse pe orator un ţăran – dar la Capşa te duci ?
Domnul de la Bucureşti rămase fără răspuns. Nu ştia ce-l iscodeşte în aşa chip alegătorul.
- Franţuzeşte ştii ? La Capşa te duci ? întrebau din toate părţile ţăranii, pentru care, a şti franţuzeşte, a te duce la Capşa, era un certificat că viitorul lor reprezentant în Parlament e un om subţire, cult, inteligent şi le merită încrederea.
A te duce la Capşa era pentru ţăranul transilvan sinonim cu a reprezenta elita bucureşteană, abilitatea politică şi tactul diplomatic, a te purta bine în lume, a fi la nivelul grofilor şi gentrylor maghiari, care îi dispreţuiau pe ei de la înălţimea titlurilor nobiliare, a face parte dintr-o aristocraţie a averii şi a spiritului, a fi boier purtat pe la Paris, în sfârşit, a putea înfrunta oricând distincţia manierelor şi strălucirea minţii, pe străinul civilizat, pretenţios.
Această reputaţie de “casă subţire”, de o calitate aleasă, de rafinament, a vechiului hotel, cofetărie, cafenea şi restaurant din colţul Căii Victoriei, cu strada Edgar Quinet, ţine de multe decenii şi nu s-a dezminţit niciodata."
"A fost odată o elită bucureşteană, care a trecut toată pe la Capşa, după cum Capşa a trecut prin toate saloanele ei." (A. Kiriacescu)
1882
in anul 1882, Casa Capsa al Casei Regale Romane. Ulterior, faima europeana a Casei Capsa a fost adeseori confirmata, dar a obtinut si brevetul de furnizor al casei principelui Milan Orbenovici al Serbiei,
1886
- viitorul Hotel Capsa, ca si restaurantul, se vor adauga cofetariei abia in 1886 cand se fac reparatii serioase si mari schimbari in structura fostei case Slatineanu. De fapt, Hotelul Capsa avea mai mult un regim de pensiune frecventata mai ales de parlamentarii veniti din provincie, dar gazduind, ori de cate ori era cazul, personalitati politice si culturale, ca de pilda principele Serbiei, Milan IV Obrenovici sau sotia sa, principesa Natalia. In hotelul Capsa va functiona, la inceputurile sale, si Legatia Statelor Unite ale Americii in Romania.
Sala restaurantului avea intrarea pe strada Noua (azi Edgar Quinet) si era denumita in epoca „mormantul faraonilor” din cauza ca era destul de intunecoasa, rece si placata cu marmura rosie. Cu ocazia aceleiasi renovari din 1886, dusumelele sunt inlocuite cu parchet, peretii incaperilor sunt zugraviti in ulei, iar in locul sobelor de gaz aerian sunt construite sobe de teracota. In exterior, intreaga fatada, la parter, este imbracata in lemn de stejar natur, vopsit in ulei pentru a-l proteja impotriva temperiilor. Aceste modificari care insemnau tot atatea noutati in materie de decoratiuni interioare vor singulariza Capsa printre intreprinderile similare, asa cum o va face instalarea, in 1890, a primului telefon particular din Bucuresti. El folosea ca mijloc rapid de comunicare intre imobilul din Calea Victoriei si proprietatea din Soseaua Kisselef unde, pe langa locuinta particulara a familiei Capsa, se afla si gradina de legume si fructe destinata aprovizionarii restaurantului si cofetariei.
- De altfel, dupa aproape doua decenii de prosperitate, in 1886, Grigore ramane unicul patron, in aceasta calitate deschizand hotelul si restaurantul de pe actualul amplasament. Vechiul imobil, care apartinuse vornicului Slatineanu a avut la inceput un singur etaj.
- Alături de cofetărie, in 1886, Casa Capsa s-a extins: un hotel si "Salonul de consumatie", care va deveni celebra Cafenea Capsa.
În 1886 se deschide şi un hotel şi se inaugurează vestita cafenea.
În scurt timp Capşa a devenit cel mai important punct de întâlnire a personalităţilor politice româneşti dar şi internaţionale, a celor gazetăreşti, culturale şi artistice, dar şi a celor mai frumoase femei. Casa Regală a României apelează la serviciile firmei pentru organizarea de baluri, recepţii sau serate, iar delicatesele Capşa nu lipsesc în lumea bună bucureşteană.
1889
in 1889, Casa Capșa a primit "Marea Medalie de aur" a "Expozitiei Universale".
Succesul Casei Capșa a dus la apariția mai multor fabrici de bomboane și ciocolată, care își deschid și magazine de desfacere în București, Sinaia, Iași ș.a.
1891
apoi a fost deschisa Cafeneaua „Capșa” (în 1891). Capşa, care o transformă în cofetărie, hotel şi cafenea.
Numeroasa familie de machedoni Capşa, formată din 12 fraţi, a fost activă la Bucureşti de multe generaţii, făcând cojoace şi negoţ cu blănuri. După deschiderea cofetăriei în centrul oraşului, pe Podul Mogoşoaiei, fraţii merg la Viena, Paris şi Leipzig să aducă noutăţi în domeniu. La început, dulciurile din cofetărie erau aduse din străinătate fie din Orient: sarailii, cataifuri, baclavale sau şerbeturi, fie de la Paris şi Viena: bomboane fondante, ouă de ciocolată şi caramele. În scurt timp, fraţii îşi dau seama că mai trebuie şi altceva pe lângă bunătăţile dulci şi aduc din străinătate şi ambalajele, care devin o adevărată modă. Delicatesele sunt însoţite acum de bomboniere, cutii de lemn, staniol şi panglici.
- Tot printre noutatile introduse de Grigore Capsa in aceeasi perioada se numara si terasa. In cursul verii si pana toamna tarziu, dupa ora cinci dupa amiaza mai ales, cand lumea buna se intorcea din plimbarile de la Sosea, restaurantul si cofetaria se prelungeau prin mesele de pe trotuar, care, dupa modelul marilor cofetarii pariziene, neobisnuit la noi, forma terasa. Insa cea mai inspirata schimbare pe care o face Grigore Capsa este deschiderea in 1891 a cafenelei, intr-o sala situata pe coltul imobilului. Cafeneaua Capsa.
1896
- Asa au aparut prajiturile „Deliciul Concordiei Romane”, cu ocazia banchetului „Carol I” si „Constanta” lansate in 1896 cu ocazia inaugurarii canalului Portile de Fier si, respectiv, a festivitatii punerii pietrei fundamentale a noului port Constanta. Cu acest ultim prilej amintit au fost create si bomboanele „Alexandre” si „Boris”, marcand prezenta acolo a regelui Alexandru al Serbiei si a fratelui Tarului Nicolae al II-lea, Boris Vladimirovici.
Era o moda la Casa Capsa, ca atunci cand o personalitate marcanta vizita Romania, fratii sa lanseze o noua prajitura. Este si cazul imparatului Franz Iosef, care a vizitat Romania in 1896. Fratii Capsa au realizat in cinstea sa prajitura "Molles Francois Ioseph, Garnier, des merveilleux, chocolate Francois-Ioseph".
1897
In 1897 lanseaza o noua prajiura, "Bombons Theodorini", in cinstea cantaretei Elena Theodorini. Casa Capsa este si prima cofetarie din Romania care a introdus pe piata inghetata.
1899
Dupa moartea lui Grigore Capsa, din cauza faptului ca unicul sau fiu Anton murise in 1899 rapus de tetanos contractat in urma unui tragic accident sw calarie, firma este preluata de cele trei fiice ale sale Ana, Sofia si Margareta, iar conducerea afacerilor revine, conform ultimei dorinte a raposatului, unuia din gineri, inginerul Nicolae Zanne. Casa de comert va prospera, urmasii avand grija sa continue coordonatele impuse de Grigore Capsa: organizarea si stilul de munca, cinstea in afaceri, calitatea produselor si respectul fata de clientela.
1900
Revenind la intemeietorul renumitei case de comert din care facea parte si cafeneaua pomenita mai sus, putem spune cu certitudine, ca la 1900, Grigore Capsa devenise cu adevarat o glorie nationala.
1907
In 1907, in urma lucrarilor de reparare si renovare intreprinse, imobilul capata infatisarea sa actuala, prin adaugarea turnului de deasupra coltului cladirii.
O dovada in plus este si faptul ca, dupa ce, incepand din anul 1907, luase in exploatare restaurantul si cofetaria Hotelului Caraiman din Sinaia
1908
in 1908 Casa Capșa a obtinut titlul de furnizor al principelui Ferdinand al Bulgariei.1914-1918
Până la Primul Război Mondial (1914-1918), Casa Capșa era interzisă boemei literare, fiind rezervată doar protipendadei, ultimii boieri, oameni publici și ziariștil; se discutau politică, campanii de presă și cancanuri. În timpul războiului aici a fost instalată popota unei trupe de ofițeri bulgari.
1912
O dovada in plus este si faptul ca, cunoscuta casa de comert ia in antrepriza, din 1912, Hotelul si Restaurantul „Palace” din Sinaia, ca si restaurantul Hotelului „Athenee Palace
1915-1918
Dupa ce in timpul primului razboi mondial va traversa momente extrem de dificile, ocupantii germani oferind-o drept „prada de razboi” colaboratorilor si aliatilor lor bulgari care au transformat-o in „Casinoul ofiteresc si soldatesc bulgar”, secatuindu-i proviziile si golindu-i pivnitele, Casa Capsa cunoaste din nou o perioada infloritoare.
1918
Finele Primului Război Mondial i-a adus aici şi pe artişti. Printre clienţii fideli ai cafenelei s-au numărat Dan Barbilian (Ion Barbu), criticul Şerban Cioculescu, scriitorii Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Corneliu Moldovan, Tudor Arghezi, Ionel Teodoreanu sau Ion Minulescu. Tudor Arghezi numea Capşa „Singurul local intelectual de pe Calea Victoriei”.
Până în pragul celui de al doilea război mondial aici nu avea acces boema bucureşteană formată din scriitori şi pictori care-şi făceau veacul la Continental.
1920
La mesele festive date în onoarea unor personalități s-a instituit obiceiul de a fi lansată o nouă specialitate a casei (de cofetărie sau de patiserie), care a rămas până astăzi (de exemplu, bomboanele „joffre” lansate cu ocazia vizitei Mareșalului Joffre, în 1920).
- Printre creatiile „cu adresa” ale Casei Capsa mai amintim crema „Princesse” si inghetata „Princesse Marie” dedicate tinerei si frumoasei Principese a Romaniei, bomboanele „Jockey Club”, celebra prajitura „Joffre” realizata in 1920 cu prilejul vizitei in Romania a maresalului francez Joseph Joffre, venit pentru a decora orasul Marasesti, delcioasele bomboane „Theodorini” dedicate cunoscutei cantarete romane de opera, ciocolatele „Sans-Gene”, „Sapho” si „La Douloureuse”, precum si inghetata „Rejane” puse in circulatie in cinstea marei tragediene franceze Gabrielle Charlotte Reju, iar salata „Francillon”, in amintirea unuia din rolurile jucate de marea tragediana franceza Sarah Bernhardt. Si lista ar putea continua…
1923
Cei care frecventau Capsa erau atat de adanc implicati in viata politica, incat un prefect de politiei din Bucuresti i-a cerut Regelui Carol l sa inchida localul pentru ca ar fi reprezentat "capul tuturor rautatilor". Cererea prefectului a fost respinsa cu umor de suveran. Dupa primul razboi mondial, Capsa a continuat sa fie considerata pericol public. Liberalul Ghe. Tatarescu i-a cerut inchiderea, atat intre 1923 si 1928, pe cand era subsecretar de stat la Interne, cat si intre 1934-1936, cand s-a aflat la Presedintia Consiliului de Ministri.
1926
O dovada in plus este si faptul ca, cunoscuta casa de comert ia in antrepriza, restaurantul bazinului „Lido”, incepand cu 1926
1930
Daca ai fi trait pe la 1930 si erai un scriitor cunoscut, cu siguranta ca luai masa la Casa Capsa. Lista de bucate era tiparita pe cartonase galbui, cu chenar rosu si scris italic. In meniu gaseai preparate frantuzesti, dar si orientale. Printre delicatese se numara "Sterlet Poche. Sauce Creme", "Filet a la Broche", "Sauce Bearnaise", "Salade d'Aubergines', "Piments et Tomates", "Pave Tous les Fruits", "Gaufrettes" sau "Corbeilles de Fruits". La capitolul bauturi Casa Capsa se lauda cu unele dintre cele mai rafinate sortimente de cafea, vinuri traditionale romanesti si sampanii aduse de la Paris.
1931
După moartea lui Grigore Capșa, „Casa Grigore Capșa” s-a transformat, în 1931, în urma unor probleme juridice, în „Comandită simplă”, unul dintre primii directori fiind Albert Balen. Îi urmează Rudolf Knapp, care împreună cu Ștefan Capșa (nepotul lui Grigore) au condus firma până la naționalizare (1948). Modul de organizare, personalul calificat de care dispunea și specialitățile pe care le oferea au permis Casei Capșa să dețină mult timp monopolul tuturor banchetelor oficiale și neoficiale, al recepțiilor și meselor oficiale și particulare din București și din țară. Pentru a-și păstra prestigiul, Casa Capșa a folosit metode de preparare dintre cele mai înaintate pentru perioada respectivă, urmașii lui Grigore Capșa mergând regulat la Paris pentru a aduce mostre din cele mai noi produse de cofetărie.
După o analiză amănunțită ele erau introduse în fabricație, astfel că la Capșa apăreau mereu noutăți. Exista obiceiul, devenit o regulă respectată cu strictețe, ca în fiecare dimineață produsele de cofetărie din ziua precedentă să fie vândute la preț de cost personalului. Mulți lucrători au fost aduși de la Paris: Joseffe Cambasse, Manchosse (șef-bucătar), Georges Leroy (șef-cofetar bombonier), cel care a preparat prima dată la București bomboanele „truffe”, Lucien Bertola și Marius Cadillac (chelneri) etc. De-a lungul timpului, Casa Capșa a fost frecventată de aproape toate personalitățile vremii, dar și de oaspeți din străinătate: ducele Nicolae al Serbiei cu suita, foștii suverani ai Serbiei Milan și Natalia Obrenovici, Raymond Poincaré, fostul președinte al Republicii Franceze, premierul grec Eleftherios Venizelos, diplomați, actori, scriitori, oameni de stat. La mesele festive date în onoarea unor personalități s-a instituit obiceiul de a fi lansată o nouă specialitate a casei (de cofetărie sau de patiserie), care a rămas până astăzi (de exemplu, bomboanele „joffre” lansate cu ocazia vizitei Mareșalului Joffre, în 1920).
1932
Dupa 1932, Capsa devenise aproape oficial "Cafeneaua scriitorilor si artistilor". Pe atunci, Tudor Arghezi, client constant, a afirmat ca aceasta devenise "singurul local intelectual de pe Calea Victoriei". Tinta prin ricoseu, a ironiei sarcasticului poet era Academia Romana, aflata pe acelasi bulevard, la cateva sute de metri distanta.
Tot Arghezi descria tipologia intelectualului care frecventa Capsa: "Capsistul este un individ inteligent si primejdios si critica reala se face la Capsa, nu in presa literara. Daca esti prost la Capsa, e imposibil sa fii destept altundeva, macar in scris".
Poetul Virgil Carianopol afirma acelasi lucru: "Ca sa devii scriitor, trebuia sa obtii botezul Capsei, care, fara nici o firma literara, era totusi radactia redactiilor, nodul gordian al trecerii spre nemurire". Intr-adevar, in anii glorie ai Cafenelei Capsa, toti cei care insemnau ceva in viata culturala a Bucurestiului treceau pe acolo.
Primul venit, la 8:00 dimineata, era poetul si matematicianul Dan Barbilian (Ion Barbu), mare amator de cafea filtru concentrata, care aproape ca-si mutase acolo biroul de lucru.
In orele care urmau, apareau rand pe rand ceilalti obisnuiti ai casei: criticul Serban Cioculescu, poetul Vlaicu Barna, scriitorii Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Corneliu Moldovan, Ionel Teodoreanu, autorul romanului "La Medelini", dar si fratele sau, celebrul, rafinatul si causticul Pastorel.
Mai tarziu, li se alaturau Zaharia Stancu si G.M. Zamfirescu. Ion Minulescu era recunoscut ca unul dintre "stalpii de baza ai cafenelei literare, cel care «trona» in realitate la Capsa".
Purtate in fumul gros de tigara (deoarece cafeneaua era singurul loc din Casa Capsa unde se putea fuma), discutiile sprintare se legau si sareau de la o masa la alta. iar vorbele de duh curgeau pe banda rulanta. Aceasta era atmosfera zilnica de la Cafeneaua Capsa. Atmosfera care l-a facut pe poetul Nicolae Crevedia sa lanseze un celebrul catren amintit partial la inceput: "La Capsa, unde vin toti seniorii/Local cu doua mari despartituri:/Intr-una se mananca prajituri,/ Intr-una se mananca scriitorii".
"Capsa a fost locul unde s-au consumat intalniri si dispute ale mai multor generatii de minti si limbi ascutite ale tuturor ramurilor de activitate ale intelectualitatii romanesti" Radu R.Rossetti
"Capsa este inima orasului, topografic si moral. Capsa este timpanul acestei mari urechi care sunt Bucurestii" Paul Morend
1936
In anul 1936 proprietarii isi manifesta intentia de a inlocui vechea cladire cu una ultramoderna, gen „blockhaus”, intocmindu-se chiar, la cererea lor, un proiect de arhitectura in acest sens. In cele din urma lucrarile se vor limita doar la o restructurare si redistribuire a spatiului, extinzandu0se restaurantul prin desfiintarea cafenelei, spre nemultumirea obisnuitilor ei – scriitori, artisti, gazetari, politicieni.
Pana la urma, Cafeneaua Capsa chiar a fost inchisa, in 1936.
Cafeneaua „In colt la Capsa” cum o numeau obisnuitii ei in 1936, locul de intalnire al protipendadei bucurestene, a oamenilor politici de toate culorile si nuantele, care aici faceau si desfaceau guverne, o prelungirle a foaierului vechiului Teatru National de pe Calea Victoriei, cenaclui si sursa de inspiratie pentru scriitorii, dar si pentru artistii plastici bucuresteni. Dupa spusele unui obisnuit al locului, scriitorul Radu Rosetti, aici, in odaita „de cativa metri patrati, asezata in centrul Capitalei” zilnic, „la ora aperitivului, intalneai de multe ori un ministru langa un student, un voluntar langa un general, un proprietar langa un proletar” caci „nicaieri democratia nu-si daduse mai bine mana cu boieria mai din toata inima” si „nicaieri nu auzeai o injuratura romaneasca urmata de-o fina ironie franceza mai curent ca la Capsa”. In aceeasi cafenea s-au perindat de-a lungul anilor Ion Minulescu, Alexandru Cazaban, George Mihail Zamfirescu, Vladimir Streinu, Ionel Teodoreanu, Liviu Rebreanu, Ion Barbu s.a.
1940
Cutremurul teribil din 1940 afecteaza in mod deosebit Hotelul Capsa ce va trebui complet refacut, fiind grav avariat. Dupa instalarea sa la putere, regimul comunist il va desfiinta cu desavarsire.
1944
In primavara lui 1944, cladirea are din nou de suferit, doua din bombardamentele americane, cele din 4 si 15 aprilie, provocandu-i serioase distrugeri. Cu toate greutatile impuse de conditiile razboiului si mai ales de lipsa de materiale de constructie, sunt intreprinse lucrari de refacere a imobilului.
1939-1945
După al Doilea Război Mondial (1939-1945), când boema literară și-a „mutat” sediul la Cafeneaua Capșa, vechii clienți nu i-au mai călcat pragul, aceasta devenind locul de întâlnire al scriitorilor, pictorilor, ziariștilor, artiștilor.
1948
După naționalizarea din 1948, Casa Capșa a primit denumirea „Cofetăria și Restaurantul București”, iar hotelul s-a închis. Cu toate că produsele au scăzut din punct de vedere calitativ, bucureştenii stăteau la coadă în cofetăria cu comenzi pentru acasă de unde luau un tort sau carton cu bomboane pentru doctori, de o calitate superioară celorlalte cofetării din oraş.
Venirea comunistilor la putere s-a dovedit catastrofala si pentru Capsa. Dupa 1948, Societatea "Casa Capsa", a trecut, cu tot cu zestrea sa materiala, in subordinea Societatii Comerciale de Stat pentru Exploatarea de Restaurante si Hoteluri. Nemultumiti de amintirea fastului burghezo-mosieresc invocat chiar si de numele localului, comunistii au inlocuit gloriosul nume cu proletarul "Bucuresti. Braserie si Restaurant".
1949
Dar nici unul din neajunsurile cu care s-a confruntat pe parcursul existentei sale, nu a afectat-o atat de mult ca lovitura de gratie primita prin instaurarea regimului comunist, acesta atentand nu numai la fiinta ei fizica, ci mai ales la spiritul ei, distrugandu-l. Intrata abuziv in proprietatea statului prin asa-zisa rechiziotionare din ianuarie 1949, Casa Capsa va fi jefuita de zestrea pe care o avea – vesela, mobilier, rufarie s.a. – schimbandu-i-se dupa un timp pana si numele in Braseria Bucuresti, pentru ca „boerescul Capsa” sa-si piarda si identitatea.
1975
În 1975 clădirea a fost restaurată și s-au redeschis hotelul, restaurantul și cofetăria, cafeneaua redevenind un loc de întâlnire al scriitorilor și universitarilor.
1990
Dupa 1990, vechiul nume i-a fost redat, odata cu restaurarea localului. Dar ceea ce nimeni nu a reusit inca sa-i redea este "spiritul Capsei", disparut odata cu generatia de aur a literaturii romane.
După 1990 întreaga clădire a fost restituită proprietarilor şi a redevenit Casa Capşa. O cameră în hotelul de cinci stele costă între 330 şi 400 lei / noapte.
Astazi, dupa mai bine de jumatate de secol, Capsa incearca sa-si redobandeasca atat personalitatea cat si renumele renascand din propria-i cenusa precum pasarea Phoenix pentru a redeveni unul din locurile emblematice ale Capitalei Romaniei. Si poate, vom avea norocul de a fi martorii finalului fericit al acestei captivante povesti, a povestii unei cladiri datand de peste doua secole si a celei mai vechi si celebre case de comert bucurestene, ce fiinteaza inca, intemeiata de o nu mai putin faimoasa familie de aromani.
SURSA: http://amfostacolo.ro/impresii9.php?iid=57291&d=la-pas-prin-bucuresti--bucuresti
https://alkzik.wordpress.com/2010/03/23/casa-capsa-o-poveste-dulce-din-vremea-micului-paris/
Citeste mai mult pe: http://timp-liber.acasa.ro/noutati-290/ce-vizitam-azi-casa-capsa-4765.html
http://bucurestiulnestiut.blogspot.ro/2011/04/capsa.html