Calea Victoriei № 137 - Casa Filipescu
- o casă frumoasă aristocratică în stil eclectic chiar pe colţul Căii Victoria cu strada general Manu, o casă cu un fel de turn semicircular dominat de o cupolă. Pe acest loc se afla, odinioară, una din casele lui Alecu Filipescu-Vulpe, supranumit astfel din cauza şireteniei sale. Această casă a fost dărâmată de fiul său, Ion Filipescu-Vulpache, provenit dintr-o legătură extraconjugală a lui conu’ Alecu cu o rudă foarte îndepărtată a sa, Tarsiţa Filipescu. În locul casei părinteşti, Ion şi-a ridicat-o pe cea pe care am cunoscut-o în copilăria mea. Dincolo de această casă, se afla o grădină cu pomi majestuoşi. Pe locul ei şi al casei Filipescu-Vulpache, astăzi se află un spaţiu viran transformat într-un şantier în care nimeni nu lucrează.
Foto: Casa Filipescu in plan secund, in dreapta gardul de la palatul Cantacuzino
Proprietatea de care ne vom ocupa de-a lungul a trei episoade se afla la colţul Căii Victoriei cu strada Verde/ actuala str. Gheorghe Manu. Este una dintre puţinele cazuri de la care avem o fotografie a vechii case boiereşti: masivă, cu un etaj, cu intrarea dinspre curte, fără vreo decoraţie a faţadelor. Nimic nu pare să trădeze statutul proprietarului, unul dintre cei mai bogaţi oameni: marele ban al Ţării Româneşti Alexandru Filipescu (1775-1856) care a ocupat poziţia de vistier. Se spune că şi-a câştigat porecla de Vulpe pentru abilitatea de a fi implicat în cele mai importante evenimente politice din prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Dacă la 1821 îl găsim în preajma lui Tudor Vladimirescu, mai târziu, în 1844 se încuscreşte cu domnul Gheorghe Bibescu (1842-1848). Cu toate că nu a fost căsătorit, Alecu Filipescu a avut un singur fiu, pe Ioan A. (1809-1863), dorit de domnul Bibescu soţ pentru fiica lui cea mai mare, Elisabeta/Eliza (1826-1909). Căsătoria a fost făcută împotriva voinţei prinţesei care era îndrăgostită de consulul britanic la Bucureşti, Robert Gilmour Colquhoun. Cu studii juridice la Paris, Ioan A. Filipescu va avea o carieră politică de anvergură, fiind pe rând magistrat, deputat, ministru al Justiţiei, caimacam şi preşedintele Consiliului de Miniştri în timpul lui Cuza.
Cuplul Eliza Bibescu - Ioan A. Filipescu a avut un singur fiu, ce a purtat numele bunicului patern. Neavând urmaşi şi fiind în posesia unei uriaşe averi imobiliare, printre care şi parcelarea Filipescu de la Şosea, îl desemnează urmaş pe vărul său, prinţul Constantin Basarab Brâncoveanu. Toate casele, inclusiv cea de pe Calea Victoriei şi vila de pe Aleea Modrogan trec în proprietatea acestuia.
1863
La moartea soţului, în 1863, prinţesa Eliza rămâne tutora fiului ei, Alexandru, şi se va ocupa de vastele proprietăţi din afara Bucureştiului, atât din nord, de la Herăstrău, cât şi de cele de la Ştefăneştii de Jos. Este foarte posibil ca fratele ei, George G. Bibescu (1834-1902), să îi fi facilitat legătura cu arhitectul Paul Gottereau.
1879 şi 1892
Prinţul, reîntors în ţară relativ recent, închiriase casa Elenei Bărcănescu din str. Mercur nr. 11 (va locui aici cu familia lui între 1879 şi 1892) şi apelase la arh. francez pentru unele lucrări. (Sursa: B.A.R. mss, fond personal Bibescu) Este foarte interesant de observat că acesta este singurul caz de care avem cunoştinţă în care familia de arhitecţi Gottereau, tatăl, Alfred şi fiul, Paul, colaborează cu un alt arhitect francez, Albert Galeron (arhitectul se semna cu un singur l şi am optat pentru această scriere a numelui său). Analizând planurile de arhivă, observăm că imobilul proiectat de echipa franceză se înscrie în stilul eclectic de factură neoclasică. S-a optat pentru două aripi, cu ample deschideri spre ambele artere; unite de câte un corp circular central, atât la colţul exterior, cât şi la cel interior. Această tratarea le-a permis organizarea interioară sub forma saloanelor de colţ, la ambele etaje, de la care ni se mai păstrează fotografii. Amenajarea interioară nu pare să fie la fel de spectaculoasă cum am fi putut intui după ruptura stilistică faţă de vechea casă boierească a lui Filipescu Vulpe. Ne-am fi aşteptat la o contribuţie mai importantă a arhitecţilor, rezultând o expunere de o mai mare opulenţă, rezonând cu faţadele. Putem doar bănui că Eliza a apelat la piese mai vechi de mobilier, păstrându-se multe din cele de familie, printre care şi unele orientale din vechia odaie turcească.
1884
Vechea proprietate boierească a lui Alecu Filipescu (Vulpe) de pe Calea Victoriei colţ cu str. Verde/Manu a fost demolată pentru a face loc unei impresionante vile în stil francez. La comanda prinţesei Elisa Bibescu, văduvă Filipescu, lucrarea a fost realizată în 1884 de trei mari arhitecţi francezi: Alfred Gottereau tatăl, Paul Gottereau fiul şi Albert Galeron.
1916
- La moartea lui Alexandru I. Filipescu, în 1916, vasta avere şi proprietăţile imobiliare trec în posesia vărului Constantin Basarab Brâncoveanu. Aruncând o privire pe planul Bucureştiului de la jumătatea secolului al XIX-lea, realizat de maiorul Borroczyn, putem oberva vaste întinderi de terenuri dincolo de bariera Mogoşoaiei, pe dreapta spre pădurea Herăstrău. Proprietarii fac parte din vechea familie Filipescu. De o parte şi de alta a Podului Mogoşoaiei, din loc în loc apar aceleaşi nume: Iancu, Elena, Alexandru, Iordache Filipescu.
- În 1916, la moartea lui Alexandru I. Filipescu, se întocmeşte inventarul mobilelor şi obiectelor din casa de pe Calea Victoriei colţ cu str. Ghe. Manu. Noul proprietar al imensei averi era vărul său, prinţul Constantin Basarab Brâncoveanu (1875-1967).
Datorită documentelor întocmite cu ocazia succesiunii Filipescu, regăsite în fondul Creditul Funciar Rural, la Arhivele Naţionale ale României, putem să avem o imagine foarte detaliată asupra interioarelor casei din Calea Victoriei.
Am păstrat ortografia din documentele de epocă.
În antreu 2 bănci de lemn
În vestibul Un cuer de lemn, un cuer de fier, un fotoliu cu muşama şi 2 cu pluş verde, două scăunele cu pluş verde, un fotoliu mare semi rotund cu pluş verde, două canapele mici cu pluş verde, una masă mică octogonă. Două scaune de lemn sculptat, două braţe de bronz pentru electrică, una oglindă cu ramă de lemn de acajou, un termometru.
În biurou Un biurou ministerial, patru scaune, fund de piele, un scaun scară, un casă de fier veche, una presă. Un dulap mare unul mic de lemn pentru dosare. Una etajeră, şase spre zece icoane, două tablouri, două perdele româneşti şi două perdele de reţea.
Odaea Secretarului Un fotoliu de piele, două canapele de piele, una maşină de scris ”IOST” no. 16 cu masa ei, un scaun cu fundul de paie. Una casă de fier sistem Wertheim. Una cutie cu 12 tacâmuri alpaga. Trei tablouri pictură, două draperi, două perdele de reţea.
În bibliotecă Un covor turcesc, un lustru de bronz cu 7 braţe, una bibliotecă cu 278 volume, una bibliotecă cu 156 volume şi o alta cu 156 volume, una masă birou, două candelabre a 6 braţe, una statuetă de bronz ”Infanterist”, trei scaune de stejar cu fund de piele, una canapea de stejar, un fotoliu de piele, un glob terestru uzat, un paravan de reţea, cinci litografiate, două talouri pictură, una oglindă ramă acajou. În rotondă Şease draperii pluş verde, trei perdele reţea, trei fotoliuri cu pluş două fotoliuri cu piele, două scăunele cu pluş, una măsuţă turcească, patru scaune turceşti, două oglinzi turceşti şi două etajere turceşti, una etajeră cu pendulă, două tablouri litografii, un tablou pictat ”FILIPESCU” un covor persan, un paravan, una cutie tapisată pentru lemne, un vas coş trestie, una scrumieră de porcelan, un termometru, un lustru de bronz cu 7 lumini.
În sufragerie Un bufet cuare[1] de stejar cu vase, două tăvi de porţelan, una tavă de lemn, una tavă de argint, un ciainic de argint, două sucupe[2] de argint, centratibiele (?) şi alte şase idem, trei fructifiere de argint, două capace ovale de argint, două farfurii cu capace de argint, una fructieră rotundă de argint, una jardinieră cu capac de argint, trei sucupe mari cu oglinzi de argint, una masă mare de stejar, opt spre zece scaune de stejar fund şi spatele de piele, una masă mică de serviciu, patru spre zece vase vechi româneşti, una statuetă de bronz, două candelabre bronzate, una pendulă de bronz, trei tablouri litografiate, un barometru, un lustru bronzat cu 9 becuri, una pânză de masă.
În oficiu Două mese de lemn de brad, un dulap, una sobă de fier, un rasou de gaz, două lighiane, una pendulă de zid, un cuer de zid.
În bucătărie Şeapte spre zece tingiri[3] de aramă din cari opt cu capaca, trei tăvi, zece farfurii lungi, porţelan, cinci tigăi porţelan, una scaiară, una tavă porţelan, două cale zinc pentru şuncă şi peşte, trei site, două spre zece bucăţi diverse, una tobă de aramă pentru dulceaţă două lighene, un pisălog mare de piatră, una găleată de zinc, un fier de frigare, una farfurie mare de peşte, un cântar de 5kg. Una maşină de bucate, trei forme pentru cozonaci, una masă dulap, de brad, un dulap de brad, un dulap de zinc pentru spălat vase, una masă rotundă de brad, patru scaune de brad şi un tocător.
În pimniţă Una mie una sută trei zeci vin alb, una sută cinci zeci sticle vin negru, cinci zeci şi nouă sticle vin St. Iulian, două zeci şi două sticle ape minerale, trei sute cinci zeci sticle vin tămâioasă, una sută patru zeci sticle drojdie, două sute trei zeci sticle tescovină tămâioasă, şeapte zeci şi cinci sticle ţuică, patru zeci şi şeaşe sticle champanie, una sticlă coniac Marte una sticlă unt de lemn francez, una mie şeapte sute nouă zeci sticle goale, şease zeci sticle goale ape minerale, una sută (?) zeci sticle goale lungi, un butoi oţet de vin, un dulap răcitor.
În vestibulul dela etaj Două canapele în pluş verde, două scaune stejar sculptate, una canapea de stejar, două braţe de bronz la două becuri, un lustru de gaz şi electricitate.
În odaiea de bae Instalaţie de bae, un dulap pentru rufărie, patru scaune fund de pae, una masă brad, şeapte sfeşnice, un serviciu de toaletă pentru voiaj, trei pahare, una oglindă ramă poleită, un tablou mic, una draperie, un termometru.
În odaia vecină cu dormitorul Una masă pătrată de stejar, una faţă de masă, una canapea cu pluş verde, două fotoliuri cu pluş verde, patru scaune cu pluş verde, un paravan, una măsuţă etajeră, şeapte tablouri litografii, una oglindă ramă aurită, două draperii pluş verde, două perdele reţea, un atlas, un covor turcesc, un covor românesc, un lustru cu un bec.
În odaea de culcare Un paravan de pat, un pat complect, una măsuţă de noapte, un lavoir de lemn lustruit, un scaun mare, două fotoliuri, un paravan, cinci perniţe, un dulap pentru medicamente, un scrin de lemn lustruit, un geamantan de piele, una carafă şi pahar una cană de porţelan pentru apă, una lampă de masă electrică, una draperie la uşă una draperie, una reţea, una oglindă toaletă, două portrete, un covor turcesc, un lustru cu 2 becuri.
În biroul rotund de la etaj Un biuroul cu scaunul său de stejar, un fotoliu de stejar cu piele, două canapele de stejar cu piele, una oglindă ramă stejar, trei draperii de uşă, trei draperii, trei reţele, un covor turcesc, un paravan, patru tablouri litografii, un termometru, un lustru de bronz cu 7 becuri.
În salon Una masă rotundă stejar, şi marmoră, şease scaune lemn aurit şi pluş, două foteluri lemn aurit şi pluş, una consolă marmoră, una oglindă, mare în perete, două sfeşnice de argint, un fotoliu Ludovic XVI lea, patru canapele Ludovic XVI lea, patru scaune Ludovic XVI lea, şi un paravan Ludovic al XVI lea, două draperii, două reţele, trei tablouri pictură portrete, şeapte tablouri pictură portrete, un bust marmoră, una masă acajou, trei perniţe, un lustru de bronz a nouă becuri.
În anticameră vestiar Un coş oval, două coşuri de voiaj, două dulapuri pentru haine, una draperie, una reţea.
În odaea de streini Una masă rotundă cu cuvertură, una canapea pat cu pluş, un foteliu pluş, două scaune, un lavoir mahon, una masă de noapte mahon, un birou vechi, un bideu, patru tablouri membri senatului, două tablouri litografii, trei tablouri pictură, un tablou pictură, două draperii, două reţele.
În odaea jupânesei Un pat complect, una masă rotundă, de brad, una masă de brad, un scaun fotoliu de lemn, două scaune, un lavoir, un lighian faianţă, una oglindă ramă acajou, una găleată cană faianţă, două icoane, un linoleum, două draperii, două reţele, una foarfecă mare, una maşină de cusut, un dulap petru rufărie, un giamantan mic, un cufăr cu haine de iarnă, una perie de haine.
În odaea din mansardă Patru foteliuri vechi, una pereche hamuri cu colier, una pereche hamu, un ham pentru un cal, una cutie zahăr de 25 Kgr. un coş de bronz .
În odaea feciorului Un pat de fier cu saltele, una masă ovală, un lavoir de fier, două scaune, un dulap de brad.
În curte şi grajd Cinci cuşti de câini, două hambare, una cutie de gunoi, un coteţ de porumbei, trei bănci pentru grădină, patru gâşte, patru raţe, patru găini, două curci, trei tinichele cu untură, un coş de lemne, un maţ de stropit, una stropitoare, un topor, una sobă mică de bucătărie, două trăsuri, un cupeu, un dulap mare, un pat de fier cu saltea, de paie, patru paturi şi scară dublă.
[1] Posibil referindu-se la forma pătrată, de la fr. carré.
[2] Tavă mică, farfurioară pe care se pune ceaşca
[3] Vas de bucătărie (de aramă sau fontă) asemănător cu ceaunul, folosit pentru pregătirea mâncării
FOTO: Proprietatea A. Filipescu din Calea Victoriei / Planul cadastral din 1911
Membrii familiei Filipescu odihnesc într-un mormânt uitat de vremuri la umbra unui dud la Biserica Mavrogheni. Pe lespedea de mormânt mai putem cu greu citi:
”Banul Alecsandru Radu Filipescu răposatu la 15 noiembrie 1856 de 80 ani
Marele logofăt Ioan Alecsandru Filipescu fiul acestuia de mai sus răposat la 25 august 1865 de 55 ani
Elena Filipescu de 97 ani răposată la 1873 martie 8
Elisa Filipescu născută principesa
Bibescu nov 1826-febr 1909
Alexandru Filipescu 1852-1916”
Citeste mai mult: adev.ro/moyeuq
SURSA
Citeste mai mult: adev.ro/mp03ln
Citeste mai mult: adev.ro/mpkmxt
http://www.revistaclipa.com/6674/2012/03/inedit/memoriile-unui-boier-de-vita-x
Calea Victoriei № 139 - Bloc 7 etaje
Victoriei (Calea) 139 1
Detalii cladire
An constructie: 1942
Regim inaltime: S+P+7
Nr. apartamente: 30
Arie desfasurata: 1290
Risc seismic
Clasa risc: Clasa I, pericol public
Acest imobil reprezinta pericol public.
Expertiza tehnica
An expertiza: 1993
Expert atestat: IPCT 1995 - R. ANGELESCU
Observatii:
Palatul Cantacuzino avea, în stânga lui, un mic teren verde, o grădiniţă cu câţiva pomi pe care apoi s-a ridicat o clădire mică de care îmi amintesc foarte vag. Aceasta, după 1930 a fost înlocuită cu blocul care se menţine neschimbat până astăzi, bloc la parterul căruia s-au succedat o serie de restaurante mici de mâna a doua.
SURSA: Revistaclipa
Calea Victoriei № 141 - Muzeul George Enescu - Palatul Cantacuzino
MUZEUL NAŢIONAL "GEORGE ENESCU" se află în Palatul Cantacuzino, una dintre cele mai frumoase clădiri din Bucureşti. Somptuoasa intrare, umbrită de imensa copertină în cel mai autentic stil Art Nouveau, anunţă că aici luxul şi rafinamentul de epocă s-au întâlnit pentru a ridica pe Podul Mogoşoaiei de ieri, astăzi Calea Victoriei, la numărul 141, unul dintre cele mai strălucite şi impunătoare palate bucureştene.
Muzeul Naţional „George Enescu” adăposteşte manuscrisele compozitorului George Enescu, viorile şi pianele sale, mobilierul original, biblioteca muzicală, tablouri, gravuri, obiecte de artă decorativă, scrisori, afişe, cronici, fotografii şi diverse alte documente legate de viaţa muzicianului.
- Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, o bijuterie barocă, a fost clădit la sfârşitul secolului XIX de arhitectul Ion Berindey pentru Grigore Cantacuzino, cunoscut şi sub porecla de „Nababul”, personalitate politică marcantă sii printre cei mai bogaţi români.
Palatul avea faima celui mai exclusivist loc din Bucureşti unde se ţineau baluri şi serate extraordinare organizate de Mihail Cantacuzino, împreună cu Maruca Rosetti. Printre oaspeţii de vază al acestor evenimente a fost şi compozitorul George Enescu, viitorul soţ al Marucăi.
- La vremea inaugurării Palatului, Emil Wilhelm Becker așezase deja pe fațade zeițele și grăsuții putti dansatori, dar încă nu sculptase cei doi lei care străjuiesc astăzi scările. Havuzul pe care proprietarul și l-ar fi dorit în fața scării principale nu s-a făcut niciodată.
Casele bătrânești ale Cantacuzinilor încă nu fuseseră înlocuite de blocul care mai stă și astăzi pe locul lor.
La vremea inaugurării Palatului, medalioanele nu erau încă pictate în sala de bal a Palatului (numită azi „aula”), nici frumoasele candelabre de bronz de sub ele nu fuseseră încă instalate.
Galeria de deasupra sălii de bal era împodobită cu tablouri, între care unele de Grigorescu. Azi pereții galeriei sunt goi...
La vremea inaugurării Palatului, arhitectul I.D. Berindey, creatorul clădirii, școlit la Paris, avea 35 de ani. Făcea parte din aceeași pătură socială ca și clientul său, marea boierime. Desenase toate amănuntele construcției, inclusiv „stucaturile, lemnul sculptat, fierul forjat, majoritatea bronzurilor” executate apoi de marile case de artă bucureștene Storck, Gaiser, Hauck, Dietz etc. Artiști bucureșteni nemți.
Gheorghe Grigore Cantacuzino, comanditarul Palatului, avea 74 de ani. Avea să moară peste 7 ani. La vremea inaugurării Palatului său, era pentru a doua oară prim-ministru și unul dintre cei mai bogați oameni din România, atât de bogat încât era poreclit Nababul.
Printre demnitățile la care accedase se aflau cele de primar al Capitalei, ministru și prim-ministru, președinte al Partidului Conservator, deputat, senator, președinte al Senatului, președinte al Adunării Deputaților.
Palatul Cantacuzino
1898-1900
Muzeul este amenajat într-unul dintre cele mai frumoase palate din Bucureşti, Palatul Cantacuzino, construit între 1898-1900 după planurile arhitectului I. D. Berindei (1871-1928) pentru Gheorghe Grigore Cantacuzino (1837-1913), poreclit şi „Nababul”.
1901-1903
Construit între anii 1901-1903 de către Gheorghe Grigore Cantacuzino, denumit Nababul (fost primar al Capitalei, prim ministru, şef al Partidului Conservator), (Acesta din urmă era una dintre personalităţile marcante ale politicii din acea vreme şi printre cei mai bogaţi români de la începutul secolului XX) palatul s-a realizat după proiectele remarcabilului arhitect Ioan D. Berindei. Pentru decorarea clădirii, acesta şi-a asigurat colaborarea unor renumiţi artişti ai vremii – G. D. Mirea, Nicolae Vermont şi Costin Petrescu pentru picturile murale, arhitectul Emil Wilhelm Becker pentru sculpturi şi ornamentaţia sculpturală, Casa Krieger din Paris pentru decoraţia interioară (tapiserii, candelabre, lămpi, vitralii etc.).
Palatul avea faima celui mai exclusivist loc din Bucureşti, unde se ţineau baluri şi serate extraordinare organizate de Mihail Cantacuzino, împreună cu Maria „Maruca" Rosetti. Printre oaspeţii de vază ai acestor evenimente se număra compozitorul George Enescu, viitorul soţ al Marucăi.
- Palatul a apartinut lui Gr. Cantacuzino "Nababul", om politic conservator, unul dintre cei mai bogati romani de la inceputul secolului XX. Interiorul este decorat cu picturi monumentale realizate de G.D. Mirea, Costin Petrescu, Arthur Verona, Nicolae Isidor Vermont, precum si sculpturi realizate de Fr. Storck si Em. W. Becker. Palatul era recunoscut in Bucurestiul de altadata prin marile baluri pe care Mihail G. Cantacuzino impreuna cu Maruca Rosetti le organizau aici. Seratele si auditiile muzicale, la care George Enescu era un obisnuit, erau binecunoscute si se bucurau de prezenta numelor sonore din aristocratia romana si straina.
- La vremea inaugurării Palatului, Emil Wilhelm Becker așezase deja pe fațade zeițele și grăsuții putti dansatori, dar încă nu sculptase cei doi lei care străjuiesc astăzi scările. Havuzul pe care proprietarul și l-ar fi dorit în fața scării principale nu s-a făcut niciodată. Casele bătrânești ale Cantacuzinilor încă nu fuseseră înlocuite de blocul care mai stă și astăzi pe locul lor.
- La vremea inaugurării Palatului, medalioanele nu erau încă pictate în sala de bal a Palatului (numită azi „aula”), nici frumoasele candelabre de bronz de sub ele nu fuseseră încă instalate. Galeria de deasupra sălii de bal era împodobită cu tablouri, între care unele de Grigorescu. Azi pereții galeriei sunt goi...
- La vremea inaugurării Palatului, arhitectul I.D. Berindey, creatorul clădirii, școlit la Paris, avea 35 de ani. Făcea parte din aceeași pătură socială ca și clientul său, marea boierime. Desenase toate amănuntele construcției, inclusiv „stucaturile, lemnul sculptat, fierul forjat, majoritatea bronzurilor” executate apoi de marile case de artă bucureștene Storck, Gaiser, Hauck, Dietz etc. Artiști bucureșteni nemți.
- Gheorghe Grigore Cantacuzino, comanditarul Palatului, avea 74 de ani. Avea să moară peste 7 ani. La vremea inaugurării Palatului său, era pentru a doua oară prim-ministru și unul dintre cei mai bogați oameni din România, atât de bogat încât era poreclit Nababul. Printre demnitățile la care accedase se aflau cele de primar al Capitalei, ministru și prim-ministru, președinte al Partidului Conservator, deputat, senator, președinte al Senatului, președinte al Adunării Deputaților.
1906
Trăsurile intrau în șiruri lungi pe marile porți de fier artistic forjat și depuneau oaspeții la peron, 60 de invitați la „le souper des princes” servit în sufrageria mare, și 520 de invitați la recepție, pentru care se pregătise „un buffet des plus abondants et des plus délicats” în sufrageria mică. Cel puțin așa spune Bucarest Modain din februarie 1906. Dar râzgâiata noră a gazdei, Maruca, în semn de protest, nu se afla printre participanți: i se păreau de prost gust mobilele și podoabele palatului alese de „sărmanii” socri, „stucurile, picturile și aurăriile”. I se părea oribilă mobila verde deschis din salonul de muzică, „imaginată de sărmana soacră”.
Sărmanii socri bogați! Soacra, Ecaterina, née Băleanu (de asemenea familie de boieri mari) avea pesemne o slăbiciune pentru culoarea verde deschis, de vreme ce la inaugurarea palatului purta o rochie „en satin Nil voilé de precieuses dentelles anciennes”, iar în portretul de aparat (semnat de pictorița teosoafă Ervizia Paini), care se păstrează și astăzi la locul lui din apartamentele stăpânei casei, e îmbrăcată în chiar acea toaletă cu ape verzui. Printre musafiri, toată crema boierimii, politicieni de rang înalt, membrii Parlamentului, membrii de seamă ai Corpului Diplomatic. Mai puține doamne, toate extrem de elegante, mai mulți domni, toți în ținută protocolară, cu decorațiile înșirate pe piept ca pentru un bal la curte. Un eveniment cu intensă coloratură politică, în fapt.
În sfârșit, pe la orele 11, își făceau apariția și prințul moștenitor Ferdinand, în uniformă de general de cavalerie, împreună cu prințesa Maria, viitoarea celebră regină, în rochie neagră cu paiete. Nu se putea ca Altețele Lor Regale să nu onoreze inaugurarea Palatului primului-ministru.
Era punctul culminant pentru gazde, punctul terminus pentru musafirii invitați numai la recepție, nu și la supeu.
La vremea inaugurării Palatului, manierele erau foarte stricte.
Ca și acum, pe invitații era specificat intervalul de timp în care invitatul era… invitat. Iar la vremea aceea, regula jocului era respectată.
Acum, deși regula jocului este aceeași, parcă se respectă mai puțin.
1913
Gheorghe Grigore Cantacuzino, comanditarul Palatului, avea 74 de ani. Avea să moară peste 7 ani. După moartea Nababului, în 1913, Palatul Cantacuzino a trecut în posesia fiului său Mihail G. Cantacuzino şi a soţiei acestuia, Maria (Maruca, născută Rosetti-Tescanu),
1928
In copilăria mea aici in Palatul Cantacuzino locuia Maruca Cantacuzino (născută Rosetti - Tescanu) ce rămăsese în 1928 văduvă după moartea soţului ei, principele Mihai Cantacuzino. Nu locuia chiar în palat, ci în clădirea mai mică din spatele palatului. Nu am cunoscut-o deşi era una din cele mai notorii personalităţi ale „lumii bune” a Bucureştilor, prin numele ei, bogăţia sa, frumuseţea, rafinamentul şi eleganţa ei şi prin inteligenţa şi cultura ei. Era notorie şi datorită idilei sale cu George Enescu cu care până la urmă s-a măritat. Datorită Marucăi, palatul nababului a devenit un adevărat templu al muzicii unde se ţineau concerte şi recitaluri la care mergeau şi bunicii.
1929
După decesul proprietarului, Palatul Cantacuzino revine fiului acestuia, Mihai Cantacuzino, iar în 1929, îi revine prin testament soţiei sale Maruca, recăsătorită ulterior cu marele compozitor George Enescu (1881-1955). Casa micuță și elegantă din spatele Palatului a fost o bucată de vreme cămin al celui mai mare compozitor român, George Enescu, căsătorit cu Maruca, văduva fiului lui Gheorghe Grigore Cantacuzino. Soții au preferat să nu locuiască în ambianța pompoasă creată după gusturile primului-ministru.
1937
Maria Cantacuzino (Maruca, născută Rosetti-Tescanu) după decesul prematur al soţului, se va recăsători în 1937 cu George Enescu.
- Bunica mea era mare amatoare de muzică dar era şi rudă cu Maruca. În plus îl cunoştea pe Enescu încă de la debuturile sale. Fiind în anturajul Reginei Elisabeta (Carmen Sylva) a asistat la multe din recitalurile de vioară pe care Enescu, la debuturile sale, le dădea la Castelul Peleş din Sinaia.
1945-1946
Când au preluat comuniştii Palatul Cantacuzino, s-au grăbit să distrugă cu sălbăticie stema Cantacuzinilor, să afişeze pe el lozinci şi - expresie a lipsei lor de cultură - au plasat nişte becuri electrice în orbitele celor doi lei care străjuiesc intrarea în palat.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în această clădire a funcţionat sediul preşedinţiei Consiliului de Miniştri.
Cuplul Enescu a locuit, între 1945-1946, în casa din spatele palatului, destinată iniţial administraţiei clădirii.
Graţie acestei idile palatul, în timpul comunismului, dintr-o reşedinţă princiară a devenit un muzeu al muzicii.
- În schimb am cunoscut pe fiul ei Constantin (Bâzu) Cantacuzino, care a fost unul din cei mai performanţi aviatori ai noştri atât în domeniul aviaţiei de acrobaţie cât mai ales ca luptător în aviaţia de vânătoare militară. A fost unul din eroii noştri atât în cadrul luptelor de pe frontul de est cât mai ales în realizarea apărării Bucureştilor contra marilor bombardamente ale forţelor aliate din 1944. Nu l-am cunoscut ca aviator deşi am asistat la Băneasa la câteva mitinguri aeriene în care s-a distins prin măiestria acrobaţiilor sale. L-am cunoscut la Jokey Club unde venea des să se relaxeze şi să joace table sau poker (uneori lagună). Era un pasionat jucător şi îi plăcea să joace pe mize foarte mari, de obicei sub formă de „cocoşei” de aur. Avea un noroc formidabil devenit aproape legendar. Acest erou român se află înmormântat în cimitirul englez din Madrid şi este aproape complet uitat la noi unde e drept menţionarea lui a fost interzisă de comunişti fiindcă era principe, fiindcă părăsise ţara şi fiindcă actele sale de eroism principale le-a făcut în timpul luptelor împotriva aviaţiei URSS. Fiica lui Constantin (Bâzu) Cantacuzino, Marioana, a fost încarcerată la 16 ani sub motiv că a participat la un complot anticomunist şi nu a scăpat decât după doi ani de detenţie în urma unei drastice intervenţii a lui G. Enescu. A avut o detenţie grea, plină de lipsuri, suferinţe, torturi şi umilinţe. A stat în peste 15 închisori cu multe persoane din elita românească. Este unul din multele exemple ale barbariei comuniste care a căşunat asupra unui copil doar fiindcă era principesă Cantacuzino. Era o tânără frumoasă, brunetă, inteligentă, cultivată, băieţoasă, foarte marcată de detenţia ei în închisorile comuniste şi puţin mai originală. Era agreabilă şi avea un dar deosebit de a povesti. A fost şi pacienta mea la un moment dat şi a fost puţin timp măritată cu Bobi Dendrino. Avea darul scrisului şi a publicat câteva volume sub pseudonimul de Oana Orlea. S-a împrietenit foarte mult cu o bună doctoriţă, specialistă în oncologie, cu care a plecat în Franţa unde s-au stabilit lângă Paris şi unde le-am întâlnit. A continuat să scrie de astă dată însă cărţi inspirate de suferinţele pe cari le-a îndurat sub comunişti printre cari Les Anées volées - dans le Goulag roumain à seize ans.
1948 - Confiscat, palatul a servit de sediu Institutului de Studii Româno-Sovietice.
1955 - După moartea lui George Enescu în 1955, soţia sa a lăsat prin testament palatul şi clădirile anexe muzeului dedicat memoriei compozitorului.
Începând cu 1955, Palatul Cantacuzino găzduieşte Uniunea Compozitorilor şi Muzeul „George Enescu”.
Apoi, după moartea la Paris a compozitorului, s-a creat aici muzeul dedicat lui Enescu. Donat de văduva lui în acest scop, Palatul, întruchipare a unui gust artistic a cărui strălucire nu prea rafinată nu a putut fi domolită decât de patina unui secol, poartă paradoxal peste ani amintirea unui compozitor de un extrem rafinament.
Și a unei lumi care, la vremea inaugurării Palatului, nu bănuia că va lăsa moștenire Bucureștilor una dintre emblemele Micului Paris.
1956-azi
Din anul 1956, aici funcţionează MUZEUL NAŢIONAL "GEORGE ENESCU" şi Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România.
În trei săli ale Palatului Cantacuzino se desfăşoară cronologic expoziţia permanentă, ce cuprinde, între altele, fotografii, manuscrise, documente diverse, diplome, decoraţii, desene, busturi, instrumentemuzicale, fracul şi costumul de academician al Academiei Române, masca mortuară şi mulajul mâinilor artistului.
Atmosfera de-odinioară se regăseşte în intimitatea casei din spatele palatului, auster amenajată, devenită Casa Memorială "George Enescu".
Amplasat într-un spaţiu de excepţie, MUZEUL NAŢIONAL "GEORGE ENESCU" este investit deopotrivă cu valoare istorică, culturală, artistică şi turistică. Patrimoniul său permite recompunerea istoriei unei vieţi şi cariere de excepţie, puse în slujba muzicii româneşti şi a afirmării sale în context universal.
- In anul 1956, Palatul Cantacuzino a devernit Muzeul Memorial "George Enescu" dedicat marelui compozitor roman. Muzeul expune documente si obiecte personale ale muzicianului. Aici se afla, alaturi de vioara pe care Enescu a primit-o cadou la varsta de 4 ani, partituri ale operelor sale, diplome si medalii ce i-au fost conferite, printre care si cea a Legiunii Franceze de Onoare. In decembrie 1939, Maruca Cantacuzino, fosta sotie a fiului mai mare al Nababului, se casatoreste cu George Enescu.
- Palatul Cantacuzino a avut noroc. Este în picioare și și-a păstrat multe dintre podoabe.
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/povestea-unei-str-zi
http://www.georgeenescu.ro/georgeenescu-ro_doc_14_istoric_pg_0.htm
http://silviacolfescu.blogspot.ro/2014/12/locuri-si-ecouri-din-bucuresti-palatul.html
http://www.revistaclipa.com/6515/2012/01/inedit/memoriile-unui-boier-de-vita-ix