BUCURESTI 1800 - 1840
La 1800, alimentarea cu apă a gospodăriei se făcea doar din trei „vaduri” localizate de-a lungul Dâmboviţei.
În Capitală, primele manifestări ale preocupărilor pentru buna desfășurare a circulaţiei datează de la începutul anilor 1800, încă din vremea domniei lui Caragea-Vodă. Domnitorul, adresându-se Vel-Spătarului, îi ordona acestuia să interzică circulaţia căruţelor care transportau lemne, fân și cherestea pe uliţele din preajma Podului Mogoșoaiei, toamna, când începeau ploile și noroaiele, indicându-se rute ocolitoare.
1801
În 1801 Bucureştiul a fost răvăşit de "Răscoala cârjaliilor", Prin mai 1801, în timpul domniei lui Alexandru Moruzi, invazia cârjaliilor (otomani) de peste Dunăre goneşte întreaga curte domnească şi oamenii cu stare afară din Bucureşti, la Braşov, lăsând oraşul în stăpânirea nimănui. Palatul domnesc rămâne pradă devastării. Atunci are loc faimosul episod, aspru pedepsit mai apoi, al cutreierării oraşului purtând tuiurile şi stindardele curţii de către ceata aşa-numiţilor "crai de Curtea Nouă", nişte pungaşi şi cerşetori care se adăposteau între acele ziduri, pe jumătate ruinate. Din epocă rămase şi zicala, concludentă pentru starea de decadenţă şi delăsare în care ajunseseră ambele curţi la acea vreme: "Pe la Curtea Vechia/ Te trăgeau câinii d-o ureche/ Pe la Curtea nouă/ Te trăgeau câinii d-amândouă"
- ,,Ceea ce mi-a atras îndeosebi atenția sînt bătătoare la ochi numeroasele echipagii de trăsuri ale boierilor bucureșteni. (…) Aceste trăsuri care au fost aduse în oraș de un întreprinzător negustor au aici mare valoare. Fără astfel de echipaje nu ești bine văzut și nici o soție a vreunui boier mai înstărit nu cutează a ieși pe jos în stradă…“, observa groful Batthyany Vineze, care trecea prin București la începutul lui 1801
1802
în 1802 Bucureştiul a fost răvăşit de un cutremur devastator, despre care specialiştii afirmă că ar fi avut peste opt grade. La scurtă vreme, altă nenorocire loveşte palatul domnesc. Cutremurul din anul 1802 avariază grav complexul domnesc de pe Dealul Spirii. Situaţia era într-atât de serioasă, că domnul Constantin Ipsilanti a fost nevoit să se mute în casele domneşti de la Mănăstirea Văcăreşti. Curtea nu este părăsită însă definitiv. Anumite încăperi erau folosite de divanul domnesc, care îşi ţinea întrunirile aici. Din această perioadă datează ultima descriere a curţii, încă funcţională, pe care o datorăm doamnei Reinhard. Cu ocazia audienţei pe care soţia domnului i-o acordă, călătoarea străină vizitează o parte din palatul domnesc. Este condusă mai întâi printr-o curte cu găini şi grajduri, de unde trece apoi prin nişte săli întunecoase, rău podite şi pline de slugi, spre odăile doamnei. Deloc impresionată, cum ne putem lesne închipui, remarcă doar prezenţa unor dotări modeste: perdele de calitate proastă şi câteva oglinzi. Tot cam pe atunci, domnul organizează o recepţie cam morbidă în cinstea generalului rus Miloradovici, care îi alungase pe otomani din Bucureşti. O privelişte grozavă: scara cea mare a palatului împodobită cu capetele celor învinşi, în care arnăuţii înfipseseră lumânări.
1804
Într-o dispoziţie de la 1804 se face referire la folosirea metalului în construcţii, pentru ca ulterior să se prevadă extinderea domeniului de utilizare a metalului, care putea fi folosit la învelitoare (alături de ceramică), la balcoane, parapete şi împrejmuirea proprietăţilor („grilajuri de fer”). Preocupările pentru plastica arhitecturală a cadrului construit, a faţadei sunt prezente, într-o măsură mai mare sau mai mică, în aproape toate actele normative.
- ,,Încă de acum 50 de ani – regimul domnilor fanarioți a atras acolo un comerț destul de însemnat și a răspândit un lux risipitor. În București sunt peste 2000 de trăsuri.“, nota într-un raport asupra Țării Românești, Jaubert, secretar al lui Napoleon și unul dintre primii observatori francezi trimiși la București în 1804.
- Numarul trasurilor de lux crescuse odata cu parcarea unor strazi din Batiste sau Icoanei, Baratiei etc. Se inregistra inghesuiala de trasuri, mai ales pe Lipscani si Podul Mogosoaiei, ceea ce a dus la necesitatea unor reglementari. Se stia chiar de un ordin dat de Alexandru Ipsilanti la 1804, care atragea atentia asupra pericolului de accidentari datorate "ingustimii ulitelor si marea grabire a vizitiilor". Dupa venirea lui Cuza si mai ales a printului Carol, se simtea nevoia unor reglementari prin lege ale transportului in Bucuresti.
1806-1812
În timpul Războiului Ruso-Turc (1806-1812), culorile sau „boielile”, cum li se spunea pe vremea aceea, erau în număr de cinci, respectiv: Roşu, Galben, Negru, Albastru şi Verde. Culoarea de Roşu, cu cea mai mică suprafaţă, includea centrul comercial şi o porţiune de pe malul drept al Dâmboviţei, fiind desfiinţată la începutul secolului al XX-lea, iar suprafaţa sa, asimilată de celelalte patru sectoare.
1807
Ulterior, curtea de la Mihai Vodă este treptat abandonată. În 1807, mai adăpostea, în camerele de jos, spitalul pentru soldaţii ruşi. Dar cum şi acestea se aflau într-o stare calamitată, fiind pline de igrasie, răniţii au fost mutaţi în casele vornicului Grigore Brâncoveanu, aflate în apropiere.
- Din 1807 s-a făcut despărţirea oraşului în cinci culori numite „vopseli” (ce au înlocuit vechile plăşi), suprafaţa actuală a Sectorului 1 fiind cuprinsă atunci în „vopseaua verde”.
1810-1811
În ce priveşte statisticile care ne-au rămas de la începutul secolului XIX încoace, conform catagrafiei întocmite pe unele sectoare de trupele ruseşti de ocupaţie, în anii 1810-1811, totalul locuitorilor Capitalei Ţării Româneşti este înregistrat la 24.041 suflete,
- Acest bancher George Meitani, împreună cu fratele său Ştefan, au iniţiat prin 1810 prima instituţie de tip bancar din Ţara Românească numită "Casa Meitani". Fraţii, înaintea războiului ruso-otoman din 1828-1829, s-au despărţit, Ştefan, care a rămas cu banca, dând faliment în preajma anului 1835, când s-a stins din viaţă.
1811
- Pe doctorii domnești, greci, poporul nu îndrăznea a-i chema, necunoscându-le limba. De la anul 1811, au început a veni doctori în Capitală;
1812
Incendiul din 1812 încheie istoria curţii domneşti. "La cinci dimineaţa un zgomot îngrozitor mă deşteptă fără veste. Crezui că se jefuia oraşul; o lumină orbitoare strălucea în camera mea. Dădui fuga la fereastră şi văzui, chiar în faţa mea, palatul prinţului Valahiei cuprins de flăcări. Aşezat pe o înălţime, el îmi amintea Vezuviul în mânie; torentele de flăcări care ieşeau din el ameninţau oraşul cu un incendiu general. […] Era lumină ca-n plină zi… Ceva mai târziu furăm informaţi că focul fusese astâmpărat, dar că Palatul şi cu tot ce conţinea fusese pradă flăcărilor". Este relatarea contelui francez Lagarde asupra ultimului incendiu, cel din decembrie 1812, care încheie brutal şi definitiv istoria Curţii Noi în calitate de curte domnească, pe care o arde până la temelii. Zidurile palatului rămân, totuşi, în picioare.
- În Capitală, primele manifestări ale preocupărilor pentru buna desfăşurare a circulaţiei datează de la începutul anilor 1800, încă din vremea domniei lui Caragea-Vodă. Domnitorul, adresându-se Vel-Spătarului, îi ordona acestuia să interzică circulaţia căruţelor care transportau lemne, fân şi cherestea pe uliţele din preajma Podului Mogoşoaiei, toamna, când începeau ploile şi noroaiele, indicându-se rute ocolitoare.
1812-1818
In perioada lui Ioan-voda Caragea (1812-1818) au aparut primele cluburi (se jucau jocuri de carti) si sali de baluri. In salile de bal se tineau „baluri dansante” (se dansa) si baluri mascate.
Balurile mascate se tineau de obicei in zilele de joi si duminica in resedintele boieresti. Cele mai renumite astfel de pretreceri erau cele de la hotelul printului Bibescu, balul mascat de la Opera, balul de la palatul Sutu si balul lui Ion Marghiloman.
1813-1814
Ciuma lui Caragea a fost o epidemie de ciumă bubonică ce a avut loc în Țara Românească în anii 1813-1814. Cele mai cumplite erau însă epidemiile, care şi-au făcut de cap încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. "Ciuma lui Caragea" a fost cumplită, iar în cursul ei au murit peste jumătate din cei 130.000 de locuitori ai oraşului. Caragea era unul şi acelaşi domn fanariot despre care s-a spus: "A adus ciuma şi au plecat precum lăcustele". Vorbe care vor să spună că la fuga sa de la tron a jefuit toată visteria ţării.
1814
- Luminatul pe timp de noapte al strazii se face la 1814 in timpul lui Voda Caragea, cand la fiecare sapte case se monteaza un felinar cu lumanari de seu.
- In 1814 Dinicu Golescu face un schimb de mosii si devine proprietarul acestei proprietati care avea 250 de pogoane. Aici isi ridica o casa mare, dotata cu turn de apa si acareturi (anexe) - Conacul de la Belvedere.
1816
- In 1816, doi cojocari cu stare si dare de mana au vandut blanuri la Viena dar rasplata a venit pe patru roti, sub forma unei calesti cu doi cai pe care au scos-o la vanzare. Cea mai potrivita publicitate era plimbarea pe Podul Mogosoaiei, de la Brancoveanu incoace. Domnita Ralu, mezina lui Voda Caragea nu si-a mai putut lua ochii de la ea asa ca domnitorul a sarit calul si a platit o avere negustorilor pentru hatarul fetei.
1818
Vedeți în istoria țării ce s-a petrecut în România de la anul 1800 până la 1818, și asta va fi îndestul ca să vă informeze pentru ce bieții boierii noștri, cu mitropolitul, au solicitat la țar să trimită oștirile sale ca să ne apere de rele<le>, ce țara suferea din cauza vrăjmașilor de fanarioți.
1820
- S-a văzut Grigorie Vodă Ghica călcând singur prăvăliile brutarilor celor mari, având cântarul (tereziile) cu el, în caleașcă, și vai brutarului aceluia ce îndrăznea să-și bată joc de public. De aceea, de la 1809 până la 1820 s-a vândut pâinea cu 8 parale ocaua și carnea 12 parale, de la 1820 până la 1830, 12 parale pâinea și 16 parale carnea, și, treptat, urcându-se, n-au trecut niciodată aceste două alimente, de a întâia trebuință a poporului, peste maximum de 25 de parale jimbla și 20 parale pâinea, iar carnea peste 50 parale maximum și 40 parale minimum. Iată dar folosul ce aducea cișniu și lipsa ce se aduce la toți săracii, acum, când comerțul acestor două articole s-a lăsat a fi liber.
1821
- In 1821 Tudor Vladimirescu il foloseste Conacul de la Belvedere ca inchisoare pt boierii bucuresteni care nu se alaturasera miscarii.
- In 1848 o parte a trupelor turcesti de ocupatie sunt cazarmate in Conacul de la Belvedere , iar dupa cateva luni va fi ocupat de trupele rusesti care vor produce mari pagube si distrugeri.
1822
- Abia sub Grigore Dimitrie Ghica, în 1822, negustorimea și boierimea au fost lăsate să-și facă trăsuri. Dacă la început numărul trăsurilor personale era redus, cu timpul, acest lucru avea să se schimbe.
1822-1828
- Grigore al IV-lea Ghica (1822-1828), primul domnitor pământean din Țara Românească după epoca fanariotă a inițiat o serie de lucrări edilitar-urbanistice: pavarea cu piatră a celor patru drumuri principale ale orașului (Podul Târgului de Afară, Podul Mogoșoaiei, Podul Calicilor și Podul Șerban Vodă), construirea de palate, biserici, cazărmi etc.
- In 1822, consulul Kreuchely face o descriere detaliată a oraşului. „Bucureştii – scrie el – cuprind 16.000 de case, inclusiv palatele boierilor mari, ca şi colibele oamenilor săraci... Din orice parte te apropii de oraş priveliştea este foarte plăcută, la timp de vară. Pare că priveşti o pădure zâmbitoare... un peisaj plăcut şi iluzia dispare cu totul când intri în oraş.”
- Eugène Jouve, ziarist francez, vine în Principate în vremea Războiului Crimeei. E dezamăgit de capitala Ţării Româneşti, considerând că „de-abia dacă poţi să numeşti oraş această îngrămădeală în formă de prăvălii bogate, de dugheni sărăcăcioase, de clădiri frumoase, de monumente, de grădini, de maidane şi de băltoace.”
- Astfel, la începutul secolului al XIX-lea, Calea Rahovei şi Calea Victoriei erau locuite de un mare număr de boieri, devenind aşadar un spaţiu compact al „mahalalei bogaţilor, al boierimii sau al privilegiaţilor urbani”, aşa cum arată Vintilă Mihăilescu. Succesiv, în aceste zone centrale au apărut şi o serie de construcţii: palate, reşedinţe, case de raport, apoi blocuri.
1823
- De altfel, până în anul 1823, doar boierimea avea dreptul de a se plimba în caleașcă.
- Poporul primea pe noul domn cu cea mai mare bucurie. Iată întinderea cortegiului văzut de mine, la 1823, la venirea lui Grigorie Vodă Ghica. Cortegiul intra în Capitală pe Podul Beilicului (Calea Șerban Vodă). El se începea cu marele aga, călare, cu amploiații săi; după aceasta urma corpul podarilor (saperi), ei aveau la spinare topoare, îmbrăcate în mușamale, și câte o bardă sau teslă la brâu.... După sosirea lui vodă la Palat, meterhaneaua se așează în spațioasa curte, care era pe locul astăzi al caselor Lahovari, până în prăvălia lui Reș giuvaergiul.
Venind Grigore Ghica, la anul 1823, își stabili palatul în monastirea Mihai Vodă și începu a-și clădi palat în Podul Mogoșoaiei, pe locul cumpărat de la Costache Ghica Bragadiru, căci el nu avea case până s-a făcut domn, sau până a venit din băjenia zaverei, de la Brașov, când a tras în palatul Episcopiei Râmnicului (astăzi Grădina Episcopiii și Ateneu). Numindu-l țara între cei trei candidați ce se trimiteau la Constantinopol, pentru a. alege sultanul Mahmud pe domn (ceilalți erau hatmanul Mihăiță Filipescu și căminarul Filip Lenș), sultanul l-a ales pe diânsul, în considerație că fuseseră mai mulți din familia lui pe tronul României și fiindcă îi plăcu chipul și ținuta sa frumoasă, însuși sultanul l-a numit domn, dându-i cabenița domnească, hangiarul, cuca, săgețile și 3 tuiuri din cele mari, numindu-l uci-tuilu pașa, adică pașă cu 3 tuiuri, ordonând pașilor să-l petreacă călare, cu alaiul împărătesc, până la conacul său, unde i s-au trimis în urmă daruri, cai, cu harnașamentele lor, cusute în fir de aur, și deosebit alți cai numiți tavlambași; cei dintâi cai erau neîncălecați încă de nimenea.
- până la anul 1823, când a venit Grigore Ghica domn, acest bun domn și părinte al țării desființă cu totul pedeapsa cu moartea, cu tăierea mâinilor, cu tăierea nasului; opri, de asemenea, întemnițarea faliților. Iată o anecdotă din acea vreme. Polcovnicul de poteră al județului Ilfov se întâlni cu niște tâlhari în pădurea Căldărușanilor, numită Vlăsia; luându-se cu ei la bătaie, i-a prins și, ca să-și arate bravura, a tăiat cu iataganul capul căpitanului de hoți; apoi își scrie pitacul (raportul) către marele spătar, înfipse căpățâna în sulița unui slujitor și-l trimise astfel în București, cu căpățâna în suliță, poruncindu-i să intre pe Podul Mogoșoaiei, să străbată podul și să o duc până la Spătărie. Când a sosit slujitorul în curtea spătarului, i se luă căpățâna, care fu trimisă la o biserică pentru îngropare. Aflând despre asta, vodă a trimes, pe dată, doi arnăuți ca să aducă pe polcovni cui de poteră de unde îl vor găsi. Când l-au adus, i-a zis:
— Nu ți-e rușine, om în toată firea, să faci una ca aceasta ? Cine ți-a dat voie, pezevenghiule, să trimeți căpățâna de om în suliță și să înspăimântezi lumea de pe toată întinderea podului ?
Regretatul domn, când a aflat de aceasta, a poruncit scoaterea din slujbă a boierului polcovnic de poteră, pecetluirea și trecerea lui în rândul budelor (trecerea la bir), polcovnicul a fost apoi îmbrăcat în haine țărănești și trimes la moșia lui.
1824
În 1824, în București sunt menționate în documente 1.515 prăvălii din care 255 erau „de frunte”, 489 „de mijloc” și 771 „de coadă”
- În cartea Din Bucureștii de ieri de George Potra este o referință la acest magazin: "in 1824 Iosef Marcus deschide pe strada Lipscani magazinul cu firma La globul verde. Aici se aduce, pentru prima data în București, mercerie din Occident. Fiul său, Isac Marcus, a continuat negoțul tatălui sau și a introdus vânzarea mărfurilor cu preț fix, fapt foarte curios pentru vremea aceea, dar care a contribuit la marea încredere ce-a oferit-o magazinul clientelei bogate"
- Consilierul delegaţiei daneze la Constantinopol, C. Clausewitz, a trecut prin București la data de 4 mai 1824, în drumul său spre Turcia, şi a rămas impresionat de numărul mare de trăsuri pe care le-a găsit aici. ,,Boierii trăiau în lux european cu trăsuri elegante, zugrăvite în multe culori sau chiar poleite; numai într-o singură duminică puteai număra vreo 5 sau 6.000 de echipaje plimbându-se pe Podul Mogoşoaiei.“, nota acesta în jurnalul său.
- Pentru bucureştenii începutului de veac al XIX-lea trăsurile reprezentau una dintre atracțiile mondene, după cum mărturisea Frederik Nyberg, ofițer în armata rusă de origine finlandeză. ,,Distracțiile publice nu există în afară de plimbarea generală cu trăsura între orele 6 și 9 după amiază. (…) Pentru străini și călători se găsesc trăsuri de piață care se pot închiria pe prețul de 3 piaștri (…). Să nu credeți că aceste trăsuri sunt rele – dimpotrivă – sînt echipaje frumoase din Viena, trase de 2 sau 4 cai. Așa încît pentru 3 piaștri ne-am plimbat o seară întreagă, închipuindu-mi că sînt un om bogat“, nota ofițerul într-o scrisoare adresată tatălui său, după o ședere de două săptămâni în Capitală.
1825
- Aşadar, în Capitală nu exista acum 112 ani ( notă: articolul a fost scris în anul 1937) nici o baie mai ca lumea. Un franţuz întreprinzător, cu numele de Lagarde, s'a gândit că ar fi o afacere deschiderea unei băi la Bucureşti. Şi s'a înfăţişat Divanului cu o petiţie prin care cerea voie să deschidă un stabiliment de băi, cu un „privilegiu de 20 de ani. Petiţia purta data Martie 1825. Domnitorul Grigore Ghica, probabil surprins şi el de această neobişnuită cerere, a însărcinat o comisiune de doctori să... refere „de sunt asemenea băi folositoare ¡a sănătatea omenirii".
La 2 Aprilie 1825, doi doctori au luat „plirforie" (informaţie) că băile sunt necesare. Şi astfel Lagarde a primit autorizaţia cu următoarele condiţii:
1) Stabilimentul va poseda 10 camere de băi în bună stare „cu uşi şi ferestre bune, cu pălimarul lor şi cu câte un pat de scânduri pentru odihnă, cu o mescioară şi cu o oglindă cu cele trebuincioase pentru gătire şi cu doua jgheaburi, care jgheaburi au să se păstreze curate şi adesea se vor schimba"
2) Doritorii de baie să afle „după gust, apă caldă sau rece, prin şuruburi".
In sfârşit, „anaforaua" mai prevedea şi monopolul: „să nu mai fie volnici alţii a mai deschide aci acest fel de băi".
Hrisovul acesta, care constitue lucru de seama pentru istoria civilizaţiei române, este subscris de către Postelnicul Mihalache Ghica, lordache Golescu, Scarlat Grădişteanu , D. Bibescu, legistul Nestor, marele logofăt Ion Fălcoianu şi Șt. Bălăceanu.
„Cu mare jalbă în proţap, pleacă Kir Stanciu , arendaşul băii de lângă casa Beilicului, adecă casa unde se găzduiau musafirii turci, din strada actuală Şerban Vodă, însoţit de toţi frecătorii băieşi şi de două babe cari - făceau aceeaşi meserie pentru cocoane". Bucureştenii, văzând atâta lume adunată, nu ştiau ce să creadă. „Răsmeriţă ! — spuneau unii negustori şi dedeau fuga să închidă tarabele. Atras de sgomotul mulţimii — ca întotdeauna grupului de iniţiativă s'ar fi adăogat şi haimanalele de pe uliţă, — Ghica Vodă s'a uitat in stradă, dar fără să priceapă mare lucru. Intrând în palat, invitat de Vodă, Kir Stanciu, patronul băii turceşti, se aruncă la picioarele Măriei Sale, sărutându-î, după obiceiul timpului, poalele anteriului.
Petiţia lui Stanciu spunea că „el şi băiaşii săi, cari au avut cinstea să îmbăieze pe toate paşalele turceşti până şi pe M. S. Vodă, când era numai boer, acum au să ajungă să cerşească pânea de toate zilele, pentrucă un păgân de franţuz a căpătat voie să facă baie ca la Viena“ Unguroaicele cele tinere ale lui musiu Lagarde vor f i mai pricepute decât băiaşele mele, ori săpunul meu cu miros de odogaci şi de trandafir, spală mai puţin bine decât ăl franţuzesc, făcut din seu de câne?“
Vodă scrise cu mâna lui pe jalba lui Kir Stanciu: „să nu se pricinuiască nicio zăticnire la celelalte băi din Bucureşti, unde merg oamenii de se spală de murdalîc, baia iui musiu Lagarde să fie numai pentru bolnavi".
1827
Societatea literară, aparuta in 1827 din inițiativa lui Ion Heliade Radulescu și a lui Dinicu Golescu, promova ideile iluministe: răspândirea școlii românești, înființarea unui teatru național, publicarea de gazete, de traduceri și de opere originale.
- La 1827, în domnia lui Grigorie Vodă Ghica, era o secetă teribilă, trei luni nu plouase, tocmai acele trei luni când se reclama de toată lumea ploaie; toți erau îngrijorați că vom rămânea de iarnă să flămânzim și vom fi siliți să mâncăm ghindă și coji de stejar coapte în cuptor și apoi trimise la moară să se facă făină; hrana asta o mai avuseseră românii și altă dată, când sta" câmpiile satelor albite de oasele vitelor moarte, din lipsa nutrețului.
A chemat bătrânul și bunul părinte al țării, Grigore Ghica, pe cuviosul și sfântul mitropolit Grigorie și l-a poftit ca să scoată pe Sfântul, într-o întinsă și îndelungată procesiune...., apoi, trecând podul de la Grozăvești, merserăm spre miazănoapte, unde astăzi e Gara de Nord, și, o minune ! când plecarăm de acolo, văzurăm un nor măricel, care venea dinspre nord, iar când sosirăm în capul Podului Mogoșoaiei (Calea Victoriei), începu o ploaie torențială; vodă și boierii și toți ceilalți furăm udați până la piele, eram ca muiați în găleți de apă, însă nimeni nu se grăbea. Această ploaie, cu oarecări întreruperi, a ținut trei zile.
1828
Domnitorul Ghica este înlăturat iar la 16 mai 1828 (venind rușii în țară, la 1828 aprilie, vodă Ghica a plecat cu toată casa sa civilă și militară la orașul Câmpina, căci așa cerea politica, să-l nu-l găsească invaziunea pe tron.) trupe rusești conduse de generalul Roth intră în Capitală; potrivit Tratatului de la Adrianopol, principatele dunărene rămân drept gaj sub ocupație și administrație rusească până la achitarea despăgubirilor de război către Imperiul Otoman. În timpul administrației rusești condusă de generalul Pavel Kiseleff intră în vigoare Regulamentul Organic. Având reședința la București, Kiseleff se implică în viața orașului: impune carantina în oraș pentru stoparea ciumei și a holerei, mărește numărul de medici, numește o „Comisie într-adins pentru înfrumusețarea și îndreptarea Poliției”, elaborează „Regulamentul de înfrumusețare a orașului”.
- Plecarea lui vodă Ghica la Câmpina a fost o jale în toată Capitala, care pierduse pe domnitorul cel blând, cel milostiv, pe părintele săracilor, pe înfrumusețătorul Capitalei; el apucase a așterne stradele Capitalei cu poduri de piatră, a face frumosul alei de petrecere la moșia sa Colintina, a pune mitropolit pe preacuviosul Grigorie, în fine, el fu domnul veacului de aur. La plecare, a fost întâmpinat, la bariera Mogoșoaia, de Costache Cornescu și Alecu Filipescu Drăjneanu, cu 2 cete de vânători călări, a Cornescului de la Cornești și a Drăjneanului de la Drajna; aceste cete, împreună cu garda domnească de arnăuți, sub tufecci bașa Iancu Negrescu, l-au condus până în Câmpina, poposind ziua întâia la monastirea Târgșor și a doua zi ajungând la Câmpina.
- Primele mijloace de transport publice au fost aduse de moscoviții care au ajuns în București odată cu armata rusă, în anul 1828. Deoarece ofițerii ruși nu agreau să meargă pe jos, muscalii au scos primele trăsuri de piață, pe care aceștia le numeau ,,birje“ (traducerea cuvântului rus ,,bursa“, care înseamnă piață – n.r.).
- Cronicarii Bucurestilor au scris despre aceasta ciudata, dar respectata breasla, care a dominat un secol transportul de lux al Capitalei. Se spunea despre ei ca venisera in Bucuresti odata cu trupele rusesti, la 1828, si scosesera primele trasuri pe piata pentru a-i servi pe ofiterii rusi care nu catadicseau sa umble prin noroaiele de pe Podul Mogosoaiei sau de pe strazile laturalnice, ce pe timp de ploaie si mai ales toamna deveneau cu greu circulabile. Si tot prin acesti ofiteri pretentiosi vine si denumirea de birja. Denumirea este luata din cuvantul "birja" care in ruseste inseamna "bursa". Si cum la Petersburg musteriii erau asteptati in Piata Bursei, in romaneste s-a inradacinat pentru mijlocul de transport numele de "birja". Si asa a ramas. Ca dovada, si in secolul XX, cand birjele au devenit tot mai putin folosite, in Bucuresti exista o strada care purta numele de Strada Birjarilor.
De ce nu s-au facut pescari sau crescatori de albine ca fratii lor lipoveni este o intrebare care nu si-a gasit raspunsul. Lipovenii erau tarani rusi care nu se supusesera ordinului categoric al tarului Nicolae I de a-si tunde barbile. Pentru ca puteau sa-si piarda barba, purtata cu mare fala in Rusia, prin chinuri groaznice (smulgerea fir cu fir), taranii au luat calea pribegiei, gasind in Delta Dunarii un loc primitor si, mai ales, toleranta. Venirea muscalilor in Tara Romaneasca ar putea fi un raspuns, fara pretentia unui adevar intreg. Muscalii scopiti veneau din Rusia si erau membrii unei secte religioase urmarite si supuse pogromurilor, intr-o tara care nu tolera abaterile de la canoanele religiei pravoslavnice.
- Istoricul Gh. Crutescu, in cartea sa despre Podul Mogosoaiei scrie: "Asupriti, batjocoriti, scopitii au inceput sa-si caute adapost pe la straini si unii l-au gasit in Moldova, unde carmuirea era mai toleranta. Astfel s-au asezat mai intai la Iasi, inca de inceputul veacului (XIX), de unde au trecut la Bucuresti ceva mai tarziu (1828)". O statistica a vremii stabileste ca in Bucuresti traiau 160 de barbati si 60 de femei. Barbatii erau "muscali", indeletnicindu-se cu transportul de lux. Termenul de muscali aplicat birjarilor care conduceau trasuri simandicoase si care erau la dispozitia unor boieri sau demnitari este impropriu aplicat acestor oameni. Mihail Sadoveanu, in "Scrieri basarabene", asimileaza termenul de muscali sau moscali cu cel de soldat din regimentele moscovite venite sub forma de ocupanti in Moldova.
- De altfel, până în anul 1823, doar boierimea avea dreptul de a se plimba în caleașcă. Schimbarea s-a produs odată cu apariția birjelor și a trăsurilor „de piață” prin 1828, odată cu venirea armatei rusești, ai căror ofițeri obișnuiau să se plimbe cu trăsuri închiriate. Acestea erau un fel de trăsuri-taxiuri ce făceau curse contra cost și erau numite „de piață” pentru a le deosebi de trăsurile private, de casă, ce erau doar pentru uzul personal al unui boier.
- Dar să mai dăm cuvântul unui călător străin, A.I. Veltman, care a vizitat Bucureştii pe la 1828-29: „Fost-aţi dumneavoastră la Bucureşti ? Nu ! Îmi pare foarte rău. Ce oraş, şi ce femei sunt la Bucureşti. De veţi intra în Bucureşti pe la Herăstrău, pe uliţa Mogoşoaiei, seara, la 8-a ceasuri o să vă umple de mirare sirul caleştilor, cu hamurile strălucite, cu arnăuţi la scară şi cu cucoanele împopoţonate ca la Paris". Aşadar, belşug, lux şi culoare, într-un oraş care se aude zilnic îndemnul: „La bulivard, birjar! Concluzia: Bucureştiul e un oraş diferit de altele, un puzle pestriţ şi eclectic, un amestec de balcanism, verdeaţă şi picanterii bizantine, crescut pe o generoasă porţiune neoclasică şi electică, ivit pe un trunchi mitologic din care emană, discret, o aromă înalt metafizică.
1830
Casele „mai de soi” au apărut în jurul anilor 1830, atunci când boierii au început să angajeze arhitecţi francezi pentru a clădi locuinţe moderne, la oraş.
- Arhitectul Royer scria la 1830 despre prostul pavaj: "Si chiar nu este rar sa vezi cum aceste scanduri, prost legate intre ele, arunca pe trecatori sus in aer si, cazand, ii stropesc cu o ploaie de noroi negricios si mirositor".
Din 1830 în 1860, veniturile comunale proveneau din accize, din amenzi, din închirierea pieţelor, din taxa pe greutăţi şi măsuri, din dijme şi din venitul jocurilor de cărţi al căror monopol îl deţinea primăria. Comuna primea în plus o subvenţie de la stat pentru pavarea străzilor.
1831
O altă minune s-a făcut la 1831, fiind președinte al Divanurilor Valahiei și Moldaviei generalul Kiseleff, când se ivi atunci teribila epidemie a holerii și fugiră toți boierii din București pe la moșiile lor, iar Capitala rămase pustie. Atunci, din ordinul generalului Kiseleff, pornirăm din Craiova, Regimentul I de Infanterie, ca să ocolim Bucureștii cu strejile noastre; sosirăm în 10 zile, zdraveni, sănătoși și traserăm drept la Belvederea lui Dinicu Golescu, astăzi moșia dlui Grant, lângă Gara de Nord.Acolo a venit generalul Kiseleff, călare, cu suita sa, de ne-a inspectat și ne-a băgat în niște balagane făcute din trestie și în niște corturi de pânză, date nouă de oștirea rusească. Intrând pe barieră și venind pe pod până la Sfântul Ioan, jur că nu am văzut suflet de om, decât un cerșetor olog, ce sta pe o tarabă în Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei), în fața podului de lângă Sf.Vasile. Iar la toate curțile boierești erau porțile închise, ferestrele caselor deschise și în mijlocul curților se ridica fum gros și întunecos de la gunoaiele grajdurilor, cărora li se dăduseră foc, după ordin. O, minune! pe la 10 octombrie a scăzut repede numărul morților,... De altfel, pe vremurile acelea nu exista nici un doctor în București, afară de doctorii curților domnești, în care publicul nu avea încredere ca să-i cheme, căci erau greci din Fanar și cu totul străini de limba românilor.
1831-1832
Primele date referitoare la numărul de locuitori şi de case rezultă din recensăminte şi catagrafii, începând de la sfârşitul secolului XVIII, între care cea din 1798 indică 6.006 case. În 1831, când are loc primul recensământ realizat după criterii ştiinţifice, sunt înregistrate 9.342 de case. Numărul de locuitori 65.000 în 1831.
- Recensământul organizat în 1831 menţionează un total al locuitorilor bucureşteni de 58.794; dacă adăugăm populaţia flotantă cifra atinge 70.000.
- Modernizarea oraşului reclamă organizarea acestuia după un plan. Progresele devin evidente. Străzile sunt pietruite, într-un ritm mai accentuat decât în perioada anterioară. Se amenajează noi pieţe şi o serie de grădini publice. O nouă organizare administrativă a fost realizată în timpul funcţionării Regulamentului Organic. Bucureştenii îşi administrau oraşul prin reprezentanţi aleşi de ei. În noiembrie 1831, s-a format primul „sfat orăşenesc”, compus din cinci „mădulari” (membri), fiecare cu atribuţii precise, iar la 2 decembrie 1832, prin „ofisul” dat de generalul Pavel D. Kiseleff, în timpul administraţiei militare ruse (1829-1834) se validează proiectul pentru administraţia orăşenească care devine lege. Sfatul orăşenesc decidea, astfel, înfiinţarea „Casei sfatului” sau a „magistratului”.
1832
- Abia dupa 1832, sub domnia lui Grigore Ghica, se fac primele incercari de pavare cu piatra
Denumirea „cofetarie” provine de la un cuvant din limba veche romaneasca- „cofeturi”, insemnand bomboane, zaharicale. De asemenea, cuvantul „prajitura” este un termen specific romanesc. In secolul XIX existau 3 feluri de cofetarii: venetiene, nemtesti si turcesti.
In anul 1832 existau 15 cofetarii in Bucuresti, cele mai cunoscute se aflau pe Podul Mogosoaia, acestea servind serbeturi si inghetate cu renume. Cofetariile scoteau in ulita pe timpul verii circa 20 de mese cu scaune.
Cu toate ca ei erau mari maestrii in ceea ce priveste dulciurile, francezii aveau numai cuvinte de lauda cu privire la delicatesele cu specific romanesc din Micul Paris.
1834
În 1834 s-a introdus nomenclatura oficială a străzilor Capitalei, străzile se lărgesc, sunt pavate și dotate cu canalizare.
1834-39
- Adrien-Louis Cochelet e uimit de obstinaţia românilor pentru limba franceză, fost agent şi consul general al Franţei în Ţara Românească şi Moldova – între anii 1834-1839 – Adrien-Louis Cochelet venea în Răsăritul Europei după 7 ani de diplomaţie în Brazilia, Mexic şi Portugalia; Intrarea în Bucureşti, după călătoria printr-o Valahie copleşită de iarnă, avea să-l ia prin surprindere pe Cochelet. “Era într-o duminică, pe la ora plimbării, când o mulţime de trăsuri vieneze străbăteau, în ambele sensuri, străzile murdare; trăsurile erau pline de femei frumoase şi tinere, îmbrăcate elegant, după moda pariziană (...). Doamnele erau însoţite de numeroşi tineri, şi ei în haine europene. Te puteai crede într-o mare capitală europeană, dacă n-ar fi fost atât de şocant contrastul între lux şi mizerie. Diplomatul Adrien-Louis Cochelet, după ce merge la Palat, să se înfăţişeze Prinţului Alexandru Ghica, primeşte apoi în locuinţa consulară lungul şir de demnitari valahi. E uimit din nou de hainele moderne ale acestora – deşi remarcă şi câţiva membri ai divanului “care purtau încă, cu mare demnitate, vechiul şi impunătorul costum valah” – dar mai ales e încântat “la culme” de aleasa limbă franceză pe care o stăpânesc şi să-i audă “vorbind despre Franţa ca şi cum ar fi fost cu toţii acolo”. E abia începutul unui şir de uluiri care avea să-l aştepte în perioada petrecută în principatele române, între care primii trei ani la Bucureşti şi următorul la Iaşi. ” Revine însă, ca un lait-motiv, obstinaţia românilor pentru limba franceză: “Ea îşi exercită forţa mai ales la Bucureşti, la Colegiul Sfântul Sava, frecventat de peste 500 de elevi, unde programul studiilor prevede şase clase de câte cinci ore în limba franceză, urmate de aproape toţi tinerii, cu excepţia odraslelor de boieri care sunt crescute la Paris sau în familie de către institutori francezi. Nu există nici un oraş în Europa, nici chiar Varşovia sau Petersburg, unde limba franceză, care este peste tot cea a înaltei societăţi, să aibă o circulaţie atât de largă ca la Bucureşti”.
- După ce devine capitală, Bucureştiul începe să se dezvolte ca zonă urbană şi să înflorească. În cartea sa, Bucureştiul vechiului Regat, George Costescu susţinea că numărul locuitorilor capitalei creştea seminificativă de la an la an şi ca urmare a acestui lucru, oraşul se extindea cuprinzând din ce în ce mai multe aşezări. Mai exact, se pare că dacă în vremea lui Alexandru Vodă Ipsilant, în 1774, existau 16 mahalale, în timpul lui Alexandru Ghica-Vodă (1807-1857), oraşul cuprindea 78 de mahalale.
1835
- Helmuth von Moltke (1800-1891), viitorul mareşal al armatei prusace, trece prin Bucureşti spre Istambul în anul 1835. Majoritatea impresiilor de călătorie le lasă într-o serie de scrisori în care povesteşte drumul spre capitala Imperiului Otoman: „Eşti surprins să găseşti în acest pustiu al Ţării Româneşti un oraş ca Bucureştii cu aproape 100.000 de locuitori. La Bucureşti sunt palate, societăţi şi vizite, teatre, modiste, ziare şi trăsuri de lux; dar cum ai pus piciorul afară din oraş recazi în barbarie... La Bucureşti se văd cele mai păcătoase cocioabe pe lângă palatele în stilul cel mai modern şi bisericile cu arhitectură bizantină; cea mai amarnică sărăcie domneşte alături de luxul cel mai extravagant. Asia şi Europa par să se întâlnească în acest oraş.”
1836
- ,,La București nu mergi pe jos, te sui numai în trăsură, picioarele sunt un lux, iar trăsura un lucru necesar“, nota în 1836 scriitorul francez Saint Marc Girardin.
- În 1836, medicul german Ernst Anton Quitymann traversează Ţările româneşti, despre Bucureşti menţionând că „din depărtare, această întindere şi numeroasele turnuri şi clopotniţele bisericilor îţi fac o impresie măreaţă, care, însă, după o cunoaştere mai apropiată se pierde.”
- Băile valahe! N-a mai rămas nici urmă din aceste tainice aşezăminte care făceau parte, cândva, din viaţa cotidiană a oraşului. Le aducem însă în lumina difuză a teraselor bucureştene de fiţe din paginile scrise cândva de un călător – Stanislas Bellanger, un franţuz care s-a ivit pentru prima dată pe malurile Dâmboviţei pe la 1836, când venise să regleze nişte chestiuni juridice, ca moştenitor al unchiului său, un oarecare Parrent, fost consul al Franţei la Bucureşti. Iorga însuşi îl citează pe francez, care adună în trei cărţi paginile lui de memorii valahe. Din cea de a treia, “Le Keroutza” (Căruţa), publicată la Paris, în 1846, în două volume, cităm şi noi.
- “La Bucureşti, vei întâlni două feluri de băi: turceşti şi valahe. Despre faima celor din urmă aveam să-nţeleg, pentru că am fost conduşi acolo. Acele băi sunt situate în cartierul de-i zice Lipscani, unul dintre cele mai urâte ale oraşului, iar clădirea în care se află este asemeni unui stup uriaş. I-am dat ocol de trei ori, fără a-i descoperi intrarea, după care l-am întrebat pe dl G. pe unde se poate intra. Mi-a indicat o trapă la nivelul pământului, care semăna cu acelea care astupă intrarea dinspre stradă a pivniţelor în orăşelele noastre de provincie. Am fost uimit, dar nu mi s-a părut imposibil să fie aşa. Mi-am amintit că orientalii preţuiesc mai puţin forma şi mai mult fondul, că nu sunt interesaţi de faţadele locuinţelor lor, dar că sunt atenţi la interioare, plăcându-le desfătările tainice; mi-am amintit şi că-n ciuda ţinutei lor neglijente, toarnă pe ei şipuri de balsamuri şi parfum”.
- “... ne-am trezit în mjlocul unei săli rotunde, cu o circumferinţă de 30 de metri, cu pardoseală de marmură albă şi pereţi de marmură roz stropită cu albastru; încăperea avea, de jur împrejur, un divan înalt, cu perne moi şi comode. (...) Opt stâlpi de granit susţineau bolta amplă şi din fiecare dintre aceşti stâlpi se ivea câte un robinet de alamă din care curgea apă caldă, la diferite temperaturi, în bazinul de marmură gri. Mai mulţi băieşi, întinşi pe divan, aţipiseră, asemeni unor judecători la vremea audienţelor sau ca deputaţii la cameră.” Totul se-ntâmpla într-o lumină difuză, care abia reuşea să spargă aerul în care pluteau aburi groşi.
- Scoborârea franţuzului în baia valahă de pe Lipscani ar putea fi asemuită, dacă lecturezi câteva paragrafe mai încolo, cu o călătorie la porţile Tartarului.
Dezbrăcaţi de mâinile dibace ale băieşilor. Înfăşuraţi în cearşafuri albe şi cu turbane aşezate pe creştete, franţuzul şi călăuza lui, dl G., intră în încăperile de sub pământ, care sunt din ce în ce mai fierbinţi. “...am trecut într-o a doua cameră, mai mare ca prima, dar cu boltă identică, unde se aflau trei cochilii mari de scoică, în care curgea, printr-o ţeavă, o apă şi mai caldă, care umplea aerul de aburi denşi şi fierbinţi, încât simţeam cum încep a mă sufoca. După zece minute care mie mi s-a părut că au trecut ca un veac, unul dintre băieşi a deschis uşa spre o a treia încăpere, în care, fără nici o vorbă, m-a împins brusc. (...) Acest cabinet era un cuptor încins! Simţeam că iau foc! Voiam să plâng, dar lacrimile se uscau, vocea se stingea în gâtlej, capul se învârteau, picioarele se înmuiară şi mă cuprinse leşinul...”
- Descrierea straniului supliciu continuă la fel de fascinant, pe încă vreo câteva pagini, semn că, măcar mai târziu, rememorându-le, trăirile de atunci nu însemnaseră numai biciuire a simţurilor, ci şi voluptate – imposibil de înţeles de către un occidental, chiar şi atunci când o trăieşte din plin. Ceva mai târziu, când cei doi ajunseseră la capătul purgatoriului lor şi fuseseră trimişi din nou în lumea de deasupra, Stanislas Bellanger găseşte puterea să exclame: “Pe cinstea mea, dar aceste băi nu sunt atât de rele precum par!”.
1837
- La 1837, Anatol Demidov, fostul soţ al Matildei Bonaparte, constata existenţa în Bucureşti a 436.000 locuitori de rând, 3.598 boieri şi 5.757 clienţi ai lor, 256 clerici, plus 137 călugări, 1.058 clienţi ai lor, 2.583 evrei, 1.795 sudiţi, cu toţii în 10.074 case, între care trei tipografii (17). (Tot el remarcă şi funcţionarea în oraş a Spitalului Pantelimon şi a spitalului doctorului Mayer (18).
1838
Cutremurul din 1838 le prăbuşeşte în parte. Aşa apare curtea, părăginită de tot, cu zidurile ce-i mai rămăseseră şi cu paraclisul domnesc în planurile maiorului rus Borroczyn de la jumătatea veacului al XIX-lea.
1839
- Pe la 1839, locul de staţie al birjelor era la Caraula ce mare, pe actualul amplasament al Palatului Telefoanelor, şi de aici se închiriau trăsuri pentru drumuri în afara oraşului, la Herăstrău sau mai departe, la mânăstiri.
- Într-o carte apărută în 1839 „Coup D’oeil sur la Valachie et la Moldavie”, Raoul Perrin spune despre București că avea 1.500 de străzi pline cu câini și 130.000 de locuitori.
- Sârbul Vuici, sosit la Bucureşti tot în 1839, dă aceeaşi cifră de 80.000 de locuitori (fără a include clericii) din care 2.500 evrei, deci mai puţin de jumătate decât în vremea lui Clausewitz şi foarte aproape de cifra consului britanic (interesant este că Vuici menţionează şi existenţa a doar două sinagogi, pe lângă cele 130 de biserici ortodoxe, una catolică, una luterană, una calvina şi una armeană din oraş).
- Doi călători scoţieni, în trecere şi ei prin Bucureşti în 1839, Andrew Bonar şi Robert McCheyne, misionari, de la ei ştim despre existenţa în oraş a şapte sinagogi aparţinând evreilor polonezi şi a unei frumoase sinagogi aparţinând celor spanioli, care sunt cei mai bogaţi şi mai influenţi din comunitate. Cifre mai exacte găsim într-un tabel pus la dispoziţie de George Florescu şi publicat de Iorga în cartea sa Istoria Bucureştilor, care indică un număr de 5166 evrei dintr-o populaţie totală de 58.791 locuitori (21).
1840
- Avem apoi Bucureştiul veacului al XlX-lea, circa 1840-1914, cu case în general mici, dar uneori şi case mari, somptuoase.
- De asemenea, trasurile luxoase, ca si cupeurile, erau folosite "cu abonament" de medicii care trebuiau sa se deplaseze la pacienti, dar si de demnitari, pe care muscalul ii astepta sa termine indatoririle administrative sau... mondene. Avem marturia unui inalt demnitar (Aga pe la 1840) care, avand un salariu de 1000 de lei, platea pentru un muscal, cu luna, 137 de lei. Cupeurile erau, pentru acele vremuri, ceea ce sunt astazi automobilele cu geamuri fumurii. Indragostitii care nu aveau nevoie a fi cunoscuti inchiriau cupeuri care sa-i poarte noaptea intreaga la sosea, imbratisati departe de ochii lumii si ai... sotilor. Spre dimineata, muscalii, inainte sa se retraga pe strada Birjarilor, mergeau in padurea Tunari, unde se rugau pentru pacatele lor si... ale altora.
La 1800, alimentarea cu apă a gospodăriei se făcea doar din trei „vaduri” localizate de-a lungul Dâmboviţei.
În Capitală, primele manifestări ale preocupărilor pentru buna desfășurare a circulaţiei datează de la începutul anilor 1800, încă din vremea domniei lui Caragea-Vodă. Domnitorul, adresându-se Vel-Spătarului, îi ordona acestuia să interzică circulaţia căruţelor care transportau lemne, fân și cherestea pe uliţele din preajma Podului Mogoșoaiei, toamna, când începeau ploile și noroaiele, indicându-se rute ocolitoare.
1801
În 1801 Bucureştiul a fost răvăşit de "Răscoala cârjaliilor", Prin mai 1801, în timpul domniei lui Alexandru Moruzi, invazia cârjaliilor (otomani) de peste Dunăre goneşte întreaga curte domnească şi oamenii cu stare afară din Bucureşti, la Braşov, lăsând oraşul în stăpânirea nimănui. Palatul domnesc rămâne pradă devastării. Atunci are loc faimosul episod, aspru pedepsit mai apoi, al cutreierării oraşului purtând tuiurile şi stindardele curţii de către ceata aşa-numiţilor "crai de Curtea Nouă", nişte pungaşi şi cerşetori care se adăposteau între acele ziduri, pe jumătate ruinate. Din epocă rămase şi zicala, concludentă pentru starea de decadenţă şi delăsare în care ajunseseră ambele curţi la acea vreme: "Pe la Curtea Vechia/ Te trăgeau câinii d-o ureche/ Pe la Curtea nouă/ Te trăgeau câinii d-amândouă"
- ,,Ceea ce mi-a atras îndeosebi atenția sînt bătătoare la ochi numeroasele echipagii de trăsuri ale boierilor bucureșteni. (…) Aceste trăsuri care au fost aduse în oraș de un întreprinzător negustor au aici mare valoare. Fără astfel de echipaje nu ești bine văzut și nici o soție a vreunui boier mai înstărit nu cutează a ieși pe jos în stradă…“, observa groful Batthyany Vineze, care trecea prin București la începutul lui 1801
1802
în 1802 Bucureştiul a fost răvăşit de un cutremur devastator, despre care specialiştii afirmă că ar fi avut peste opt grade. La scurtă vreme, altă nenorocire loveşte palatul domnesc. Cutremurul din anul 1802 avariază grav complexul domnesc de pe Dealul Spirii. Situaţia era într-atât de serioasă, că domnul Constantin Ipsilanti a fost nevoit să se mute în casele domneşti de la Mănăstirea Văcăreşti. Curtea nu este părăsită însă definitiv. Anumite încăperi erau folosite de divanul domnesc, care îşi ţinea întrunirile aici. Din această perioadă datează ultima descriere a curţii, încă funcţională, pe care o datorăm doamnei Reinhard. Cu ocazia audienţei pe care soţia domnului i-o acordă, călătoarea străină vizitează o parte din palatul domnesc. Este condusă mai întâi printr-o curte cu găini şi grajduri, de unde trece apoi prin nişte săli întunecoase, rău podite şi pline de slugi, spre odăile doamnei. Deloc impresionată, cum ne putem lesne închipui, remarcă doar prezenţa unor dotări modeste: perdele de calitate proastă şi câteva oglinzi. Tot cam pe atunci, domnul organizează o recepţie cam morbidă în cinstea generalului rus Miloradovici, care îi alungase pe otomani din Bucureşti. O privelişte grozavă: scara cea mare a palatului împodobită cu capetele celor învinşi, în care arnăuţii înfipseseră lumânări.
1804
Într-o dispoziţie de la 1804 se face referire la folosirea metalului în construcţii, pentru ca ulterior să se prevadă extinderea domeniului de utilizare a metalului, care putea fi folosit la învelitoare (alături de ceramică), la balcoane, parapete şi împrejmuirea proprietăţilor („grilajuri de fer”). Preocupările pentru plastica arhitecturală a cadrului construit, a faţadei sunt prezente, într-o măsură mai mare sau mai mică, în aproape toate actele normative.
- ,,Încă de acum 50 de ani – regimul domnilor fanarioți a atras acolo un comerț destul de însemnat și a răspândit un lux risipitor. În București sunt peste 2000 de trăsuri.“, nota într-un raport asupra Țării Românești, Jaubert, secretar al lui Napoleon și unul dintre primii observatori francezi trimiși la București în 1804.
- Numarul trasurilor de lux crescuse odata cu parcarea unor strazi din Batiste sau Icoanei, Baratiei etc. Se inregistra inghesuiala de trasuri, mai ales pe Lipscani si Podul Mogosoaiei, ceea ce a dus la necesitatea unor reglementari. Se stia chiar de un ordin dat de Alexandru Ipsilanti la 1804, care atragea atentia asupra pericolului de accidentari datorate "ingustimii ulitelor si marea grabire a vizitiilor". Dupa venirea lui Cuza si mai ales a printului Carol, se simtea nevoia unor reglementari prin lege ale transportului in Bucuresti.
1806-1812
În timpul Războiului Ruso-Turc (1806-1812), culorile sau „boielile”, cum li se spunea pe vremea aceea, erau în număr de cinci, respectiv: Roşu, Galben, Negru, Albastru şi Verde. Culoarea de Roşu, cu cea mai mică suprafaţă, includea centrul comercial şi o porţiune de pe malul drept al Dâmboviţei, fiind desfiinţată la începutul secolului al XX-lea, iar suprafaţa sa, asimilată de celelalte patru sectoare.
1807
Ulterior, curtea de la Mihai Vodă este treptat abandonată. În 1807, mai adăpostea, în camerele de jos, spitalul pentru soldaţii ruşi. Dar cum şi acestea se aflau într-o stare calamitată, fiind pline de igrasie, răniţii au fost mutaţi în casele vornicului Grigore Brâncoveanu, aflate în apropiere.
- Din 1807 s-a făcut despărţirea oraşului în cinci culori numite „vopseli” (ce au înlocuit vechile plăşi), suprafaţa actuală a Sectorului 1 fiind cuprinsă atunci în „vopseaua verde”.
1810-1811
În ce priveşte statisticile care ne-au rămas de la începutul secolului XIX încoace, conform catagrafiei întocmite pe unele sectoare de trupele ruseşti de ocupaţie, în anii 1810-1811, totalul locuitorilor Capitalei Ţării Româneşti este înregistrat la 24.041 suflete,
- Acest bancher George Meitani, împreună cu fratele său Ştefan, au iniţiat prin 1810 prima instituţie de tip bancar din Ţara Românească numită "Casa Meitani". Fraţii, înaintea războiului ruso-otoman din 1828-1829, s-au despărţit, Ştefan, care a rămas cu banca, dând faliment în preajma anului 1835, când s-a stins din viaţă.
1811
- Pe doctorii domnești, greci, poporul nu îndrăznea a-i chema, necunoscându-le limba. De la anul 1811, au început a veni doctori în Capitală;
1812
Incendiul din 1812 încheie istoria curţii domneşti. "La cinci dimineaţa un zgomot îngrozitor mă deşteptă fără veste. Crezui că se jefuia oraşul; o lumină orbitoare strălucea în camera mea. Dădui fuga la fereastră şi văzui, chiar în faţa mea, palatul prinţului Valahiei cuprins de flăcări. Aşezat pe o înălţime, el îmi amintea Vezuviul în mânie; torentele de flăcări care ieşeau din el ameninţau oraşul cu un incendiu general. […] Era lumină ca-n plină zi… Ceva mai târziu furăm informaţi că focul fusese astâmpărat, dar că Palatul şi cu tot ce conţinea fusese pradă flăcărilor". Este relatarea contelui francez Lagarde asupra ultimului incendiu, cel din decembrie 1812, care încheie brutal şi definitiv istoria Curţii Noi în calitate de curte domnească, pe care o arde până la temelii. Zidurile palatului rămân, totuşi, în picioare.
- În Capitală, primele manifestări ale preocupărilor pentru buna desfăşurare a circulaţiei datează de la începutul anilor 1800, încă din vremea domniei lui Caragea-Vodă. Domnitorul, adresându-se Vel-Spătarului, îi ordona acestuia să interzică circulaţia căruţelor care transportau lemne, fân şi cherestea pe uliţele din preajma Podului Mogoşoaiei, toamna, când începeau ploile şi noroaiele, indicându-se rute ocolitoare.
1812-1818
In perioada lui Ioan-voda Caragea (1812-1818) au aparut primele cluburi (se jucau jocuri de carti) si sali de baluri. In salile de bal se tineau „baluri dansante” (se dansa) si baluri mascate.
Balurile mascate se tineau de obicei in zilele de joi si duminica in resedintele boieresti. Cele mai renumite astfel de pretreceri erau cele de la hotelul printului Bibescu, balul mascat de la Opera, balul de la palatul Sutu si balul lui Ion Marghiloman.
1813-1814
Ciuma lui Caragea a fost o epidemie de ciumă bubonică ce a avut loc în Țara Românească în anii 1813-1814. Cele mai cumplite erau însă epidemiile, care şi-au făcut de cap încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. "Ciuma lui Caragea" a fost cumplită, iar în cursul ei au murit peste jumătate din cei 130.000 de locuitori ai oraşului. Caragea era unul şi acelaşi domn fanariot despre care s-a spus: "A adus ciuma şi au plecat precum lăcustele". Vorbe care vor să spună că la fuga sa de la tron a jefuit toată visteria ţării.
1814
- Luminatul pe timp de noapte al strazii se face la 1814 in timpul lui Voda Caragea, cand la fiecare sapte case se monteaza un felinar cu lumanari de seu.
- In 1814 Dinicu Golescu face un schimb de mosii si devine proprietarul acestei proprietati care avea 250 de pogoane. Aici isi ridica o casa mare, dotata cu turn de apa si acareturi (anexe) - Conacul de la Belvedere.
1816
- In 1816, doi cojocari cu stare si dare de mana au vandut blanuri la Viena dar rasplata a venit pe patru roti, sub forma unei calesti cu doi cai pe care au scos-o la vanzare. Cea mai potrivita publicitate era plimbarea pe Podul Mogosoaiei, de la Brancoveanu incoace. Domnita Ralu, mezina lui Voda Caragea nu si-a mai putut lua ochii de la ea asa ca domnitorul a sarit calul si a platit o avere negustorilor pentru hatarul fetei.
1818
Vedeți în istoria țării ce s-a petrecut în România de la anul 1800 până la 1818, și asta va fi îndestul ca să vă informeze pentru ce bieții boierii noștri, cu mitropolitul, au solicitat la țar să trimită oștirile sale ca să ne apere de rele<le>, ce țara suferea din cauza vrăjmașilor de fanarioți.
1820
- S-a văzut Grigorie Vodă Ghica călcând singur prăvăliile brutarilor celor mari, având cântarul (tereziile) cu el, în caleașcă, și vai brutarului aceluia ce îndrăznea să-și bată joc de public. De aceea, de la 1809 până la 1820 s-a vândut pâinea cu 8 parale ocaua și carnea 12 parale, de la 1820 până la 1830, 12 parale pâinea și 16 parale carnea, și, treptat, urcându-se, n-au trecut niciodată aceste două alimente, de a întâia trebuință a poporului, peste maximum de 25 de parale jimbla și 20 parale pâinea, iar carnea peste 50 parale maximum și 40 parale minimum. Iată dar folosul ce aducea cișniu și lipsa ce se aduce la toți săracii, acum, când comerțul acestor două articole s-a lăsat a fi liber.
1821
- In 1821 Tudor Vladimirescu il foloseste Conacul de la Belvedere ca inchisoare pt boierii bucuresteni care nu se alaturasera miscarii.
- In 1848 o parte a trupelor turcesti de ocupatie sunt cazarmate in Conacul de la Belvedere , iar dupa cateva luni va fi ocupat de trupele rusesti care vor produce mari pagube si distrugeri.
1822
- Abia sub Grigore Dimitrie Ghica, în 1822, negustorimea și boierimea au fost lăsate să-și facă trăsuri. Dacă la început numărul trăsurilor personale era redus, cu timpul, acest lucru avea să se schimbe.
1822-1828
- Grigore al IV-lea Ghica (1822-1828), primul domnitor pământean din Țara Românească după epoca fanariotă a inițiat o serie de lucrări edilitar-urbanistice: pavarea cu piatră a celor patru drumuri principale ale orașului (Podul Târgului de Afară, Podul Mogoșoaiei, Podul Calicilor și Podul Șerban Vodă), construirea de palate, biserici, cazărmi etc.
- In 1822, consulul Kreuchely face o descriere detaliată a oraşului. „Bucureştii – scrie el – cuprind 16.000 de case, inclusiv palatele boierilor mari, ca şi colibele oamenilor săraci... Din orice parte te apropii de oraş priveliştea este foarte plăcută, la timp de vară. Pare că priveşti o pădure zâmbitoare... un peisaj plăcut şi iluzia dispare cu totul când intri în oraş.”
- Eugène Jouve, ziarist francez, vine în Principate în vremea Războiului Crimeei. E dezamăgit de capitala Ţării Româneşti, considerând că „de-abia dacă poţi să numeşti oraş această îngrămădeală în formă de prăvălii bogate, de dugheni sărăcăcioase, de clădiri frumoase, de monumente, de grădini, de maidane şi de băltoace.”
- Astfel, la începutul secolului al XIX-lea, Calea Rahovei şi Calea Victoriei erau locuite de un mare număr de boieri, devenind aşadar un spaţiu compact al „mahalalei bogaţilor, al boierimii sau al privilegiaţilor urbani”, aşa cum arată Vintilă Mihăilescu. Succesiv, în aceste zone centrale au apărut şi o serie de construcţii: palate, reşedinţe, case de raport, apoi blocuri.
1823
- De altfel, până în anul 1823, doar boierimea avea dreptul de a se plimba în caleașcă.
- Poporul primea pe noul domn cu cea mai mare bucurie. Iată întinderea cortegiului văzut de mine, la 1823, la venirea lui Grigorie Vodă Ghica. Cortegiul intra în Capitală pe Podul Beilicului (Calea Șerban Vodă). El se începea cu marele aga, călare, cu amploiații săi; după aceasta urma corpul podarilor (saperi), ei aveau la spinare topoare, îmbrăcate în mușamale, și câte o bardă sau teslă la brâu.... După sosirea lui vodă la Palat, meterhaneaua se așează în spațioasa curte, care era pe locul astăzi al caselor Lahovari, până în prăvălia lui Reș giuvaergiul.
Venind Grigore Ghica, la anul 1823, își stabili palatul în monastirea Mihai Vodă și începu a-și clădi palat în Podul Mogoșoaiei, pe locul cumpărat de la Costache Ghica Bragadiru, căci el nu avea case până s-a făcut domn, sau până a venit din băjenia zaverei, de la Brașov, când a tras în palatul Episcopiei Râmnicului (astăzi Grădina Episcopiii și Ateneu). Numindu-l țara între cei trei candidați ce se trimiteau la Constantinopol, pentru a. alege sultanul Mahmud pe domn (ceilalți erau hatmanul Mihăiță Filipescu și căminarul Filip Lenș), sultanul l-a ales pe diânsul, în considerație că fuseseră mai mulți din familia lui pe tronul României și fiindcă îi plăcu chipul și ținuta sa frumoasă, însuși sultanul l-a numit domn, dându-i cabenița domnească, hangiarul, cuca, săgețile și 3 tuiuri din cele mari, numindu-l uci-tuilu pașa, adică pașă cu 3 tuiuri, ordonând pașilor să-l petreacă călare, cu alaiul împărătesc, până la conacul său, unde i s-au trimis în urmă daruri, cai, cu harnașamentele lor, cusute în fir de aur, și deosebit alți cai numiți tavlambași; cei dintâi cai erau neîncălecați încă de nimenea.
- până la anul 1823, când a venit Grigore Ghica domn, acest bun domn și părinte al țării desființă cu totul pedeapsa cu moartea, cu tăierea mâinilor, cu tăierea nasului; opri, de asemenea, întemnițarea faliților. Iată o anecdotă din acea vreme. Polcovnicul de poteră al județului Ilfov se întâlni cu niște tâlhari în pădurea Căldărușanilor, numită Vlăsia; luându-se cu ei la bătaie, i-a prins și, ca să-și arate bravura, a tăiat cu iataganul capul căpitanului de hoți; apoi își scrie pitacul (raportul) către marele spătar, înfipse căpățâna în sulița unui slujitor și-l trimise astfel în București, cu căpățâna în suliță, poruncindu-i să intre pe Podul Mogoșoaiei, să străbată podul și să o duc până la Spătărie. Când a sosit slujitorul în curtea spătarului, i se luă căpățâna, care fu trimisă la o biserică pentru îngropare. Aflând despre asta, vodă a trimes, pe dată, doi arnăuți ca să aducă pe polcovni cui de poteră de unde îl vor găsi. Când l-au adus, i-a zis:
— Nu ți-e rușine, om în toată firea, să faci una ca aceasta ? Cine ți-a dat voie, pezevenghiule, să trimeți căpățâna de om în suliță și să înspăimântezi lumea de pe toată întinderea podului ?
Regretatul domn, când a aflat de aceasta, a poruncit scoaterea din slujbă a boierului polcovnic de poteră, pecetluirea și trecerea lui în rândul budelor (trecerea la bir), polcovnicul a fost apoi îmbrăcat în haine țărănești și trimes la moșia lui.
1824
În 1824, în București sunt menționate în documente 1.515 prăvălii din care 255 erau „de frunte”, 489 „de mijloc” și 771 „de coadă”
- În cartea Din Bucureștii de ieri de George Potra este o referință la acest magazin: "in 1824 Iosef Marcus deschide pe strada Lipscani magazinul cu firma La globul verde. Aici se aduce, pentru prima data în București, mercerie din Occident. Fiul său, Isac Marcus, a continuat negoțul tatălui sau și a introdus vânzarea mărfurilor cu preț fix, fapt foarte curios pentru vremea aceea, dar care a contribuit la marea încredere ce-a oferit-o magazinul clientelei bogate"
- Consilierul delegaţiei daneze la Constantinopol, C. Clausewitz, a trecut prin București la data de 4 mai 1824, în drumul său spre Turcia, şi a rămas impresionat de numărul mare de trăsuri pe care le-a găsit aici. ,,Boierii trăiau în lux european cu trăsuri elegante, zugrăvite în multe culori sau chiar poleite; numai într-o singură duminică puteai număra vreo 5 sau 6.000 de echipaje plimbându-se pe Podul Mogoşoaiei.“, nota acesta în jurnalul său.
- Pentru bucureştenii începutului de veac al XIX-lea trăsurile reprezentau una dintre atracțiile mondene, după cum mărturisea Frederik Nyberg, ofițer în armata rusă de origine finlandeză. ,,Distracțiile publice nu există în afară de plimbarea generală cu trăsura între orele 6 și 9 după amiază. (…) Pentru străini și călători se găsesc trăsuri de piață care se pot închiria pe prețul de 3 piaștri (…). Să nu credeți că aceste trăsuri sunt rele – dimpotrivă – sînt echipaje frumoase din Viena, trase de 2 sau 4 cai. Așa încît pentru 3 piaștri ne-am plimbat o seară întreagă, închipuindu-mi că sînt un om bogat“, nota ofițerul într-o scrisoare adresată tatălui său, după o ședere de două săptămâni în Capitală.
1825
- Aşadar, în Capitală nu exista acum 112 ani ( notă: articolul a fost scris în anul 1937) nici o baie mai ca lumea. Un franţuz întreprinzător, cu numele de Lagarde, s'a gândit că ar fi o afacere deschiderea unei băi la Bucureşti. Şi s'a înfăţişat Divanului cu o petiţie prin care cerea voie să deschidă un stabiliment de băi, cu un „privilegiu de 20 de ani. Petiţia purta data Martie 1825. Domnitorul Grigore Ghica, probabil surprins şi el de această neobişnuită cerere, a însărcinat o comisiune de doctori să... refere „de sunt asemenea băi folositoare ¡a sănătatea omenirii".
La 2 Aprilie 1825, doi doctori au luat „plirforie" (informaţie) că băile sunt necesare. Şi astfel Lagarde a primit autorizaţia cu următoarele condiţii:
1) Stabilimentul va poseda 10 camere de băi în bună stare „cu uşi şi ferestre bune, cu pălimarul lor şi cu câte un pat de scânduri pentru odihnă, cu o mescioară şi cu o oglindă cu cele trebuincioase pentru gătire şi cu doua jgheaburi, care jgheaburi au să se păstreze curate şi adesea se vor schimba"
2) Doritorii de baie să afle „după gust, apă caldă sau rece, prin şuruburi".
In sfârşit, „anaforaua" mai prevedea şi monopolul: „să nu mai fie volnici alţii a mai deschide aci acest fel de băi".
Hrisovul acesta, care constitue lucru de seama pentru istoria civilizaţiei române, este subscris de către Postelnicul Mihalache Ghica, lordache Golescu, Scarlat Grădişteanu , D. Bibescu, legistul Nestor, marele logofăt Ion Fălcoianu şi Șt. Bălăceanu.
„Cu mare jalbă în proţap, pleacă Kir Stanciu , arendaşul băii de lângă casa Beilicului, adecă casa unde se găzduiau musafirii turci, din strada actuală Şerban Vodă, însoţit de toţi frecătorii băieşi şi de două babe cari - făceau aceeaşi meserie pentru cocoane". Bucureştenii, văzând atâta lume adunată, nu ştiau ce să creadă. „Răsmeriţă ! — spuneau unii negustori şi dedeau fuga să închidă tarabele. Atras de sgomotul mulţimii — ca întotdeauna grupului de iniţiativă s'ar fi adăogat şi haimanalele de pe uliţă, — Ghica Vodă s'a uitat in stradă, dar fără să priceapă mare lucru. Intrând în palat, invitat de Vodă, Kir Stanciu, patronul băii turceşti, se aruncă la picioarele Măriei Sale, sărutându-î, după obiceiul timpului, poalele anteriului.
Petiţia lui Stanciu spunea că „el şi băiaşii săi, cari au avut cinstea să îmbăieze pe toate paşalele turceşti până şi pe M. S. Vodă, când era numai boer, acum au să ajungă să cerşească pânea de toate zilele, pentrucă un păgân de franţuz a căpătat voie să facă baie ca la Viena“ Unguroaicele cele tinere ale lui musiu Lagarde vor f i mai pricepute decât băiaşele mele, ori săpunul meu cu miros de odogaci şi de trandafir, spală mai puţin bine decât ăl franţuzesc, făcut din seu de câne?“
Vodă scrise cu mâna lui pe jalba lui Kir Stanciu: „să nu se pricinuiască nicio zăticnire la celelalte băi din Bucureşti, unde merg oamenii de se spală de murdalîc, baia iui musiu Lagarde să fie numai pentru bolnavi".
1827
Societatea literară, aparuta in 1827 din inițiativa lui Ion Heliade Radulescu și a lui Dinicu Golescu, promova ideile iluministe: răspândirea școlii românești, înființarea unui teatru național, publicarea de gazete, de traduceri și de opere originale.
- La 1827, în domnia lui Grigorie Vodă Ghica, era o secetă teribilă, trei luni nu plouase, tocmai acele trei luni când se reclama de toată lumea ploaie; toți erau îngrijorați că vom rămânea de iarnă să flămânzim și vom fi siliți să mâncăm ghindă și coji de stejar coapte în cuptor și apoi trimise la moară să se facă făină; hrana asta o mai avuseseră românii și altă dată, când sta" câmpiile satelor albite de oasele vitelor moarte, din lipsa nutrețului.
A chemat bătrânul și bunul părinte al țării, Grigore Ghica, pe cuviosul și sfântul mitropolit Grigorie și l-a poftit ca să scoată pe Sfântul, într-o întinsă și îndelungată procesiune...., apoi, trecând podul de la Grozăvești, merserăm spre miazănoapte, unde astăzi e Gara de Nord, și, o minune ! când plecarăm de acolo, văzurăm un nor măricel, care venea dinspre nord, iar când sosirăm în capul Podului Mogoșoaiei (Calea Victoriei), începu o ploaie torențială; vodă și boierii și toți ceilalți furăm udați până la piele, eram ca muiați în găleți de apă, însă nimeni nu se grăbea. Această ploaie, cu oarecări întreruperi, a ținut trei zile.
1828
Domnitorul Ghica este înlăturat iar la 16 mai 1828 (venind rușii în țară, la 1828 aprilie, vodă Ghica a plecat cu toată casa sa civilă și militară la orașul Câmpina, căci așa cerea politica, să-l nu-l găsească invaziunea pe tron.) trupe rusești conduse de generalul Roth intră în Capitală; potrivit Tratatului de la Adrianopol, principatele dunărene rămân drept gaj sub ocupație și administrație rusească până la achitarea despăgubirilor de război către Imperiul Otoman. În timpul administrației rusești condusă de generalul Pavel Kiseleff intră în vigoare Regulamentul Organic. Având reședința la București, Kiseleff se implică în viața orașului: impune carantina în oraș pentru stoparea ciumei și a holerei, mărește numărul de medici, numește o „Comisie într-adins pentru înfrumusețarea și îndreptarea Poliției”, elaborează „Regulamentul de înfrumusețare a orașului”.
- Plecarea lui vodă Ghica la Câmpina a fost o jale în toată Capitala, care pierduse pe domnitorul cel blând, cel milostiv, pe părintele săracilor, pe înfrumusețătorul Capitalei; el apucase a așterne stradele Capitalei cu poduri de piatră, a face frumosul alei de petrecere la moșia sa Colintina, a pune mitropolit pe preacuviosul Grigorie, în fine, el fu domnul veacului de aur. La plecare, a fost întâmpinat, la bariera Mogoșoaia, de Costache Cornescu și Alecu Filipescu Drăjneanu, cu 2 cete de vânători călări, a Cornescului de la Cornești și a Drăjneanului de la Drajna; aceste cete, împreună cu garda domnească de arnăuți, sub tufecci bașa Iancu Negrescu, l-au condus până în Câmpina, poposind ziua întâia la monastirea Târgșor și a doua zi ajungând la Câmpina.
- Primele mijloace de transport publice au fost aduse de moscoviții care au ajuns în București odată cu armata rusă, în anul 1828. Deoarece ofițerii ruși nu agreau să meargă pe jos, muscalii au scos primele trăsuri de piață, pe care aceștia le numeau ,,birje“ (traducerea cuvântului rus ,,bursa“, care înseamnă piață – n.r.).
- Cronicarii Bucurestilor au scris despre aceasta ciudata, dar respectata breasla, care a dominat un secol transportul de lux al Capitalei. Se spunea despre ei ca venisera in Bucuresti odata cu trupele rusesti, la 1828, si scosesera primele trasuri pe piata pentru a-i servi pe ofiterii rusi care nu catadicseau sa umble prin noroaiele de pe Podul Mogosoaiei sau de pe strazile laturalnice, ce pe timp de ploaie si mai ales toamna deveneau cu greu circulabile. Si tot prin acesti ofiteri pretentiosi vine si denumirea de birja. Denumirea este luata din cuvantul "birja" care in ruseste inseamna "bursa". Si cum la Petersburg musteriii erau asteptati in Piata Bursei, in romaneste s-a inradacinat pentru mijlocul de transport numele de "birja". Si asa a ramas. Ca dovada, si in secolul XX, cand birjele au devenit tot mai putin folosite, in Bucuresti exista o strada care purta numele de Strada Birjarilor.
De ce nu s-au facut pescari sau crescatori de albine ca fratii lor lipoveni este o intrebare care nu si-a gasit raspunsul. Lipovenii erau tarani rusi care nu se supusesera ordinului categoric al tarului Nicolae I de a-si tunde barbile. Pentru ca puteau sa-si piarda barba, purtata cu mare fala in Rusia, prin chinuri groaznice (smulgerea fir cu fir), taranii au luat calea pribegiei, gasind in Delta Dunarii un loc primitor si, mai ales, toleranta. Venirea muscalilor in Tara Romaneasca ar putea fi un raspuns, fara pretentia unui adevar intreg. Muscalii scopiti veneau din Rusia si erau membrii unei secte religioase urmarite si supuse pogromurilor, intr-o tara care nu tolera abaterile de la canoanele religiei pravoslavnice.
- Istoricul Gh. Crutescu, in cartea sa despre Podul Mogosoaiei scrie: "Asupriti, batjocoriti, scopitii au inceput sa-si caute adapost pe la straini si unii l-au gasit in Moldova, unde carmuirea era mai toleranta. Astfel s-au asezat mai intai la Iasi, inca de inceputul veacului (XIX), de unde au trecut la Bucuresti ceva mai tarziu (1828)". O statistica a vremii stabileste ca in Bucuresti traiau 160 de barbati si 60 de femei. Barbatii erau "muscali", indeletnicindu-se cu transportul de lux. Termenul de muscali aplicat birjarilor care conduceau trasuri simandicoase si care erau la dispozitia unor boieri sau demnitari este impropriu aplicat acestor oameni. Mihail Sadoveanu, in "Scrieri basarabene", asimileaza termenul de muscali sau moscali cu cel de soldat din regimentele moscovite venite sub forma de ocupanti in Moldova.
- De altfel, până în anul 1823, doar boierimea avea dreptul de a se plimba în caleașcă. Schimbarea s-a produs odată cu apariția birjelor și a trăsurilor „de piață” prin 1828, odată cu venirea armatei rusești, ai căror ofițeri obișnuiau să se plimbe cu trăsuri închiriate. Acestea erau un fel de trăsuri-taxiuri ce făceau curse contra cost și erau numite „de piață” pentru a le deosebi de trăsurile private, de casă, ce erau doar pentru uzul personal al unui boier.
- Dar să mai dăm cuvântul unui călător străin, A.I. Veltman, care a vizitat Bucureştii pe la 1828-29: „Fost-aţi dumneavoastră la Bucureşti ? Nu ! Îmi pare foarte rău. Ce oraş, şi ce femei sunt la Bucureşti. De veţi intra în Bucureşti pe la Herăstrău, pe uliţa Mogoşoaiei, seara, la 8-a ceasuri o să vă umple de mirare sirul caleştilor, cu hamurile strălucite, cu arnăuţi la scară şi cu cucoanele împopoţonate ca la Paris". Aşadar, belşug, lux şi culoare, într-un oraş care se aude zilnic îndemnul: „La bulivard, birjar! Concluzia: Bucureştiul e un oraş diferit de altele, un puzle pestriţ şi eclectic, un amestec de balcanism, verdeaţă şi picanterii bizantine, crescut pe o generoasă porţiune neoclasică şi electică, ivit pe un trunchi mitologic din care emană, discret, o aromă înalt metafizică.
1830
Casele „mai de soi” au apărut în jurul anilor 1830, atunci când boierii au început să angajeze arhitecţi francezi pentru a clădi locuinţe moderne, la oraş.
- Arhitectul Royer scria la 1830 despre prostul pavaj: "Si chiar nu este rar sa vezi cum aceste scanduri, prost legate intre ele, arunca pe trecatori sus in aer si, cazand, ii stropesc cu o ploaie de noroi negricios si mirositor".
Din 1830 în 1860, veniturile comunale proveneau din accize, din amenzi, din închirierea pieţelor, din taxa pe greutăţi şi măsuri, din dijme şi din venitul jocurilor de cărţi al căror monopol îl deţinea primăria. Comuna primea în plus o subvenţie de la stat pentru pavarea străzilor.
1831
O altă minune s-a făcut la 1831, fiind președinte al Divanurilor Valahiei și Moldaviei generalul Kiseleff, când se ivi atunci teribila epidemie a holerii și fugiră toți boierii din București pe la moșiile lor, iar Capitala rămase pustie. Atunci, din ordinul generalului Kiseleff, pornirăm din Craiova, Regimentul I de Infanterie, ca să ocolim Bucureștii cu strejile noastre; sosirăm în 10 zile, zdraveni, sănătoși și traserăm drept la Belvederea lui Dinicu Golescu, astăzi moșia dlui Grant, lângă Gara de Nord.Acolo a venit generalul Kiseleff, călare, cu suita sa, de ne-a inspectat și ne-a băgat în niște balagane făcute din trestie și în niște corturi de pânză, date nouă de oștirea rusească. Intrând pe barieră și venind pe pod până la Sfântul Ioan, jur că nu am văzut suflet de om, decât un cerșetor olog, ce sta pe o tarabă în Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei), în fața podului de lângă Sf.Vasile. Iar la toate curțile boierești erau porțile închise, ferestrele caselor deschise și în mijlocul curților se ridica fum gros și întunecos de la gunoaiele grajdurilor, cărora li se dăduseră foc, după ordin. O, minune! pe la 10 octombrie a scăzut repede numărul morților,... De altfel, pe vremurile acelea nu exista nici un doctor în București, afară de doctorii curților domnești, în care publicul nu avea încredere ca să-i cheme, căci erau greci din Fanar și cu totul străini de limba românilor.
1831-1832
Primele date referitoare la numărul de locuitori şi de case rezultă din recensăminte şi catagrafii, începând de la sfârşitul secolului XVIII, între care cea din 1798 indică 6.006 case. În 1831, când are loc primul recensământ realizat după criterii ştiinţifice, sunt înregistrate 9.342 de case. Numărul de locuitori 65.000 în 1831.
- Recensământul organizat în 1831 menţionează un total al locuitorilor bucureşteni de 58.794; dacă adăugăm populaţia flotantă cifra atinge 70.000.
- Modernizarea oraşului reclamă organizarea acestuia după un plan. Progresele devin evidente. Străzile sunt pietruite, într-un ritm mai accentuat decât în perioada anterioară. Se amenajează noi pieţe şi o serie de grădini publice. O nouă organizare administrativă a fost realizată în timpul funcţionării Regulamentului Organic. Bucureştenii îşi administrau oraşul prin reprezentanţi aleşi de ei. În noiembrie 1831, s-a format primul „sfat orăşenesc”, compus din cinci „mădulari” (membri), fiecare cu atribuţii precise, iar la 2 decembrie 1832, prin „ofisul” dat de generalul Pavel D. Kiseleff, în timpul administraţiei militare ruse (1829-1834) se validează proiectul pentru administraţia orăşenească care devine lege. Sfatul orăşenesc decidea, astfel, înfiinţarea „Casei sfatului” sau a „magistratului”.
1832
- Abia dupa 1832, sub domnia lui Grigore Ghica, se fac primele incercari de pavare cu piatra
Denumirea „cofetarie” provine de la un cuvant din limba veche romaneasca- „cofeturi”, insemnand bomboane, zaharicale. De asemenea, cuvantul „prajitura” este un termen specific romanesc. In secolul XIX existau 3 feluri de cofetarii: venetiene, nemtesti si turcesti.
In anul 1832 existau 15 cofetarii in Bucuresti, cele mai cunoscute se aflau pe Podul Mogosoaia, acestea servind serbeturi si inghetate cu renume. Cofetariile scoteau in ulita pe timpul verii circa 20 de mese cu scaune.
Cu toate ca ei erau mari maestrii in ceea ce priveste dulciurile, francezii aveau numai cuvinte de lauda cu privire la delicatesele cu specific romanesc din Micul Paris.
1834
În 1834 s-a introdus nomenclatura oficială a străzilor Capitalei, străzile se lărgesc, sunt pavate și dotate cu canalizare.
1834-39
- Adrien-Louis Cochelet e uimit de obstinaţia românilor pentru limba franceză, fost agent şi consul general al Franţei în Ţara Românească şi Moldova – între anii 1834-1839 – Adrien-Louis Cochelet venea în Răsăritul Europei după 7 ani de diplomaţie în Brazilia, Mexic şi Portugalia; Intrarea în Bucureşti, după călătoria printr-o Valahie copleşită de iarnă, avea să-l ia prin surprindere pe Cochelet. “Era într-o duminică, pe la ora plimbării, când o mulţime de trăsuri vieneze străbăteau, în ambele sensuri, străzile murdare; trăsurile erau pline de femei frumoase şi tinere, îmbrăcate elegant, după moda pariziană (...). Doamnele erau însoţite de numeroşi tineri, şi ei în haine europene. Te puteai crede într-o mare capitală europeană, dacă n-ar fi fost atât de şocant contrastul între lux şi mizerie. Diplomatul Adrien-Louis Cochelet, după ce merge la Palat, să se înfăţişeze Prinţului Alexandru Ghica, primeşte apoi în locuinţa consulară lungul şir de demnitari valahi. E uimit din nou de hainele moderne ale acestora – deşi remarcă şi câţiva membri ai divanului “care purtau încă, cu mare demnitate, vechiul şi impunătorul costum valah” – dar mai ales e încântat “la culme” de aleasa limbă franceză pe care o stăpânesc şi să-i audă “vorbind despre Franţa ca şi cum ar fi fost cu toţii acolo”. E abia începutul unui şir de uluiri care avea să-l aştepte în perioada petrecută în principatele române, între care primii trei ani la Bucureşti şi următorul la Iaşi. ” Revine însă, ca un lait-motiv, obstinaţia românilor pentru limba franceză: “Ea îşi exercită forţa mai ales la Bucureşti, la Colegiul Sfântul Sava, frecventat de peste 500 de elevi, unde programul studiilor prevede şase clase de câte cinci ore în limba franceză, urmate de aproape toţi tinerii, cu excepţia odraslelor de boieri care sunt crescute la Paris sau în familie de către institutori francezi. Nu există nici un oraş în Europa, nici chiar Varşovia sau Petersburg, unde limba franceză, care este peste tot cea a înaltei societăţi, să aibă o circulaţie atât de largă ca la Bucureşti”.
- După ce devine capitală, Bucureştiul începe să se dezvolte ca zonă urbană şi să înflorească. În cartea sa, Bucureştiul vechiului Regat, George Costescu susţinea că numărul locuitorilor capitalei creştea seminificativă de la an la an şi ca urmare a acestui lucru, oraşul se extindea cuprinzând din ce în ce mai multe aşezări. Mai exact, se pare că dacă în vremea lui Alexandru Vodă Ipsilant, în 1774, existau 16 mahalale, în timpul lui Alexandru Ghica-Vodă (1807-1857), oraşul cuprindea 78 de mahalale.
1835
- Helmuth von Moltke (1800-1891), viitorul mareşal al armatei prusace, trece prin Bucureşti spre Istambul în anul 1835. Majoritatea impresiilor de călătorie le lasă într-o serie de scrisori în care povesteşte drumul spre capitala Imperiului Otoman: „Eşti surprins să găseşti în acest pustiu al Ţării Româneşti un oraş ca Bucureştii cu aproape 100.000 de locuitori. La Bucureşti sunt palate, societăţi şi vizite, teatre, modiste, ziare şi trăsuri de lux; dar cum ai pus piciorul afară din oraş recazi în barbarie... La Bucureşti se văd cele mai păcătoase cocioabe pe lângă palatele în stilul cel mai modern şi bisericile cu arhitectură bizantină; cea mai amarnică sărăcie domneşte alături de luxul cel mai extravagant. Asia şi Europa par să se întâlnească în acest oraş.”
1836
- ,,La București nu mergi pe jos, te sui numai în trăsură, picioarele sunt un lux, iar trăsura un lucru necesar“, nota în 1836 scriitorul francez Saint Marc Girardin.
- În 1836, medicul german Ernst Anton Quitymann traversează Ţările româneşti, despre Bucureşti menţionând că „din depărtare, această întindere şi numeroasele turnuri şi clopotniţele bisericilor îţi fac o impresie măreaţă, care, însă, după o cunoaştere mai apropiată se pierde.”
- Băile valahe! N-a mai rămas nici urmă din aceste tainice aşezăminte care făceau parte, cândva, din viaţa cotidiană a oraşului. Le aducem însă în lumina difuză a teraselor bucureştene de fiţe din paginile scrise cândva de un călător – Stanislas Bellanger, un franţuz care s-a ivit pentru prima dată pe malurile Dâmboviţei pe la 1836, când venise să regleze nişte chestiuni juridice, ca moştenitor al unchiului său, un oarecare Parrent, fost consul al Franţei la Bucureşti. Iorga însuşi îl citează pe francez, care adună în trei cărţi paginile lui de memorii valahe. Din cea de a treia, “Le Keroutza” (Căruţa), publicată la Paris, în 1846, în două volume, cităm şi noi.
- “La Bucureşti, vei întâlni două feluri de băi: turceşti şi valahe. Despre faima celor din urmă aveam să-nţeleg, pentru că am fost conduşi acolo. Acele băi sunt situate în cartierul de-i zice Lipscani, unul dintre cele mai urâte ale oraşului, iar clădirea în care se află este asemeni unui stup uriaş. I-am dat ocol de trei ori, fără a-i descoperi intrarea, după care l-am întrebat pe dl G. pe unde se poate intra. Mi-a indicat o trapă la nivelul pământului, care semăna cu acelea care astupă intrarea dinspre stradă a pivniţelor în orăşelele noastre de provincie. Am fost uimit, dar nu mi s-a părut imposibil să fie aşa. Mi-am amintit că orientalii preţuiesc mai puţin forma şi mai mult fondul, că nu sunt interesaţi de faţadele locuinţelor lor, dar că sunt atenţi la interioare, plăcându-le desfătările tainice; mi-am amintit şi că-n ciuda ţinutei lor neglijente, toarnă pe ei şipuri de balsamuri şi parfum”.
- “... ne-am trezit în mjlocul unei săli rotunde, cu o circumferinţă de 30 de metri, cu pardoseală de marmură albă şi pereţi de marmură roz stropită cu albastru; încăperea avea, de jur împrejur, un divan înalt, cu perne moi şi comode. (...) Opt stâlpi de granit susţineau bolta amplă şi din fiecare dintre aceşti stâlpi se ivea câte un robinet de alamă din care curgea apă caldă, la diferite temperaturi, în bazinul de marmură gri. Mai mulţi băieşi, întinşi pe divan, aţipiseră, asemeni unor judecători la vremea audienţelor sau ca deputaţii la cameră.” Totul se-ntâmpla într-o lumină difuză, care abia reuşea să spargă aerul în care pluteau aburi groşi.
- Scoborârea franţuzului în baia valahă de pe Lipscani ar putea fi asemuită, dacă lecturezi câteva paragrafe mai încolo, cu o călătorie la porţile Tartarului.
Dezbrăcaţi de mâinile dibace ale băieşilor. Înfăşuraţi în cearşafuri albe şi cu turbane aşezate pe creştete, franţuzul şi călăuza lui, dl G., intră în încăperile de sub pământ, care sunt din ce în ce mai fierbinţi. “...am trecut într-o a doua cameră, mai mare ca prima, dar cu boltă identică, unde se aflau trei cochilii mari de scoică, în care curgea, printr-o ţeavă, o apă şi mai caldă, care umplea aerul de aburi denşi şi fierbinţi, încât simţeam cum încep a mă sufoca. După zece minute care mie mi s-a părut că au trecut ca un veac, unul dintre băieşi a deschis uşa spre o a treia încăpere, în care, fără nici o vorbă, m-a împins brusc. (...) Acest cabinet era un cuptor încins! Simţeam că iau foc! Voiam să plâng, dar lacrimile se uscau, vocea se stingea în gâtlej, capul se învârteau, picioarele se înmuiară şi mă cuprinse leşinul...”
- Descrierea straniului supliciu continuă la fel de fascinant, pe încă vreo câteva pagini, semn că, măcar mai târziu, rememorându-le, trăirile de atunci nu însemnaseră numai biciuire a simţurilor, ci şi voluptate – imposibil de înţeles de către un occidental, chiar şi atunci când o trăieşte din plin. Ceva mai târziu, când cei doi ajunseseră la capătul purgatoriului lor şi fuseseră trimişi din nou în lumea de deasupra, Stanislas Bellanger găseşte puterea să exclame: “Pe cinstea mea, dar aceste băi nu sunt atât de rele precum par!”.
1837
- La 1837, Anatol Demidov, fostul soţ al Matildei Bonaparte, constata existenţa în Bucureşti a 436.000 locuitori de rând, 3.598 boieri şi 5.757 clienţi ai lor, 256 clerici, plus 137 călugări, 1.058 clienţi ai lor, 2.583 evrei, 1.795 sudiţi, cu toţii în 10.074 case, între care trei tipografii (17). (Tot el remarcă şi funcţionarea în oraş a Spitalului Pantelimon şi a spitalului doctorului Mayer (18).
1838
Cutremurul din 1838 le prăbuşeşte în parte. Aşa apare curtea, părăginită de tot, cu zidurile ce-i mai rămăseseră şi cu paraclisul domnesc în planurile maiorului rus Borroczyn de la jumătatea veacului al XIX-lea.
1839
- Pe la 1839, locul de staţie al birjelor era la Caraula ce mare, pe actualul amplasament al Palatului Telefoanelor, şi de aici se închiriau trăsuri pentru drumuri în afara oraşului, la Herăstrău sau mai departe, la mânăstiri.
- Într-o carte apărută în 1839 „Coup D’oeil sur la Valachie et la Moldavie”, Raoul Perrin spune despre București că avea 1.500 de străzi pline cu câini și 130.000 de locuitori.
- Sârbul Vuici, sosit la Bucureşti tot în 1839, dă aceeaşi cifră de 80.000 de locuitori (fără a include clericii) din care 2.500 evrei, deci mai puţin de jumătate decât în vremea lui Clausewitz şi foarte aproape de cifra consului britanic (interesant este că Vuici menţionează şi existenţa a doar două sinagogi, pe lângă cele 130 de biserici ortodoxe, una catolică, una luterană, una calvina şi una armeană din oraş).
- Doi călători scoţieni, în trecere şi ei prin Bucureşti în 1839, Andrew Bonar şi Robert McCheyne, misionari, de la ei ştim despre existenţa în oraş a şapte sinagogi aparţinând evreilor polonezi şi a unei frumoase sinagogi aparţinând celor spanioli, care sunt cei mai bogaţi şi mai influenţi din comunitate. Cifre mai exacte găsim într-un tabel pus la dispoziţie de George Florescu şi publicat de Iorga în cartea sa Istoria Bucureştilor, care indică un număr de 5166 evrei dintr-o populaţie totală de 58.791 locuitori (21).
1840
- Avem apoi Bucureştiul veacului al XlX-lea, circa 1840-1914, cu case în general mici, dar uneori şi case mari, somptuoase.
- De asemenea, trasurile luxoase, ca si cupeurile, erau folosite "cu abonament" de medicii care trebuiau sa se deplaseze la pacienti, dar si de demnitari, pe care muscalul ii astepta sa termine indatoririle administrative sau... mondene. Avem marturia unui inalt demnitar (Aga pe la 1840) care, avand un salariu de 1000 de lei, platea pentru un muscal, cu luna, 137 de lei. Cupeurile erau, pentru acele vremuri, ceea ce sunt astazi automobilele cu geamuri fumurii. Indragostitii care nu aveau nevoie a fi cunoscuti inchiriau cupeuri care sa-i poarte noaptea intreaga la sosea, imbratisati departe de ochii lumii si ai... sotilor. Spre dimineata, muscalii, inainte sa se retraga pe strada Birjarilor, mergeau in padurea Tunari, unde se rugau pentru pacatele lor si... ale altora.