BUCURESTI 1920 - 1939
- Potrivit unei note autobiografice, scrisă în 1952 şi aflată la Arhivele Naţionale, la Moineşti, Gheorghe Gheorghiu-Dej e montator de maşini şi aparate electrice în perioada 1919-1920. Practică aceeaşi meserie şi la Societatea de tramvaie din Galaţi, însă acolo reuşeşte şi pe plan social: se înscrie în sindicat şi participă la o grevă generală.
- Teatrul Modern a ars în 1920 iar la sfârșitul anului 1938 clădirile dinspre strada Doamnei au fost expropriate prin decret regal pentru construcția noului palat al BNR, construcție care a început în 1940.
1920-1934
- În intervalul 1920-1934 se ridică în capitala 29.518 clădiri, maximul fiind atins în anul 1928, cu 3.484 de clădiri construite. Se construieşte nouă clădire a Universităţii, Academia Romana îşi construieşte noi săli, un depozit modern de cărţi şi periodice cu şase niveluri.
1921
- La o razie în august 1921, din 108 femei duse la arestul de la Poliţia Capitalei, 73 erau prostituate cu condicuţă, iar restul, clandestine, dintre care opt, urmărite pentru diferite infracţiuni. Dintre toate, 41 au fost duse la Secţia specială de la Colentina pentru ,,boli lumeşti''.
- În 1921 începe o nouă perioada de dezvoltare a instituţiei, iar STB a ajuns astfel cea mai importantă societate de transport public din ţară.
- Autobuzul. Primele autobuze din Bucureşti au apărut în 1921, maşinile fiind proprietatea unei mici întreprinderi particulare. Nu au avut însă viaţă lungă, în marea parte din cauza concurenţei tramvaiului. Totuşi, autobuzele au început să circule, pe trasee neacoperite de reţeaua de tramvaie. Numărul autobuzelor a crescut în preajma anului 1930.
Numai că privaţii au ales să îşi bată joc de oameni, pentru a-şi mări profiturile: călătorii erau îngrămădiţi în maşini, condiţiile de igienă erau groaznice, iar şoferii lucrau de la 5 dimineaţa la 11 noaptea, pentru un salariu mizerabil. Pusă în faţa acestei situaţii, municipalitatea a decis: autobuzele vor fi administrate de Societatea Comunală a Tramvaielor Bucureşti. Situaţia nu s-a îmbunătăţit însă simţitor, pentru pasageri.
- Evoluţia procesului de industrializare a oraşului Bucureşti face ca în oraş să existe, în 1921, 146 de fabrici mari, iar în 1922 numărul lor să ajungă la 332. Industria bucureşteană a avut tendinţa să se grupeze după linia fostelor forturi militare, construită între anii 1870-1880. Rețeaua de forturi era compusă din 18 buncăre şi baterii de tunuri, construite după planurile unui arhitect militar belgian, şi erau unite de o şosea şi de o cale ferată de aproximativ 70 de kilometri în circumferinţă.
1922
- Chiar dacă în acele vremuri maşinile nu atingeau viteze ameţitoare ca astăzi, un român a pus bazele automobilului aerodinamic. Este drept că Mihai Persu şi creatia lui erau privite cu suspiciune, în perioada interbelică. „În 1922, în Germania, a abrevetat "automobilul aerodinamic cu roţile înlăuntru caroseriei" pentru că până atunci automobilele erau nişte vehicule antierodinamice cu suprafeţe frontale foarte mari şi aripi exterioare cu roţi mari care consumau foarte multă putere”, spune Nicu Dumitrache.
Cu acest automobil, Persu a circulat peste 120.000 de kilometri.
- 16 aprilie 1922: prin semnarea Tratatului de la Rapallo, Germania recunoaste Rusia sovietica. Totodata Germania renunta conform art. 2 al tratatului la orice pretentie de despagubire impotriva Rusiei (Atentie: pretentii admise la Brest-Litowsk si anulate ulterior de Aliati) cu conditia ca nici Rusia sa nu despagubeasca tari terte pentru confiscarile si nationalizarile pe urma revolutiei din Rusia.Reamintim ca, initial, Romania a pierdut controlul asupra Tezaurului aflat initial la Moscova in urma sechestrarii acestuia de catre regimul instaurat de Lenin. Dupa ce tot Germania ar fi trebuit conform tratatelor in vigoare (Tratatul de la Versailles) sa despagubeasca Rusia cu aurul 93.540 kg aur primit dupa Brest-Litowsk, tot Germania indirect renunta conditionat la pretentii de despagubire din partea Rusiei pentru averile confiscate de catre Rusia tarista si bolsevica. Deoarece cele mai mari plasamente de capital din Rusia erau germane, firesc ca Rusia nu ar fi intentionat sa ne restituie tezaurul si sa se oblige din nou la plata fata de Germania cu sumele fabuloase stabilite la Brest-Litowsk. Mai multi delegati ai statelor participante, printre care si Bratianu, condamna acest tratat pentru ca favorizeaza Rusia. A platit cumva Lenin pentru prietenia ruso-germana cu aurul romanesc? Toamna lui 1941: Armata a 4-a a Maresalului Ion Antonescu, unul dintre cei mai inversunati adversari ai Sovietelor, ajunge dincolo de Nistru, pana la Odessa, insa nu scoate nici un cuvant despre restituirea Tezaurului de catre Moscova.
1922-1928
Începând cu 1922, numărul clădirilor realizate anual ajunge să depăşească, în general, cifra de 2.000, cu un vârf în 1928 de 3.205 clădiri construite.
1924
Casele conspirative nu sunt o invenție a mișcării comuniste românești. Adeseori, bolşevicii se foloseau de sediile temporare clandestine pentru a scăpa de supravegherea Ohranei ţariste. De asemenea, conceptul a fost utilizat pe scară largă de serviciile de informaţii europene pe întreaga durată a Secolului XX, inclusiv de Siguranţa şi Securitatea românească, însă cu o destinaţie diferită: asigurarea unui mediu discret, intim, care să poată mijloci întrevederile discrete dintre agenţii informatori şi ofiţerii de legătură. În privinţa mişcării comuniste, păstrarea secretului de partid şi al conspirativităţii acţiunilor sale a fost o preocupare constantă a liderilor partidului, începând cu anul 1924 (momentul în care activităţile comuniste au fost scoase în afara legii).
1925
Până la 1925 a existat un sector central al oraşului, numit în vechime „Culoarea de Roşu”. Acest sector includea, într-o formă circulară, aproape toată zona veche a oraşului. În interiorul său se concentraseră cele mai puternice bănci şi instituţii financiare precum Bursa de Mărfuri, Banca Naţională, CEC.
Acest sector dispare în anul 1925, fiind împărţit între sectoarele care-l înconjurau. Oraşului de azi îi lipseşte acest nucleu financiar. Aşadar, „Culoarea de Roşu” ar fi bine-venită în peisajul administrativ contemporan al oraşului şi ar putea fi zona administrată exclusiv de către viitorul guvernator. Pentru că aici sunt foarte multe zone protejate şi părţi de oraş care trebuie restaurate şi conservate.
- 1925-1926. Imobilul Societaţii Politehnica – Sediul AGIR, în stil neoromânesc. Una dintre primele clădiri bucureştene pentru birouri, săli pentru conferinţe şi întruniri, bibliotecă, club. Arhitect Petre Antonescu, inginer Emil Prager.
1926
Prin Legea Municipiului București din 1 martie 1926, intrată în vigoare în 1927, Capitala a fost împărţită în patru sectoare, fiecare având primarul și consiliul său. Parlamentul din acea perioadă a considerat în mod just că un oraș de peste 600.000 de locuitori poate fi administrat eficient doar dacă o parte din atribuţii sunt transferate către autorităţile sectoarelor.
- După primul război mondial, pentru o mai bună conducere a treburilor oraşului Bucureşti, a cărui administraţie devenea din ce în ce mai complexă, s-a simţit nevoia unei legi de unificare administrativă, care lege a fost elaborată în februarie 1926, cu denumirea de “Legea de organizare a Municipiului Bucureşti”. Prin acest act normativ, opera lui Ionel I.C. Brătianu, la l martie 1926, asistăm la împărţirea administrativ teritorială a Municipiului Bucureşti în 4 sectoare, fiecare sector urmând a fi condus de un consiliu comunal cuprins din 12 consilieri aleşi, 7 consilieri de drept, 2 consilieri cooptaţi şi 4 consilieri supleanţi. De fapt, Bucureştiul a fost împărţit în patru „culori” administrative: Sectorul I Galben (părţi din sectorul I şi sectorul II de azi), Sectorul II Negru (astăzi Sectorul III şi părţi din actualul Sector IV), Sectorul III Albastru (astăzi părţi din Sectorul IV şi V) şi sectorul IV Verde (astăzi Sectorul I). Sectoarele, potrivit legii, “erau persoane morale, aflate sub tutela Municipiului, însă cu bugete pe care le întocmesc, votează şi realizează singure, dispunând de autonomie locală”. Consiliul comunal alegea primarul de sector şi pe cele două ajutoare.
- Aşadar, Sectorul IV Verde, Sectorul l de astăzi, a luat fiinţă în baza Legii de organizare a Municipiului Bucureşti”, la 1 martie 1926, când primar al Bucureştilor era Dr. Emil I. Costinescu, devenit apoi Ministru al Industriei şi Comerţului. Pentru început, toate aceste primării de sector erau puse sub conducerea Primăriei centrale a Muni- cipiului. Între 1-17 martie 1926, Primăria „de Verde” a fost condusă de un consiliu comunal format din: 12 consilieri aleşi; 7 consilieri de drept; 2 consilieri cooptaţi şi 4 consilieri supleanţi. Printre primii consilieri aleşi îl avem şi pe doctorul Mina Minovici. Între consilierii de drept se afla şi doctorul Ştefan Anastasiu, unul dintre primii interni ai Societăţii „Salvarea” la 1906. Întâiul primar al sectorului IV verde a fost dr. N. Lupu (17 martie 1926 - 6 iunie 1927), urmat de A. D. Mincu.
- Stiti probabil ca pe atunci nu ajungea toata lumea sa dea bacalaureatul, daramite sa il ia. Dat fiind numarul destul de mic de absolventi de liceu ce treceau examenul, ziaristii se plangeau de dificultatea unor subiecte ca evolutia romantismului german sau influenta lui Goethe asupra literaturii universale. Evitam cu delicatete raspunsul si trecem la o scurta enumerare a rezultatelor pe regiuni, cu procentajele aferente:
In luna iunie 1926 se prezentasera de exemplu in intreaga tara 4997 de candidati, dintre care doar 2631, adica 52,54% au promovat examenul.
In Vechiul regat: prezentati 2772; reusiti 1529, adica 55,17%.
In Ardeal: prezentati 1555, reusiti 742, adica 47,71%.
In Bucovina: prezentati 341, reusiti 181, adica 53%.
In Basarabia: prezentati 341, reusiti 179, adica 54,40%.
Ministrul de atunci, I. Petrovici, a fost nevoit sa recunoasca ca "se invata mai putina carte ca in trecut" si sa promita ca "va lua masurile necesare pentru remedierea acestei situatiuni, care nu mai poate dainui".
1927
O altă reformă în administraţia comunală a fost înfăptuirea la 1927, când dintr-o necesitate a timpurilor și pentru o mai bună îngrijire a capitalei, s-a hotărât împărţirea pe sectoare a întregului București, luând astfel naștere sectorul I Galben, Sectorul II Negru, Sectorul III Albastru și Sectorul IV Verde. Prin acest sistem s-a urmărit ca edilii, având un câmp de activitate mai restrâns să se ocupe îndeaproape de sectorul lor.
Că acesta este adevărul o dovedește faptul că Sectorul I Galben, care de la 1927 până la 1930 a rămas alipit la Municipiu, a fost oprit în dezvoltarea lui faţă de celelalte sectoare. Administrat de organele Municipiului, a trebuit să se rezume la ceea ce era în 1927 și, în afară de deschiderea Bulevardului I. C. Brătianu, nicio altă mare lucrare estetică nu s-a realizat până când și-a căpătat independenţa, ca și celelalte trei sectoare.
1927-1928
În anul 1927 a fost cumpărat în b-dul Banu Manta un teren în suprafaţă de 19.201 mp la preţul total de 17.500.000 lei. Pe acest teren, în anul 1928 a fost ridicat liceul Marele Voievod Mihai şi au demarat lucrările la construcţia Palatului Comunal, care au durat 9 ani şi au costat 35 milioane lei. A fost cea dintâi Primărie din Bucureşti construită din temelie în acest scop. Localul avea 50 birouri, o sală mare de marmură pentru consilii şi festivităţi, iar turnul Primăriei, care măsoară 56 de metri, era pe atunci cea mai înaltă clădire din oraş. Edificiul este realizat după planurile arhitecţilor Nicu Georgescu şi George Cristinel, în stilul palatelor comunale veneţiene. Clădirea cu o structură estetică specifică unui sediu administrativ conţine elemente arhitecturale care amintesc de palatele comunale ale Renaşterii italiene.
1927-1935
Intre anii 1927-1935, Primăria „de Verde” a reuşit printre altele să ridice câteva aşezăminte de prestigiu precum: liceul Voievod Mihai, Liceul Carmen Silva (astăzi parte a Conservatorului de Muzică), Şcoala Tabla Buţii-Ciovică, Şcoala Florilor, Şcoala Costeasca, amenajarea unui stadion în sector, judecătoria ocolului opt, solariul din Giuleşti, au fost ridicate biserica Sf.Maria şi biserica Sf. Împăraţi Constantin şi Elena. De asemenea, au fost ridicate Căminul Măturătorilor, Şcoala Sf. Maria, Hala Griviţa, şi Ştrandrul Ciurel. Multe dintre ele pot fi admirate şi azi, deşi unele clădiri şi-au schimbat destinatia, cum ar fi fostele licee Mihai Voievod şi Carmen Silva.
În aceeaşi perioadă au dispărut şi vestitele gropi ale lui Ouatu, transformate în grădină publică. Aici a fost ridicat un complex care a cuprins biserica Sf.Maria, şcoala cu acelaşi nume, un dispensar şi un centru de distribuire a laptelui care funcţiona sub conducerea Fundaţiei Rockefeller.
- 1927-1936. A fost construit Palatul Comunal, astăzi sediul Primăriei Sectorului 1, din Bulevardul Banu Manta. Edificiul este realizat dupa planurile arhitecţilor Nicolae Georgescu şi G. Cristinel.
1928
- În cadrul STB, angajaţii erau încurajaţi să dea dovadă de spirit de competiţie şi de randament bun. Astfel, în fiecare an se alcătuia un panou în care apăreau pozele şi numele celor care obţineau cele mai bune rezultate. "Erau îmbrăcaţi la patru ace, purtau cravate, de zici că erau de la ingineri în sus. Într-un tablou din 1928, pe care îl avem aici, apare elita STB-istă. Zeci de domni foarte serioşi, îmbrăcaţi în costum, cravată şi cămăşi albe cu gulere tari zâmbesc mândri din panou. Ăştia erau manipulanţii, vatmanii de azi, vizitii şi taxatorii. Şi toţi veneau de la ţară", a punctat Parfenie.
1928-1932
- La inceputul perioadei interbelice doamnele preferau stilul feminin, pus in evidenta de modelele de fuste, obiect vestimentar foarte apreciat la acea vreme. Intre anii 1928 si 1932, lungimea fustelor se scurteaza, facandu-si aparitia un nou obiect vestimentar, ciorapii de matase purtati cu pantofi eleganti. Rochiile erau foarte cautate de doamne si domnisoare, confectionate din materiale precum matasea sau voalurile fine, cu talia joasa, purtate cu un amestec de coliere lungi si scurte si bratari late. Daca la inceput palariile erau cu boruri largi, pe parcursul timpului, ele au devenit din ce in ce mai mici si colorate, cu aplicatii de voalete.
1929
- Ultimul tramvai tras de cai a fost retras din circulație în anul 1929.
- Criza economică din perioada 1929-1933 a afectat şi STB-ul. Iniţial, s-a redus personalul, au fost scăzute salariile şi s-au scumpit bilete. Acestă strategie nu a adus însă rezultatele scontate şi s-au impus noi măsuri, constând în scăderea preţurilor biletelor şi mărirea numărului permiselor preferenţiale pentru divese categorii de cetăţeni, inclusiv precupeţi. Ultimele măsuri luate au ajutat mult transportul în comun, iar STB-ul s-a numărat printre primele instuţii din România care au depăşit criza, potrivit lui Doru Parfenie.
- In tot acest talmes-balmes de vehicule si vociferari, trasurile erau prezente din ce in ce mai fantomatice. Amenintate cu disparitia, ca deja raposatele-in-1929 tramvaie cu cai, trasurile bucurestene, jerpelite si mizerabile, erau trase anemic de gloabe donquijotesti si derizorii.
- Tot în ceea ce priveşte interioarele, este de amintit că Pirgu, personaj tipic de parvenit, ţinea să respecte una din tendinţele vremii, aceea a „stilului naţional”: „Urma o nelipsită raită prin prăvălii, ca să tocmească mobile pentru casa ce avea de gând să-şi clădească în stil românesc”(Mateiu Caragiale: Craii de Curtea Veche, Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1929)
- Faţă de legea unificării adminstrative din anul 1925 şi noua lege pentru organizarea administraţiei locale din februarie 1926, legea organizării administraţiei Municipiului Bucureşti din iulie 1929 a dat „o viaţă proprie şi sectorului 1, care după legea din 1926 era administrat de către delegaţia permanentă a Municipiului”. Astfel, cele 4 sectoare aveau consilii aparte, formate din câte 20 de consilieri aleşi, fiecare cu un primar, un ajutor de primar şi doi membri în delegaţia consiliului. Apoi, „totalitatea consilierilor aleşi în cele patru sectoare formează Consiliul General al Muncipiului, care îşi alege un primar general, două ajutoare şi 8 membri în delegaţia Consiliului general”.
- „L-am cunoscut pe Gheorghe Gheorghiu-Dej în 1929. Eram în anul II al Şcolii profesionale a Atelierelor CFR din Galaţi. Lucram ca ucenic la turnătoria de bronz şi fontă. Într-o zi, s-a produs un scurtcircuit şi am rămas fără lumină. [...] Mi s-a spus că numai un singur lucrător electrician poate să facă acest lucru şi mi l-a arătat, îndreptând privirea spre el. Acest electrician a dat mâna cu toţi turnătorii care l-au primit cu multă căldură şi respect. «Bine ai venit, tovarăşe Gheorghiu! Să ne dai lumină!» «Unde este lumină mai multă este şi dreptate mai multă, şi exploatarea muncii noastre mai redusă. Uniţi în luptă, muncitorii vor obţine mai multă libertate şi o bucată de pâine mai mare şi mai bună».“
- 1929-1931. Blocul ARO (Imobilul ARO), imobilul comandat de Societatea Asigurarea Romanească care iniţiază seria de arhitecturi moderniste ce a schimbat scara centrului şi a imprimat axei nord-sud inconfundabilul său caracter. Arhitect Horia Creangă şi colaboratorii.
- 1929-1934. Palatul Telefoanelor, primul "zgârie-nori" din Bucureşti, cea mai înaltă clădire din oraş până la 1970. Arhitecţi: Walter Froy, Louis Weeks, E. Van Saanen-Algy.
1930
- Video cu Bucureștiul în anul 1930. http://turistinbucurestiro.blogspot.ro/2014/09/bucuresti-in-1930.html
- 1930. Imobilul "Universul", clădire de birouri şi tipografie pentru un mare cotidian din perioada interbelică. Arhitect Paul Smărăndescu, inginer Emil Prager.
- În anii interbelici, oraşul a realizat o nouă etapă de dezvoltare, reflectată şi de creşterea populaţiei de la 382 853 de locuitori în 1918, la 631.288, în 1930 şi la 992.536, în 1941. În 20 ani suprafaţa oraşului s-a dublat.
- Transportul public se modernizează, în anii 1930 apărând tramvaiele electrice și primele autobuze. Se construiește intens, în special în centrul orașului. Stilurile abordate de arhitecți sunt variate – în ciuda pregătirii multora dintre ei în școlile de specialitate franceze, ei se opun viziunii conservatoare promovate în cadrul acestora, în schimb propunând prin proiectele lor o lectură originală a armoniei arhitecturale clasice, ce este tratată în cheie modernistă de tip occidental (Bauhaus) sau în cheia istoristă specifică a arhitecturii neobrâncovești, în direcția deschisă de Ion Mincu.
- „Tramvaiul electric şi-a intrat în drepturi şi deja la 1930, tramvaiul electric era pe toate liniile şi erau peste 700 de tramvaie care circulau la 1930 în Bucureşti. Înaintea crizei economice, transportul bucureştean era înfloritor”, mai spune Doru Parfenie.
- La 1930, Consiliul General al Muncipiului era compus din primarii şi consilierii aleşi ai celor patru sectoare ale muncipiului, din primarii comunelor suburbane şi din consilierii de drept, dar aceştia aveau numai un vot consultativ. Primarul Capitalei şi cele două ajutoare ale sale erau aleşi de Consiliul General al Municipiului dintre consilierii aleşi prin sufragiul universal. Primarul trebuia să aibă un titlu academic. În caz de vacanţă, el putea fi înlocuit de cel mai în vârstă dintre primarii de sectoare. El prezida Consiliul General al Muncipiului şi delegaţia acestuia, reprezenta Municipiul Bucureşti înaintea instanţelor judiciare şi a tuturor autorităţilor.
Ce se întâmpla în sector? Acesta era administrat de un consiliu local compus din 20 de consilieri aleşi. Acest consiliu administra sectorul cu ajutorul unei delegaţii care-l reprezenta şi care era formată din primarul sectorului, ajutorul acestuia şi trei consilieri aleşi de consiliu. Consiliul numea primarul de sector şi pe ajutorul acestuia. şi primarul de sector trebuia să deţină titlu academic.
Dar în comunele suburbane? Acestea erau administrate de Consiliul comunei, respectiv de delgaţii acesteia şi de primar. Dar comunele suburbane funcţionau sub autoritatea tutelară a sectorului în preajma căruia se aflau, însă primarul comunei suburbane făcea parte de drept din Consiliul General al Muncipiului Bucureşti cu vot deliberativ. Avea dreptul să participe la lucrările delegaţiilor acestor consilii ori de câte ori era interesată comuna suburbană respectivă. De asemenea, Consiliul sectorului delega un consilier pentru a participa la consiliile comunelor suburbane, iar acesta avea şi el vot deliberativ.
- Sistemul reglementarist ia sfârşit în 1930 prin noua lege sanitară şi de ocrotire socială care desfiinţează "casele de prostituţie sau localurile unde se practică prostituţia cu femei găzduite". Noua lege a fost inspirată din legislaţia americană şi germană din anii 1925 şi 1927, favorabilă închiderii bordelurilor. În baza noii legi, s-a desfiinţat şi a fost încriminată ocupaţia patronilor caselor de prostituţie. Persoanele care voiau să practice în continuare prostituţia o puteau face, însă cu riscul expunerii la noua prevedere penală a delictului de contaminare venerică.
- In 1930, Gheorghiu-Dej găseşte, de aiurea, pe stradă, un manifest al PCdR. Se comemora greva de la Lupeni, din urmă cu un an. Gheorghiu citeşte, se regăseşte ideologic în textul comemorativ şi porneşte în căutarea sediului de partid. Nu găseşte nimic, căci legea le interzicea comuniştilor să se afişeze. Drept urmare, la o reuniune sindicală, înfierează şi el burghezia, de la sine putere, aşteaptă să fie căutat şi e căutat. Această poveste puternic mitizată îi aparţine lui Paul Sfetcu şi e redată în „13 ani în anticamera lui Dej“. Pe carnetul de partid al liderului comunist, este menţionat doar anul adeziunii: 1930.
- Gheorghiu-Dej e înregimentat în partid în 1930, într-un moment plasat neclar. În micul oraş în care se unesc Someşul Mic şi cel Mare stă numai jumătate de an, pe strada Pintea Viteazul, la numărul 23 – casa a fost marcată, până după ’90, cu o placă inscripţionată cu cuvintele: „părintele comunismului“. Despre această scurtă, dar istorică perioadă şi-a amintit, pentru „Adevărul“, răposatul părinte greco-catolic Alexandru Nicula: „A fost un depravat, un curvar şi un beţiv, asta a fost! Nu-i plăcea munca, era un plimbăreţ cu idei comuniste. Îşi pierdea nopţile prin bodegi, bând cot la cot alături de prietenii lui ceferişti“.
- In 1912 populaţia bucureşteana creste până la 643.430 în 1930.
1930-1932
- În 1930, după ce se constituise Societatea de binefacere „Vatra Luminoasă”, având drept scop construcţia unui aşezământ pentru orbi, la întretăierea Şoselei Iancului cu Şoseaua Panduri, începe edificarea cartierului de „locuinţe ieftine” de către Asigurările Sociale de pe lângă Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale. Locuinţele erau destinate salariaţilor de la întreprinderile industriale şi comerciale, al căror venit se situa la un nivel mediu.
- Primul proiect de locuinţe pentru funcţionarii României Mari datează din 1930, unul din rezultatele sale fiind considerat cartierul „Parcul Cornescu”. În această zonă, au fost ridicate numeroase „case de cartier” şi vile, chiar block-house-uri, care, spre deosebire de alte cartiere, atunci când au început demolările, în 1968, au rămas în picioare, de aici înfăţişarea pitorească a zonei. Cu timpul ea a fost extinsă, fiind denumită „Parcelarea Floreasca”, aşa cum e numită în articolul lui Cincinat Sfinţescu „Cum să sistematizăm Bucureştiul”, apărut încă în 1929.
- Avem apoi Bucureştiul din perioada 1930-1940, sau mai precis de după sfârşitul marii crize internaţionale din 1929-1930 care ne lovise crunt. Am avut atunci o adevărată «explozie arhitecturală», un «boom» al construcţiilor, cu o mare latitudine lăsată imaginaţiei arhitecţilor, şi cred că a fost una dintre epocile cele mai fericite ale oraşului din punct de vedere stilistic.
1931
- 1 ianuarie 1931 – o frumoasa fotografie care o infatiseaza pe Regina Maria alaturi de copiii sai, Regele Carol al II-lea, Principesa Ileana si Principele Nicolae, in timpul unei procesiuni catre Patriarhie. Imaginea am publicat-o prima oara in ‘Later Capters of My Life. The Lost Memoir of Queen Marie of Romania’ (Capitole tarzii din viata mea…), Sutton, Regatul Unit, acum 12 ani.
- Primul număr al „Scânteii” ilegale (august 1931) a fost tipărit într-o casă sărăcăcioasă situată pe strada Constantin Zlătescu nr. 1.
1932
- Asemenea iniţiative sunt continuate în perioada următoare. În 1932, terenul viran aflat pe partea stângă a Şoselei Kiseleff a fost parcelat, aici ridicându-se „locuinţe ieftine” pentru funcţionarii Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, motiv pentru care cartierul a mai fost denumit şi „Domeniilor”.
În 1932, pe un teren viran aparţinând Uzinelor Comunale Bucureşti, în zona Herestrău, au fost ridicate case pentru funcţionarii de la Gaz şi Electricitate. Proiectul cartierului a aparţinut arhitectului Octav Doicescu. Calitatea acestor locuinţe reiese şi din faptul că, după ce au preluat puterea, reprezentanţi ai elitelor comuniste s-au mutat în această zonă, care a devenit „perimetrul 0”.
Preturile pentru o calatorie erau similare cu cele ale S.T.B.-ului, adica ridicate, insa mult mai haotice- in 1932, autobuzul Taxico ce circula pe Calea Victoriei lua de exemplu 10 lei indiferent de distanta parcursa de calator. Pe langa toate aceste neajunsuri, autobuzele mai erau hulite si pentru faptul ca incurcau circulatia pe strazile principale ale capitalei.
- În februarie ’32, revoluţionarul Gheorghiu-Dej iniţiază o întrunire în orăşelul Dej. Fac ei acolo o moţiune pe care o trimit direcţiei generale a CFR din Bucureşti. „După două luni, conducerea CFR a concediat 300 de muncitori şi a închis atelierele din Dej“, arată Cristina Diac în „Spectrele lui Dej“. Şomer, comunistul se dedică exclusiv activităţii în slujba partidului. În ’32, cu bilet de voie de la partid, vizitează chiar Berlinul. Clandestin, fără paşaport, merge pentru a primi noi sarcini în legătură cu munca de la CFR. Se găseşte apoi prin rapoartele poliţiei, care îi înregistrează mai multe călătorii prin ţară. În februarie ’33, însă, „cade“ în urma revoltelor de la Atelierele CFR Griviţa.
- Scurtă incursiune în trecutul recent: în 1932, Dej intră în ierarhia sindicatelor revoluţionare. „Lucra direct în PCdR, era un agitator plătit, finanţat de Internaţionala sindicatelor roşii, Profintern“, explică Stelian Tănase. Un raport al Siguranţei din 8 octombrie 1932 confirmă: „Neocupând nicio funcţie şi neexercitând meseria ce o cunoaşte, Gheorghe Gheorghiu-Dej este subvenţionat de Partidul Comunist din România“. Mai fusese implicat în proteste de tot felul, deci era plătit în cunoştinţă de cauză. Cu cinci luni înainte de revolta ceferiştilor, la 24 septembrie 1932, agenţii Siguranţei scriau: „Numitul a fost însărcinat cu propaganda lucrătorilor de la Atelierele CFR Griviţa din Bucureşti făcând propagandă intensă în sindicatul CFR comunist ce a luat fiinţă în ultimul timp“.
1933
- 1933-1936. Blocul Edilitar Comunal al Sectorului "Galben" astăzi imobilul din Piaţa Amzei 13, unde se afla Teatrul "Ion Creangă", realizat într-o epocă de expansiune economică; blocul cuprinde magazine, 0 sală de teatru, judecătorie, birouri. La vremea construirii sale, clădirea a confirmat orientarea administraţiei locale spre forme simplificate privind investiţiile publice. Arhitect Nicolae Georgescu.
- Dintr-un articol intitulat "Mijloace de locomotie", aparut in "Realitatea ilustrata", aflam de exemplu care erau neajunsurile retelei de transport in comun si nemultumurile deloc putine ale calatorilor interbelici din anul 1933. Autorul articolului isi incepe analiza printr-o simpatica scena umoristica- intalnirea cu un anume domn Dumitru Athanasie Popescu, pensionar, fumator placid de tigarete Carpati si adept pasionat al mersului pe jos: "- Pe jos, coane Mitică?" „-Per pedes, băiatule! Nu-mi convine să iau nici măcar tramwayul". Discutia batraneasca dintre cei doi este insa violent intrerupta de trecerea unui exemplar al numitului mijloc de transport, insotita de claxoanele dintr-o statie de taxi alaturata- prilej de carcoteli din partea batranului pe seama asa-zisului progres care luase cu asalt capitala. in 1933, autorul deplange vechile tramvaie cu cai, care nu scoteau zgomot de clopot intre orele 10 si 16 cand "lumea dormia"
- “Trasurile deschise” plimbau doamnele si domnisoarele la Sosea, ca sa-si etaleze toaletele, fie ieseau in parc, pe boulevard sau mergeau la cofetarie, la cafenea, la cinematograf. In 1933, in Bucuresti existau 50 de cinematografe si peste 600 de restaurante, cafenele, berarii, birturi si gradini de vara.
- Figura complexă a începutului comunismului în România, Petru Groza este considerat un om al extremelor. Fiu al unui preot din Deva, doctor în drept la Budapesta, om de afaceri şi politician abil în guvern Averescu, Petru Groza fondează în anul 1933 formaţiunea politică de stânga intitulată Frontul Plugarilor. Susţinător al comuniştilor încă dinainte ca aceştia să ajungă la putere, Groza nu a renunţat niciodată la obiceiurile sale destul de burghezo-moşiereşti, motiv pentru care a primit porecla de "burghezul roşu".
1934
- Statistica arată că, în 1934, numărul exact al călătorilor transportaţi cu autobuzul a fost de 1.906.483.
- Dupa anul 1934 apare moda blanurilor purtate chiar peste rochiile de matase sau pe taioarele elegante in stilul celor Coco Chanel. Parul era tuns scurt, iar cele mai in voga coafuri erau cele in stilul bobului de astazi, indiferent daca se purta drept, sau cu bucle fine in jurul fetei. Machiajul era unul dramatic, inspirat din filmele americane si frantuzesti, cu rujuri rosii si ochi trasati in linii de negru, care accentau privirea.
Moda la barbati se facea in functie de anotimp, niciun barbat respectabil nu putea sa apare cu acelasi costum si vara si iarna. Un obiect vestimentar purtat de barbatii de atunci era vesta, care dadea un aer de eleganta, purtata cu cravata cu guler detasabil si extrem de apretat, iar cravata se purta de obicei prinsa cu un ac de cravata, care in functie de materialul din care era acesta facut arata pozitia sociala a celui care il purta. Atunci, toti barbatii purtau palarie, fie ea cu boruri mari sau mici. La ocazii speciale, barbatii purtau palariile asa numite gambete, palarii din material tare si cu cu boruri mici. Una dintre cele mai renumite case de moda se afla chiar pe Calea Victoriei si era numita Casa Weis, fiind frecventata de cei mai instariti oameni ai acelor vremuri. Majoritatea hainelor de atunci erau facute manual in ateliere de croitorie, cu multa migala si de cele mai multe ori unicat.
1935
- La 3 ianuarie 1935, reuşesc să fugă din închisoare Petrescu, Vasilichi şi Doncea. Gheorghiu-Dej e lăsat în urmă. Pentru următorii 10 ani.
- ,,Bucureştenii mai bătrâni îşi aduc aminte, de pildă, că la spatele Poliţiei curgea Dâmboviţa, şi acolo, în str. Belvedere, era vadul sacagiilor (unde este judecătoria)’’ – scria Henri Stahl în 1935
- "Calea Victoriei" este una dintre operele scrise de Cezar Petrescu, un roman despre Bucureştiul interbelic şi despre destinele mai multor personaje. „Fulgii se legănau magic în luminile vitrinelor. Trecătorii păşeau voios în alba fluturare. Farurile automobilelor prindeau potopirea moi atică în evantaliile albăstrii, soseau de departe, dispăreau, să facă localtora şi altora, virînd, oprindu-se, pornind, încrucişîndu-se într-o ameţitoare, întrecere. Ninsoarea, năvala luminilor,reclamele aprin-zîndu-se şi stingîndu-se absorbite de albastrul serii pretimpurii de iarnă, ca să tresară în ghirlănzile altfel colorate, roşii, verzi, galbene ; soneria cinematografelor ; ferestrele încărcate cu sclipitoare bijuterii, paşiielastici ai trecătorilor învioraţi de răceala blîndă şi jilavă a fulgilor ; totul dădea străzii un aer proaspăt şi festiv. Ion Ozun era cucerit de acest spectacol “ (Andrei Rusu, text reprodus după Calea Victoriei)
- Primăria întreţinea la 1935 zece şcoli primare de băieţi, 12 şcoli primare de fete şi alte zece grădiniţe pentru copii. Dacă majoritatea şcolilor aveau un local propriu, grădiniţele, cu o singură excepţie, aveau un local închiriat, primăria achitând şi chiriile pentru aceste spaţii. Pădurea Grant care se afla în cartierul Grant era locul de relaxare al funcţionarilor ceferişti care locuiau în vecinătatea lui. În zonă se afla şi solariul Giuleşti construit pentru copii nevoiaşi, pe care Primăria nu-i putea trimite în coloniile sale de la mare. În astfel de solarii (inexistente azi, desfiinţate de comunişti), copiii făceau băi de soare, aveau bazine cu apă, iar părinţii nu mai erau stresaţi de grija lor pe timpul orelor de lucru. Mai mult, Primăria avea case de vacanţă pentru copiii nevoiasi din sector, care plecau astfel la munte şi la Tekirghiol, în scurte vacanţe de două såptămâni.
- 1935-1936. În iulie 1935 şi octombrie 1936, PCdR a cunoscut două momente critice din punctul de vedere al protecţiei cadrelor superioare. Siguranţa a reuşit să destructureze în două rânduri conducerea operativă a partidului, reuşind să aresteze şase membri ai Secretariatului CC al PCdR: Ana Pauker, Dimitrie Ganev şi Şmil Marcovici (iulie 1935) şi Nicolae Goldberger, Gheorghe Crosneff şi Constantin Pârvulescu (octombrie 1936). Loviturile aplicate de autorităţi au creat panică şi confuzie printre cei care activau în ilegalitate.
- 1935-1937. Blocul Burileanu-Malaxa, pe Bulevardul Magheru, un imobil compact ce aduce un nou tip de organizare a spaţiului (interioarelor), pentru exercitarea noilor profesiuni liberale, în locuinţă, prin încorporarea unei secţiuni separate, arhitect Horia Creangă.
- 1935-1937. Blocul AGIR - arhitect Richard Bordenache - ridicat la comanda Asociaţiei Inginerilor, cuprinde 0 sală de expoziţii, sală de conferinţe şi locuinţe la standard ridicat.
1935-1939
- În anii 1935-1939 comerţul bucureştean îşi atinge punctul culminant. Afluenţa de marfă şi de cumpărători este atât de mare încât se interzice circulaţia vehiculelor pe porţiuni dintre Smârdan şi Piaţa Sf. Gheorghe. Nu numai centrul este însă plin de prăvălii. Şi Calea Victoriei, de la întretăierea cu strada Buzești, până departe, dincolo de gară sau Calea Moşilor, de la bulevard până la Obor. Oborul însuşi este plin de mărfuri necesare ţăranilor. Cel mai mare magazin universal bucureştean este Galeries Lafayette pe Calea Victoriei, ocupând localul al vechii firme Socec. Aceasta însă îşi păstrează un raion cu cărţi şi papetărie în interiorul magazinului. Cu articole mai ieftine sunt magazinele Sora, unul pe Calea Victoriei şi unul pe Calea Griviței, în faţa Gării de Nord.
1936
- La 21 decembrie 1936, parcul de autobuze al S.T.B. se compunea din 391 autobuze, 40 autobuze a cate 20 de locuri fiecare, cumparate de la societatea Leonida, 53 “Chevrolet-Buss“ de 19 locuri, dintr-o comanda de 100 de bucati, tot de la societatea Leonida, si 198 cumparate de la fostii concesionari, reparate si repuse in circulatie.
- Dacă până în 1935, STB-ul a avut excusivitate pentru transportul cu tramvaiul în Bucureşti, din 1936 societatea obţine exclusivitatea transportului în comun cu tramvaie şi autobuze în Capitală. Parcul STB număra atunci 392 autobuze (Renault, Chevrolet şi Henschel), care funcţionau pe 22 trasee cu 131 Km cale dublă, deservind Capitala şi 12 comune suburbane. Prin trecerea tututor transporturilor publice din Capitală sub monopolul STB, politica preţurilor putea fi controlată de acţionari, care puteau majora tarifele după cum voiau, iar măsurile lor au fost intens criticate de presa vremii.
- Am fost cuprinsi de un entuziasm nebun cand am dat, rasfoind la intamplare "Realitatea ilustrata", peste un articol despre un misterios mijloc de transport in comun nocturn, semnat de nimeni altul decat Geo Bogza. In Bucurestii interbelici a existat, aparent, pana la data de 20 octombrie 1936, o linie de autobuz de noapte, care traversa capitala de la miezul noptii pana dimineata, culegandu-i pe calatorii ratacitori, cheflii, melancolici, negustori sau muncitori cu slujbe ingrate ce le furau somnul. Nu stim deocamdata cui ii fusese concesionata aceasta linie, dar vom incerca sa aflam in zilele urmatoare. Programul cursei de noapte incepea zilnic la ora 00.30, circuland o vreme in parelel cu alte linii de autobuze sau de tramvaie. O diferentia insa tariful unic de 8 lei, indiferent de distanta parcursa. In scurt timp, tramvaiele incepeau sa se retraga zdranganind spre depouri, asemenea autobuzelor normale. Pe bulevard, firmele luminoase ale cinematografelor mai palpaiau pret de cateva clipe inainte sa se stinga, lasand la vedere reclamele de pe blockhouse-uri, ce dispareau insa si ele dupa ora 2. Orasul se cufunda asadar incet intr-o bezna deasa, luminata intermitent de felinarele sub care se strangeau rabdatori calatorii spre a fi vazuti de sofer. Din pacate insa, odata cu sistematizarea introdusa de STB in haosul creat de multii concesionari ai liniilor de autobuze, cursa de noapte a fost desfiintata pe data de 20 octombrie 1936, prilej pentru Bogza de a critica birocratismul setebist, dar si de a consemna, nostalgic, disparitia unui fragment de viata bucuresteana mai putin cunoscut si vazut de locuitorii diurni ai capitalei.
- Organizarea legislativă a funcţionat până la 27 martie 1936, când a fost aprobată o nouă lege administrativă. Astfel, s-au adus unele modificări în conducerea sectoarelor: Buget unic pentru întreg Municipiu Bucureşti, regulamentele, dispoziţiile, hotărârile, devenind competenţe ale Municipalităţii. Administraţia Municipiului şi a comunelor suburbane era condusă de Consiliul General şi de primarul Capitalei, ca edil şef. Consiliul General se compunea din primarii şi consilierii aleşi ai celor patru sectoare, din primarii comunelor suburbane şi consilierii, care aveau drept de vot consultativ.
- În septembrie 1936, într-un mic colț de pagină, „Gazeta municipală” bifa încă o etapă din războiul mediatic purtat cu cel care, la vremea aceea, conducea serviciul de drumuri și poduri din cadrul Primăriei Capitalei. Ziarul nu se ferea de cuvintele grele. Își numea adversarul „gangster” și „porc”: „Gangsterul Enăceanu a început pavarea planșeului de la podul spitalului Brâncovenesc la podul Șerban Vodă. Le-au lucrat însă așa de bine, încât după ce au terminat așezarea bordurilor, iar pe alocuri chiar așezarea dalelor de beton, s-a constatat că lucrarea este complet greșită și urmează să fie desfăcută pe toată întinderea. Această nouă dovadă de incapacitate a bătrânului porc ar fi destul ca să ducă la destituirea lui. Suntem în stare să facem prinsoare cu oricine că Enăceanu va fi avansat”.
- 1936. A fost construit localul Gării Băneasa, destinat oficialităţilor, după proiectul arhitectului Duiliu Marcu.
- 5.000.000 de fumatori - Mda, cam atatia eram, pardon, erau in Romania in anul 1936. De unde stim? Cei de la ''Realitatea ilustrata'', dragii de ei, s-au gandit parca special la sufletul nostru innegrit de fum de tigara si au facut in decembrie 1936 o ancheta. Ea ii privea cu precadere pe oamenii politici, dar iata ca a scos la iveala si niste date generale privind fumatul in Romania. pasiunea fumatului ii cuprindea, dupa cum am spus, pe aproximativ 5 milioane de romani, adica un sfert din populatiune. Din cele 5 milioane, o sesime era feminina, ca doar pe atunci femeia fatala avea destul de frecvent la purtator un chistoc, semn de eleganta, dar mai ales de emancipare fata de partea barbateasca. Asta insemna cam 10 milioane de kg de tutun arse pe an, adica vreo 2 kg de caciula. De-a dreptul surprinzator e faptul ca doar 3000-3500 kg din acest munte de tutun proveneau din strainataturi, restul fiind cultivate, uscate si rulate la noi in tara. Problema: in cate tigari intra 10 milioane de kg de tutun? Pasionati de matematica distractiva, viciata si vicioasa, cei de la RI au calculat-o si pe-asta: 12 miliarde si 550 de milioane. Iata lista exhaustiva, ocazie cu care aflam si care erau marcile de tigarete de pe vremuri: Duhul matematicii s-a facut in redactia RI o manie primejdioasa asa ca au mai calculat ca pe zi se fumau 30.500 kg tutun, adica 34 milioane de tigarete, 49.000 de havane si 85.000 de pipe. Pe ora (socotind 16 ore de fumat- cam mult, monser!): 2.1 mil. de tigarete, 3.100 havane si 5.300 pipe. Pe minut: 35.000 tigarete, 51 de havane si 88 de pipe. Acuma, ca sa pricepeti ceva mai plastic cam cat de mult si de turceste se fuma, s-ar fi putut inconjura Pamantul de 23 de ori iar Romania de 300 de ori cu cele 13 miliarde de tigarete anuale. S-ar fi putut pava cu ele si Soseaua Kiseleff, Calea Victoriei, Calea Rahovei, Calea Dudesti, Calea Grivitei si bulevardele Elisabeta, Carol si Pache. Drumul spre Bucuresti ar fi putut fi asadar pavat cu tigarete bune... Pe timp de ploaie, s-ar fi umezit tutunul, iar pe timp de vara, orasul ar fi ars din temelii. Eh, nimic neobisnuit pe meleagurile noastre, tinand cont de desele incendii care ne-au trecut calea. La fabricarea miliardelor de tigarete lucrau vreo 22.800 de muncitori, iar la distribuirea lor vreo 30.000 de debite CAM (Cassa Autonoma a Monopolurilor).
- 1936-1937. Blocul Adriatica - arhitecţi Rudolf Fraenkel, Dem Săvulescu. Imobil de birouri format din corpuri simple, astăzi deschide unul din segmentele moderniste ale Căii Victoriei.
- 1936-1941. Casa Autonomă a Monopolurilor Statului (CAM); palatul prezintă 0 arhitectură modernistă, cu un caracter vădit cubist. La inaugurare imobilul dispunea de climatizare, comunicaţii interne şi echipament tehnic de vârf pentru acea perioadă. Arhitect Duiliu Marcu.
- La 3 decembrie 1936, la închisoarea Văcăreşti are loc un scandal între comunişti şi legionari. Liderii grupurilor politice, Gheorghiu-Dej şi Ioan Bozânţan, sunt loviţi la picior, respectiv la mână. Istoricul Stelian Tănase susţine, în „Clienţii lui Tanti Varvara“, că incidentul a fost declanşat de propunerea făcută de Gheorghiu-Dej lui Ştefan Curcă, deţinut legionar, de a întreţine relaţii homosexuale. Istoricul îl face pe Dej complice şi în scandalul homosexual din acelaşi penitenciar, din 1938, în care au fost implicaţi Nicolae Ceauşescu şi Şmil Marcovici.
1937
- Erau vremuri când, ca și astăzi, plăcintăriile livrau, la pachet cu marfa de patiserie,şi boli de stomac. În iunie 1937, „Gazeta municipală” anunța că medicul-șef al Capitalei, un anume E. Răsmeriță, găsise în galantarele a două patiserii din centrul orașului - situate pe Bulevardul Elisabeta – alimente cu care-și trimiteau clienții în spitale. Cofetăriile se numeau „Trianon” și „Econom”, iar după ce și-a prezentat raportul în fața consiliului local, Răsmeriță a fost împuternicit să le ridice autorizațiile de funcționare.
- Cred că s-a realizat un progres simţitor și tendinţa de azi (1937, n.n.), prin care se încearcă restrângerea iniţiativei primăriilor de sectoare și instituirea unei tutele exagerate, va fi sigur în detrimentul sectoarelor și o piedică serioasă în dezvoltarea rapidă a Bucureștiului. “Afirmaţiile făcute în 1937 de Primarul Sectorului I Galben, Ioan Săbăreanu, sunt mai actuale ca oricând. În ultima perioadă, au fost elaborate diverse proiecte de reformă administrativă, care prevedeau, printre altele, restrângerea atribuţiilor primăriilor de sectoare sau chiar desfiinţarea acestora și transformarea lor în direcţii.
- 1937-1944. Palatul Victoria, actualul sediul al Guvernului României, a fost proiectat pentru Ministerul de Externe. O clădire caracteristică pentru edificiile publice realizate la sfârşitul anilor '40. Arhitect Duiliu Marcu.
- Prin 1937, România avea o baie la fiecare 2000 de locuitori și devansa la acest capitol țarii considerate „mult mai avansate” de la acea vreme. Dar toate lucrurile de seamă s-au câştigat prin luptă, nu-i așa ? Până şi dreptul de a te spăla...
Surse : Articolul „ Revoluția stârnită de instalarea primei băi publice la București” – Ioan Massoff – apaărut în săptămânalul „Realitatea ilustrată – nr. din 3 martie 1937 și lucrarea „Bucureștii vechiului regat” – George Costescu – 1944)
- "Sgomotul" pare sa fi fost principalul motiv de nemultumire al bucurestenilor, intr-atat incat cativa ani mai tarziu, in 1937, vor fi introduse indicatoare cu "Claxonarea interzisa" pe strazile din centrul orasului.
- Iata cum semnala, aproape cinematografic, un jurnalist al "Realitatii ilustrate" sosirea caldurii in capitala, pe la 1937: "Vara a dat buzna in capitala, calduroasa, prafuita de drum, cu balonul soarelui fierbinte legat cu ata de degetul cel mic, cu o liota de tiganci care-au si prins a-si vesti trandafirii in locul margaritarelului si al lalelelor. A fost o descindere senzationala, din nu mai stiu care tren din sud. Duduile si doamnele si-au inaugurat rochitele inflorate, palariile cat umbrelutele si umbrelutele cat palariile! Bineinteles, au inceput socotelile pentru plecare."
1938
- În industria textilă, în Bucureşti, lucrează, la 1 ianuarie 1938, 17.911 muncitori, faţă de 7424 în metalurgie sau 5659 în industria chimică. Interesantă este dezvoltarea pe care o capăta industria electrotehnică. Becurile electrice se fabrică la Lumen şi Tungsram, telefoane şi aparate electrice la Standard Electrica Română şi la Elnor, maşini electrice de călcat la Industria Electrică Română. O industrie nouă, care apare în perioada interbelică, este industria producătoare de avioane.
- În 1938 existau 689 de vagoane de tramvai şi 589 de vagoane de autobuze.
- Principala preocupare editorială a „Gazetei Municipale” era evoluția urbanistică a Bucureștiului. Paginile săptămânalului găzduiau campanii îndelungate care militau pentru respectarea regimului de înălțime al clădirilor nou-construite, pentru verticalizarea principalelor artere ale orașului, pentru modernizarea piețelor publice, extinderea zonelor verzi și proporționalitatea noilor edificii ridicate din banii statului. Două exemple:
- 1. în 1938 inventaria „patru orori”: patru clădiri construite în centrul orașului, a căror cornișă se înălța cu mult deasupra caselor vecine.
- 2. O ediție din noiembrie 1933 îl punea la zid pe marele arhitect Petre Antonescu criticând proiectul pe care acesta îl făcuse pentru clădirea Facultății de Drept.
- Potrivit Brigăzii de Moravuri a Prefecturii Poliţiei Capitalei, la nivelul anului 1938 existau: 1.272 curve înregistrate, la care se adăugau 1.050 clandestine. Era un număr foarte mare. Dintre toate, au fost găsite bolnave nu mai puţin de 944 dintre cele înregistrate şi 630 clandestine; totalul celor supuse vizitei medicale la cele cinci dispensare era de 2.212 înregistrate şi 1.670 clandestine. Străbatem o perioadă de acută criză morală.
- Erau şi diferite hoteluri de lux care ofereu servicii „la pachet", precum Princiar, care era situat pe Bulevardul Elisabeta, aproape de Primăria Capitalei de astăzi, Bristol, Union, Splendid sau Bulevard.
Prostituatele de lux mai frecventau şi cabareturi precum Alhambra, Chat Noir, Moulin Rouge sau restaurantele hotelurilor scumpe din acea perioadă precum Lido, Continental sau Ambasador.
Pentru o întâlnire amoroasă cu mai multe contacte și dormit cu clientul, tariful putea ajunge la jumătate din salariul lunar al unui muncitor specializat (mecanic de locomotivă), .. în zilele de sâmbătă şi duminică la intrarea în bordel era un şir impresionant de bărbaţi. La intrarea în bordelurile din acea zonă, la poarta fiecăruia se găsea un felinar roşu, care odată cu lăsarea serii se aprindea. Acesta era un fel de indicator discret pentru faptul că acolo se găseau femei dispuse să întreţină relaţii sexuale contra cost.
- Teatrul Modern a ars în 1920 iar la sfârșitul anului 1938 clădirile dinspre strada Doamnei au fost expropriate prin decret regal pentru construcția noului palat al BNR, construcție care a început în 1940.
- 1938. Sediul UGIR (Uniunea Industriaşilor), bloc ce introduce, pe ultima parte a axei nord-sud, 0 formulă monumentală, concordată cu destinatarii imobilului. Arhitect Constantin Moşinschi.
- 1938-1946. Sediul Ministerului de Interne. Clădire monumentală, impunătoare, "clădire publică ce susţine prestigiul autorităţilor de stat". Arhitect: Paul Smărăndescu, continuat după război de Emil Nădejde.
- Ce este aşadar Bucureştiul, cu punctul său de referinţă, Calea Victoriei? Ne explică Paul Morand, de la Academia Franceză, într-o lucrare tipărită în 1938 la Editura Plon, din Paris şi reeditată la noi în 1996 „Bucureştiul este un loc de întâlnire. Este un oraş unde îţi goleşti punga şi te umpli de apucături occidentale. Lecţia pe care o oferă Bucureştiul este una de viaţă : te învaţă cum să te adaptezi, chiar şi la imposibil. Pe parcursul destinului său sinuos şi pitoresc, Bucureştiul a rămas un oraş vesel". Revenim astfel la întrebarea iniţială : este Bucureştiul un oraş „occidental" sau cel puţin are vocaţie occidentală?". Judecând după „matricea stilistică" a Căii Victoriei, Bucureştiul este un oraş „în curs de occidentalizare", fenomen ce presupune adaptarea spaţiului „oriental" la logica amplasării de tip occidental. Aşa se face într-un perimetru restrâns coabitează stiluri urbanistice şi chiar mentalităţi diferite, că oricâte planuri urbanistice am trasa, ne întoarcem la modelul bizantin, dacă nu prin arhitectură, cel puţin prin obiceiuri şi comportament.
- In anul 1938, pe masura ce se introduceau in circulatie autobuze noi, au fost scoase din uz un numar de 108 bucati din autobuzele vechi, cumparate de la fostii concesionari. La sfarsitul anului 1938, S.T.B.-ul avea in exploatare 469 autobuze Chevrolet, 100 Renault si 20 de autobuze Henschel.
1939
- in anul 1939, avem o nouă lege pentru organizarea Municipiului Bucureşti. De această dată, primarul este ajutat de patru ajutori de primari, cu atribuţii delegate de acesta. Sectoarele nu mai au personalitate juridică şi nici comunele suburbane, Municipiul Bucureşti substituindu-se în toate drepturile şi obligaţiile lor. Sectoarele devin circumscripţii de control şi de deconcentrare ale administraţiei municipale. Comunele suburbane îşi păstrează personalitatea juridică, dar aici, salubritatea, poliţia, edilitatea şi sistematizarea erau administrate de Municipiul Bucureşti. Primarul general era numit în condiţiile Legii administrative, iar Consiliul comunal era compus, în afară de primarul numit, de ajutorii săi (acum în număr de patru), de 14 consilieri aleşi şi alţi şase consilieri de drept şi anume: Prefectul Poliţiei Capitalei; Rectorul Universităţii; Decanul Facultăţii de Arhitectură; Protoiereul ortodox cel mai vechi; Medicul şef al Municipiului; Inspectorul învăţământului primar al Capitalei; apoi primarii comunelor suburbane luau parte numai la discuţiile care priveau comuna lor. Aşadar, eliminarea primarilor de sector ca persoane juridice datează din anul 1939. Atunci era dictatura regelui Carol al II-lea şi se poate observa o restrângere a drepturilor publice şi o ierarhizare a administraţiei cu mai multe constrângeri. Pe de altă parte, de la bun început, primarii de sector, precum erau şi aceia de ”vopseluri” mai în vechime, se aflau în dependenţă de primarul general. Dar aceşti primari de sector, aleşi de consiliile locale, participau la alegerea primarului general în cadrul Consiliului lărgit al Municipiului. Un lucru este cert astăzi: numărul uriaş al consilierilor locali. Din reperele anterioare se poate observa numărul lor redus în interbelic de pildă, în raport cu întinderea oraşului şi populaţia acestuia.
- In 1939, se lungesc unele linii, ajungand cu distanta totala a liniilor la 141 km. Multumita site-ului dacoromanica.ro si Ghidului Bucurestilor din 1939, avem posibilitatea sa va prezentam si traseele din 1939 ale autobuselor bucurestene, impreuna cu o mostra de increngatura de tramvaie si autobuse din centrul Bucurestilor.
- În 1939, când izbucneşte războiul, oraşul Bucureşti are 870.000 de locuitori. În 21 de ani populaţia Bucureştiului a crescut cu 127 la sută. Ca o consecinţă a acestei creşteri se măreşte şi suprafaţa oraşului. De la 5614 hectare în 1919 oraşul Bucureşti se întinde în 1939 pe 7800 hectare, crescând aşadar cu 39 la sută. Creşterea mai mică a suprafeţei în raport cu populaţia se explică prin faptul că se parcelează şi se construiesc o serie de terenuri virane cuprinse în vechiul perimetru şi prin faptul că se constată o creştere în înălţime a clădirilor nou construite. Dintre cartierele noi care iau naştere prin parcelarea terenurilor virane în interiorul vechiului perimetru foarte interesante sunt cele din nordul oraşului, numite parcuri: parcul Domenii, parcul Bonaparte, parcul Tunari. În locul gropii lui Ouatu se ridică un cartier nou între Bulevardul Filantropiei şi Calea Griviței, iar unde a fost groapa se nivelează şi se amenajează o grădina publică. În vestul oraşului se află cartierul muncitorilor ceferişti, foarte aproape de Gară de Nord, dar şi cartierul mai nou din jurul Cotroceniului. Pe lângă aceste cartiere noi din interiorul oraşului, apar şi cartiere mărginaşe dincolo de limita oraşului. Locuite de muncitori cu venituri modeste, aceastea sunt Damaroaia, Cetatea Voluntareasca şi Apărătorii Patriei.
- Potrivit unei note autobiografice, scrisă în 1952 şi aflată la Arhivele Naţionale, la Moineşti, Gheorghe Gheorghiu-Dej e montator de maşini şi aparate electrice în perioada 1919-1920. Practică aceeaşi meserie şi la Societatea de tramvaie din Galaţi, însă acolo reuşeşte şi pe plan social: se înscrie în sindicat şi participă la o grevă generală.
- Teatrul Modern a ars în 1920 iar la sfârșitul anului 1938 clădirile dinspre strada Doamnei au fost expropriate prin decret regal pentru construcția noului palat al BNR, construcție care a început în 1940.
1920-1934
- În intervalul 1920-1934 se ridică în capitala 29.518 clădiri, maximul fiind atins în anul 1928, cu 3.484 de clădiri construite. Se construieşte nouă clădire a Universităţii, Academia Romana îşi construieşte noi săli, un depozit modern de cărţi şi periodice cu şase niveluri.
1921
- La o razie în august 1921, din 108 femei duse la arestul de la Poliţia Capitalei, 73 erau prostituate cu condicuţă, iar restul, clandestine, dintre care opt, urmărite pentru diferite infracţiuni. Dintre toate, 41 au fost duse la Secţia specială de la Colentina pentru ,,boli lumeşti''.
- În 1921 începe o nouă perioada de dezvoltare a instituţiei, iar STB a ajuns astfel cea mai importantă societate de transport public din ţară.
- Autobuzul. Primele autobuze din Bucureşti au apărut în 1921, maşinile fiind proprietatea unei mici întreprinderi particulare. Nu au avut însă viaţă lungă, în marea parte din cauza concurenţei tramvaiului. Totuşi, autobuzele au început să circule, pe trasee neacoperite de reţeaua de tramvaie. Numărul autobuzelor a crescut în preajma anului 1930.
Numai că privaţii au ales să îşi bată joc de oameni, pentru a-şi mări profiturile: călătorii erau îngrămădiţi în maşini, condiţiile de igienă erau groaznice, iar şoferii lucrau de la 5 dimineaţa la 11 noaptea, pentru un salariu mizerabil. Pusă în faţa acestei situaţii, municipalitatea a decis: autobuzele vor fi administrate de Societatea Comunală a Tramvaielor Bucureşti. Situaţia nu s-a îmbunătăţit însă simţitor, pentru pasageri.
- Evoluţia procesului de industrializare a oraşului Bucureşti face ca în oraş să existe, în 1921, 146 de fabrici mari, iar în 1922 numărul lor să ajungă la 332. Industria bucureşteană a avut tendinţa să se grupeze după linia fostelor forturi militare, construită între anii 1870-1880. Rețeaua de forturi era compusă din 18 buncăre şi baterii de tunuri, construite după planurile unui arhitect militar belgian, şi erau unite de o şosea şi de o cale ferată de aproximativ 70 de kilometri în circumferinţă.
1922
- Chiar dacă în acele vremuri maşinile nu atingeau viteze ameţitoare ca astăzi, un român a pus bazele automobilului aerodinamic. Este drept că Mihai Persu şi creatia lui erau privite cu suspiciune, în perioada interbelică. „În 1922, în Germania, a abrevetat "automobilul aerodinamic cu roţile înlăuntru caroseriei" pentru că până atunci automobilele erau nişte vehicule antierodinamice cu suprafeţe frontale foarte mari şi aripi exterioare cu roţi mari care consumau foarte multă putere”, spune Nicu Dumitrache.
Cu acest automobil, Persu a circulat peste 120.000 de kilometri.
- 16 aprilie 1922: prin semnarea Tratatului de la Rapallo, Germania recunoaste Rusia sovietica. Totodata Germania renunta conform art. 2 al tratatului la orice pretentie de despagubire impotriva Rusiei (Atentie: pretentii admise la Brest-Litowsk si anulate ulterior de Aliati) cu conditia ca nici Rusia sa nu despagubeasca tari terte pentru confiscarile si nationalizarile pe urma revolutiei din Rusia.Reamintim ca, initial, Romania a pierdut controlul asupra Tezaurului aflat initial la Moscova in urma sechestrarii acestuia de catre regimul instaurat de Lenin. Dupa ce tot Germania ar fi trebuit conform tratatelor in vigoare (Tratatul de la Versailles) sa despagubeasca Rusia cu aurul 93.540 kg aur primit dupa Brest-Litowsk, tot Germania indirect renunta conditionat la pretentii de despagubire din partea Rusiei pentru averile confiscate de catre Rusia tarista si bolsevica. Deoarece cele mai mari plasamente de capital din Rusia erau germane, firesc ca Rusia nu ar fi intentionat sa ne restituie tezaurul si sa se oblige din nou la plata fata de Germania cu sumele fabuloase stabilite la Brest-Litowsk. Mai multi delegati ai statelor participante, printre care si Bratianu, condamna acest tratat pentru ca favorizeaza Rusia. A platit cumva Lenin pentru prietenia ruso-germana cu aurul romanesc? Toamna lui 1941: Armata a 4-a a Maresalului Ion Antonescu, unul dintre cei mai inversunati adversari ai Sovietelor, ajunge dincolo de Nistru, pana la Odessa, insa nu scoate nici un cuvant despre restituirea Tezaurului de catre Moscova.
1922-1928
Începând cu 1922, numărul clădirilor realizate anual ajunge să depăşească, în general, cifra de 2.000, cu un vârf în 1928 de 3.205 clădiri construite.
1924
Casele conspirative nu sunt o invenție a mișcării comuniste românești. Adeseori, bolşevicii se foloseau de sediile temporare clandestine pentru a scăpa de supravegherea Ohranei ţariste. De asemenea, conceptul a fost utilizat pe scară largă de serviciile de informaţii europene pe întreaga durată a Secolului XX, inclusiv de Siguranţa şi Securitatea românească, însă cu o destinaţie diferită: asigurarea unui mediu discret, intim, care să poată mijloci întrevederile discrete dintre agenţii informatori şi ofiţerii de legătură. În privinţa mişcării comuniste, păstrarea secretului de partid şi al conspirativităţii acţiunilor sale a fost o preocupare constantă a liderilor partidului, începând cu anul 1924 (momentul în care activităţile comuniste au fost scoase în afara legii).
1925
Până la 1925 a existat un sector central al oraşului, numit în vechime „Culoarea de Roşu”. Acest sector includea, într-o formă circulară, aproape toată zona veche a oraşului. În interiorul său se concentraseră cele mai puternice bănci şi instituţii financiare precum Bursa de Mărfuri, Banca Naţională, CEC.
Acest sector dispare în anul 1925, fiind împărţit între sectoarele care-l înconjurau. Oraşului de azi îi lipseşte acest nucleu financiar. Aşadar, „Culoarea de Roşu” ar fi bine-venită în peisajul administrativ contemporan al oraşului şi ar putea fi zona administrată exclusiv de către viitorul guvernator. Pentru că aici sunt foarte multe zone protejate şi părţi de oraş care trebuie restaurate şi conservate.
- 1925-1926. Imobilul Societaţii Politehnica – Sediul AGIR, în stil neoromânesc. Una dintre primele clădiri bucureştene pentru birouri, săli pentru conferinţe şi întruniri, bibliotecă, club. Arhitect Petre Antonescu, inginer Emil Prager.
1926
Prin Legea Municipiului București din 1 martie 1926, intrată în vigoare în 1927, Capitala a fost împărţită în patru sectoare, fiecare având primarul și consiliul său. Parlamentul din acea perioadă a considerat în mod just că un oraș de peste 600.000 de locuitori poate fi administrat eficient doar dacă o parte din atribuţii sunt transferate către autorităţile sectoarelor.
- După primul război mondial, pentru o mai bună conducere a treburilor oraşului Bucureşti, a cărui administraţie devenea din ce în ce mai complexă, s-a simţit nevoia unei legi de unificare administrativă, care lege a fost elaborată în februarie 1926, cu denumirea de “Legea de organizare a Municipiului Bucureşti”. Prin acest act normativ, opera lui Ionel I.C. Brătianu, la l martie 1926, asistăm la împărţirea administrativ teritorială a Municipiului Bucureşti în 4 sectoare, fiecare sector urmând a fi condus de un consiliu comunal cuprins din 12 consilieri aleşi, 7 consilieri de drept, 2 consilieri cooptaţi şi 4 consilieri supleanţi. De fapt, Bucureştiul a fost împărţit în patru „culori” administrative: Sectorul I Galben (părţi din sectorul I şi sectorul II de azi), Sectorul II Negru (astăzi Sectorul III şi părţi din actualul Sector IV), Sectorul III Albastru (astăzi părţi din Sectorul IV şi V) şi sectorul IV Verde (astăzi Sectorul I). Sectoarele, potrivit legii, “erau persoane morale, aflate sub tutela Municipiului, însă cu bugete pe care le întocmesc, votează şi realizează singure, dispunând de autonomie locală”. Consiliul comunal alegea primarul de sector şi pe cele două ajutoare.
- Aşadar, Sectorul IV Verde, Sectorul l de astăzi, a luat fiinţă în baza Legii de organizare a Municipiului Bucureşti”, la 1 martie 1926, când primar al Bucureştilor era Dr. Emil I. Costinescu, devenit apoi Ministru al Industriei şi Comerţului. Pentru început, toate aceste primării de sector erau puse sub conducerea Primăriei centrale a Muni- cipiului. Între 1-17 martie 1926, Primăria „de Verde” a fost condusă de un consiliu comunal format din: 12 consilieri aleşi; 7 consilieri de drept; 2 consilieri cooptaţi şi 4 consilieri supleanţi. Printre primii consilieri aleşi îl avem şi pe doctorul Mina Minovici. Între consilierii de drept se afla şi doctorul Ştefan Anastasiu, unul dintre primii interni ai Societăţii „Salvarea” la 1906. Întâiul primar al sectorului IV verde a fost dr. N. Lupu (17 martie 1926 - 6 iunie 1927), urmat de A. D. Mincu.
- Stiti probabil ca pe atunci nu ajungea toata lumea sa dea bacalaureatul, daramite sa il ia. Dat fiind numarul destul de mic de absolventi de liceu ce treceau examenul, ziaristii se plangeau de dificultatea unor subiecte ca evolutia romantismului german sau influenta lui Goethe asupra literaturii universale. Evitam cu delicatete raspunsul si trecem la o scurta enumerare a rezultatelor pe regiuni, cu procentajele aferente:
In luna iunie 1926 se prezentasera de exemplu in intreaga tara 4997 de candidati, dintre care doar 2631, adica 52,54% au promovat examenul.
In Vechiul regat: prezentati 2772; reusiti 1529, adica 55,17%.
In Ardeal: prezentati 1555, reusiti 742, adica 47,71%.
In Bucovina: prezentati 341, reusiti 181, adica 53%.
In Basarabia: prezentati 341, reusiti 179, adica 54,40%.
Ministrul de atunci, I. Petrovici, a fost nevoit sa recunoasca ca "se invata mai putina carte ca in trecut" si sa promita ca "va lua masurile necesare pentru remedierea acestei situatiuni, care nu mai poate dainui".
1927
O altă reformă în administraţia comunală a fost înfăptuirea la 1927, când dintr-o necesitate a timpurilor și pentru o mai bună îngrijire a capitalei, s-a hotărât împărţirea pe sectoare a întregului București, luând astfel naștere sectorul I Galben, Sectorul II Negru, Sectorul III Albastru și Sectorul IV Verde. Prin acest sistem s-a urmărit ca edilii, având un câmp de activitate mai restrâns să se ocupe îndeaproape de sectorul lor.
Că acesta este adevărul o dovedește faptul că Sectorul I Galben, care de la 1927 până la 1930 a rămas alipit la Municipiu, a fost oprit în dezvoltarea lui faţă de celelalte sectoare. Administrat de organele Municipiului, a trebuit să se rezume la ceea ce era în 1927 și, în afară de deschiderea Bulevardului I. C. Brătianu, nicio altă mare lucrare estetică nu s-a realizat până când și-a căpătat independenţa, ca și celelalte trei sectoare.
1927-1928
În anul 1927 a fost cumpărat în b-dul Banu Manta un teren în suprafaţă de 19.201 mp la preţul total de 17.500.000 lei. Pe acest teren, în anul 1928 a fost ridicat liceul Marele Voievod Mihai şi au demarat lucrările la construcţia Palatului Comunal, care au durat 9 ani şi au costat 35 milioane lei. A fost cea dintâi Primărie din Bucureşti construită din temelie în acest scop. Localul avea 50 birouri, o sală mare de marmură pentru consilii şi festivităţi, iar turnul Primăriei, care măsoară 56 de metri, era pe atunci cea mai înaltă clădire din oraş. Edificiul este realizat după planurile arhitecţilor Nicu Georgescu şi George Cristinel, în stilul palatelor comunale veneţiene. Clădirea cu o structură estetică specifică unui sediu administrativ conţine elemente arhitecturale care amintesc de palatele comunale ale Renaşterii italiene.
1927-1935
Intre anii 1927-1935, Primăria „de Verde” a reuşit printre altele să ridice câteva aşezăminte de prestigiu precum: liceul Voievod Mihai, Liceul Carmen Silva (astăzi parte a Conservatorului de Muzică), Şcoala Tabla Buţii-Ciovică, Şcoala Florilor, Şcoala Costeasca, amenajarea unui stadion în sector, judecătoria ocolului opt, solariul din Giuleşti, au fost ridicate biserica Sf.Maria şi biserica Sf. Împăraţi Constantin şi Elena. De asemenea, au fost ridicate Căminul Măturătorilor, Şcoala Sf. Maria, Hala Griviţa, şi Ştrandrul Ciurel. Multe dintre ele pot fi admirate şi azi, deşi unele clădiri şi-au schimbat destinatia, cum ar fi fostele licee Mihai Voievod şi Carmen Silva.
În aceeaşi perioadă au dispărut şi vestitele gropi ale lui Ouatu, transformate în grădină publică. Aici a fost ridicat un complex care a cuprins biserica Sf.Maria, şcoala cu acelaşi nume, un dispensar şi un centru de distribuire a laptelui care funcţiona sub conducerea Fundaţiei Rockefeller.
- 1927-1936. A fost construit Palatul Comunal, astăzi sediul Primăriei Sectorului 1, din Bulevardul Banu Manta. Edificiul este realizat dupa planurile arhitecţilor Nicolae Georgescu şi G. Cristinel.
1928
- În cadrul STB, angajaţii erau încurajaţi să dea dovadă de spirit de competiţie şi de randament bun. Astfel, în fiecare an se alcătuia un panou în care apăreau pozele şi numele celor care obţineau cele mai bune rezultate. "Erau îmbrăcaţi la patru ace, purtau cravate, de zici că erau de la ingineri în sus. Într-un tablou din 1928, pe care îl avem aici, apare elita STB-istă. Zeci de domni foarte serioşi, îmbrăcaţi în costum, cravată şi cămăşi albe cu gulere tari zâmbesc mândri din panou. Ăştia erau manipulanţii, vatmanii de azi, vizitii şi taxatorii. Şi toţi veneau de la ţară", a punctat Parfenie.
1928-1932
- La inceputul perioadei interbelice doamnele preferau stilul feminin, pus in evidenta de modelele de fuste, obiect vestimentar foarte apreciat la acea vreme. Intre anii 1928 si 1932, lungimea fustelor se scurteaza, facandu-si aparitia un nou obiect vestimentar, ciorapii de matase purtati cu pantofi eleganti. Rochiile erau foarte cautate de doamne si domnisoare, confectionate din materiale precum matasea sau voalurile fine, cu talia joasa, purtate cu un amestec de coliere lungi si scurte si bratari late. Daca la inceput palariile erau cu boruri largi, pe parcursul timpului, ele au devenit din ce in ce mai mici si colorate, cu aplicatii de voalete.
1929
- Ultimul tramvai tras de cai a fost retras din circulație în anul 1929.
- Criza economică din perioada 1929-1933 a afectat şi STB-ul. Iniţial, s-a redus personalul, au fost scăzute salariile şi s-au scumpit bilete. Acestă strategie nu a adus însă rezultatele scontate şi s-au impus noi măsuri, constând în scăderea preţurilor biletelor şi mărirea numărului permiselor preferenţiale pentru divese categorii de cetăţeni, inclusiv precupeţi. Ultimele măsuri luate au ajutat mult transportul în comun, iar STB-ul s-a numărat printre primele instuţii din România care au depăşit criza, potrivit lui Doru Parfenie.
- In tot acest talmes-balmes de vehicule si vociferari, trasurile erau prezente din ce in ce mai fantomatice. Amenintate cu disparitia, ca deja raposatele-in-1929 tramvaie cu cai, trasurile bucurestene, jerpelite si mizerabile, erau trase anemic de gloabe donquijotesti si derizorii.
- Tot în ceea ce priveşte interioarele, este de amintit că Pirgu, personaj tipic de parvenit, ţinea să respecte una din tendinţele vremii, aceea a „stilului naţional”: „Urma o nelipsită raită prin prăvălii, ca să tocmească mobile pentru casa ce avea de gând să-şi clădească în stil românesc”(Mateiu Caragiale: Craii de Curtea Veche, Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1929)
- Faţă de legea unificării adminstrative din anul 1925 şi noua lege pentru organizarea administraţiei locale din februarie 1926, legea organizării administraţiei Municipiului Bucureşti din iulie 1929 a dat „o viaţă proprie şi sectorului 1, care după legea din 1926 era administrat de către delegaţia permanentă a Municipiului”. Astfel, cele 4 sectoare aveau consilii aparte, formate din câte 20 de consilieri aleşi, fiecare cu un primar, un ajutor de primar şi doi membri în delegaţia consiliului. Apoi, „totalitatea consilierilor aleşi în cele patru sectoare formează Consiliul General al Muncipiului, care îşi alege un primar general, două ajutoare şi 8 membri în delegaţia Consiliului general”.
- „L-am cunoscut pe Gheorghe Gheorghiu-Dej în 1929. Eram în anul II al Şcolii profesionale a Atelierelor CFR din Galaţi. Lucram ca ucenic la turnătoria de bronz şi fontă. Într-o zi, s-a produs un scurtcircuit şi am rămas fără lumină. [...] Mi s-a spus că numai un singur lucrător electrician poate să facă acest lucru şi mi l-a arătat, îndreptând privirea spre el. Acest electrician a dat mâna cu toţi turnătorii care l-au primit cu multă căldură şi respect. «Bine ai venit, tovarăşe Gheorghiu! Să ne dai lumină!» «Unde este lumină mai multă este şi dreptate mai multă, şi exploatarea muncii noastre mai redusă. Uniţi în luptă, muncitorii vor obţine mai multă libertate şi o bucată de pâine mai mare şi mai bună».“
- 1929-1931. Blocul ARO (Imobilul ARO), imobilul comandat de Societatea Asigurarea Romanească care iniţiază seria de arhitecturi moderniste ce a schimbat scara centrului şi a imprimat axei nord-sud inconfundabilul său caracter. Arhitect Horia Creangă şi colaboratorii.
- 1929-1934. Palatul Telefoanelor, primul "zgârie-nori" din Bucureşti, cea mai înaltă clădire din oraş până la 1970. Arhitecţi: Walter Froy, Louis Weeks, E. Van Saanen-Algy.
1930
- Video cu Bucureștiul în anul 1930. http://turistinbucurestiro.blogspot.ro/2014/09/bucuresti-in-1930.html
- 1930. Imobilul "Universul", clădire de birouri şi tipografie pentru un mare cotidian din perioada interbelică. Arhitect Paul Smărăndescu, inginer Emil Prager.
- În anii interbelici, oraşul a realizat o nouă etapă de dezvoltare, reflectată şi de creşterea populaţiei de la 382 853 de locuitori în 1918, la 631.288, în 1930 şi la 992.536, în 1941. În 20 ani suprafaţa oraşului s-a dublat.
- Transportul public se modernizează, în anii 1930 apărând tramvaiele electrice și primele autobuze. Se construiește intens, în special în centrul orașului. Stilurile abordate de arhitecți sunt variate – în ciuda pregătirii multora dintre ei în școlile de specialitate franceze, ei se opun viziunii conservatoare promovate în cadrul acestora, în schimb propunând prin proiectele lor o lectură originală a armoniei arhitecturale clasice, ce este tratată în cheie modernistă de tip occidental (Bauhaus) sau în cheia istoristă specifică a arhitecturii neobrâncovești, în direcția deschisă de Ion Mincu.
- „Tramvaiul electric şi-a intrat în drepturi şi deja la 1930, tramvaiul electric era pe toate liniile şi erau peste 700 de tramvaie care circulau la 1930 în Bucureşti. Înaintea crizei economice, transportul bucureştean era înfloritor”, mai spune Doru Parfenie.
- La 1930, Consiliul General al Muncipiului era compus din primarii şi consilierii aleşi ai celor patru sectoare ale muncipiului, din primarii comunelor suburbane şi din consilierii de drept, dar aceştia aveau numai un vot consultativ. Primarul Capitalei şi cele două ajutoare ale sale erau aleşi de Consiliul General al Municipiului dintre consilierii aleşi prin sufragiul universal. Primarul trebuia să aibă un titlu academic. În caz de vacanţă, el putea fi înlocuit de cel mai în vârstă dintre primarii de sectoare. El prezida Consiliul General al Muncipiului şi delegaţia acestuia, reprezenta Municipiul Bucureşti înaintea instanţelor judiciare şi a tuturor autorităţilor.
Ce se întâmpla în sector? Acesta era administrat de un consiliu local compus din 20 de consilieri aleşi. Acest consiliu administra sectorul cu ajutorul unei delegaţii care-l reprezenta şi care era formată din primarul sectorului, ajutorul acestuia şi trei consilieri aleşi de consiliu. Consiliul numea primarul de sector şi pe ajutorul acestuia. şi primarul de sector trebuia să deţină titlu academic.
Dar în comunele suburbane? Acestea erau administrate de Consiliul comunei, respectiv de delgaţii acesteia şi de primar. Dar comunele suburbane funcţionau sub autoritatea tutelară a sectorului în preajma căruia se aflau, însă primarul comunei suburbane făcea parte de drept din Consiliul General al Muncipiului Bucureşti cu vot deliberativ. Avea dreptul să participe la lucrările delegaţiilor acestor consilii ori de câte ori era interesată comuna suburbană respectivă. De asemenea, Consiliul sectorului delega un consilier pentru a participa la consiliile comunelor suburbane, iar acesta avea şi el vot deliberativ.
- Sistemul reglementarist ia sfârşit în 1930 prin noua lege sanitară şi de ocrotire socială care desfiinţează "casele de prostituţie sau localurile unde se practică prostituţia cu femei găzduite". Noua lege a fost inspirată din legislaţia americană şi germană din anii 1925 şi 1927, favorabilă închiderii bordelurilor. În baza noii legi, s-a desfiinţat şi a fost încriminată ocupaţia patronilor caselor de prostituţie. Persoanele care voiau să practice în continuare prostituţia o puteau face, însă cu riscul expunerii la noua prevedere penală a delictului de contaminare venerică.
- In 1930, Gheorghiu-Dej găseşte, de aiurea, pe stradă, un manifest al PCdR. Se comemora greva de la Lupeni, din urmă cu un an. Gheorghiu citeşte, se regăseşte ideologic în textul comemorativ şi porneşte în căutarea sediului de partid. Nu găseşte nimic, căci legea le interzicea comuniştilor să se afişeze. Drept urmare, la o reuniune sindicală, înfierează şi el burghezia, de la sine putere, aşteaptă să fie căutat şi e căutat. Această poveste puternic mitizată îi aparţine lui Paul Sfetcu şi e redată în „13 ani în anticamera lui Dej“. Pe carnetul de partid al liderului comunist, este menţionat doar anul adeziunii: 1930.
- Gheorghiu-Dej e înregimentat în partid în 1930, într-un moment plasat neclar. În micul oraş în care se unesc Someşul Mic şi cel Mare stă numai jumătate de an, pe strada Pintea Viteazul, la numărul 23 – casa a fost marcată, până după ’90, cu o placă inscripţionată cu cuvintele: „părintele comunismului“. Despre această scurtă, dar istorică perioadă şi-a amintit, pentru „Adevărul“, răposatul părinte greco-catolic Alexandru Nicula: „A fost un depravat, un curvar şi un beţiv, asta a fost! Nu-i plăcea munca, era un plimbăreţ cu idei comuniste. Îşi pierdea nopţile prin bodegi, bând cot la cot alături de prietenii lui ceferişti“.
- In 1912 populaţia bucureşteana creste până la 643.430 în 1930.
1930-1932
- În 1930, după ce se constituise Societatea de binefacere „Vatra Luminoasă”, având drept scop construcţia unui aşezământ pentru orbi, la întretăierea Şoselei Iancului cu Şoseaua Panduri, începe edificarea cartierului de „locuinţe ieftine” de către Asigurările Sociale de pe lângă Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale. Locuinţele erau destinate salariaţilor de la întreprinderile industriale şi comerciale, al căror venit se situa la un nivel mediu.
- Primul proiect de locuinţe pentru funcţionarii României Mari datează din 1930, unul din rezultatele sale fiind considerat cartierul „Parcul Cornescu”. În această zonă, au fost ridicate numeroase „case de cartier” şi vile, chiar block-house-uri, care, spre deosebire de alte cartiere, atunci când au început demolările, în 1968, au rămas în picioare, de aici înfăţişarea pitorească a zonei. Cu timpul ea a fost extinsă, fiind denumită „Parcelarea Floreasca”, aşa cum e numită în articolul lui Cincinat Sfinţescu „Cum să sistematizăm Bucureştiul”, apărut încă în 1929.
- Avem apoi Bucureştiul din perioada 1930-1940, sau mai precis de după sfârşitul marii crize internaţionale din 1929-1930 care ne lovise crunt. Am avut atunci o adevărată «explozie arhitecturală», un «boom» al construcţiilor, cu o mare latitudine lăsată imaginaţiei arhitecţilor, şi cred că a fost una dintre epocile cele mai fericite ale oraşului din punct de vedere stilistic.
1931
- 1 ianuarie 1931 – o frumoasa fotografie care o infatiseaza pe Regina Maria alaturi de copiii sai, Regele Carol al II-lea, Principesa Ileana si Principele Nicolae, in timpul unei procesiuni catre Patriarhie. Imaginea am publicat-o prima oara in ‘Later Capters of My Life. The Lost Memoir of Queen Marie of Romania’ (Capitole tarzii din viata mea…), Sutton, Regatul Unit, acum 12 ani.
- Primul număr al „Scânteii” ilegale (august 1931) a fost tipărit într-o casă sărăcăcioasă situată pe strada Constantin Zlătescu nr. 1.
1932
- Asemenea iniţiative sunt continuate în perioada următoare. În 1932, terenul viran aflat pe partea stângă a Şoselei Kiseleff a fost parcelat, aici ridicându-se „locuinţe ieftine” pentru funcţionarii Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, motiv pentru care cartierul a mai fost denumit şi „Domeniilor”.
În 1932, pe un teren viran aparţinând Uzinelor Comunale Bucureşti, în zona Herestrău, au fost ridicate case pentru funcţionarii de la Gaz şi Electricitate. Proiectul cartierului a aparţinut arhitectului Octav Doicescu. Calitatea acestor locuinţe reiese şi din faptul că, după ce au preluat puterea, reprezentanţi ai elitelor comuniste s-au mutat în această zonă, care a devenit „perimetrul 0”.
Preturile pentru o calatorie erau similare cu cele ale S.T.B.-ului, adica ridicate, insa mult mai haotice- in 1932, autobuzul Taxico ce circula pe Calea Victoriei lua de exemplu 10 lei indiferent de distanta parcursa de calator. Pe langa toate aceste neajunsuri, autobuzele mai erau hulite si pentru faptul ca incurcau circulatia pe strazile principale ale capitalei.
- În februarie ’32, revoluţionarul Gheorghiu-Dej iniţiază o întrunire în orăşelul Dej. Fac ei acolo o moţiune pe care o trimit direcţiei generale a CFR din Bucureşti. „După două luni, conducerea CFR a concediat 300 de muncitori şi a închis atelierele din Dej“, arată Cristina Diac în „Spectrele lui Dej“. Şomer, comunistul se dedică exclusiv activităţii în slujba partidului. În ’32, cu bilet de voie de la partid, vizitează chiar Berlinul. Clandestin, fără paşaport, merge pentru a primi noi sarcini în legătură cu munca de la CFR. Se găseşte apoi prin rapoartele poliţiei, care îi înregistrează mai multe călătorii prin ţară. În februarie ’33, însă, „cade“ în urma revoltelor de la Atelierele CFR Griviţa.
- Scurtă incursiune în trecutul recent: în 1932, Dej intră în ierarhia sindicatelor revoluţionare. „Lucra direct în PCdR, era un agitator plătit, finanţat de Internaţionala sindicatelor roşii, Profintern“, explică Stelian Tănase. Un raport al Siguranţei din 8 octombrie 1932 confirmă: „Neocupând nicio funcţie şi neexercitând meseria ce o cunoaşte, Gheorghe Gheorghiu-Dej este subvenţionat de Partidul Comunist din România“. Mai fusese implicat în proteste de tot felul, deci era plătit în cunoştinţă de cauză. Cu cinci luni înainte de revolta ceferiştilor, la 24 septembrie 1932, agenţii Siguranţei scriau: „Numitul a fost însărcinat cu propaganda lucrătorilor de la Atelierele CFR Griviţa din Bucureşti făcând propagandă intensă în sindicatul CFR comunist ce a luat fiinţă în ultimul timp“.
1933
- 1933-1936. Blocul Edilitar Comunal al Sectorului "Galben" astăzi imobilul din Piaţa Amzei 13, unde se afla Teatrul "Ion Creangă", realizat într-o epocă de expansiune economică; blocul cuprinde magazine, 0 sală de teatru, judecătorie, birouri. La vremea construirii sale, clădirea a confirmat orientarea administraţiei locale spre forme simplificate privind investiţiile publice. Arhitect Nicolae Georgescu.
- Dintr-un articol intitulat "Mijloace de locomotie", aparut in "Realitatea ilustrata", aflam de exemplu care erau neajunsurile retelei de transport in comun si nemultumurile deloc putine ale calatorilor interbelici din anul 1933. Autorul articolului isi incepe analiza printr-o simpatica scena umoristica- intalnirea cu un anume domn Dumitru Athanasie Popescu, pensionar, fumator placid de tigarete Carpati si adept pasionat al mersului pe jos: "- Pe jos, coane Mitică?" „-Per pedes, băiatule! Nu-mi convine să iau nici măcar tramwayul". Discutia batraneasca dintre cei doi este insa violent intrerupta de trecerea unui exemplar al numitului mijloc de transport, insotita de claxoanele dintr-o statie de taxi alaturata- prilej de carcoteli din partea batranului pe seama asa-zisului progres care luase cu asalt capitala. in 1933, autorul deplange vechile tramvaie cu cai, care nu scoteau zgomot de clopot intre orele 10 si 16 cand "lumea dormia"
- “Trasurile deschise” plimbau doamnele si domnisoarele la Sosea, ca sa-si etaleze toaletele, fie ieseau in parc, pe boulevard sau mergeau la cofetarie, la cafenea, la cinematograf. In 1933, in Bucuresti existau 50 de cinematografe si peste 600 de restaurante, cafenele, berarii, birturi si gradini de vara.
- Figura complexă a începutului comunismului în România, Petru Groza este considerat un om al extremelor. Fiu al unui preot din Deva, doctor în drept la Budapesta, om de afaceri şi politician abil în guvern Averescu, Petru Groza fondează în anul 1933 formaţiunea politică de stânga intitulată Frontul Plugarilor. Susţinător al comuniştilor încă dinainte ca aceştia să ajungă la putere, Groza nu a renunţat niciodată la obiceiurile sale destul de burghezo-moşiereşti, motiv pentru care a primit porecla de "burghezul roşu".
1934
- Statistica arată că, în 1934, numărul exact al călătorilor transportaţi cu autobuzul a fost de 1.906.483.
- Dupa anul 1934 apare moda blanurilor purtate chiar peste rochiile de matase sau pe taioarele elegante in stilul celor Coco Chanel. Parul era tuns scurt, iar cele mai in voga coafuri erau cele in stilul bobului de astazi, indiferent daca se purta drept, sau cu bucle fine in jurul fetei. Machiajul era unul dramatic, inspirat din filmele americane si frantuzesti, cu rujuri rosii si ochi trasati in linii de negru, care accentau privirea.
Moda la barbati se facea in functie de anotimp, niciun barbat respectabil nu putea sa apare cu acelasi costum si vara si iarna. Un obiect vestimentar purtat de barbatii de atunci era vesta, care dadea un aer de eleganta, purtata cu cravata cu guler detasabil si extrem de apretat, iar cravata se purta de obicei prinsa cu un ac de cravata, care in functie de materialul din care era acesta facut arata pozitia sociala a celui care il purta. Atunci, toti barbatii purtau palarie, fie ea cu boruri mari sau mici. La ocazii speciale, barbatii purtau palariile asa numite gambete, palarii din material tare si cu cu boruri mici. Una dintre cele mai renumite case de moda se afla chiar pe Calea Victoriei si era numita Casa Weis, fiind frecventata de cei mai instariti oameni ai acelor vremuri. Majoritatea hainelor de atunci erau facute manual in ateliere de croitorie, cu multa migala si de cele mai multe ori unicat.
1935
- La 3 ianuarie 1935, reuşesc să fugă din închisoare Petrescu, Vasilichi şi Doncea. Gheorghiu-Dej e lăsat în urmă. Pentru următorii 10 ani.
- ,,Bucureştenii mai bătrâni îşi aduc aminte, de pildă, că la spatele Poliţiei curgea Dâmboviţa, şi acolo, în str. Belvedere, era vadul sacagiilor (unde este judecătoria)’’ – scria Henri Stahl în 1935
- "Calea Victoriei" este una dintre operele scrise de Cezar Petrescu, un roman despre Bucureştiul interbelic şi despre destinele mai multor personaje. „Fulgii se legănau magic în luminile vitrinelor. Trecătorii păşeau voios în alba fluturare. Farurile automobilelor prindeau potopirea moi atică în evantaliile albăstrii, soseau de departe, dispăreau, să facă localtora şi altora, virînd, oprindu-se, pornind, încrucişîndu-se într-o ameţitoare, întrecere. Ninsoarea, năvala luminilor,reclamele aprin-zîndu-se şi stingîndu-se absorbite de albastrul serii pretimpurii de iarnă, ca să tresară în ghirlănzile altfel colorate, roşii, verzi, galbene ; soneria cinematografelor ; ferestrele încărcate cu sclipitoare bijuterii, paşiielastici ai trecătorilor învioraţi de răceala blîndă şi jilavă a fulgilor ; totul dădea străzii un aer proaspăt şi festiv. Ion Ozun era cucerit de acest spectacol “ (Andrei Rusu, text reprodus după Calea Victoriei)
- Primăria întreţinea la 1935 zece şcoli primare de băieţi, 12 şcoli primare de fete şi alte zece grădiniţe pentru copii. Dacă majoritatea şcolilor aveau un local propriu, grădiniţele, cu o singură excepţie, aveau un local închiriat, primăria achitând şi chiriile pentru aceste spaţii. Pădurea Grant care se afla în cartierul Grant era locul de relaxare al funcţionarilor ceferişti care locuiau în vecinătatea lui. În zonă se afla şi solariul Giuleşti construit pentru copii nevoiaşi, pe care Primăria nu-i putea trimite în coloniile sale de la mare. În astfel de solarii (inexistente azi, desfiinţate de comunişti), copiii făceau băi de soare, aveau bazine cu apă, iar părinţii nu mai erau stresaţi de grija lor pe timpul orelor de lucru. Mai mult, Primăria avea case de vacanţă pentru copiii nevoiasi din sector, care plecau astfel la munte şi la Tekirghiol, în scurte vacanţe de două såptămâni.
- 1935-1936. În iulie 1935 şi octombrie 1936, PCdR a cunoscut două momente critice din punctul de vedere al protecţiei cadrelor superioare. Siguranţa a reuşit să destructureze în două rânduri conducerea operativă a partidului, reuşind să aresteze şase membri ai Secretariatului CC al PCdR: Ana Pauker, Dimitrie Ganev şi Şmil Marcovici (iulie 1935) şi Nicolae Goldberger, Gheorghe Crosneff şi Constantin Pârvulescu (octombrie 1936). Loviturile aplicate de autorităţi au creat panică şi confuzie printre cei care activau în ilegalitate.
- 1935-1937. Blocul Burileanu-Malaxa, pe Bulevardul Magheru, un imobil compact ce aduce un nou tip de organizare a spaţiului (interioarelor), pentru exercitarea noilor profesiuni liberale, în locuinţă, prin încorporarea unei secţiuni separate, arhitect Horia Creangă.
- 1935-1937. Blocul AGIR - arhitect Richard Bordenache - ridicat la comanda Asociaţiei Inginerilor, cuprinde 0 sală de expoziţii, sală de conferinţe şi locuinţe la standard ridicat.
1935-1939
- În anii 1935-1939 comerţul bucureştean îşi atinge punctul culminant. Afluenţa de marfă şi de cumpărători este atât de mare încât se interzice circulaţia vehiculelor pe porţiuni dintre Smârdan şi Piaţa Sf. Gheorghe. Nu numai centrul este însă plin de prăvălii. Şi Calea Victoriei, de la întretăierea cu strada Buzești, până departe, dincolo de gară sau Calea Moşilor, de la bulevard până la Obor. Oborul însuşi este plin de mărfuri necesare ţăranilor. Cel mai mare magazin universal bucureştean este Galeries Lafayette pe Calea Victoriei, ocupând localul al vechii firme Socec. Aceasta însă îşi păstrează un raion cu cărţi şi papetărie în interiorul magazinului. Cu articole mai ieftine sunt magazinele Sora, unul pe Calea Victoriei şi unul pe Calea Griviței, în faţa Gării de Nord.
1936
- La 21 decembrie 1936, parcul de autobuze al S.T.B. se compunea din 391 autobuze, 40 autobuze a cate 20 de locuri fiecare, cumparate de la societatea Leonida, 53 “Chevrolet-Buss“ de 19 locuri, dintr-o comanda de 100 de bucati, tot de la societatea Leonida, si 198 cumparate de la fostii concesionari, reparate si repuse in circulatie.
- Dacă până în 1935, STB-ul a avut excusivitate pentru transportul cu tramvaiul în Bucureşti, din 1936 societatea obţine exclusivitatea transportului în comun cu tramvaie şi autobuze în Capitală. Parcul STB număra atunci 392 autobuze (Renault, Chevrolet şi Henschel), care funcţionau pe 22 trasee cu 131 Km cale dublă, deservind Capitala şi 12 comune suburbane. Prin trecerea tututor transporturilor publice din Capitală sub monopolul STB, politica preţurilor putea fi controlată de acţionari, care puteau majora tarifele după cum voiau, iar măsurile lor au fost intens criticate de presa vremii.
- Am fost cuprinsi de un entuziasm nebun cand am dat, rasfoind la intamplare "Realitatea ilustrata", peste un articol despre un misterios mijloc de transport in comun nocturn, semnat de nimeni altul decat Geo Bogza. In Bucurestii interbelici a existat, aparent, pana la data de 20 octombrie 1936, o linie de autobuz de noapte, care traversa capitala de la miezul noptii pana dimineata, culegandu-i pe calatorii ratacitori, cheflii, melancolici, negustori sau muncitori cu slujbe ingrate ce le furau somnul. Nu stim deocamdata cui ii fusese concesionata aceasta linie, dar vom incerca sa aflam in zilele urmatoare. Programul cursei de noapte incepea zilnic la ora 00.30, circuland o vreme in parelel cu alte linii de autobuze sau de tramvaie. O diferentia insa tariful unic de 8 lei, indiferent de distanta parcursa. In scurt timp, tramvaiele incepeau sa se retraga zdranganind spre depouri, asemenea autobuzelor normale. Pe bulevard, firmele luminoase ale cinematografelor mai palpaiau pret de cateva clipe inainte sa se stinga, lasand la vedere reclamele de pe blockhouse-uri, ce dispareau insa si ele dupa ora 2. Orasul se cufunda asadar incet intr-o bezna deasa, luminata intermitent de felinarele sub care se strangeau rabdatori calatorii spre a fi vazuti de sofer. Din pacate insa, odata cu sistematizarea introdusa de STB in haosul creat de multii concesionari ai liniilor de autobuze, cursa de noapte a fost desfiintata pe data de 20 octombrie 1936, prilej pentru Bogza de a critica birocratismul setebist, dar si de a consemna, nostalgic, disparitia unui fragment de viata bucuresteana mai putin cunoscut si vazut de locuitorii diurni ai capitalei.
- Organizarea legislativă a funcţionat până la 27 martie 1936, când a fost aprobată o nouă lege administrativă. Astfel, s-au adus unele modificări în conducerea sectoarelor: Buget unic pentru întreg Municipiu Bucureşti, regulamentele, dispoziţiile, hotărârile, devenind competenţe ale Municipalităţii. Administraţia Municipiului şi a comunelor suburbane era condusă de Consiliul General şi de primarul Capitalei, ca edil şef. Consiliul General se compunea din primarii şi consilierii aleşi ai celor patru sectoare, din primarii comunelor suburbane şi consilierii, care aveau drept de vot consultativ.
- În septembrie 1936, într-un mic colț de pagină, „Gazeta municipală” bifa încă o etapă din războiul mediatic purtat cu cel care, la vremea aceea, conducea serviciul de drumuri și poduri din cadrul Primăriei Capitalei. Ziarul nu se ferea de cuvintele grele. Își numea adversarul „gangster” și „porc”: „Gangsterul Enăceanu a început pavarea planșeului de la podul spitalului Brâncovenesc la podul Șerban Vodă. Le-au lucrat însă așa de bine, încât după ce au terminat așezarea bordurilor, iar pe alocuri chiar așezarea dalelor de beton, s-a constatat că lucrarea este complet greșită și urmează să fie desfăcută pe toată întinderea. Această nouă dovadă de incapacitate a bătrânului porc ar fi destul ca să ducă la destituirea lui. Suntem în stare să facem prinsoare cu oricine că Enăceanu va fi avansat”.
- 1936. A fost construit localul Gării Băneasa, destinat oficialităţilor, după proiectul arhitectului Duiliu Marcu.
- 5.000.000 de fumatori - Mda, cam atatia eram, pardon, erau in Romania in anul 1936. De unde stim? Cei de la ''Realitatea ilustrata'', dragii de ei, s-au gandit parca special la sufletul nostru innegrit de fum de tigara si au facut in decembrie 1936 o ancheta. Ea ii privea cu precadere pe oamenii politici, dar iata ca a scos la iveala si niste date generale privind fumatul in Romania. pasiunea fumatului ii cuprindea, dupa cum am spus, pe aproximativ 5 milioane de romani, adica un sfert din populatiune. Din cele 5 milioane, o sesime era feminina, ca doar pe atunci femeia fatala avea destul de frecvent la purtator un chistoc, semn de eleganta, dar mai ales de emancipare fata de partea barbateasca. Asta insemna cam 10 milioane de kg de tutun arse pe an, adica vreo 2 kg de caciula. De-a dreptul surprinzator e faptul ca doar 3000-3500 kg din acest munte de tutun proveneau din strainataturi, restul fiind cultivate, uscate si rulate la noi in tara. Problema: in cate tigari intra 10 milioane de kg de tutun? Pasionati de matematica distractiva, viciata si vicioasa, cei de la RI au calculat-o si pe-asta: 12 miliarde si 550 de milioane. Iata lista exhaustiva, ocazie cu care aflam si care erau marcile de tigarete de pe vremuri: Duhul matematicii s-a facut in redactia RI o manie primejdioasa asa ca au mai calculat ca pe zi se fumau 30.500 kg tutun, adica 34 milioane de tigarete, 49.000 de havane si 85.000 de pipe. Pe ora (socotind 16 ore de fumat- cam mult, monser!): 2.1 mil. de tigarete, 3.100 havane si 5.300 pipe. Pe minut: 35.000 tigarete, 51 de havane si 88 de pipe. Acuma, ca sa pricepeti ceva mai plastic cam cat de mult si de turceste se fuma, s-ar fi putut inconjura Pamantul de 23 de ori iar Romania de 300 de ori cu cele 13 miliarde de tigarete anuale. S-ar fi putut pava cu ele si Soseaua Kiseleff, Calea Victoriei, Calea Rahovei, Calea Dudesti, Calea Grivitei si bulevardele Elisabeta, Carol si Pache. Drumul spre Bucuresti ar fi putut fi asadar pavat cu tigarete bune... Pe timp de ploaie, s-ar fi umezit tutunul, iar pe timp de vara, orasul ar fi ars din temelii. Eh, nimic neobisnuit pe meleagurile noastre, tinand cont de desele incendii care ne-au trecut calea. La fabricarea miliardelor de tigarete lucrau vreo 22.800 de muncitori, iar la distribuirea lor vreo 30.000 de debite CAM (Cassa Autonoma a Monopolurilor).
- 1936-1937. Blocul Adriatica - arhitecţi Rudolf Fraenkel, Dem Săvulescu. Imobil de birouri format din corpuri simple, astăzi deschide unul din segmentele moderniste ale Căii Victoriei.
- 1936-1941. Casa Autonomă a Monopolurilor Statului (CAM); palatul prezintă 0 arhitectură modernistă, cu un caracter vădit cubist. La inaugurare imobilul dispunea de climatizare, comunicaţii interne şi echipament tehnic de vârf pentru acea perioadă. Arhitect Duiliu Marcu.
- La 3 decembrie 1936, la închisoarea Văcăreşti are loc un scandal între comunişti şi legionari. Liderii grupurilor politice, Gheorghiu-Dej şi Ioan Bozânţan, sunt loviţi la picior, respectiv la mână. Istoricul Stelian Tănase susţine, în „Clienţii lui Tanti Varvara“, că incidentul a fost declanşat de propunerea făcută de Gheorghiu-Dej lui Ştefan Curcă, deţinut legionar, de a întreţine relaţii homosexuale. Istoricul îl face pe Dej complice şi în scandalul homosexual din acelaşi penitenciar, din 1938, în care au fost implicaţi Nicolae Ceauşescu şi Şmil Marcovici.
1937
- Erau vremuri când, ca și astăzi, plăcintăriile livrau, la pachet cu marfa de patiserie,şi boli de stomac. În iunie 1937, „Gazeta municipală” anunța că medicul-șef al Capitalei, un anume E. Răsmeriță, găsise în galantarele a două patiserii din centrul orașului - situate pe Bulevardul Elisabeta – alimente cu care-și trimiteau clienții în spitale. Cofetăriile se numeau „Trianon” și „Econom”, iar după ce și-a prezentat raportul în fața consiliului local, Răsmeriță a fost împuternicit să le ridice autorizațiile de funcționare.
- Cred că s-a realizat un progres simţitor și tendinţa de azi (1937, n.n.), prin care se încearcă restrângerea iniţiativei primăriilor de sectoare și instituirea unei tutele exagerate, va fi sigur în detrimentul sectoarelor și o piedică serioasă în dezvoltarea rapidă a Bucureștiului. “Afirmaţiile făcute în 1937 de Primarul Sectorului I Galben, Ioan Săbăreanu, sunt mai actuale ca oricând. În ultima perioadă, au fost elaborate diverse proiecte de reformă administrativă, care prevedeau, printre altele, restrângerea atribuţiilor primăriilor de sectoare sau chiar desfiinţarea acestora și transformarea lor în direcţii.
- 1937-1944. Palatul Victoria, actualul sediul al Guvernului României, a fost proiectat pentru Ministerul de Externe. O clădire caracteristică pentru edificiile publice realizate la sfârşitul anilor '40. Arhitect Duiliu Marcu.
- Prin 1937, România avea o baie la fiecare 2000 de locuitori și devansa la acest capitol țarii considerate „mult mai avansate” de la acea vreme. Dar toate lucrurile de seamă s-au câştigat prin luptă, nu-i așa ? Până şi dreptul de a te spăla...
Surse : Articolul „ Revoluția stârnită de instalarea primei băi publice la București” – Ioan Massoff – apaărut în săptămânalul „Realitatea ilustrată – nr. din 3 martie 1937 și lucrarea „Bucureștii vechiului regat” – George Costescu – 1944)
- "Sgomotul" pare sa fi fost principalul motiv de nemultumire al bucurestenilor, intr-atat incat cativa ani mai tarziu, in 1937, vor fi introduse indicatoare cu "Claxonarea interzisa" pe strazile din centrul orasului.
- Iata cum semnala, aproape cinematografic, un jurnalist al "Realitatii ilustrate" sosirea caldurii in capitala, pe la 1937: "Vara a dat buzna in capitala, calduroasa, prafuita de drum, cu balonul soarelui fierbinte legat cu ata de degetul cel mic, cu o liota de tiganci care-au si prins a-si vesti trandafirii in locul margaritarelului si al lalelelor. A fost o descindere senzationala, din nu mai stiu care tren din sud. Duduile si doamnele si-au inaugurat rochitele inflorate, palariile cat umbrelutele si umbrelutele cat palariile! Bineinteles, au inceput socotelile pentru plecare."
1938
- În industria textilă, în Bucureşti, lucrează, la 1 ianuarie 1938, 17.911 muncitori, faţă de 7424 în metalurgie sau 5659 în industria chimică. Interesantă este dezvoltarea pe care o capăta industria electrotehnică. Becurile electrice se fabrică la Lumen şi Tungsram, telefoane şi aparate electrice la Standard Electrica Română şi la Elnor, maşini electrice de călcat la Industria Electrică Română. O industrie nouă, care apare în perioada interbelică, este industria producătoare de avioane.
- În 1938 existau 689 de vagoane de tramvai şi 589 de vagoane de autobuze.
- Principala preocupare editorială a „Gazetei Municipale” era evoluția urbanistică a Bucureștiului. Paginile săptămânalului găzduiau campanii îndelungate care militau pentru respectarea regimului de înălțime al clădirilor nou-construite, pentru verticalizarea principalelor artere ale orașului, pentru modernizarea piețelor publice, extinderea zonelor verzi și proporționalitatea noilor edificii ridicate din banii statului. Două exemple:
- 1. în 1938 inventaria „patru orori”: patru clădiri construite în centrul orașului, a căror cornișă se înălța cu mult deasupra caselor vecine.
- 2. O ediție din noiembrie 1933 îl punea la zid pe marele arhitect Petre Antonescu criticând proiectul pe care acesta îl făcuse pentru clădirea Facultății de Drept.
- Potrivit Brigăzii de Moravuri a Prefecturii Poliţiei Capitalei, la nivelul anului 1938 existau: 1.272 curve înregistrate, la care se adăugau 1.050 clandestine. Era un număr foarte mare. Dintre toate, au fost găsite bolnave nu mai puţin de 944 dintre cele înregistrate şi 630 clandestine; totalul celor supuse vizitei medicale la cele cinci dispensare era de 2.212 înregistrate şi 1.670 clandestine. Străbatem o perioadă de acută criză morală.
- Erau şi diferite hoteluri de lux care ofereu servicii „la pachet", precum Princiar, care era situat pe Bulevardul Elisabeta, aproape de Primăria Capitalei de astăzi, Bristol, Union, Splendid sau Bulevard.
Prostituatele de lux mai frecventau şi cabareturi precum Alhambra, Chat Noir, Moulin Rouge sau restaurantele hotelurilor scumpe din acea perioadă precum Lido, Continental sau Ambasador.
Pentru o întâlnire amoroasă cu mai multe contacte și dormit cu clientul, tariful putea ajunge la jumătate din salariul lunar al unui muncitor specializat (mecanic de locomotivă), .. în zilele de sâmbătă şi duminică la intrarea în bordel era un şir impresionant de bărbaţi. La intrarea în bordelurile din acea zonă, la poarta fiecăruia se găsea un felinar roşu, care odată cu lăsarea serii se aprindea. Acesta era un fel de indicator discret pentru faptul că acolo se găseau femei dispuse să întreţină relaţii sexuale contra cost.
- Teatrul Modern a ars în 1920 iar la sfârșitul anului 1938 clădirile dinspre strada Doamnei au fost expropriate prin decret regal pentru construcția noului palat al BNR, construcție care a început în 1940.
- 1938. Sediul UGIR (Uniunea Industriaşilor), bloc ce introduce, pe ultima parte a axei nord-sud, 0 formulă monumentală, concordată cu destinatarii imobilului. Arhitect Constantin Moşinschi.
- 1938-1946. Sediul Ministerului de Interne. Clădire monumentală, impunătoare, "clădire publică ce susţine prestigiul autorităţilor de stat". Arhitect: Paul Smărăndescu, continuat după război de Emil Nădejde.
- Ce este aşadar Bucureştiul, cu punctul său de referinţă, Calea Victoriei? Ne explică Paul Morand, de la Academia Franceză, într-o lucrare tipărită în 1938 la Editura Plon, din Paris şi reeditată la noi în 1996 „Bucureştiul este un loc de întâlnire. Este un oraş unde îţi goleşti punga şi te umpli de apucături occidentale. Lecţia pe care o oferă Bucureştiul este una de viaţă : te învaţă cum să te adaptezi, chiar şi la imposibil. Pe parcursul destinului său sinuos şi pitoresc, Bucureştiul a rămas un oraş vesel". Revenim astfel la întrebarea iniţială : este Bucureştiul un oraş „occidental" sau cel puţin are vocaţie occidentală?". Judecând după „matricea stilistică" a Căii Victoriei, Bucureştiul este un oraş „în curs de occidentalizare", fenomen ce presupune adaptarea spaţiului „oriental" la logica amplasării de tip occidental. Aşa se face într-un perimetru restrâns coabitează stiluri urbanistice şi chiar mentalităţi diferite, că oricâte planuri urbanistice am trasa, ne întoarcem la modelul bizantin, dacă nu prin arhitectură, cel puţin prin obiceiuri şi comportament.
- In anul 1938, pe masura ce se introduceau in circulatie autobuze noi, au fost scoase din uz un numar de 108 bucati din autobuzele vechi, cumparate de la fostii concesionari. La sfarsitul anului 1938, S.T.B.-ul avea in exploatare 469 autobuze Chevrolet, 100 Renault si 20 de autobuze Henschel.
1939
- in anul 1939, avem o nouă lege pentru organizarea Municipiului Bucureşti. De această dată, primarul este ajutat de patru ajutori de primari, cu atribuţii delegate de acesta. Sectoarele nu mai au personalitate juridică şi nici comunele suburbane, Municipiul Bucureşti substituindu-se în toate drepturile şi obligaţiile lor. Sectoarele devin circumscripţii de control şi de deconcentrare ale administraţiei municipale. Comunele suburbane îşi păstrează personalitatea juridică, dar aici, salubritatea, poliţia, edilitatea şi sistematizarea erau administrate de Municipiul Bucureşti. Primarul general era numit în condiţiile Legii administrative, iar Consiliul comunal era compus, în afară de primarul numit, de ajutorii săi (acum în număr de patru), de 14 consilieri aleşi şi alţi şase consilieri de drept şi anume: Prefectul Poliţiei Capitalei; Rectorul Universităţii; Decanul Facultăţii de Arhitectură; Protoiereul ortodox cel mai vechi; Medicul şef al Municipiului; Inspectorul învăţământului primar al Capitalei; apoi primarii comunelor suburbane luau parte numai la discuţiile care priveau comuna lor. Aşadar, eliminarea primarilor de sector ca persoane juridice datează din anul 1939. Atunci era dictatura regelui Carol al II-lea şi se poate observa o restrângere a drepturilor publice şi o ierarhizare a administraţiei cu mai multe constrângeri. Pe de altă parte, de la bun început, primarii de sector, precum erau şi aceia de ”vopseluri” mai în vechime, se aflau în dependenţă de primarul general. Dar aceşti primari de sector, aleşi de consiliile locale, participau la alegerea primarului general în cadrul Consiliului lărgit al Municipiului. Un lucru este cert astăzi: numărul uriaş al consilierilor locali. Din reperele anterioare se poate observa numărul lor redus în interbelic de pildă, în raport cu întinderea oraşului şi populaţia acestuia.
- In 1939, se lungesc unele linii, ajungand cu distanta totala a liniilor la 141 km. Multumita site-ului dacoromanica.ro si Ghidului Bucurestilor din 1939, avem posibilitatea sa va prezentam si traseele din 1939 ale autobuselor bucurestene, impreuna cu o mostra de increngatura de tramvaie si autobuse din centrul Bucurestilor.
- În 1939, când izbucneşte războiul, oraşul Bucureşti are 870.000 de locuitori. În 21 de ani populaţia Bucureştiului a crescut cu 127 la sută. Ca o consecinţă a acestei creşteri se măreşte şi suprafaţa oraşului. De la 5614 hectare în 1919 oraşul Bucureşti se întinde în 1939 pe 7800 hectare, crescând aşadar cu 39 la sută. Creşterea mai mică a suprafeţei în raport cu populaţia se explică prin faptul că se parcelează şi se construiesc o serie de terenuri virane cuprinse în vechiul perimetru şi prin faptul că se constată o creştere în înălţime a clădirilor nou construite. Dintre cartierele noi care iau naştere prin parcelarea terenurilor virane în interiorul vechiului perimetru foarte interesante sunt cele din nordul oraşului, numite parcuri: parcul Domenii, parcul Bonaparte, parcul Tunari. În locul gropii lui Ouatu se ridică un cartier nou între Bulevardul Filantropiei şi Calea Griviței, iar unde a fost groapa se nivelează şi se amenajează o grădina publică. În vestul oraşului se află cartierul muncitorilor ceferişti, foarte aproape de Gară de Nord, dar şi cartierul mai nou din jurul Cotroceniului. Pe lângă aceste cartiere noi din interiorul oraşului, apar şi cartiere mărginaşe dincolo de limita oraşului. Locuite de muncitori cu venituri modeste, aceastea sunt Damaroaia, Cetatea Voluntareasca şi Apărătorii Patriei.