BUCURESTI 1700 - 1799
Bucureştiul a fost împărţit în plăşi, boiale, vopsele, culori, raioane Prima organizare mai bine conturată dateaza din anii 1700 şi împartea Bucureştii în 5 plăşi: Podul Mogoşoaiei (actuala Calea Victoriei), Târgul de Afară (Piaţa Obor), Broşteni, Gorgani (zona Izvor) şi Târgul (zona Unirii).
secolul XVIII
- Această apă - Bucureştioara - este iar cunoscută exclusiv din descrierile unor documente vechi sau din diverse mărturii interpretate de istorici căci primele planuri probează că la finele secolului al XVIII-lea acest curs de apă devenise deja acel canal de scurgere umplut de diverse „necurăţenii” care îi justificaseră porecla de „Căcata” şi care nici nu mai conta ca reper topografic demn de plasat pe hartă. Şi totuşi, izvorând din balta Icoanei, curgând apoi foarte aproape de zona în care se află azi casa ce ne interesează, pârâul acesta genera o altă zonă umedă ce a determinat, se pare, chiar numele mahalalei de care aparţinea această casă, anume Batiştea, căci lângă biserica omonimă ar fi fost „batiştea” - loc unde se adunau vitele la adăpat.
- In secolul al XVIII-lea Podul Mogoşoaiei era luminat cu ajutorul unor materiale imbibate in rasina sau pacura.
secolul XIX
Din secolul al XIX-lea, plăşile au fost asociate cu boiale, apoi cu vopsele, apoi cu culori. Diferenţa dintre acestea consta doar în denumirea lor. Culorile care delimitau Bucureştiul erau: roşu, galben, negru, verde şi albastru.
- Abia veacul al XlX-lea, datorită unei relative linişti, a scăderii autorităţii otomane, a liberalizării comerţului, a încropirii unei clase ambiţioase – burghezia – şi a unei largi deschideri culturale spre Occident, încep să apară mobile în stil occidental, cumpărate la Viena sau din Franţa. Radu Ionescu consideră că „În timp ce o categorie destul de restrânsă, aceea a amatorilor de artă şi a colecţionarilor, îşi schimbă viziunea asupra interiorului, ceilalţi trec dintr-un veac în celălalt în aceeaşi atmosferă, cu aceleaşi mobile, devenite, pentru cei ce le aveau mai de mult, sau pentru urmaşii lor, dovezi ale unei tradiţii de familie. În timp ce în unele case stilul neo-Renaşterii germane a fost înlocuit cu Art-Nouveau. (Radu Ionescu, Despre interiorul caselor bucureştene, , în „Secolul XX”4-6/1997).
- Până în secolul al XIX-lea Bucureștiul nu a cunoscut transportul public. Nici nu se punea problema ca stăpânirea să le asigure românilor niște mijloace de transport în comun: săracii mergeau pe jos sau în căruța trasă de boi, cei mai înstăriți își permiteau să călărească, iar boierii nu se dădeau jos din caleștile lor împodobite luxos, dar adesea cu un gust îndoielnic, dacă le dăm crezare scriitorilor din epocă.
1742
- În alt izvor anonim din 1742, se arată că Bucureştii sunt un „oraş vechi, frumos, cu case măreţe”.
- Charles de Peyssonel (1727-1790) consul al Franţei în Crimeea arată că Bucureştiul „este oraş mare şi frumos, foarte populat”.
- În 1742 se ridică biserica Bucur în spatele mănăstirii Radu Vodă; mai târziu s-a considerat că ar fi fost ridicată chiar de ciobanul Bucur în secolul al XIV-lea dar în realitate era un paraclis al mănăstirii Radu Vodă, astăzi declarat monument istoric.
1761
Legenda dupa care numele orasului Bucuresti vine de la ciobanul Bucur, care ar fi construit si biserica Sf. Tanasie (Atanasie), pe care o combate D. Papazoglu, se intalneste inca de la 1761, intr-un manuscris al misionarului catolic Blasius Kleiner, dedicat Tarii Romanesti, Banatului si Transilvaniei.
1762
La 1762, în urma scoaterii din a șasea domnie a lui Constantin Mavrocordat, s-au dus mitropolitul de atunci, Grigorie, dimpreună cu M. Cantacuzino și N. Brâncoveanu la Petersburg, la împărăteasa Ecaterina, de au rugat-o să proteagă țara, că au prăpădit-o turcii și deasa schimbare a domnilor din Fanar.
1768-1774
În timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, Bucureștiul este ocupat de trupele imperiului rus de două ori.
1769-1770
Prima perioadă de ocupație și administrație militară rusă începe în 1769 când domnitorul Grigore III Ghica este îndepărtat și durează până în primăvara anului 1770. La Arhiva Centrală de Stat miliatro-istorică din Moscova s-a descoperit un plan al Bucureștiului desenat de ofițerii ruși în anul 1770. Conform planului, limita Bucureștiului era dată de actualele străzi Mihai Bravu, Ștefan cel Mare, Plevnei, Elefterie, Dealul Spirei, Filaret, Dealul Piscului, Dudești. A doua ocupație a rușilor are loc în noiembrie 1770 și se întinde pe o perioadă de cinci ani.
1770
- Când s-a scoborât de pe tron Grigorie Vodă Ghica și până să sosească oștirile rusești în București, la 1770, țara se afla sub un guvern provizoriu; atunci s-au răsculat o ceată de apelpisiți, numindu-se crai de Curtea Veche. Ei aveau în capul lor pe un grec, anume Melanos bocceagiul, și au început a jefui prăvăliile de prin târg, intrând din cârciumă în cârciumă și îmbătându-se cu toții, astfel au năvălit și la Palatul Domnesc, cu un măgar după ei... înțeleptul turc încălică, împreună cu ceata lui, și sosind în oraș, se luă după crai și pe care îl prindea îl spânzura chiar în locul unde se găsea. Pe nenorocitul Melanos însă l-a spânzurat în mijlocul târgului, într-un colț de răspântie,
1774
La 1774, Alexandru Vodă Ipsilanti îl aduce pe Linardi Panzini la Bucureşti pentru a elabora o legislaţie si chiar o şcoală de drept. În corespondenţa sa se menţionează că, „Afarã de un cartier unde sunt adunaţi toţi negustorii şi care e clădit nemţeşte, tot restul are înfăţişare de sat, casele sunt răspândite ici acolo, fiecare având grădiniţa sa”.
- Mihail Cantacuzino a construit o biserica, terminata prin 1774, pe locul unde existase o intinsa livada a Vacarestilor, mostenit de el dupa moartea sotiei sale Elena Vacarescu. Era pe locul gradinii din fata Ateneului de astazi.
Mihail Cantacuzino mai construise si Biserica Coltea.
- După ce devine capitală, Bucureştiul începe să se dezvolte ca zonă urbană şi să înflorească. În cartea sa, Bucureştiul vechiului Regat, George Costescu susţinea că numărul locuitorilor capitalei creştea seminificativă de la an la an şi ca urmare a acestui lucru, oraşul se extindea cuprinzând din ce în ce mai multe aşezări. Mai exact, se pare că dacă în vremea lui Alexandru Vodă Ipsilant, în 1774, existau 16 mahalale, în timpul lui Alexandru Ghica-Vodă (1807-1857), oraşul cuprindea 78 de mahalale.
1775
În martie 1775 începe construirea în Dealul Spiriei a unei noi curți domnești, Curtea Nouă.
1776
În 1776 domnitorul Alexandru Ipsilanti hotărăște granițele Bucureștiului, dând dispoziție să se pună la marginea orașului hotare și cruci dincolo de care „a se întinde nimeni cu facere de case” și stabilește numărul mahalalelor la 67. Pe Podul Șerban Vodă domnitorul construiește case de primire a pașalelor, emirilor, mumbașirilor sosiți în oraș cu diverse misiuni; casele se numesc beilic iar o vreme strada unde s-au construit aceste case se va numi Podul Beilicului.
1777
Preţioasă este şi informaţia lui Vătămau referitoare la „culele” din Bucureşti, construite pentru o mai bună apărare: „case tari, de cărămidă, având de obicei, jos, o singură uşă, bine ferecată, îngustă şi lesne de baricadat”. O asemenea „culă" obişnuită pe la ţară, în Oltenia, este amintită şi în Bucureşti, prin jurul Colţei, în 1777.
1780-81
În 1781 se publică în cartea Geschichte des Transalpinische Daciens un document cartografic al orașului redactat în jurul anului 1780 de Franz Joseph Sulzer, profesor la curtea domnitorului Alexandru Ipsilanti.
1782
- În 1782 se deschid în Capitală primele agenții diplomatice străine; prima este Rusia urmată în același an de Austria, în 1785 de Franța, în 1786 de Prusia și în 1801 de Anglia.
- În viziunea reprezentantului diplomatic al Habsburgilor, Raicevich, consul al Imperiului Habsburgic în Ţara Românească, consemnează în 1782 că oraşul seamănă mai mult cu un sat mare decât cu un adevărat oraş, fiind alcătuit din: „case si bordeie, cu grădini mari si curţi care ocupã mult loc.
- cafenelele au devenit “locuri de discuție, agitație și opoziție împotriva stăpânirii“. Atunci (ca și acum) acest lucru nu era pe placul conducătorilor și ca urmare într-un pitac de la 1782 “se poruncește cu toată severitatea să nu se discute în cafenele în legatură cu domnia sau stăpânirea turcească”.
1786
În 1786, poposeşte în Bucureşti învăţatul italian, profesor de ştiinţe naturale Lazzaro Spallanzani (1729-1799) care arată că în oraş „Se găsesc şi câteva clădiri frumoase…”
- Vodă Mavrogheni (Mavrogheni fusese mult timp corsar în Mediterana estică, de loc fiind din Paros, insula din arhipelagul Cicladelor din Marea Egee. Spre bătrâneţe ajunsese marinar pe un galion turcesc şi probabil aşa l-a cunoscut pe Cezayirli Gazi Hasan Paşa, căpitan otoman, devenit apoi amiralul flotei turceşti şi mai apoi Mare Vizir. Cu o astfel de relaţie suspusă, în 1786 acest „galionagiu” cum era poreclit de ceilalţi fanarioţi, obţine tronul Munteniei; a ocupat tronul Valahiei între 1786 şi 1790) va intra prin câteva fapte demne de a fi consemnate. Prima ar fi că îngrozit de criminalitatea din ţară şi de lipsa de siguranţă a supuşilor săi, va lua măsuri drastice de pedepsire a tâlharilor, hoţilor şi criminalilor, precum şi a complicilor acestora din rândul autorităţilor. Va trage în ţeapă paznicii cărora le scăpau prinşii din escortă şi va biciui în public pe cei care nu vor cerceta temeinic orice hoţie. În mai puţin de un an criminalitatea dâmboviţeană dispăru, în aşa fel încât Vodă dădu dispoziţie ca toţi locuitorii să doarmă cu uşile casei neîncuiate, orice pagubă produsă de hoţi fiind despăgubită din punga domnitorului. Travestit în fel şi chip Vodă Mavrogheni umbla noaptea prin capitală, încercând uşile de la case şi vigilenţa paznicilor agiei. Avea chiar obiceiul de a se deghiza în călugăr pribeag si de a verifica modul cum preoţii ţin slujbele şi cum îi ajuta pe cei sărmani. Mai scriu unii că cerceta pieţele şi iarmaroacele pentru a vedea cum autorităţile stârpesc speculanţii şi hoţii.
- La extremitatea nordică a Podului, domnitorul Nicolae Mavrogheni ridica în 1786 o fântână, ce i-a purtat numele şi care va deschide Şoseaua Kiseleff. Altă fântână era la intersecţia actualei Căi Victoriei cu strada Berthelot, zisă şi Cişmeaua Roşie (construită la 1800), unde s-a aflat şi primul teatru bucureştean, iar alta se afla în faţa Bisericii Sărindari (pe actualul amplasament al Cercului Militar). Apa, curată, de izvor, fusese adusă „cu multă cheltuială" de Matei Basarab, de la surse de adâncime. Această abundenţă de ape şi izvoare naturale, păstrate în nomenclatura actuală a străzilor ca nişte mărturii de preţ (strada Izvorul Tămăduirii, strada Izvor, strada Puţul cu Apă Rece sau Puţul cu Plopi, Puţul de Piatră, Fântânica etc., inclusiv, amintitul „Puţ cu Zale"), toate la un loc indică interesul locuitorilor pentru sursele de apă.
1787
Neculai Mavrogheni ar da foc ţării pentr-o zi mai mult de domnie. El înşeală pe turci, jurându-se că ţine oaste multă care se bate vitejeşte pentru ei: şi oastea aceasta e o adunătură de tălhari, tocmită pe jaf, în fruntea căreia el însuşi merge de pradă casele boierilor şi sfintele lăcaşuri. În toamna anului 1787, pe când erau turcii în război cu nemţii şi cu ruşii, acest Mavrogheni sparge zidurile Mânăstirii Cozia, o jefuieşte şi scrie la Constantinopol că, după o luptă crâncenă, biruind pe nemţi, le-a luat în sfârşit o puternică cetate-a lor, care se cheamă Cozia. — Cozia lui Mircea! Cum orice drum de la palatul domnitorului prin târgul Bucureştiului era o aventură din cauza gropilor si a noroaielor, Mavrogheni a pus să se podescă cu lemn uliţele principale şi să se acopere cu paie cele mai dosnice. A construit Spitalul Filantropia şi Biserica Izvorul Tămăduirii şi a introdus pentru prima dată în Bucureşti conducte de apă care să alimenteze cişmelele publice.
1789-1791
La 29 octombrie 1789 Bucureștiul este ocupat de trupe austriece (nemții cu coadă cum erau numiți din cauza perucilor). Perioada de administrație militară austriacă va dura până la 24 iulie 1791.
1790-1810
- Pentru florentinul Domenico Sestini (1750-1832), arheolog, numismat şi geograf cu studii clasice de la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul următorului, Iaşii şi Bucureştii rămân în amintire „mai degrabă (ca) sate mari, decât oraşe, fiindcă sunt alcătuite din căsuţe cu grădini mari şi curţi ce ocupă suprafeţe întinse”. „După obiceiul turcesc, în centrul orașului se află piața în care se vând mărfuri curente și alimente: dughenele sunt din paiantă, acoperite cu var, iar străzile acoperite cu blăni de lemn. în mijlocul piețelor se găsesc mănăstiri închise de ziduri groase, iar în curtea lor interioară se află tot felul de prăvălii pentru mărfurile de valoare. Aceste construcții prezintă marele avantaj că pe timp de război îi apără pe bieții localnici de furturile și nelegiuirile armatelor turcești”.
Așa cum subliniază și Nicolae Iorga, în „Istoria românilor prin călători”, textele unui savant precum Domenico Sestini nu fac decât să tragă încă o tușă la tabloul „sumbru dar pitoresc”, „mizerabil și bogat în culori” pe care cărturari de talia acestuia îl fac „orașului bucuriilor”... care se dovedește a fi, într-o proporție covârșitore, nu mai mult decât „un sat mare”.
- Ştim însă din plângerea către domnitor a locuitorilor mahalalei Batiştea din martie 1790 că apa din aceste puţuri era sălcie şi îi îmbolnăvea pe oameni.
1791
Lui Mavrogheni i se pune pe seamă o întâmplare parcă copiată din viaţa împăratului Caligula. În lăcomia lui după bani, Mavrogheni "făcea" boieri pe bandă rulantă. Cine venea cu mai multe pungi de galbeni, primea o dregătorie mai importantă, aşa că pe lângă boierii de viţă veche şi grecii fanarioţii, mai apăruseră o serie de boieri înnobilaţi de domnitor contra-cost. În al doile rând Mavrogheni a confiscat averile negustorilor şi boierilor care nu puteau dovedi că le au de 5 generaţii. Confiscarea deşi făcută în folos propriu, fu foarte apreciată de popor, care văzu în el un al doilea Ţepeş Vodă. Bogăţia lui Mavrogheni deveni proverbială în Europa... Precum exoticul vodă Mavrogheni, care a încercat să joace "politichia" între Stambul şi Vestul Europei. Un rol important a avut Mavrogheni în ceearea unei forţe militare valahe de 10.000 de oameni, cu care în timpul războiului ruso-turc a făcut mai multe incursiuni în teritoriile de la graniţa cu Transilvania, fie ripostănd unor atacuri austriece, fie în semn de represalii asupra cetătilor săşeşti. Dar a rămas în memoria colectivă prin excentricitatea escapadelor sale de iarnă, când umbla într-o sanie la care erau înhămaţi cerbi cu coarnele poleite cu aur. În ce priveşte politica sa Mavrogheni a fost constant de partea turcilor în cel de-al doilea război ruso-turc, dar ca orice creştin a simpatizat cu ideea unei alianţe cu austriecii şi cu ruşii. Cum acest lucru nu s-a împlinit şi domnitorul va pierde o bătălie importantă cu austriecii la Calafat, considerată de cel care-i urmase la comandă Marelui Vizir şi protectorului său Hasan Paşa, ca fiind de fapt trădare, Mavrogheni va fi scurtat de cap în 1791.
1798
Primele date referitoare la numărul de locuitori şi de case rezultă din recensăminte şi catagrafii, începând de la sfârşitul secolului XVIII, între care cea din 1798 indică 6.006 case.
- O cartografiere realizată de austrieci, datată 1798, arată că Bucureştiul era împărţit în cinci plăşi, cu 21 de mahalale (cartiere mărginaşe) şi cu 6006 case. Ceea a ce a devenit ulterior Sectorul de Verde, astăzi Sectorul 1, a fost mai întâi plaşa Mogoşoaia, cu 21 de mahalale şi cu multe case domneşti şi boiereşti.
1799
- Constantin Hangerli și-a început domnia (1797) prin măsuri dure de colectare a proviziilor pentru trupele otomane anti-Pazvantoglu și apoi prin inventarea suplimentară a nenumărate dări, pentru propria căpătuire, ca de pildă „văcăritul”; Faptele sale au condus la mari tulburări în țară și revolte prin sate, la care s-a adăugat situația dezastruasă ca urmare a punerii pe fugă a uriașei armate de o sută de mii de oșteni ai turcilor, de către cei opt mii de oameni ai vestitelor bande ale lui Pazvantoglu. Această situație determină pe sultan să hotârască mazilirea domnului de la București, inclusiv sentința de condamnare, astfel că trimise către finele anului 1799 capugiul însoțit de un călău, să-i ia capul. Sentința a fost îndeplinită, iar trupul decapitat a fost înmormântat în Biserica Sfântul Spiridon Nou din București, iar capul a fost depus la porta seraiului din Istanbul pentru luare aminte. (De cele mai multe ori au fost domnii scurte în cursul cărora foştii înalţi dregători ai Sublimei Porţi veneau aici doar ca să se îmbogăţească rapid. Uneori apucau să se şi bucure de agoniseală. Alteori, nu. Iar asta se întâmpla atunci când nu erau îndeajuns de rapizi încât să-l evite pe "Capugiul" trimis de la Stambul. Dacă aveau ghinion, acesta venea, era primit şi ospătat cu mare cinste, iar la sfârşit arunca o năframă neagră pe umărul nefericitei gazde, striga "Mazîl, bre" şi apoi îl strangula cu un laţ răsucit din mătase. Aşa precum a păţit Vodă Hangerli.)
- ...iar caleasca era, la sfarsit de secol XVIII, apanajul categoriilor sociale exclusiviste. Fie ca se numeau butci, radvane, calesti, carete, ajungeau sa atinga preturi fabuloase, echivalente cu ale unor mosii de cinci stele. De aici pana la "Bucurestii sunt infernul pentru cai, purgatoriul pentru trasuri si paradisul pentru vizitii", nu e decat un pas.
Bucureştiul a fost împărţit în plăşi, boiale, vopsele, culori, raioane Prima organizare mai bine conturată dateaza din anii 1700 şi împartea Bucureştii în 5 plăşi: Podul Mogoşoaiei (actuala Calea Victoriei), Târgul de Afară (Piaţa Obor), Broşteni, Gorgani (zona Izvor) şi Târgul (zona Unirii).
secolul XVIII
- Această apă - Bucureştioara - este iar cunoscută exclusiv din descrierile unor documente vechi sau din diverse mărturii interpretate de istorici căci primele planuri probează că la finele secolului al XVIII-lea acest curs de apă devenise deja acel canal de scurgere umplut de diverse „necurăţenii” care îi justificaseră porecla de „Căcata” şi care nici nu mai conta ca reper topografic demn de plasat pe hartă. Şi totuşi, izvorând din balta Icoanei, curgând apoi foarte aproape de zona în care se află azi casa ce ne interesează, pârâul acesta genera o altă zonă umedă ce a determinat, se pare, chiar numele mahalalei de care aparţinea această casă, anume Batiştea, căci lângă biserica omonimă ar fi fost „batiştea” - loc unde se adunau vitele la adăpat.
- In secolul al XVIII-lea Podul Mogoşoaiei era luminat cu ajutorul unor materiale imbibate in rasina sau pacura.
secolul XIX
Din secolul al XIX-lea, plăşile au fost asociate cu boiale, apoi cu vopsele, apoi cu culori. Diferenţa dintre acestea consta doar în denumirea lor. Culorile care delimitau Bucureştiul erau: roşu, galben, negru, verde şi albastru.
- Abia veacul al XlX-lea, datorită unei relative linişti, a scăderii autorităţii otomane, a liberalizării comerţului, a încropirii unei clase ambiţioase – burghezia – şi a unei largi deschideri culturale spre Occident, încep să apară mobile în stil occidental, cumpărate la Viena sau din Franţa. Radu Ionescu consideră că „În timp ce o categorie destul de restrânsă, aceea a amatorilor de artă şi a colecţionarilor, îşi schimbă viziunea asupra interiorului, ceilalţi trec dintr-un veac în celălalt în aceeaşi atmosferă, cu aceleaşi mobile, devenite, pentru cei ce le aveau mai de mult, sau pentru urmaşii lor, dovezi ale unei tradiţii de familie. În timp ce în unele case stilul neo-Renaşterii germane a fost înlocuit cu Art-Nouveau. (Radu Ionescu, Despre interiorul caselor bucureştene, , în „Secolul XX”4-6/1997).
- Până în secolul al XIX-lea Bucureștiul nu a cunoscut transportul public. Nici nu se punea problema ca stăpânirea să le asigure românilor niște mijloace de transport în comun: săracii mergeau pe jos sau în căruța trasă de boi, cei mai înstăriți își permiteau să călărească, iar boierii nu se dădeau jos din caleștile lor împodobite luxos, dar adesea cu un gust îndoielnic, dacă le dăm crezare scriitorilor din epocă.
1742
- În alt izvor anonim din 1742, se arată că Bucureştii sunt un „oraş vechi, frumos, cu case măreţe”.
- Charles de Peyssonel (1727-1790) consul al Franţei în Crimeea arată că Bucureştiul „este oraş mare şi frumos, foarte populat”.
- În 1742 se ridică biserica Bucur în spatele mănăstirii Radu Vodă; mai târziu s-a considerat că ar fi fost ridicată chiar de ciobanul Bucur în secolul al XIV-lea dar în realitate era un paraclis al mănăstirii Radu Vodă, astăzi declarat monument istoric.
1761
Legenda dupa care numele orasului Bucuresti vine de la ciobanul Bucur, care ar fi construit si biserica Sf. Tanasie (Atanasie), pe care o combate D. Papazoglu, se intalneste inca de la 1761, intr-un manuscris al misionarului catolic Blasius Kleiner, dedicat Tarii Romanesti, Banatului si Transilvaniei.
1762
La 1762, în urma scoaterii din a șasea domnie a lui Constantin Mavrocordat, s-au dus mitropolitul de atunci, Grigorie, dimpreună cu M. Cantacuzino și N. Brâncoveanu la Petersburg, la împărăteasa Ecaterina, de au rugat-o să proteagă țara, că au prăpădit-o turcii și deasa schimbare a domnilor din Fanar.
1768-1774
În timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, Bucureștiul este ocupat de trupele imperiului rus de două ori.
1769-1770
Prima perioadă de ocupație și administrație militară rusă începe în 1769 când domnitorul Grigore III Ghica este îndepărtat și durează până în primăvara anului 1770. La Arhiva Centrală de Stat miliatro-istorică din Moscova s-a descoperit un plan al Bucureștiului desenat de ofițerii ruși în anul 1770. Conform planului, limita Bucureștiului era dată de actualele străzi Mihai Bravu, Ștefan cel Mare, Plevnei, Elefterie, Dealul Spirei, Filaret, Dealul Piscului, Dudești. A doua ocupație a rușilor are loc în noiembrie 1770 și se întinde pe o perioadă de cinci ani.
1770
- Când s-a scoborât de pe tron Grigorie Vodă Ghica și până să sosească oștirile rusești în București, la 1770, țara se afla sub un guvern provizoriu; atunci s-au răsculat o ceată de apelpisiți, numindu-se crai de Curtea Veche. Ei aveau în capul lor pe un grec, anume Melanos bocceagiul, și au început a jefui prăvăliile de prin târg, intrând din cârciumă în cârciumă și îmbătându-se cu toții, astfel au năvălit și la Palatul Domnesc, cu un măgar după ei... înțeleptul turc încălică, împreună cu ceata lui, și sosind în oraș, se luă după crai și pe care îl prindea îl spânzura chiar în locul unde se găsea. Pe nenorocitul Melanos însă l-a spânzurat în mijlocul târgului, într-un colț de răspântie,
1774
La 1774, Alexandru Vodă Ipsilanti îl aduce pe Linardi Panzini la Bucureşti pentru a elabora o legislaţie si chiar o şcoală de drept. În corespondenţa sa se menţionează că, „Afarã de un cartier unde sunt adunaţi toţi negustorii şi care e clădit nemţeşte, tot restul are înfăţişare de sat, casele sunt răspândite ici acolo, fiecare având grădiniţa sa”.
- Mihail Cantacuzino a construit o biserica, terminata prin 1774, pe locul unde existase o intinsa livada a Vacarestilor, mostenit de el dupa moartea sotiei sale Elena Vacarescu. Era pe locul gradinii din fata Ateneului de astazi.
Mihail Cantacuzino mai construise si Biserica Coltea.
- După ce devine capitală, Bucureştiul începe să se dezvolte ca zonă urbană şi să înflorească. În cartea sa, Bucureştiul vechiului Regat, George Costescu susţinea că numărul locuitorilor capitalei creştea seminificativă de la an la an şi ca urmare a acestui lucru, oraşul se extindea cuprinzând din ce în ce mai multe aşezări. Mai exact, se pare că dacă în vremea lui Alexandru Vodă Ipsilant, în 1774, existau 16 mahalale, în timpul lui Alexandru Ghica-Vodă (1807-1857), oraşul cuprindea 78 de mahalale.
1775
În martie 1775 începe construirea în Dealul Spiriei a unei noi curți domnești, Curtea Nouă.
1776
În 1776 domnitorul Alexandru Ipsilanti hotărăște granițele Bucureștiului, dând dispoziție să se pună la marginea orașului hotare și cruci dincolo de care „a se întinde nimeni cu facere de case” și stabilește numărul mahalalelor la 67. Pe Podul Șerban Vodă domnitorul construiește case de primire a pașalelor, emirilor, mumbașirilor sosiți în oraș cu diverse misiuni; casele se numesc beilic iar o vreme strada unde s-au construit aceste case se va numi Podul Beilicului.
1777
Preţioasă este şi informaţia lui Vătămau referitoare la „culele” din Bucureşti, construite pentru o mai bună apărare: „case tari, de cărămidă, având de obicei, jos, o singură uşă, bine ferecată, îngustă şi lesne de baricadat”. O asemenea „culă" obişnuită pe la ţară, în Oltenia, este amintită şi în Bucureşti, prin jurul Colţei, în 1777.
1780-81
În 1781 se publică în cartea Geschichte des Transalpinische Daciens un document cartografic al orașului redactat în jurul anului 1780 de Franz Joseph Sulzer, profesor la curtea domnitorului Alexandru Ipsilanti.
1782
- În 1782 se deschid în Capitală primele agenții diplomatice străine; prima este Rusia urmată în același an de Austria, în 1785 de Franța, în 1786 de Prusia și în 1801 de Anglia.
- În viziunea reprezentantului diplomatic al Habsburgilor, Raicevich, consul al Imperiului Habsburgic în Ţara Românească, consemnează în 1782 că oraşul seamănă mai mult cu un sat mare decât cu un adevărat oraş, fiind alcătuit din: „case si bordeie, cu grădini mari si curţi care ocupã mult loc.
- cafenelele au devenit “locuri de discuție, agitație și opoziție împotriva stăpânirii“. Atunci (ca și acum) acest lucru nu era pe placul conducătorilor și ca urmare într-un pitac de la 1782 “se poruncește cu toată severitatea să nu se discute în cafenele în legatură cu domnia sau stăpânirea turcească”.
1786
În 1786, poposeşte în Bucureşti învăţatul italian, profesor de ştiinţe naturale Lazzaro Spallanzani (1729-1799) care arată că în oraş „Se găsesc şi câteva clădiri frumoase…”
- Vodă Mavrogheni (Mavrogheni fusese mult timp corsar în Mediterana estică, de loc fiind din Paros, insula din arhipelagul Cicladelor din Marea Egee. Spre bătrâneţe ajunsese marinar pe un galion turcesc şi probabil aşa l-a cunoscut pe Cezayirli Gazi Hasan Paşa, căpitan otoman, devenit apoi amiralul flotei turceşti şi mai apoi Mare Vizir. Cu o astfel de relaţie suspusă, în 1786 acest „galionagiu” cum era poreclit de ceilalţi fanarioţi, obţine tronul Munteniei; a ocupat tronul Valahiei între 1786 şi 1790) va intra prin câteva fapte demne de a fi consemnate. Prima ar fi că îngrozit de criminalitatea din ţară şi de lipsa de siguranţă a supuşilor săi, va lua măsuri drastice de pedepsire a tâlharilor, hoţilor şi criminalilor, precum şi a complicilor acestora din rândul autorităţilor. Va trage în ţeapă paznicii cărora le scăpau prinşii din escortă şi va biciui în public pe cei care nu vor cerceta temeinic orice hoţie. În mai puţin de un an criminalitatea dâmboviţeană dispăru, în aşa fel încât Vodă dădu dispoziţie ca toţi locuitorii să doarmă cu uşile casei neîncuiate, orice pagubă produsă de hoţi fiind despăgubită din punga domnitorului. Travestit în fel şi chip Vodă Mavrogheni umbla noaptea prin capitală, încercând uşile de la case şi vigilenţa paznicilor agiei. Avea chiar obiceiul de a se deghiza în călugăr pribeag si de a verifica modul cum preoţii ţin slujbele şi cum îi ajuta pe cei sărmani. Mai scriu unii că cerceta pieţele şi iarmaroacele pentru a vedea cum autorităţile stârpesc speculanţii şi hoţii.
- La extremitatea nordică a Podului, domnitorul Nicolae Mavrogheni ridica în 1786 o fântână, ce i-a purtat numele şi care va deschide Şoseaua Kiseleff. Altă fântână era la intersecţia actualei Căi Victoriei cu strada Berthelot, zisă şi Cişmeaua Roşie (construită la 1800), unde s-a aflat şi primul teatru bucureştean, iar alta se afla în faţa Bisericii Sărindari (pe actualul amplasament al Cercului Militar). Apa, curată, de izvor, fusese adusă „cu multă cheltuială" de Matei Basarab, de la surse de adâncime. Această abundenţă de ape şi izvoare naturale, păstrate în nomenclatura actuală a străzilor ca nişte mărturii de preţ (strada Izvorul Tămăduirii, strada Izvor, strada Puţul cu Apă Rece sau Puţul cu Plopi, Puţul de Piatră, Fântânica etc., inclusiv, amintitul „Puţ cu Zale"), toate la un loc indică interesul locuitorilor pentru sursele de apă.
1787
Neculai Mavrogheni ar da foc ţării pentr-o zi mai mult de domnie. El înşeală pe turci, jurându-se că ţine oaste multă care se bate vitejeşte pentru ei: şi oastea aceasta e o adunătură de tălhari, tocmită pe jaf, în fruntea căreia el însuşi merge de pradă casele boierilor şi sfintele lăcaşuri. În toamna anului 1787, pe când erau turcii în război cu nemţii şi cu ruşii, acest Mavrogheni sparge zidurile Mânăstirii Cozia, o jefuieşte şi scrie la Constantinopol că, după o luptă crâncenă, biruind pe nemţi, le-a luat în sfârşit o puternică cetate-a lor, care se cheamă Cozia. — Cozia lui Mircea! Cum orice drum de la palatul domnitorului prin târgul Bucureştiului era o aventură din cauza gropilor si a noroaielor, Mavrogheni a pus să se podescă cu lemn uliţele principale şi să se acopere cu paie cele mai dosnice. A construit Spitalul Filantropia şi Biserica Izvorul Tămăduirii şi a introdus pentru prima dată în Bucureşti conducte de apă care să alimenteze cişmelele publice.
1789-1791
La 29 octombrie 1789 Bucureștiul este ocupat de trupe austriece (nemții cu coadă cum erau numiți din cauza perucilor). Perioada de administrație militară austriacă va dura până la 24 iulie 1791.
1790-1810
- Pentru florentinul Domenico Sestini (1750-1832), arheolog, numismat şi geograf cu studii clasice de la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul următorului, Iaşii şi Bucureştii rămân în amintire „mai degrabă (ca) sate mari, decât oraşe, fiindcă sunt alcătuite din căsuţe cu grădini mari şi curţi ce ocupă suprafeţe întinse”. „După obiceiul turcesc, în centrul orașului se află piața în care se vând mărfuri curente și alimente: dughenele sunt din paiantă, acoperite cu var, iar străzile acoperite cu blăni de lemn. în mijlocul piețelor se găsesc mănăstiri închise de ziduri groase, iar în curtea lor interioară se află tot felul de prăvălii pentru mărfurile de valoare. Aceste construcții prezintă marele avantaj că pe timp de război îi apără pe bieții localnici de furturile și nelegiuirile armatelor turcești”.
Așa cum subliniază și Nicolae Iorga, în „Istoria românilor prin călători”, textele unui savant precum Domenico Sestini nu fac decât să tragă încă o tușă la tabloul „sumbru dar pitoresc”, „mizerabil și bogat în culori” pe care cărturari de talia acestuia îl fac „orașului bucuriilor”... care se dovedește a fi, într-o proporție covârșitore, nu mai mult decât „un sat mare”.
- Ştim însă din plângerea către domnitor a locuitorilor mahalalei Batiştea din martie 1790 că apa din aceste puţuri era sălcie şi îi îmbolnăvea pe oameni.
1791
Lui Mavrogheni i se pune pe seamă o întâmplare parcă copiată din viaţa împăratului Caligula. În lăcomia lui după bani, Mavrogheni "făcea" boieri pe bandă rulantă. Cine venea cu mai multe pungi de galbeni, primea o dregătorie mai importantă, aşa că pe lângă boierii de viţă veche şi grecii fanarioţii, mai apăruseră o serie de boieri înnobilaţi de domnitor contra-cost. În al doile rând Mavrogheni a confiscat averile negustorilor şi boierilor care nu puteau dovedi că le au de 5 generaţii. Confiscarea deşi făcută în folos propriu, fu foarte apreciată de popor, care văzu în el un al doilea Ţepeş Vodă. Bogăţia lui Mavrogheni deveni proverbială în Europa... Precum exoticul vodă Mavrogheni, care a încercat să joace "politichia" între Stambul şi Vestul Europei. Un rol important a avut Mavrogheni în ceearea unei forţe militare valahe de 10.000 de oameni, cu care în timpul războiului ruso-turc a făcut mai multe incursiuni în teritoriile de la graniţa cu Transilvania, fie ripostănd unor atacuri austriece, fie în semn de represalii asupra cetătilor săşeşti. Dar a rămas în memoria colectivă prin excentricitatea escapadelor sale de iarnă, când umbla într-o sanie la care erau înhămaţi cerbi cu coarnele poleite cu aur. În ce priveşte politica sa Mavrogheni a fost constant de partea turcilor în cel de-al doilea război ruso-turc, dar ca orice creştin a simpatizat cu ideea unei alianţe cu austriecii şi cu ruşii. Cum acest lucru nu s-a împlinit şi domnitorul va pierde o bătălie importantă cu austriecii la Calafat, considerată de cel care-i urmase la comandă Marelui Vizir şi protectorului său Hasan Paşa, ca fiind de fapt trădare, Mavrogheni va fi scurtat de cap în 1791.
1798
Primele date referitoare la numărul de locuitori şi de case rezultă din recensăminte şi catagrafii, începând de la sfârşitul secolului XVIII, între care cea din 1798 indică 6.006 case.
- O cartografiere realizată de austrieci, datată 1798, arată că Bucureştiul era împărţit în cinci plăşi, cu 21 de mahalale (cartiere mărginaşe) şi cu 6006 case. Ceea a ce a devenit ulterior Sectorul de Verde, astăzi Sectorul 1, a fost mai întâi plaşa Mogoşoaia, cu 21 de mahalale şi cu multe case domneşti şi boiereşti.
1799
- Constantin Hangerli și-a început domnia (1797) prin măsuri dure de colectare a proviziilor pentru trupele otomane anti-Pazvantoglu și apoi prin inventarea suplimentară a nenumărate dări, pentru propria căpătuire, ca de pildă „văcăritul”; Faptele sale au condus la mari tulburări în țară și revolte prin sate, la care s-a adăugat situația dezastruasă ca urmare a punerii pe fugă a uriașei armate de o sută de mii de oșteni ai turcilor, de către cei opt mii de oameni ai vestitelor bande ale lui Pazvantoglu. Această situație determină pe sultan să hotârască mazilirea domnului de la București, inclusiv sentința de condamnare, astfel că trimise către finele anului 1799 capugiul însoțit de un călău, să-i ia capul. Sentința a fost îndeplinită, iar trupul decapitat a fost înmormântat în Biserica Sfântul Spiridon Nou din București, iar capul a fost depus la porta seraiului din Istanbul pentru luare aminte. (De cele mai multe ori au fost domnii scurte în cursul cărora foştii înalţi dregători ai Sublimei Porţi veneau aici doar ca să se îmbogăţească rapid. Uneori apucau să se şi bucure de agoniseală. Alteori, nu. Iar asta se întâmpla atunci când nu erau îndeajuns de rapizi încât să-l evite pe "Capugiul" trimis de la Stambul. Dacă aveau ghinion, acesta venea, era primit şi ospătat cu mare cinste, iar la sfârşit arunca o năframă neagră pe umărul nefericitei gazde, striga "Mazîl, bre" şi apoi îl strangula cu un laţ răsucit din mătase. Aşa precum a păţit Vodă Hangerli.)
- ...iar caleasca era, la sfarsit de secol XVIII, apanajul categoriilor sociale exclusiviste. Fie ca se numeau butci, radvane, calesti, carete, ajungeau sa atinga preturi fabuloase, echivalente cu ale unor mosii de cinci stele. De aici pana la "Bucurestii sunt infernul pentru cai, purgatoriul pentru trasuri si paradisul pentru vizitii", nu e decat un pas.