BUCURESTI 1871 - 1899
- În 1871, „Societatea Anonimă Română de Tramvaie", cu capital englez şi belgian, a obţinut autorizaţia de a instala, pe unele străzi, linii de fier, pe care să circule primele tramvaie trase de cai. Un an mai târziu, societatea introducea primele trei linii de tramvaie cu cai din Capitală, care circulau pe rutele Bariera Mogoşoaiei - Calea Moşilor (prin Str. Fântânei, Teatrul Naţional, Sf. Gheorghe, Hotel Atena, Str. Romană), Şoseaua Bonaparte - Calea Călăraşilor (via Şcoala Comercială, Sf. Gheorghe) şi Sf. Gheorghe - Calea Văcăreşti. Tramvaiele trase de cai erau galbene, vatmanii aveau uniforme şi şepci roşii, stăteau pe platforma din faţă şi îndemnau caii cu lovituri de bici. Controlorii, îmbrăcaţi asemnător vatmanilor, erau străini pentru că englezii aveau mai multă încredere în ei decât în bucureşteni, potrivit almanahului Flacăra, publicat în 1982. Dacă erau prinşi fără bilet, oamenii erau obligaţi să achite călătoria, dar cum viteza tramvaielor trase de cai era mică, mulţi săreau din mers ca să scape de plata călătoriei -
- Tramvaiele trase de cai aveau o capacitate de 20 - 25 călători, circulau cam la 10 minute, între orele 6 şi 10 seara, iar preţul biletului varia în funcţie de confortul asigurat şi de distanţa parcursă. De cele mai multe ori vehiculele erau arhipline, iar oamenii mergeau pe scări şi pe tampoane. Cum viteza lor era redusă, mulţi puteau coborî din mers. Liniile care treceau pe dealul Uranus sau pe ruta Şerban Vodă-Bellu se foloseau cai de urcuş, care ajutau atelajul în pantă şi erau deshămaţi apoi. Vatmanii respectau întocmai traseul şi programul pentru că orice întârziere sau abatere era penalizată prin reducerea salariului.
- Biletul, pentru un kilometru, costa 0,20 lei, iar pentru imperială (la etaj), preţul era la jumatate. Vagoanele care circulau vara erau deschise, cu băncuţe pe ambele părţi, iar cele de iarnă, aveau un fel de copertine culisante. În anii următori, aceste mijloace de transport au fost îmbunătăţite: s-a asigurat iluminatul pe timp de noapte, în staţii se puteau amenaja prăvălii, iar pe tăbliţe era obligatorie menţionarea traseului. Nu erau acceptate în vagoane persoanele murdare, iar limita admisa a numărului de călători nu trebuia depăşită.
- Pe lângă faptul că o călătorie cu tramcarul costa foarte mult, aceasta nu era deloc plăcută, pentru că se circula pe străzi prost pavate sau nepavate. Mai mult, în 1872, era dată în folosință și prima linie de tramvai din Capitală, care oferea o alternativă mai comodă și mai ieftină. Astfel, tramcarul a fost retras treptat din circulație, ultimul fiind zărit pe străzile Capitalei în vara anului 1904.
- Viata omnibuzelor este scurtata insa de aparitia tramcarului, din 1871. In iulie Primaria acorda pe timp de 45 de ani concesionarului Mervee Slade dreptul de a construi si exploata in Bucuresti "drumurile de fier americane" (tramvaie), in schimbul obligatiei de a plati comunei, dupa trecerea primilor cinci ani de la punerea in circulatie a tramvaiului cate 2 lei de fiecare vagon.
La inceput, tramvaiul cu cai avea un caracter mixt - de calatori si de marfuri. Taxarea se facea pe kilometru, tariful fiind variat pentru diferitele categorii de marfuri (de la materii prime, prefabricate, pana la obiecte de lux si colete) si calatori.
- lucrările pentru adâncirea cursului Dâmboviţei nu au demarat decât după câţiva ani, în 1871.
- Uzina de gaz pe terenul de la Filaret a fost echipata cu utilaj englez si francez. La 1 noiembrie 1871, gazul aerian produs la Filaret a fost trimis pentru prima data in conductele din oras. Erau instalate 785 de felinare cu gaz aerian.
- Începând din 1871, retribuţia primarului şi a adjuncţilor figurează în buget cu 30.000 de franci pe an.
- Totuşi, asanarea raului Bucureştioara s-a făcut prin anii 1871-1873 iar un plan de aliniere al locului din 1870 e foarte clar în a arăta că în triunghiul parcului de azi atunci încă era un lac. Ne-am putea imagina că dacă sălciile au dat numele străzii cu care se intersecta Rotarilor (azi I.L. Caragiale) atunci trebuie să fi fost aşa şi cu teii (Teilor era vechiul nume al străzii Vasile Lascăr, după ce o vreme se chemase Oţetarul) sau poate şi cu oţetarii (deşi istoricii atribuie numele acestei străzi producătorilor de oţet şi nu copacilor cu acest nume). Şi deşi zona era una mlăştinoasă, puţurile pentru apă pare că nu lipseau într-un Bucureşti unde transportul apei cu sacaua era imperativ.
- Dimitrie Papazoglu menţionează că pe la 1871 populaţia capitalei număra circa 150.000 de locuitori, cifră ce includea atât localnicii cât şi alogenii: greci, bulgari, sârbi, francezi, austrieci, germani, unguri, italieni, ruşi, armeni, turci, polonezi, lipoveni şi “o mulţime de ovrei, precum şi ţigani
1872
- La sfarsitul lui decembrie 1872 (in al doilea mandat al lui Vladoianu) a fost data in folosinta prima linie de tramvai, tras de cai, numit tramcar, ce-si avea traseul intre Gara Targovistei (azi Gara de Nord) si Podul Targului de Afara (Calea Mosilor). Tramvaiul tras de cai a apărut în București în anul 1872. Primul tramvai – celebra linie 1 de tramvai – îi plimba de bucureșteni pe actuala Cale a Victoriei și pe Calea Moșilor. Primele linii de fier au fost instalate pe străzi de societatea engleză Harry Hubert de Mervee.
- „Ceea ce era interesant este că, deşi nu existau foarte multe locuri, modul în care se urca şi se cobora din tramvai era inedit. Adică în momentul în care ieşeai la poartă, trecea tramvaiul, făceai din mânuţă, se oprea tramvaiul, te urcai. În momentul în care voiai să cobori, aveai două posibilităţi. Sau puneai mâna pe clopoţel şi sunai şi se oprea căluţul şi coborai, sau coborai direct din mers”, adaugă el.
- În 1872, în București existau șapte tramcaruri a câte 10 locuri, care aveau două stații principale, la Piața Teatrului Național și Piața Sf. Gheorghe. În rest, acestea opreau la cererea pasagerilor.
- In cel de-al doilea mandat, in luna decembrie, in Bucuresti erau instalate 4.000 de becuri cu gaz aerian.
- In 1872 a fost data in folosinta si Gara de Nord, o data cu deschiderea liniei Bucuresti-Ploiesti, legata ulterior de Filaret prin crearea unei linii interioare pe la Regie si dealul Spirii.
- In 1872, functionau sapte tramcare cu cate 10 locuri fiecare, stationate la Teatrul National si Piata Sf. Gheorghe, de unde se faceau cursele regulate pe Calea Targovistei, la Gara de Nord, pana la Obor si Calea Vacaresti. Ocazional se faceau curse si la Herastrau, Baneasa, Magurele.
- In 1872, existau in Bucuresti trei propietari de omnibuze si sapte vehicule, capacitatea fiecarei trasuri fiind de zece persoane. Stationau de obicei in fata garilor si a Teatrului National, facand curse pana la bariere si gari.
- Se deschide si de paveaza Bulevardul Elisabeta, se termina pavarea sistematica a Caii Mogosoaiei (1872).
- In 1872 puteam numara pana la „100 cafenele” in Bucuresti, marea lor majoritate aflandu-se pe Calea Victoriei intre Palat si Ateneu. erau pe strazile Capitalei 4.000 de becuri, primii abonati particulari fiind Teatrul Bossel, Gara de Nord (pe atunci Targoviste) si familiile instarite Vlasto, Fotino, Stancovici si Lahovary.
Tifosul exantematic (transmis de păduchi) apărea des la marginea oraşului unde mizeria atingea limite maxime. Astfel, în Bucureşti (mai ales în închisoarea Văcăreşti) apăreau anual extrem de multe cazuri, după cum urmează: în 1872 - 42 de decese
- Pe locul ei (Biserica Coltea) s-a amenajat in 1872 Gradina Episcopiei.
1873
- Odinioara, existau in Bucuresti cateva tramvaie cu cai. Isi mai aminteste cineva de cele care in 1873 legau centrul Capitalei de apele minerale de la Vacaresti? Prea veche amintire! Ape date uitarii!... Se descoperise un izvor cu ape sulfuroase si feruginoase pe proprietatea care apartinea lui Petre Gradisteanu, langa uzina Lemaitre (Timpuri Noi). Aproape de izvor s-a construit degraba un fel de bolta, iar in fiecare dimineata, intre 6 si 9, bucurestenii veneau aici sa bea apa datatoare de sanatate si sa se plimbe pe sub bolta. Lumea buna venea cu trasura, iar poporul, in tramvaiul galben cu cai, ce pleca din Piata Sfantul Gheorghe si o lua pe Calea Vacaresti. Erai bine de tot hurducat din pricina pavajului prost al strazii. Tramvaiul zgaltait la dreapta si la stanga se opintea in pietroaie, iar geamurile, in cadrul lor mobil, vibrau, gata sa se sparga. N-aveai cum sa schimbi doua vorbe si te dadeai jos cu o durere de cap cumplita.
- (“Guide de voyageur à Bucarest” – 1873 de Ulysse de Marsillac) “Bucureştiul, cu cupolele sale de metal, strălucind în soare ca jarul într-o masă de verdeaţă”, “oraşul pierdut în vegetaţia sălbatică”, “o întinsă grădină orientală”, care păcătuieşte prin “străzile întortocheate şi capriciile arhitecturii”.
Puţul mahalalei Icoanei era nu departe de capătul străzii Rotarilor iar pe strada Sălciilor erau chiar două. Ceva mai la nord, dincolo de „maidanul stăpânirii” cum era notată vechea mlaştină a Icoanei era „puţul lui Manciu” puţ ce încă figura pe planul de aliniere al străzii Armaşu (azi Eremia Grigorescu) din anul 1873. Pe lângă acestea se tot săpau şi puţuri cu ghizduri în curţile oamenilor.
- Cei care nu aveau calești sau trăsuri personale găseau în piețele publice (pe la 1873) aproximativ 500 de droște, un tip de trăsuri mici, trase de câte doi cai. La acea vreme, o cursă de sub o jumătate de oră costa un franc, iar o cursă de o oră doi franci, povestește ziaristul francez Ulysse de Marsillac, stabilit în București, în cartea sa „Ghidul călătorului în București”. Principalele stații de trăsuri erau piața din fața vechiului Teatru Național, strada vecină grădinii Episcopiei, piața Ministerului de Finanțe, piața de la târgul de fructe, intersecția Zlătar. Proprietarii de „trăsuri de piață” erau obligați să plătească Primăriei o taxă de 40 de centime pe zi. Trăsurile circulau și ziua și noaptea. La începutul secolului al XX-lea, la o populație de 300.000 de locuitori, în București erau 850 de trăsuri cu doi cai.
Pentru a face cât mai atractivă o călătorie cu trăsura, proprietarii își împodobeau caii cu funde și harnașamente frumoase și le ungeau copitele cu vax sau cu lac. Vehiculele erau și ele spălate și lustruite, iar la picioarele clienților era așternut un covoraș în momentul urcării. Toate trăsurile aveau burdufuri de piele, care pe baza unui dispozitiv se lăsau mai jos sau se ridicau pentru a-i apăra pe clienți de ploaie, vânt sau soare, povestește George Potra în volumul „Din Bucureștii de altădată”. Pernele și învelitoarea care se punea pe picioare, mai groasă sau mai subțire în funcție de sezon, erau toate brodate cu monograma proprietarului. De-o parte și de alta a caprei vizitiului atârnau felinare cu geamuri de cristal șlefuit, în care seara se aprindeau lumânări din spermanțet (ceară de balenă).
- Omnibuzul era un fel de trăsură asemănătoare cu diligența, care servea pentru transportul în comun al călătorilor. Ele aveau în general 14 locuri și erau trase de trei cai. Ulysse de Marsillac ne spune că, în vremea sa, în București erau șapte omnibuze care își schimbau traseul în funcție de zile și de anotimp. De regulă, ele mergeau la Gară, la Băneasa, la apele minerale de la Văcărești sau la Măgurele. Omnibuzele staționau în piața Teatrului Național și în piața Sfântul Gheorghe. Prețul unei curse era mai mic decât în cazul trăsurilor.
- Sania. Iarna, când străzile se umpleau de zăpadă, trăsurile erau înlocuite de sănii trase de cai. „Săniile de piață” se închiriau în aceleași condiții precum trăsurile. Săniile erau acoperite cu o pătură de lână sau cu o blană. În afară de vizitiu, într-o sanie încăpeau două-trei persoane. Bineînțeles, caii aveau zurgălăi care îi anunțau de departe. Iarna, zăpada nu se ridica de pe străzi deoarece s-ar fi revoltat proprietarii de grajduri și de sănii care și-ar fi văzut periclitată afacerea, ne spune Victor Bilciurescu în lucrarea sa „Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi”. „În liniștea nopților de iarnă, când sania alunecă vertiginos pe zăpada întărită, la lumina palidă a lunii, o plimbare cu sania are în ea ceva fantastic”, Ulysse de Marsillac
- Cu aproape 130 de ani în urmă, călătorul şi istoricul francez Ulisse de Marsillac, stabilit definitiv la Bucureşti, încerca, în „Journal de Bucharest" din 1873, publicaţie pe care însuşi a creat-o şi condus-o între 1870-86, să-şi imagineze viitorul capitalei noastre. Verva sa atingea utopia, fiind o replică la Cetatea Soarelui de Tomaso Campanella. Iată textul său premonitor : în locul Mânăstirii Văcăreşti, Universitatea şi campusul aferent, pe Dealul Spirii, Palatul Guvernamental, în locul bălţii de la Cişmigiu, o grădină Botanică, la intrare, Muzeul Naţional şi Biblioteca, iar între ele, în pieţe, bogat ornamentate cu statui şi basoreliefuri, fântâni monumentale purtând numele unor eroi ai neamului".
1874
Din fericire, în 1874 (adică destul de târziu comparativ cu restul Europei) a apărut prima lege sanitară din România care viza formarea şi organizarea sistemului sanitar, dar a cărei implementare s-a realizat greoi, de-a lungul unei perioade de timp întinse. Astfel, spre începutul secolului XX populaţia începe să înţeleagă importanţa igienei personale şi să deprindă obiceiul de a merge la consultaţii medicale.
- Procesul de modernizare şi organizare administrativă va fi continuat prin legea lui Lascăr Catargiu din 1874, rămasă în vigoare timp de 20 de ani.
1875
- Dacă în 1875 existau 243 prostituate înregistrate, în 1898 erau 354, iar după 30 de ani numărul lor a crescut de zece ori.
- "Fetiţele dulci" ale Bucureştiului din perioada interbelică se deosebesc din toate punctele de vedere de prostituatele din prezent. La acea vreme, acestea îşi făceau meseria în bordeluri de lux şi erau obligate să se înregistreze la poliţie şi să meargă lunar la control medical. Mai mult, clienţii aveau abonamente, iar cei care intrau pentru prima dată într-un bordel erau scutiţi de plată.
„Nu era sector al Bucureştiului care să nu aibă câte cinci, şase bordeluri in perioada interbelică", spune istoricul Adrian Majuru.
Interdicţia era ca prostituatele să nu se plimbe prin locurile obişnuite precum Calea Victoriei (Podul Mogoşoaiei), ca sa nu le faca concurenţă neloială domnişoarelor serioase ieşite în căutarea unui domn pe măsură. Se spune însă, că nu era respectată.
1876
iar în 1876 publicaţia „The New York Times” menţionează că oraşul avea 177.000 de locuitori şi mai mult de 30.000 de case.
- Abia in 1876 incep sa se execute proiectele pentru alimentarea cu apa din Dambovita, in anii urmatori trecandu-se la metode alternative, precum aducerea apei de la Bragadiru sau de la Ulmi.
Tifosul exantematic (transmis de păduchi) apărea des la marginea oraşului unde mizeria atingea limite maxime. Astfel, în Bucureşti (mai ales în închisoarea Văcăreşti) apăreau anual extrem de multe cazuri, după cum urmează: în 1876 - 51 de decese,
1877
- Ulysse de Marsillac avea să moară... la Bucureşti. În Bucureştiul despre care scria, entuziasmat: “Dacă există un loc care să îmbine avantajele civilizaţiei şi cele ale naturii, n-ar fi plăcut să locuieşti acolo? Ei bine, acesta este Bucureştiul”, care, “printr-un rar privilegiu, satisface dorinţa noastră dublă, de civilizaţie şi de libertate”!
- Sau cine mai ştie că „pe vremea ruşilor", în 1877 localurile erau pline ochi, iar la „Union-Suisse" (vis-a-vis de Capşa), cupletistul Ion D. Ionescu (transilvănean de origine) distra seară de seară peste 200-300 de clienţi cu celebrele „hituri": „Colo-n grădină/ Văz o botină/ De cea mai fină/ Şi un picior/ Foarte uşor".
- Când, în sfârşit, în octombrie 1877 a căzut Plevna, I. D. Ionescu a apărut pe scenă călare, în rolul lui Osman Paşa, într-o apoteoză de aplauze. Era o epocă frivolă şi veselă, când tropotul cailor de birjă (adică trăsură cu chirie, spre deosebire de landourile de casă) răsunau pe bârnele de lemn ale Mogoşoaiei.
- “Three Years in Roumania”, a britanicului J.W. Ozanne - Descrierea lui Ozanne nu a fost întotdeauna măgulitoare şi poate că nici corectă 100%, dar creiona, în lumini şi umbre, un loc care putea fascina. “Acela care vrea să cunoască Bucureştiul cu adevărat trebuie să urce pe una dintre colinele de la miazăzi şi să scruteze atent. Priveliştea este drăgălaşă, căci acoperişurile de tablă ale celor peste două sute de biserici fac să joace razele Soarelui, iar reflecţia lor strălucitoare produce un efect greu de descris şi pentru care un cuvând cum e «splendid» nu ar fi de ajuns. În luna mai, când grădinile superbe ale oraşului se îmbracă în verdeaţă, totul devine nespus de frumos. Însă când îl priveşti de aproape, oraşul îţi dezvăluie şi aspectele lui mai puţin plăcute: străzile murdare, cu şirurile de case dărăpănate, cu cocioabe care răsar printre vilele boiereşti (...).
Pe Podul Mogoşoaiei, strada principală a Bucureştiului, găseşti cele mai bune magazine, cele mai luxoase hoteluri, toate ridicate în ultimii ani. În apropierea palatului se găseşte teatrul, unul dintre cele mai mari din Europa, un edificiu elegant, încăpător şi unde, în funcţie de sezon, au loc spectacolele operelor, ale stagiunii de teatru sau ale carnavalurilor (bal masqués).”
Englezul – după obiceiul lui de a raporta totul la anotimp şi vreme – descrie şi Şoseaua, artera de la capătul Capitalei, spre Ploieşti, făcând personagiile să o traverseze în ritmul naturii: “Şoseaua este înţesată în timpul zilei de caleştile superbe ale boierilor, care nu fac rabat la cheltuieli atunci când e vorba de întreţinerea echipajelor, şi de trăsurile negustorimii. (...) Bucureştenii, mari amatori de plimbări cu caleaşca, trăiesc asemeni vienezilor, iar dacă nu au birje, le închiriază cu 2 franci ora. Cât despre toaletele doamnelor, ele trebuie văzute, pentru a avea întreaga dimensiune a spectacolului de catifele şi mătăsuri, de satinuri şi atlazuri, pe care nu-l vei întâlni nicăieri altundeva în Europa. Iarna, când săniile iau locul cupeurilor, plimbările şi rendez-vous-urile au loc pe gheaţă...”. Iarna bucureşteanului nu e deplină fără patinoarul de la Cişmigiu, “unde mulţimea îi admiră pe cei care alunecă pe patine”.
“Boierul român are gust şi experienţă, fiindcă a trăit mult timp prin hotelurile din străinătate. Îndeobşte, el se descurcă în limba engleză, iar mulţi dintre români citesc în mod curent «Times» şi literatură engleză, încât ştiu atât de mult că i-ar face de râs şi pe mulţi englezi”.
Boierul şi burghezul muntean, cărora “le place să trăiască pe picior mare” sunt descrişi drept unii dintre cei mai veseli europeni. “Viaţa lor e un şir neîntrerupt de vizite, flirturi şi distracţii”, scrie Ozanne. “Jocul de cărţi e foarte la modă în Bucureşti”, mai scrie el, consemnând şi o întâmplare mai puţin plăcută, un duel la care asistase, provocat de o dispută la jocul de baccarat. “Se întâmplă adesea ca oamenii să se ruineze din pricina jocului de cărţi”, spune el, dar nu aceasta este caracteristica poporului român, ci... predispoziţia pentru lene şi visare. O predispoziţie motivată, zice el, de prezenţa bisericii în viaţa socială. Fiind foarte religioşi, românii dau mare importanţă sărbătorilor. Şi în fiecare săptămână e cel puţin câte una: “În aceste ocazii, se cuvine să-i firitiseşti pe cei care poartă numele sfântului respectiv. De Sfântul Dumitru, de exemplu, trebuie să treci pe la toţi «Dimitrii» pe care-i cunoşti, ceea ce nu-i un lucru prea uşor, pentru că e un nume foarte întâlnit. La rându-le, sărbătoriţii sunt asaltaţi de «regimente de prieteni»...”. Mai sunt apoi carnavalurile, balurile mascate şi serile la grădină sau terasă, unde lăutarii îţi cântă la ureche... Ce viaţă, ce trai! - Arhivele Naţionale ale României
Tifosul exantematic (transmis de păduchi) apărea des la marginea oraşului unde mizeria atingea limite maxime. Astfel, în Bucureşti (mai ales în închisoarea Văcăreşti) apăreau anual extrem de multe cazuri, după cum urmează: în 1877 - 64 de decese,
- AN-DMB, fond PMB Tehnic, dosar 13/1877, conţine solicitarea colonelului Basarabescu de a-şi construi un puţ cu ghizduri la adresa din strada Sălciilor (azi Masaryk) nr. 8. Această proprietate, aproape de intersecţia cu strada Rotarilor (azi I.L. Caragiale), se află foarte aproape de un puţ al comunităţii ce era marcat pe planul din 1846 şi încă mai exista în 1868, cum o arată planul de aliniere al străzii din acel an.
- După câştigarea independenţei de stat în 1877, România a devenit Regat. Astfel este nevoie de o nouă formă de organizare administrativ-teritorială a capitalei României, în conformitate cu noua conjunctură.
- Constantin Bacalbasa povesteste in primul volum al "Bucurescilor de altadata" cum s-a furat in 1877 "Closca cu puii de aur" din Muzeul National, care avea la acea vreme sediul in actuala cladire a Universitatii Bucuresti, in acelasi corp cu Senatul. "Autorul era un tanar, un anume Pantazescu, o fire de visator anormal, un artist in felul sau care si-a pus in cap sa fure Closca cu puii de aur de la muzeu (...)Sala in care se afla closca cu pui era situata sub una dintre salile cancelariei Senatului. Fiindca furtul a fost savarsit in timpul sesiunii parlamentare, Pantazescu s-a strecurat de cu ziua in aceasta sala si s-a ascuns. Dupa ce s-a innoptat si orice miscare a incetat, s-a pus pe lucru. Cu oarecare instrumente pe care si le procurase: o dalta, un mic fierastrau, un burghiu si un cleste, a taiat podeaua, pe un spatiu cat sa treaca corpul unui om, apoi cu burghiul a facut in tavan o gaura subtire atat cat sa poata trece prin ea o umbrela inchisa. Dupa ce umbrela a trecut toata dincolo, Pantazescu a deschis-o si a inceput sa darame tavanul (operatiune necesara pentru ca bucatile de moloz sa cada in umbrela fara zgomot)", scrie Bacalbasa. Pantazescu s-a lasat apoi pe o franghie in jos, a furat toate piesele, le-a introdus in pantalonii pe care ii transformase in saci legandu-i cu sfoara la glezne si a urcat inapoi pe franghie cu indemanarea unui atlet. Pantazescu a fost prins la cateva zile dupa furt din cauza vanitatii sale, spune Bacalbasa, pentru ca s-ar fi laudat in stanga si in dreapta despre isprava sa, dupa ce vanduse din piese unui negustor.
- Mostenitoarea Anica Golescu prin casatorie devine Racovita, iar Conacul de la Belvedere este mostenit de fiica sa Zoe Racovita care se casatoreste cu secretarul consular Effingham Grant. Zoe Racovita vinde statului proprietatea Conacul de la Belvedere in doua transe : prima in 1877, restul in 1891. De aceea probabil ca ii pasa Primariei de atunci de pagubele suferite de casa (in arhive si o plangere catre primarie caci in 1877, la trecerea armatei imperiale ruse pe aici, Grant ar cam fi fost jefuit. Adica scrie in adresa : "... pe locul dlui Efnigham (sic!) Grant de langa bariera Belvedere, avand mai multe producte i s'au casunatu de catre armata imperiala rusa prin sustractiuni o simtitore paguba ...". "Davai ceas davai palton" era o chestiune de traditie deci.). ***Pe planul din 1852, langa Bariera Podului de Pamant se vede o proprietate a familiei Bellu! (se scria Belio pe atunci).
1878
- Pe Podul Mogosoaiei, la 8 octombrie 1878, are loc intrarea triumfala a armatei romane intoarse din Razboiul de Independenta, pe sub Arcul de Trumf. De atunci, numele strazii va fi Calea Victoriei si va deveni strada domneasca si locul preferat de plimbare al protipendadei, ca si al bucurestenilor de rand.
- In 1878, din cele 721 de strazi, aproape o treime erau nepavate. 4,5% erau pavate cu piatra cubica, 10% cu asfalt, lemn si macadam, 50% cu piatra de rau si 12% soseluite.
- În 1878, recensământ realizat după criterii ştiinţifice, sunt înregistrate 31.303 case,
- După 1878, când au fost puse bazele statului român modern, Calea Victoriei a adăpostit număroase instituţii administrative, culturale sau ştiinţifice: CEC-ul, Palatul Poştelor (actualul muzeu de istorie), Palatul Fundaţiei Culturale Carol I (actuala Bibliotecă Centrală Universitară), Casa Capşa, Academia Română.
- Potrivit lucrării „Legislaţie şi dezvoltare urbană. Bucureşti 1831-1951”, de arhitect Nicolae Lascu, din analiza datelor statistice rezultă că, în perioada 1831-1878 (47 de ani), numărul caselor de locuit s-a dublat, în următorii 18 ani (1878-1896) numărul a sporit cu încă 50%,
Tifosul exantematic (transmis de păduchi) apărea des la marginea oraşului unde mizeria atingea limite maxime. Astfel, în Bucureşti (mai ales în închisoarea Văcăreşti) apăreau anual extrem de multe cazuri, după cum urmează: în 1878 - 250 de morţi (numărul mare este explicat de război),
- Epidemiile de febră tifoidă erau produse prin apa contaminată, iar Bucureştiul a avut mult de suferit din această cauză. Mai exact, se pare că în 1878 au fost înregistrate 810 cazuri.
- Astfel, în 1878 populaţia bucureşteana ajunge la 177.648)
1879
Lucrurile progresează încet de la un an la altul şi astfel în 1879, bucureştenii se puteau mândri cu aproximativ 10 km „de conductă” din care erau alimentate 190 de gospodării şi 260 de „guri-de-apă” pentru stropit şi pentru incendii şi 40 de bazine/fântâni decorative. de George Costescu (Bucureştii Vechiului Regat, 1944 )
- Pictorul francez Edouard Marbeau scria în 1879 în ziarul “Correspondent” din Paris că Bucureştii erau un adevărat Babilon, unde se găseau alături de românii majoritari şi greci, albanezi, germani, armeni, sârbi, ruşi, ţigani, unguri şi evrei spanioli sau “leşi”, care “se amestecă în tot locul”
- In anul 1879, o "Ordonanta" a prefectului Capitalei suna astfel: "Avand in vedere diferitele accidente ce se ivesc in Capitala din cauza mersului neregulat al trasurilor de piata si din cauza stationarii lor in mijlocul stradelor; avand in vedere regulamentele si ordonantele anterioare relative la circulatiunea si statiunea trasurilor de piata; avand in vedere dispozitiunile aliniatului 4 de la art. 385 cod penal;
Ordonam:
1. Conducatorii de trasuri care vor trebui sa stationeze pe Calea Victoriei (Podul Mogosoaiei) si pe stradele Lipscani si Carol l sunt obligati a sta pe partea stanga indata ce nu vor avea musterii. Pentru o mai buna lamurire a conducatorilor, stanga stradelor sus indicate se considera aceia care vine in stanga, luand drept plan de plecare capul Caii Victoriei (Podul Mogosoaiei) si mergand spre Piata Mare (azi Piata Unirii).
2. In nici un caz nu vor putea stationa pe partea opusa a stradei. Deasemenea, comisarii - inspectori de colori, comandantii de jandarmi, subcomisari si ceilalti agenti politienesti indrituiti de lege sunt obligati a aduce la indeplinire dispozitiunile prezentei ordonante".
- Dar numai de la 1879 s-a interzis, spre părerea de rău a mahalagioaicelor, cărora li s-a răpit o distracție mai plăcută ca o melodramă la Național, înmormântarea în jurul bisericilor din centrul Capitalei. De atunci, s-au format 14 cimitire: 7 ortodoxe, 2 evreiești, 1 catolic, 1 protestant, 1 calvin, 1 armean și 1 turcesc (trei cimitire prea pline au creat sucursale: cel evreiesc din Strada Sevastopol, cel protestant de la Șosea, cel turcesc din Strada Mecet), și parcă se grăbesc mai mult astăzi să moară tineri și bătrâni, de când au locuri parcelate sistem Bucureștii-Noi și li se ține contabilitatea în regulă de anii ce le trebuie spre a putrezi. Numele tuturor răposaților și răposatelor, înscris în regulă în condici speciale, formează astăzi o bibliotecă de tot curioase și instructivă, ce ar trebui cercetată odată mai de aproape.
1880
- Legile devin din ce in ce mai aspre pentru muscalii conducatori de trasuri sau de cupeuri. Dupa 1880, o serie de ordonante ale Prefectului Politiei Capitalei reglementeaza chiar si numarul de statii, locul lor si cate trasuri au voie sa astepte clientii. Cauza erau birjele goale care circulau "la pas" pe Calea Victoriei "pentru a cauta musterii". Cu alte cuvinte, acest mers "la pas" incurca circulatia pe cea mai importanta artera de circulatie a Capitalei.
- La 27 februarie 1880, Guvernul I.C.Bratianu a depus in Camera proiectul unei banci nationale care trebuia sa ajute economia nationala mai mult ca oricare alta institutie.
- La 17 aprilie 1880, proiectul, depus de ministrul de finante I.C.Bratianu, a devenit legea prin care se statorniceau normele de organizare a Bancii Nationale a Romaniei, care urma sa-si inceapa activitatea la 1 iulie 1880. Acest moment important a fost caracterizat de Stefan Zeletin ca "cel mai de seama eveniment in dezvoltarea burgheziei romane moderne , metropola capitalismului nostru bancar". După terminarea activităţilor legate de recunoaşterea independenţei în cadrul Congresului de la Berlin, Carada () înfiinţează în 1880, alături de Ion C. Brătianu, Banca Naţională a României. Deşi nu acceptă funcţia de Guvernator, o preia într-un final pe cea de director, după ce Brătianu l-a ameninţat că îşi dă demisia din Guvern.
- Eugen Carada a fost cel care s-a ocupat de tot ce înseamnă începuturile Băncii Naţionale a României prin, organizarea numeroaselor filiale şi centre din toată ţara, el însuşi mergând la Paris pentru a supraveghea tipărirea bancnotelor. Din Franţa s-a întors cu primii bani româneşti: 900.000 de bilete de 20 de lei, 300.000 de bilete de 100 de lei şi 25.000 de bilete de 1.000 de lei. Tot Carada a ales culoarea albastră a banilor, efigia împăratului Traian şi personificarea României ca mamă în mijlocul fiilor ei. Toate acestea au fost desenate de pictorul francez Georges Duval.
- Detalii interesante sunt conţinute în una dintre scrisorile lui Ion Ghica (1816- 1897) către Vasile Alecsandri: „Casele boireşti erau ziduri tari de cetate… cu odăi multe şi mari, cu pivniţe adânci şi boltite, cu beciuri şi un rând de odăi deasupra, cu pod din streaşină în streaşină…La cheresteaua unei case mergea un parchet de pădure seculară…Învelitoarea de şindrilă era aproape de două ori cât casa ca să ţină zăpada. Casele erau răcoroase vara şi călduroase iarna”.( „Scrisori către Vasile Alecsandri”, 1880)
- O altă descriere se referă la interiorul casei lui Dinu Păturică, proaspăt pătruns în clasa boierească: „Camera în care dădea el ospăţul era împodobită cu două paturi turceşti înfundate, peste care erau puse saltele de lână acoperite cu chilimuri vărgate de Idrinea (Constantinopole); pe lângă perete erau perne îmbrăcate cu cic tocat, prin ungherile acestor paturi erau aşezate perniţe mici umplute cu puf, pe ale căror feţe albe de batistă, se vedeau mai multe arabescuri cusute cu fir de mătase... Zidul de lângă pat era acoperit cu un covor de Brusa, pe care stau spânzurate o puşcă arnăuţească ghintuită... şi două perechi pistoale. Mai în jos, tot pe acel perete, erau atârnate două săbii turceşti.” Interesantă este menţionarea pătrunderii în decorarea interiorului a unor elemente de artă populară, cum este „un cauc oltenesc de hârşie neagră de miel... Pe lângă pereţi erau puse câteva scaune de Braşov şi un sipet mare legat cu bande de fier...”
La o înălţime oarecare a unuia din pereţi, era un dulap mic săpat în zid, în care se afla mica bibliotecă a ciocoiului. „Masa de mâncare era aşezată între două paturi şi împrejmuită cu scaunele pe care erau să şadă onorabilii oaspeţi ai lui Păturică.”
O altă descriere a lui Filimon se referă la casa în care s-a refugiat Andronache Tuzluc, după scăpătarea sa, fiind vorba de o locuinţă cu un aspect modest, caracteristică păturilor sărace ale oraşului sacagiii şi căruţaşii: „În mijlocul acestor bordeie mizerabile era o casă”, care se distingea „prin arhitectura ei de ordin otoman şi prin mica grădină compusă din arbori roditori”.
- Romanul „Craii de curte veche” a lui Mateiu Caragiale oferă o imagine mai mult subiectivă a oraşului şi caselor sale. Mai întâi chiar Curtea veche sau domnească, aşa cum se afla ea în perioada la care se referă Mateiu Caragiale, deci la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, deci într-un stadiu de avansată decădere şi paragină: ,,Ca întreg târgul, Curtea fusese arsă si rezidită de numeroase ori si trebuie să fi acoperit o arie întinsă, rămăşite de temelii boltite găsindu-se în întreagă mahalaua…Curtea era lesne de închipuit, semănând în mare cu mănăstirile, cu trupuri de clădiri multe pentru a putea sălăşlui toată liota şi ţigănia, fără întocmire, fără stil, cu nade, umpluturi si cârpeli… în urâţenia ei.”
- Totodată, unele date arată că, spre sfârşitul secolului XIX, construcţia tradiţională (clădire retrasă de la stradă) avea încă o pondere însemnată. În perioada 1 sept. 1879- 1 sept. 1880, de exemplu, s-au construit 719 „case la stradă” şi 590 „case în curte”, iar în 1880 s-au realizat 321 „case la stradă” şi 763 „case în curte”.
- In 1880 devin la moda cursele de cai organizate duminica la hipodromul de langa Parcul Herastrau si partidele de golf.
- Tifosul exantematic (transmis de păduchi) apărea des la marginea oraşului unde mizeria atingea limite maxime. Astfel, în Bucureşti (mai ales în închisoarea Văcăreşti) apăreau anual extrem de multe cazuri, în 1880 - 24 decese.
- Epidemiile de febră tifoidă erau produse prin apa contaminată, iar Bucureştiul a avut mult de suferit din această cauză. Mai exact, se pare că în 1880 au fost înregistrate 252 cazuri,
- Intre 1880-1886 s-a realizat rectificarea si adancirea albiei Dambovitei, prima lucrare edilitara de mari proportii.
- 2 noiembrie1880: Se inaugurează lucrările de canalizare şi rectificare a Dîmboviţei. Solemnitatea a avut loc lîngă un pavilion special amenajat la podul de fier de pe Calea Văcăreşti, lîngă "fîntîna apelor", în prezenţa domnitorului, a primarului general D. Cariagdi şi a altor oficialităţi. Carol I a ridicat prima lopată de pămînt cu o cazma specială, cu limba de argint şi coada de abanos şi argint. Pe limba cazmalei era scris: "Cazma întrebuinţată la începerea lucrărilor Dîmboviţei în ziua de 2 noiembrie 1880, sub domnia lui Carol I".
1881-1914
În timpul domniei monarhului Carol I în calitate de rege (1881–1914), Bucureștii au traversat o evoluție spectaculoasă, căpătând o înfățișare tot mai apropiată de cea a capitalelor din Europa apuseană, motiv pentru care orașul ajunge să fie supranumit „micul Paris”. De altfel, legătura cu orașul francez este mai profundă: el a servit ca model pentru cele mai multe lucrări publice efectuate în Bucureștii acestei perioade.
Ceva mai devreme, prin 1881, străzile de aici au fost unele printre primele beneficiare ale conductelor de canalizare a apelor pluviale.
1881
10 mai 1881: Carol I este încoronat ca Rege al României. Coroana de oţel fusese turnată dintr-untun capturat în Războiul de Independenţă. Coroana reginei Elisabeta era din aur, simplă, fără pietre. Între 10 şi 13 mai vor fi organizate numeroase manifestări omagiale, consacrate evenimentului. Solemnitatea încoronării are loc la Mitropolie, de unde cortegiul se reîntoarce la Palatul Cotroceni. La ceremonii participă şi prinţul Leopold, fratele lui Carol I şi tatăl prinţului Ferdinand, viitorul rege. La serbările din Cişmigiu vor fi instalate "fîntîni luminoase" care foloseau proiectoare cu arc electric, acţionate de un motor Otto, de fabricaţie Dentz, fiind primul motor cu ardere internă adus în ţara noastră.
(Regii României, 18; Carmen Sylva, 29; Istorie-Cotroceni, 236; Rucăreanu-Începuturile electrificării, 22)
11 mai 1881: A doua zi a serbărilor consacrate încoronării lui Carol I este închinată defilării a 43 de care alegorice, simbolizînd agricultura, meşteşugurile, provinciile istorice, comerţul. S-au remarcat cele ale Societăţii de Tramvaie, ale Turnătoriei Lemaître, ale Berăriilor Oppler şi Luther, al cofetarilor-restauratori ş. a. Pornite de la Şosea, "carele simbolice" ajungeau prin Calea Victoriei în piaţa din faţa Palatului Academiei (Universitatea), unde era amenajată tribuna oficială.
(Ioniţă-Capşa, 108; Potra I, 404)
http://atelier.liternet.ro/articol/5130/Gheorghe-Parusi/Cronologia-Bucurestilor.html
1882
- in anul 1882, in fata Palatului regal apar primele instalatii electrice.
- Resursele financiare ale Primariei se bazau in mare parte pe taxele impuse asupra venitului provenit din cotitul vaselor cu vin, din vanzarea cartilor de joc, din marcarea masurilor de capacitate, greutate si lungime folosite in comert, din taxa cantaritului etc. Sunt supuse accizelor, pe langa produsele de lux, si aproape toate produsele textile si din pielarie si multe produse din metal. Produsele alimentare de mare consum - branzeturile, mezelurile, faina, cartofii - raman supuse accizelor si dupa 1882. Impozitele directe erau aplicate constructiilor cladite, chiriilor localurilor publice, taierii vitelor la abator, autorizatiilor de constructii, proprietarilor de birji, omnibuze si tramcare, vanzarii vitelor la Obor, proprietarilor de cai, abonatilor la reteaua de apa etc. Mai tarziu, cand apar halele Grivita, Ghica, halele de flori, Piata Amzei, Primaria se foloseste de inchirierea lor pentru a-si spori veniturile, dar si de inchirierea trotuarelor din jurul pietelor, a gheretelor, chioscurilor de ziare sau a terenurilor virane pentru cultivatorii de legume.
Incasarea accizelor se facea de catre o asociatie capitalista care varsa Primariei o suma forfetara mult inferioara venitului realizat din incasari.
In 1882, a fost instalata pe podul Mogosoaiei, pe locul unde este acum Biblioteca Centrala Universitara, cea dintai centrala electrica din Bucuresti. De la ea pleaca prima linie pentru transportul energiei electrice din tara alimentand lampile cu arc din gradina Palatului Regal, din fata Teatrului National si din Cismigiu.
1883
Din 1883 se renunta la concesionarea perceperii acestor taxe catre intreprinzatori particulari, activitate pe care si-o insuseste direct Primaria. Capitala devine teatrul unor lupte inversunate intre organele serviciului de accize al Primariei si numeroase grupuri de contrabandisti care introduceau pe ascuns, pe la Colentina, Vitan, Vacaresti sau Belu, mari cantitati de alcool, provenit de la fabricile de sprit situate in afara barierelor, unde taxa de decalitru era de 14 ori mai mica decat pe teritoriul orasului supus accizelor. In plus, evaziunea fiscala era la moda: comerciantii introduceau in oras marfuri fara a plati taxele, dar le vindeau la preturi care includeau si accizele.
1885
Aducţiunea de apă era în proiect încă din 1885 dar despre conducta magistrală III care ar fi trecut pe strada Rotarilor încă se vorbea la viitor în anul 1905.
1886
- Lucrările, încredinţate antreprenorului francez A. Boisquerin, efectuate între Grozăveşti şi Vitan, vor dura pînă în 1886, deşi încheierea lor era prevăzută pentru 1882. Albia va fi adîncită cu pînă la 6 m în amonte, amenajîndu-sedouă căderi de apă, la Grozăveşti şi la Vitan. Planurile fuseseră întocmite de arhitectul Grigore Cerchez. Prima etapă a lucrărilor se va încheia în 4 ani, odată cu adîncirea albiei realizîndu-setaluzarea malurilor şi rectificarea cursului: vor dispărea ostroavele, coturile numeroase, inclusiv marea buclă dintre Mihai Vodă şi Piaţa Senatului. Ca urmare, cîteva construcţii de pe stînga rîului vor ajunge pe dreapta acestuia (Biserica Sfîntul Spiridon Vechi). Vor fi construite mai multe poduri; în 1889 erau 7 poduri de piatră şi 5 de fier.
(Ionescu Şt.-Dezv., 88; Vasilescu-Cura, 216; Potra I, 181, 252; Bacalbaşa II, 76;Georgescu-Probleme, 143; Berindei-Buc., 232; Giurescu, 139)
- O reglementare din 1886 stipula ca in Bucuresti "statiunile" sa fie dispuse in felul urmator: "In fata Teatrului, intre ambele felinare, sa stationeze doua randuri a cate 15 trasuri, in total 30; pe ambele laturi ale Gradinii Episcopiei (Ateneul Roman), cate 20 de trasuri; pe strada Amzei, pentru 10 trasuri". De asemenea, se interzicea ca orice birja goala (fara musterii) sa circule pe Calea Victoriei intre orele 12 ziua si 11 seara. Reglementarile au dat o grea lovitura muscalilor si trasurilor lor, pentru ca puteau duce musteriul la locul dorit, dar nu-l mai puteau astepta cu orele, asa cum faceau altadata.
1889
- Vor fi construite mai multe poduri; în 1889 erau 7 poduri de piatră şi 5 de fier.
- In 1889, se da in folosinta centrala de la Grozavesti, ale carei turbine erau puse in functiune prin caderea de la o inaltime de 7 metri a apei Dambovitei, captate de la Ciurel. Centrala era initial proiectata pentru iluminarea bulevardelor, Cismigiului si Soselei Kiseleff, precum si pentru o linie de tramvai. Ulterior s-a constat ca debitul apei era mic si s-au introdus masini cu aburi, iar bulevardele au ramas sa fie iluminate de centrale provizorii de la Eforie si Monetaria Statului. In paralel, ia proportii iluminatul cu gaz aerian astfel ca la inceputul secolului XX erau 4.000 de becuri cu gaz aerian, peste 300 cu petrol, 1.000 cu ulei mineral si 200 electrice.
- În 1889, retribuţia primarului a fost menţinută la 1.000 de franci, cu 6.000 de franci indemnizaţie, şi cea a adjuncţilor, ridicată la 500 de franci pe lună.
- In 1889 populaţia bucureşteana ajunge la 184.488),
1890
- Bucurestenii sunt nemultumiti de tarifele mari, iar concesionarul liniilor refuza sa le micsoreze si sa faca investitii. Ceea ce obliga Primaria, la 1890, sa tina o licitatie pentru a reacorda concesiunea asupra retelei de tramvaie. Se instaleaza atunci o linie dubla pe Bulevardul Obor-Cotroceni, iar la cererea insistenta a populatiei o linie si pe Calea Rahovei.
In 1890 devine o mare atractie „bataia cu flori” de pe Soseaua Kiseleff.
- 1890-1892: sub mandatul primarului Pake Protopopescu a fost deschis Bulevardul Carol, ca o prelungire spre rǎsǎrit a Bd. Elisabeta (axa Est-Vest a oraşului).
- În iunie 1890, BNR, reprezentată de Anton Carp, încheia cu Zoe Lahovary, care avea "autorizaţiunea soţului său, G. Lahovary", o convenţie pentru a se deschide o trecere de 8 m lărgime, în lungime până la proprietatea prinţului Karagheorghevici luând ființă Strada Băncii Naţionale care era paralelă cu grilajul aşezat la 3 m de cele două pavilioane şi avea 8 m lăţime către proprietatea Lahovary. Dupa constructia Palatului BNR dinspre strada Doamnei, aceasta strada a fost desființată.
- Cupeul (trăsură de lux închisă, în general cu două locuri, în care vizitiul stă în exteriorul caroseriei) era ideal pentru vremea urâtă. Cu două uși, geamuri care se ridicau, scrumieră înăuntru și două glastre de cristal în care se găseau mereu florile anotimpului, cupeurile erau cele mai scumpe cupeuvehicule. Pe la 1890, ora pentru cupeuri costa 5 lei, în timp ce în cazul unei trăsuri o oră costa 2 lei. La începutul secolului al XX-lea, în București erau 150 de cupeuri.
- n ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, Municipalitatea a mai acordat unei societăţi belgiano-olandeze dreptul de a înfiinţa şi exploata patru linii de tramvai cu cai şi o linie de tramvaie electrice. Pentru funcţionarea liniei de tramvaie electrice, pe un teren donat de primărie, în Grozăveşti, pe malul Dâmboviţei, s-a construit o uzină electrică. După îndelungi tergiversări despre cum trebuie amplasate firele electrice (supraterane sau subterane), abia în 1893 au fost finalizate lucrările la linia electrică, iar un an mai târziu s-a dat în folosinţă prima linie electrică pentru tramvaie, pe traseul Obor - Cotroceni, potrivit informaţiilor publicate pe site-ul RATB.
- Primul tramvai electric avea culoarea verde, purta numărul 14 şi traversa Bucureştiul de la Est la Vest. Capătul de linie se afla la Şcoala Iancului şi a fost prelungit apoi la Mătăsari, Agricultori şi până la bariera Pantelimon. Tramvaiul 14 avea atunci următorul traseu: pleca de la Uzina Electrică, mergea pe Splaiul Independenţei, trecea Dâmboviţa pe Podul Domniţa Maria, traversa Bd. Regina Elisabeta via Splaiul Gării Centrale şi îşi continua drumul pe bulevardele Academiei, Carol I şi Pache Protopopescu. Şi acum, după aproape 120 de ani, tramvaiul de pe linia 14 urmează, cu unele excepţii, un traseu asemănător cu omologul său care a schimbat istoria transportului în comun din Capitală.
1891
- În direcţia vest, în momentul inaugurării Palatului BNR, nu era delimitată de o stradă, ci de o fundătură. În urma avizului dat de către Consiliul general, în anul 1891 s-a încheiat o înţelegere între BNR, reprezentată de Th. Rosetti şi Anton Carp, şi avocatul Constantin Mille, ca împuternicit al prinţului Alexis Karagheorghevici. Prinţul Karagheorghevici ceda Băncii terenul aferent prelungirii în linie dreaptă a trecerii private deschise din str. Smârdan printre Banca Naţională şi proprietatea lui G. Lahovary până la aliniamentul ocupat de împrejmuirea şi zidul dinspre "stradela" particulară ce despărţea, spre apus, terenurile Băncii de cele ale prinţului Karagheorghevici via bnr.
- Tramcarele. În anul 1891, o societate româno-belgiană și doi particulari – Toma Blîndu și Ștefan Mihăescu – au obținut de la Primărie o autorizație pentru a pune în circulație, în unele zone în care nu erau instalate linii de tramvaie, o serie de vehicule numite tramcare (tram-cars). În ciuda protestelor corporației birjarilor, care își vedeau tot mai amenințată meseria din cauza noilor invenții, Primăria a aprobat societății româno-belgiene patru tramcare, lui Toma Blîndu patru și lui Ștefan Mihăescu două.
Tramcarele erau vehicule mari trase de cai (puteau transporta 8-14 persoane), cu bănci acoperite de catifea roșie. Specificul acestor vehicule era că aveau roți din metal și semănau cu un camion pe roți tras de cai (spre deosebire de tramvaie, nu mergeau pe șine). Din acest motiv erau extrem de zgomotoase: „O auzeau și surdo-muții când treceau pe caldarâmuri și cailor le scăpărau scântei din potcoave. Unii trecători umblau cu dopuri de vată în urechi și ocărau pe Toma Blîndu”, povestește Ioachim Botez în „Prin București, odinioară și azi”. Tramcarele circulau pe traseul Piața Sfântul Gheorghe – Lipscani – Calea Victoriei – Ministerul de Finanțe – Calea Griviței – Gara de Nord.
1894
- Prin “Legea pentru organizarea comunelor urbane“ din 23 iulie 1894 s-a dat putere consiliilor orăşeneşti pentru a-şi întocmi regulamente, dispoziţii, decizii, care după îndeplinirea procedurilor legale, căpătau putere de lege în oraşele respective. În urma unor astfel de dispoziţii au fost create pentru Bucureşti, începând cu 1894, o serie de legi speciale precum: "Legea pentru mărginirea oraşului", "Legea sanitară", "Legea casei lucrărilor oraşului". Organizarea comunală din 1894 a fost viabilă până în 1925, când mărirea suprafeţei locuibile a Bucureştiului, administrarea tot mai complexă şi problemele cu care se confruntau edilii Capitalei au făcut indispensabilă trecerea la o nouă formă de organizare administrativ – teritorială a oraşului.
- In 1894, erau 12 tramvare, care circulau pe Calea Mosilor si Serban Voda, pornind din Piata Sf. Gheorghe. Ritmul circulatiei tramvaielor cu cai era de 9-10 curse pe zi; reteaua era de 20 km de linie. Bucurestenii sunt nemultumiti de tarifele mari, iar concesionarul liniilor refuza sa le micsoreze si sa faca investitii.
- În 1894, în Capitală se găseau 12 tramcaruri, deținute de antreprenorii Jules Tack și Toma Blîndu.
- In 1894 populaţia bucureşteana ajunge la 232.009)
- linia electrica de tramvai care taia orasul de la Est la Vest pe bulevardul nou deschis, intre Cotroceni si Obor, inaugurata in 9 decembrie 1894, a fost printre primele din Europa? Viena a avut in 1897. Linia era deservita de 8 tramvaie, fiecare cu un vagon motor si o remorca. Tramvaiul electric. Vehiculele electrice au ajuns pe bulevarde pe 9 decembrie 1894, în timpul primarului Nicolae Filipescu. Inițial, curentul trebuia să fie introdus subteran, dar societatea belgiană care a primit dreptul de a înființa în București prima linie de tramvaie electrice a arătat că pe bulevard nu exista un pavaj corespunzător. Drept urmare, singura posibilitate a fost să se instaleze curent aerian, pe fire electrice așezate pe stâlpi puși pe mijlocul bulevardului, din 30 în 30 de metri, povestește George Potra.
- 1894: a fost construit Ministerul Agriculturii şi Domeniilor.
- Până în anul 1894, Poşta Centrală a Bucureştiului era găzduită în casele Bărcănescu, azi Palatul Bursei din strada Doamnei, zona Centrul Vechi.
- Strada Uranus pornea de la actualul Pod Izvor, traversa Dealul Arsenalului si se oprea in Calea Rahovei. La aceasta intersectie, a fost ridicat, la 1894, ansamblul Vamii Bucuresti Antrepozite. Proiectul facea parte din planurile de dezvoltare a orasului initiate de primarul de atunci, Nicolae Filipescu (medalion), cu acordul Suveranului. Strada Uranus a fost prelungita special pentru a deservi cum trebuie noua zona industriala. Dintre imobilele ansamblului, de departe cea mai faimoasa este Bursa Marfurilor, Controlului si Locuintei, cu vedere la Calea Rahovei. O fotografie de sfarsit de secol 19 ne-o infatiseaza in toata splendoarea, cu tot cu zeitatea din varf. Demne de mentionat sunt si restul cladirilor, usor de identificat pe o schita din jurul anului 1900, care mi-a parvenit prin amabilitatea lui armyuser. Astfel, aflam ca Vama Bucuresti Antrepozite cuprindea inca o cladire, a administratiei, vamei si accizelor. Aceasta se situa in spatele Bursei Marfurilor. e fatada halelor dinspre str. Uranus, se mai gaseste inca vechea stema a Bucurestilor. In continuare, erau doua depozite centrale si doua laterale. Cele centrale – dedicate marfurilor supuse doar accizelor sau si vamei, si accizelor – erau conectate la cladirea administrativa, iar intre ele se gaseau sine. Cele laterale erau destinate unor marfuri bine definite. Inspre Soseaua Doamnei (actual bd. Tudor Vladimirescu) era depozitul pentru vinuri, iar inspre strada Epicol (actuala str. Gheorgheni) era cel pentru marfuri magazinale si de termen lung. Existau, in capatul perimetrului, spatii de depozitare a carbunilor, metalelor si masinilor.
1895
Bucurestenii de altadata aveau optiuni multiple de petrecere a timpului liber : fie se opreau la o cafea la Sosea, fie mergeau la cinematograf pe Bulevardul Elisabeta. Altii mergeau la reprezentatiile circului de la „Hugo” (sala construita prin1895 in spatele Bancii Nationale) sau la spectacolelel Teatrului National. Cei din cartierele marginase preferau gradinile fabricilor de bere Luther sau Oppler sau cea a lui Dumitru Marinescu-Bragadiru, aflata in capatul Caii Rahovei.
- Alte boli care şi-au lăsat amprenta ucigând nenumăraţi bucureşteni au fost bolile cu transmitere sexuală, dintre care cel mai des întâlnit era sifilisul (în 1895 afectase 9880 români). Cu privire la sifilis, în „Călători străini despre Ţările Române”, volumul VI, găsim o însemnare a francezului Joseph Caillat: „Spitalele sunt populate numai de către sifilitici, printre care se afla şi numeroşi preoţi.” Cea mai bună metodă prin care ne-am putea da seama cum arăta Bucureştiul de secol XIX este să vedem mai departe declaraţia călătorului român poposit aici în acea perioadă.
1896
Potrivit lucrării „Legislaţie şi dezvoltare urbană. Bucureşti 1831-1951”, de arhitect Nicolae Lascu, din analiza datelor statistice rezultă că, în perioada 1831-1878 (47 de ani), numărul caselor de locuit s-a dublat, în următorii 18 ani (1878-1896) numărul a sporit cu încă 50%,
- “Daca la Hanul lui Zamfir as fi intalnit un batran preot de la Biserica Ghiorma-Banul, el mi-ar fi spus in taina ca de la casele Baleanului si ale Barcanescului [cele ce erau atunci in jurul Bisericii Sf. Niculae-Selari] se intind pivnite sub pivnite care duc, prin gangurile subterane, pana la Curtea Veche, slujind din batrani ca ascunzatori” (fragment din conferinta pe care profesorul G. Ionescu-Gion a rostit-o la Ateneu in 1896, reprodusa in Bucurestii Vechiului Regat de George Costescu). Alte hrube ar fi ieşit şi mai departe, pe malul stang al Damboviţei, cam in dreptul Mănăstirii SfantaTroiţă a Radului Vodă. Cert este că intreg locul prin care trece strada Doamnei era impanzit in secolul XVIII de hanuri, prăvălii “cu bolţi”, dar şi de case boiereşti, toate cu pivniţe adanci, boltite.
1897
Raportând variaţia intensităţii activităţii constructive la perioadele în care au fost operative regulamentele de construcţie, rezultă că cel mai mare număr de clădiri s-au realizat sub incidenţa ansamblului de reglementări din anii 1878-1897 şi sub incidenţa regulamentului de construcţie din 1928.
1898
- “Etude sur la Roumanie et les roumains. Impressions de voyage et etudes” (1898) de Angelo de Gubernatis: “Dacă numele Bucureşti indică într-adevăr un oraş al veseliei, al Bucuriei, atunci trebuie să recunoaştem că vechii valahi se mulţumeau cu bucurii tare simple şi nici nu făceau paradă de ele”. De Gubernatis remarcă aspectul “improvizat” al oraşului – “Locul desfătărilor domnilor munteni, Bucuria dominicalis de altădată, comparat cu orice oraş elegant din Occident, are aerul unui biet bazar, al unui târg sau caravanserai” – ceea ce, spune el, “explică cum şi de ce capitala României n-a păstrat nici un monument istoric”, ... “străduţele prost aliniate, rău pavate, slab luminate şi destul de murdare” – se face, după părerea italianului, într-o manieră nu tocmai convenabilă: “se construieşte prost, peste ceea ce e vechi, fiindcă e urât şi ar trebui mai întâi dărâmat”.
“Calea Victoriei, Piaţa Teatrului şi Bulevardul străucesc viu luminate; casele frumoase, magazinele bogate, în care se remarcă luxul, îţi dau iluzia pentru moment că te găseşti într-un frumos cartier parizian; dar această iluzie dispare de cum intri şi te pierzi în labirintul de străduţe întortocheate, care dau oraşului aspectul greoi al unui morman de case meschine”.
Deziluzia provocată de mahalale e însă repede alungată de ceea ce Angelo de Gubernatis numeşte “România monumentală”, pentru că, zice el, “adevăratul revelator al civilizaţiei unui popor este istoria monumentelor sale”. “Alături de aceste monumente moderne, mărturii de dată recentă ale culturii şi progresului naţiunii române, nu trebuie să uităm vechile mănăstiri în care se adăpostea, pe vremuri, întreaga viaţă intelectuală a poporului român.”
- Epidemiile de febră tifoidă erau produse prin apa contaminată, iar Bucureştiul a avut mult de suferit din această cauză. Mai exact, se pare că în 1898 s-au înregistrat, potrivit lui I. Felix, 417 decese.
- In 1898 existau 345 de prostituate înregistrate, iar după 30 de ani numărul lor a crescut de zece ori.
- Şi totuşi, darea de seamă a primarului pe anii 1898-1902 vorbeşte despre instalarea unor gherete pentru protecţia coloanelor de apă, 16 la număr, iar prima menţionată era cea de la intersecţia străzilor Rotarilor şi Sf. Spiridon (azi Maria Rosetti).
1899
În a sa „Istoria Bucureştilor” (1899), Gheorghe Ionescu-Gion (1857-1904) scria: „nu-s multe oraşele Europei care să fi trecut prin atâtea vâltori ale istoriei şi să fi rămas în picioare cu puteri, întotdeauna noi, spre o mai departe propăşire” (G., Ionescu Gion Istoria Bucureştilor, Bucureşti, 1899
- In 1899 populaţia bucureşteana ajunge la 282.071)
- Deschiderea oficiala a Bursei Marfurilor a avut loc in vara anului 1899, dar munca la complex a continuat, mereu mai adaugandu-se cate ceva, astfel incat la o forma „finala” s-a ajuns abia in jurul anului 1945. La aceasta s-a adaugat si necesitatea remedierii unor stricaciuni cauzate de un incendiu, in 1918. Bursa de Marfuri si cladirile adiacente si-au pierdut importanta intr-o economie socialista centralizata, transformandu-se in hale „obisnuite”. Deasupra intrarii, denumirea initiala a Bursei Marfurilor inca supravietuieste. Urmatoarele informatii despre complex vin de-abia in teribilul deceniu 1980-1990, marcat de demolari masive. La nivelul anului 1983, Vama era locul unde se organiza santierul Casei Republicii, de aici plecau muncitori cu instructiuni precise. Aspect din interiorul Bursei Marfurilor, dupa incendiu (de aici). Edificiile, cazute in paragina, au fost si mai mult avariate in 1990, in urma unui incendiu. Vama Bucuresti Antrepozite a trecut de la Stat la privati, care au tergiversat inceperea lucrarilor de reabilitare, fapt ce a adus cladirea in stadiul de colaps iminent.
- În 1871, „Societatea Anonimă Română de Tramvaie", cu capital englez şi belgian, a obţinut autorizaţia de a instala, pe unele străzi, linii de fier, pe care să circule primele tramvaie trase de cai. Un an mai târziu, societatea introducea primele trei linii de tramvaie cu cai din Capitală, care circulau pe rutele Bariera Mogoşoaiei - Calea Moşilor (prin Str. Fântânei, Teatrul Naţional, Sf. Gheorghe, Hotel Atena, Str. Romană), Şoseaua Bonaparte - Calea Călăraşilor (via Şcoala Comercială, Sf. Gheorghe) şi Sf. Gheorghe - Calea Văcăreşti. Tramvaiele trase de cai erau galbene, vatmanii aveau uniforme şi şepci roşii, stăteau pe platforma din faţă şi îndemnau caii cu lovituri de bici. Controlorii, îmbrăcaţi asemnător vatmanilor, erau străini pentru că englezii aveau mai multă încredere în ei decât în bucureşteni, potrivit almanahului Flacăra, publicat în 1982. Dacă erau prinşi fără bilet, oamenii erau obligaţi să achite călătoria, dar cum viteza tramvaielor trase de cai era mică, mulţi săreau din mers ca să scape de plata călătoriei -
- Tramvaiele trase de cai aveau o capacitate de 20 - 25 călători, circulau cam la 10 minute, între orele 6 şi 10 seara, iar preţul biletului varia în funcţie de confortul asigurat şi de distanţa parcursă. De cele mai multe ori vehiculele erau arhipline, iar oamenii mergeau pe scări şi pe tampoane. Cum viteza lor era redusă, mulţi puteau coborî din mers. Liniile care treceau pe dealul Uranus sau pe ruta Şerban Vodă-Bellu se foloseau cai de urcuş, care ajutau atelajul în pantă şi erau deshămaţi apoi. Vatmanii respectau întocmai traseul şi programul pentru că orice întârziere sau abatere era penalizată prin reducerea salariului.
- Biletul, pentru un kilometru, costa 0,20 lei, iar pentru imperială (la etaj), preţul era la jumatate. Vagoanele care circulau vara erau deschise, cu băncuţe pe ambele părţi, iar cele de iarnă, aveau un fel de copertine culisante. În anii următori, aceste mijloace de transport au fost îmbunătăţite: s-a asigurat iluminatul pe timp de noapte, în staţii se puteau amenaja prăvălii, iar pe tăbliţe era obligatorie menţionarea traseului. Nu erau acceptate în vagoane persoanele murdare, iar limita admisa a numărului de călători nu trebuia depăşită.
- Pe lângă faptul că o călătorie cu tramcarul costa foarte mult, aceasta nu era deloc plăcută, pentru că se circula pe străzi prost pavate sau nepavate. Mai mult, în 1872, era dată în folosință și prima linie de tramvai din Capitală, care oferea o alternativă mai comodă și mai ieftină. Astfel, tramcarul a fost retras treptat din circulație, ultimul fiind zărit pe străzile Capitalei în vara anului 1904.
- Viata omnibuzelor este scurtata insa de aparitia tramcarului, din 1871. In iulie Primaria acorda pe timp de 45 de ani concesionarului Mervee Slade dreptul de a construi si exploata in Bucuresti "drumurile de fier americane" (tramvaie), in schimbul obligatiei de a plati comunei, dupa trecerea primilor cinci ani de la punerea in circulatie a tramvaiului cate 2 lei de fiecare vagon.
La inceput, tramvaiul cu cai avea un caracter mixt - de calatori si de marfuri. Taxarea se facea pe kilometru, tariful fiind variat pentru diferitele categorii de marfuri (de la materii prime, prefabricate, pana la obiecte de lux si colete) si calatori.
- lucrările pentru adâncirea cursului Dâmboviţei nu au demarat decât după câţiva ani, în 1871.
- Uzina de gaz pe terenul de la Filaret a fost echipata cu utilaj englez si francez. La 1 noiembrie 1871, gazul aerian produs la Filaret a fost trimis pentru prima data in conductele din oras. Erau instalate 785 de felinare cu gaz aerian.
- Începând din 1871, retribuţia primarului şi a adjuncţilor figurează în buget cu 30.000 de franci pe an.
- Totuşi, asanarea raului Bucureştioara s-a făcut prin anii 1871-1873 iar un plan de aliniere al locului din 1870 e foarte clar în a arăta că în triunghiul parcului de azi atunci încă era un lac. Ne-am putea imagina că dacă sălciile au dat numele străzii cu care se intersecta Rotarilor (azi I.L. Caragiale) atunci trebuie să fi fost aşa şi cu teii (Teilor era vechiul nume al străzii Vasile Lascăr, după ce o vreme se chemase Oţetarul) sau poate şi cu oţetarii (deşi istoricii atribuie numele acestei străzi producătorilor de oţet şi nu copacilor cu acest nume). Şi deşi zona era una mlăştinoasă, puţurile pentru apă pare că nu lipseau într-un Bucureşti unde transportul apei cu sacaua era imperativ.
- Dimitrie Papazoglu menţionează că pe la 1871 populaţia capitalei număra circa 150.000 de locuitori, cifră ce includea atât localnicii cât şi alogenii: greci, bulgari, sârbi, francezi, austrieci, germani, unguri, italieni, ruşi, armeni, turci, polonezi, lipoveni şi “o mulţime de ovrei, precum şi ţigani
1872
- La sfarsitul lui decembrie 1872 (in al doilea mandat al lui Vladoianu) a fost data in folosinta prima linie de tramvai, tras de cai, numit tramcar, ce-si avea traseul intre Gara Targovistei (azi Gara de Nord) si Podul Targului de Afara (Calea Mosilor). Tramvaiul tras de cai a apărut în București în anul 1872. Primul tramvai – celebra linie 1 de tramvai – îi plimba de bucureșteni pe actuala Cale a Victoriei și pe Calea Moșilor. Primele linii de fier au fost instalate pe străzi de societatea engleză Harry Hubert de Mervee.
- „Ceea ce era interesant este că, deşi nu existau foarte multe locuri, modul în care se urca şi se cobora din tramvai era inedit. Adică în momentul în care ieşeai la poartă, trecea tramvaiul, făceai din mânuţă, se oprea tramvaiul, te urcai. În momentul în care voiai să cobori, aveai două posibilităţi. Sau puneai mâna pe clopoţel şi sunai şi se oprea căluţul şi coborai, sau coborai direct din mers”, adaugă el.
- În 1872, în București existau șapte tramcaruri a câte 10 locuri, care aveau două stații principale, la Piața Teatrului Național și Piața Sf. Gheorghe. În rest, acestea opreau la cererea pasagerilor.
- In cel de-al doilea mandat, in luna decembrie, in Bucuresti erau instalate 4.000 de becuri cu gaz aerian.
- In 1872 a fost data in folosinta si Gara de Nord, o data cu deschiderea liniei Bucuresti-Ploiesti, legata ulterior de Filaret prin crearea unei linii interioare pe la Regie si dealul Spirii.
- In 1872, functionau sapte tramcare cu cate 10 locuri fiecare, stationate la Teatrul National si Piata Sf. Gheorghe, de unde se faceau cursele regulate pe Calea Targovistei, la Gara de Nord, pana la Obor si Calea Vacaresti. Ocazional se faceau curse si la Herastrau, Baneasa, Magurele.
- In 1872, existau in Bucuresti trei propietari de omnibuze si sapte vehicule, capacitatea fiecarei trasuri fiind de zece persoane. Stationau de obicei in fata garilor si a Teatrului National, facand curse pana la bariere si gari.
- Se deschide si de paveaza Bulevardul Elisabeta, se termina pavarea sistematica a Caii Mogosoaiei (1872).
- In 1872 puteam numara pana la „100 cafenele” in Bucuresti, marea lor majoritate aflandu-se pe Calea Victoriei intre Palat si Ateneu. erau pe strazile Capitalei 4.000 de becuri, primii abonati particulari fiind Teatrul Bossel, Gara de Nord (pe atunci Targoviste) si familiile instarite Vlasto, Fotino, Stancovici si Lahovary.
Tifosul exantematic (transmis de păduchi) apărea des la marginea oraşului unde mizeria atingea limite maxime. Astfel, în Bucureşti (mai ales în închisoarea Văcăreşti) apăreau anual extrem de multe cazuri, după cum urmează: în 1872 - 42 de decese
- Pe locul ei (Biserica Coltea) s-a amenajat in 1872 Gradina Episcopiei.
1873
- Odinioara, existau in Bucuresti cateva tramvaie cu cai. Isi mai aminteste cineva de cele care in 1873 legau centrul Capitalei de apele minerale de la Vacaresti? Prea veche amintire! Ape date uitarii!... Se descoperise un izvor cu ape sulfuroase si feruginoase pe proprietatea care apartinea lui Petre Gradisteanu, langa uzina Lemaitre (Timpuri Noi). Aproape de izvor s-a construit degraba un fel de bolta, iar in fiecare dimineata, intre 6 si 9, bucurestenii veneau aici sa bea apa datatoare de sanatate si sa se plimbe pe sub bolta. Lumea buna venea cu trasura, iar poporul, in tramvaiul galben cu cai, ce pleca din Piata Sfantul Gheorghe si o lua pe Calea Vacaresti. Erai bine de tot hurducat din pricina pavajului prost al strazii. Tramvaiul zgaltait la dreapta si la stanga se opintea in pietroaie, iar geamurile, in cadrul lor mobil, vibrau, gata sa se sparga. N-aveai cum sa schimbi doua vorbe si te dadeai jos cu o durere de cap cumplita.
- (“Guide de voyageur à Bucarest” – 1873 de Ulysse de Marsillac) “Bucureştiul, cu cupolele sale de metal, strălucind în soare ca jarul într-o masă de verdeaţă”, “oraşul pierdut în vegetaţia sălbatică”, “o întinsă grădină orientală”, care păcătuieşte prin “străzile întortocheate şi capriciile arhitecturii”.
Puţul mahalalei Icoanei era nu departe de capătul străzii Rotarilor iar pe strada Sălciilor erau chiar două. Ceva mai la nord, dincolo de „maidanul stăpânirii” cum era notată vechea mlaştină a Icoanei era „puţul lui Manciu” puţ ce încă figura pe planul de aliniere al străzii Armaşu (azi Eremia Grigorescu) din anul 1873. Pe lângă acestea se tot săpau şi puţuri cu ghizduri în curţile oamenilor.
- Cei care nu aveau calești sau trăsuri personale găseau în piețele publice (pe la 1873) aproximativ 500 de droște, un tip de trăsuri mici, trase de câte doi cai. La acea vreme, o cursă de sub o jumătate de oră costa un franc, iar o cursă de o oră doi franci, povestește ziaristul francez Ulysse de Marsillac, stabilit în București, în cartea sa „Ghidul călătorului în București”. Principalele stații de trăsuri erau piața din fața vechiului Teatru Național, strada vecină grădinii Episcopiei, piața Ministerului de Finanțe, piața de la târgul de fructe, intersecția Zlătar. Proprietarii de „trăsuri de piață” erau obligați să plătească Primăriei o taxă de 40 de centime pe zi. Trăsurile circulau și ziua și noaptea. La începutul secolului al XX-lea, la o populație de 300.000 de locuitori, în București erau 850 de trăsuri cu doi cai.
Pentru a face cât mai atractivă o călătorie cu trăsura, proprietarii își împodobeau caii cu funde și harnașamente frumoase și le ungeau copitele cu vax sau cu lac. Vehiculele erau și ele spălate și lustruite, iar la picioarele clienților era așternut un covoraș în momentul urcării. Toate trăsurile aveau burdufuri de piele, care pe baza unui dispozitiv se lăsau mai jos sau se ridicau pentru a-i apăra pe clienți de ploaie, vânt sau soare, povestește George Potra în volumul „Din Bucureștii de altădată”. Pernele și învelitoarea care se punea pe picioare, mai groasă sau mai subțire în funcție de sezon, erau toate brodate cu monograma proprietarului. De-o parte și de alta a caprei vizitiului atârnau felinare cu geamuri de cristal șlefuit, în care seara se aprindeau lumânări din spermanțet (ceară de balenă).
- Omnibuzul era un fel de trăsură asemănătoare cu diligența, care servea pentru transportul în comun al călătorilor. Ele aveau în general 14 locuri și erau trase de trei cai. Ulysse de Marsillac ne spune că, în vremea sa, în București erau șapte omnibuze care își schimbau traseul în funcție de zile și de anotimp. De regulă, ele mergeau la Gară, la Băneasa, la apele minerale de la Văcărești sau la Măgurele. Omnibuzele staționau în piața Teatrului Național și în piața Sfântul Gheorghe. Prețul unei curse era mai mic decât în cazul trăsurilor.
- Sania. Iarna, când străzile se umpleau de zăpadă, trăsurile erau înlocuite de sănii trase de cai. „Săniile de piață” se închiriau în aceleași condiții precum trăsurile. Săniile erau acoperite cu o pătură de lână sau cu o blană. În afară de vizitiu, într-o sanie încăpeau două-trei persoane. Bineînțeles, caii aveau zurgălăi care îi anunțau de departe. Iarna, zăpada nu se ridica de pe străzi deoarece s-ar fi revoltat proprietarii de grajduri și de sănii care și-ar fi văzut periclitată afacerea, ne spune Victor Bilciurescu în lucrarea sa „Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi”. „În liniștea nopților de iarnă, când sania alunecă vertiginos pe zăpada întărită, la lumina palidă a lunii, o plimbare cu sania are în ea ceva fantastic”, Ulysse de Marsillac
- Cu aproape 130 de ani în urmă, călătorul şi istoricul francez Ulisse de Marsillac, stabilit definitiv la Bucureşti, încerca, în „Journal de Bucharest" din 1873, publicaţie pe care însuşi a creat-o şi condus-o între 1870-86, să-şi imagineze viitorul capitalei noastre. Verva sa atingea utopia, fiind o replică la Cetatea Soarelui de Tomaso Campanella. Iată textul său premonitor : în locul Mânăstirii Văcăreşti, Universitatea şi campusul aferent, pe Dealul Spirii, Palatul Guvernamental, în locul bălţii de la Cişmigiu, o grădină Botanică, la intrare, Muzeul Naţional şi Biblioteca, iar între ele, în pieţe, bogat ornamentate cu statui şi basoreliefuri, fântâni monumentale purtând numele unor eroi ai neamului".
1874
Din fericire, în 1874 (adică destul de târziu comparativ cu restul Europei) a apărut prima lege sanitară din România care viza formarea şi organizarea sistemului sanitar, dar a cărei implementare s-a realizat greoi, de-a lungul unei perioade de timp întinse. Astfel, spre începutul secolului XX populaţia începe să înţeleagă importanţa igienei personale şi să deprindă obiceiul de a merge la consultaţii medicale.
- Procesul de modernizare şi organizare administrativă va fi continuat prin legea lui Lascăr Catargiu din 1874, rămasă în vigoare timp de 20 de ani.
1875
- Dacă în 1875 existau 243 prostituate înregistrate, în 1898 erau 354, iar după 30 de ani numărul lor a crescut de zece ori.
- "Fetiţele dulci" ale Bucureştiului din perioada interbelică se deosebesc din toate punctele de vedere de prostituatele din prezent. La acea vreme, acestea îşi făceau meseria în bordeluri de lux şi erau obligate să se înregistreze la poliţie şi să meargă lunar la control medical. Mai mult, clienţii aveau abonamente, iar cei care intrau pentru prima dată într-un bordel erau scutiţi de plată.
„Nu era sector al Bucureştiului care să nu aibă câte cinci, şase bordeluri in perioada interbelică", spune istoricul Adrian Majuru.
Interdicţia era ca prostituatele să nu se plimbe prin locurile obişnuite precum Calea Victoriei (Podul Mogoşoaiei), ca sa nu le faca concurenţă neloială domnişoarelor serioase ieşite în căutarea unui domn pe măsură. Se spune însă, că nu era respectată.
1876
iar în 1876 publicaţia „The New York Times” menţionează că oraşul avea 177.000 de locuitori şi mai mult de 30.000 de case.
- Abia in 1876 incep sa se execute proiectele pentru alimentarea cu apa din Dambovita, in anii urmatori trecandu-se la metode alternative, precum aducerea apei de la Bragadiru sau de la Ulmi.
Tifosul exantematic (transmis de păduchi) apărea des la marginea oraşului unde mizeria atingea limite maxime. Astfel, în Bucureşti (mai ales în închisoarea Văcăreşti) apăreau anual extrem de multe cazuri, după cum urmează: în 1876 - 51 de decese,
1877
- Ulysse de Marsillac avea să moară... la Bucureşti. În Bucureştiul despre care scria, entuziasmat: “Dacă există un loc care să îmbine avantajele civilizaţiei şi cele ale naturii, n-ar fi plăcut să locuieşti acolo? Ei bine, acesta este Bucureştiul”, care, “printr-un rar privilegiu, satisface dorinţa noastră dublă, de civilizaţie şi de libertate”!
- Sau cine mai ştie că „pe vremea ruşilor", în 1877 localurile erau pline ochi, iar la „Union-Suisse" (vis-a-vis de Capşa), cupletistul Ion D. Ionescu (transilvănean de origine) distra seară de seară peste 200-300 de clienţi cu celebrele „hituri": „Colo-n grădină/ Văz o botină/ De cea mai fină/ Şi un picior/ Foarte uşor".
- Când, în sfârşit, în octombrie 1877 a căzut Plevna, I. D. Ionescu a apărut pe scenă călare, în rolul lui Osman Paşa, într-o apoteoză de aplauze. Era o epocă frivolă şi veselă, când tropotul cailor de birjă (adică trăsură cu chirie, spre deosebire de landourile de casă) răsunau pe bârnele de lemn ale Mogoşoaiei.
- “Three Years in Roumania”, a britanicului J.W. Ozanne - Descrierea lui Ozanne nu a fost întotdeauna măgulitoare şi poate că nici corectă 100%, dar creiona, în lumini şi umbre, un loc care putea fascina. “Acela care vrea să cunoască Bucureştiul cu adevărat trebuie să urce pe una dintre colinele de la miazăzi şi să scruteze atent. Priveliştea este drăgălaşă, căci acoperişurile de tablă ale celor peste două sute de biserici fac să joace razele Soarelui, iar reflecţia lor strălucitoare produce un efect greu de descris şi pentru care un cuvând cum e «splendid» nu ar fi de ajuns. În luna mai, când grădinile superbe ale oraşului se îmbracă în verdeaţă, totul devine nespus de frumos. Însă când îl priveşti de aproape, oraşul îţi dezvăluie şi aspectele lui mai puţin plăcute: străzile murdare, cu şirurile de case dărăpănate, cu cocioabe care răsar printre vilele boiereşti (...).
Pe Podul Mogoşoaiei, strada principală a Bucureştiului, găseşti cele mai bune magazine, cele mai luxoase hoteluri, toate ridicate în ultimii ani. În apropierea palatului se găseşte teatrul, unul dintre cele mai mari din Europa, un edificiu elegant, încăpător şi unde, în funcţie de sezon, au loc spectacolele operelor, ale stagiunii de teatru sau ale carnavalurilor (bal masqués).”
Englezul – după obiceiul lui de a raporta totul la anotimp şi vreme – descrie şi Şoseaua, artera de la capătul Capitalei, spre Ploieşti, făcând personagiile să o traverseze în ritmul naturii: “Şoseaua este înţesată în timpul zilei de caleştile superbe ale boierilor, care nu fac rabat la cheltuieli atunci când e vorba de întreţinerea echipajelor, şi de trăsurile negustorimii. (...) Bucureştenii, mari amatori de plimbări cu caleaşca, trăiesc asemeni vienezilor, iar dacă nu au birje, le închiriază cu 2 franci ora. Cât despre toaletele doamnelor, ele trebuie văzute, pentru a avea întreaga dimensiune a spectacolului de catifele şi mătăsuri, de satinuri şi atlazuri, pe care nu-l vei întâlni nicăieri altundeva în Europa. Iarna, când săniile iau locul cupeurilor, plimbările şi rendez-vous-urile au loc pe gheaţă...”. Iarna bucureşteanului nu e deplină fără patinoarul de la Cişmigiu, “unde mulţimea îi admiră pe cei care alunecă pe patine”.
“Boierul român are gust şi experienţă, fiindcă a trăit mult timp prin hotelurile din străinătate. Îndeobşte, el se descurcă în limba engleză, iar mulţi dintre români citesc în mod curent «Times» şi literatură engleză, încât ştiu atât de mult că i-ar face de râs şi pe mulţi englezi”.
Boierul şi burghezul muntean, cărora “le place să trăiască pe picior mare” sunt descrişi drept unii dintre cei mai veseli europeni. “Viaţa lor e un şir neîntrerupt de vizite, flirturi şi distracţii”, scrie Ozanne. “Jocul de cărţi e foarte la modă în Bucureşti”, mai scrie el, consemnând şi o întâmplare mai puţin plăcută, un duel la care asistase, provocat de o dispută la jocul de baccarat. “Se întâmplă adesea ca oamenii să se ruineze din pricina jocului de cărţi”, spune el, dar nu aceasta este caracteristica poporului român, ci... predispoziţia pentru lene şi visare. O predispoziţie motivată, zice el, de prezenţa bisericii în viaţa socială. Fiind foarte religioşi, românii dau mare importanţă sărbătorilor. Şi în fiecare săptămână e cel puţin câte una: “În aceste ocazii, se cuvine să-i firitiseşti pe cei care poartă numele sfântului respectiv. De Sfântul Dumitru, de exemplu, trebuie să treci pe la toţi «Dimitrii» pe care-i cunoşti, ceea ce nu-i un lucru prea uşor, pentru că e un nume foarte întâlnit. La rându-le, sărbătoriţii sunt asaltaţi de «regimente de prieteni»...”. Mai sunt apoi carnavalurile, balurile mascate şi serile la grădină sau terasă, unde lăutarii îţi cântă la ureche... Ce viaţă, ce trai! - Arhivele Naţionale ale României
Tifosul exantematic (transmis de păduchi) apărea des la marginea oraşului unde mizeria atingea limite maxime. Astfel, în Bucureşti (mai ales în închisoarea Văcăreşti) apăreau anual extrem de multe cazuri, după cum urmează: în 1877 - 64 de decese,
- AN-DMB, fond PMB Tehnic, dosar 13/1877, conţine solicitarea colonelului Basarabescu de a-şi construi un puţ cu ghizduri la adresa din strada Sălciilor (azi Masaryk) nr. 8. Această proprietate, aproape de intersecţia cu strada Rotarilor (azi I.L. Caragiale), se află foarte aproape de un puţ al comunităţii ce era marcat pe planul din 1846 şi încă mai exista în 1868, cum o arată planul de aliniere al străzii din acel an.
- După câştigarea independenţei de stat în 1877, România a devenit Regat. Astfel este nevoie de o nouă formă de organizare administrativ-teritorială a capitalei României, în conformitate cu noua conjunctură.
- Constantin Bacalbasa povesteste in primul volum al "Bucurescilor de altadata" cum s-a furat in 1877 "Closca cu puii de aur" din Muzeul National, care avea la acea vreme sediul in actuala cladire a Universitatii Bucuresti, in acelasi corp cu Senatul. "Autorul era un tanar, un anume Pantazescu, o fire de visator anormal, un artist in felul sau care si-a pus in cap sa fure Closca cu puii de aur de la muzeu (...)Sala in care se afla closca cu pui era situata sub una dintre salile cancelariei Senatului. Fiindca furtul a fost savarsit in timpul sesiunii parlamentare, Pantazescu s-a strecurat de cu ziua in aceasta sala si s-a ascuns. Dupa ce s-a innoptat si orice miscare a incetat, s-a pus pe lucru. Cu oarecare instrumente pe care si le procurase: o dalta, un mic fierastrau, un burghiu si un cleste, a taiat podeaua, pe un spatiu cat sa treaca corpul unui om, apoi cu burghiul a facut in tavan o gaura subtire atat cat sa poata trece prin ea o umbrela inchisa. Dupa ce umbrela a trecut toata dincolo, Pantazescu a deschis-o si a inceput sa darame tavanul (operatiune necesara pentru ca bucatile de moloz sa cada in umbrela fara zgomot)", scrie Bacalbasa. Pantazescu s-a lasat apoi pe o franghie in jos, a furat toate piesele, le-a introdus in pantalonii pe care ii transformase in saci legandu-i cu sfoara la glezne si a urcat inapoi pe franghie cu indemanarea unui atlet. Pantazescu a fost prins la cateva zile dupa furt din cauza vanitatii sale, spune Bacalbasa, pentru ca s-ar fi laudat in stanga si in dreapta despre isprava sa, dupa ce vanduse din piese unui negustor.
- Mostenitoarea Anica Golescu prin casatorie devine Racovita, iar Conacul de la Belvedere este mostenit de fiica sa Zoe Racovita care se casatoreste cu secretarul consular Effingham Grant. Zoe Racovita vinde statului proprietatea Conacul de la Belvedere in doua transe : prima in 1877, restul in 1891. De aceea probabil ca ii pasa Primariei de atunci de pagubele suferite de casa (in arhive si o plangere catre primarie caci in 1877, la trecerea armatei imperiale ruse pe aici, Grant ar cam fi fost jefuit. Adica scrie in adresa : "... pe locul dlui Efnigham (sic!) Grant de langa bariera Belvedere, avand mai multe producte i s'au casunatu de catre armata imperiala rusa prin sustractiuni o simtitore paguba ...". "Davai ceas davai palton" era o chestiune de traditie deci.). ***Pe planul din 1852, langa Bariera Podului de Pamant se vede o proprietate a familiei Bellu! (se scria Belio pe atunci).
1878
- Pe Podul Mogosoaiei, la 8 octombrie 1878, are loc intrarea triumfala a armatei romane intoarse din Razboiul de Independenta, pe sub Arcul de Trumf. De atunci, numele strazii va fi Calea Victoriei si va deveni strada domneasca si locul preferat de plimbare al protipendadei, ca si al bucurestenilor de rand.
- In 1878, din cele 721 de strazi, aproape o treime erau nepavate. 4,5% erau pavate cu piatra cubica, 10% cu asfalt, lemn si macadam, 50% cu piatra de rau si 12% soseluite.
- În 1878, recensământ realizat după criterii ştiinţifice, sunt înregistrate 31.303 case,
- După 1878, când au fost puse bazele statului român modern, Calea Victoriei a adăpostit număroase instituţii administrative, culturale sau ştiinţifice: CEC-ul, Palatul Poştelor (actualul muzeu de istorie), Palatul Fundaţiei Culturale Carol I (actuala Bibliotecă Centrală Universitară), Casa Capşa, Academia Română.
- Potrivit lucrării „Legislaţie şi dezvoltare urbană. Bucureşti 1831-1951”, de arhitect Nicolae Lascu, din analiza datelor statistice rezultă că, în perioada 1831-1878 (47 de ani), numărul caselor de locuit s-a dublat, în următorii 18 ani (1878-1896) numărul a sporit cu încă 50%,
Tifosul exantematic (transmis de păduchi) apărea des la marginea oraşului unde mizeria atingea limite maxime. Astfel, în Bucureşti (mai ales în închisoarea Văcăreşti) apăreau anual extrem de multe cazuri, după cum urmează: în 1878 - 250 de morţi (numărul mare este explicat de război),
- Epidemiile de febră tifoidă erau produse prin apa contaminată, iar Bucureştiul a avut mult de suferit din această cauză. Mai exact, se pare că în 1878 au fost înregistrate 810 cazuri.
- Astfel, în 1878 populaţia bucureşteana ajunge la 177.648)
1879
Lucrurile progresează încet de la un an la altul şi astfel în 1879, bucureştenii se puteau mândri cu aproximativ 10 km „de conductă” din care erau alimentate 190 de gospodării şi 260 de „guri-de-apă” pentru stropit şi pentru incendii şi 40 de bazine/fântâni decorative. de George Costescu (Bucureştii Vechiului Regat, 1944 )
- Pictorul francez Edouard Marbeau scria în 1879 în ziarul “Correspondent” din Paris că Bucureştii erau un adevărat Babilon, unde se găseau alături de românii majoritari şi greci, albanezi, germani, armeni, sârbi, ruşi, ţigani, unguri şi evrei spanioli sau “leşi”, care “se amestecă în tot locul”
- In anul 1879, o "Ordonanta" a prefectului Capitalei suna astfel: "Avand in vedere diferitele accidente ce se ivesc in Capitala din cauza mersului neregulat al trasurilor de piata si din cauza stationarii lor in mijlocul stradelor; avand in vedere regulamentele si ordonantele anterioare relative la circulatiunea si statiunea trasurilor de piata; avand in vedere dispozitiunile aliniatului 4 de la art. 385 cod penal;
Ordonam:
1. Conducatorii de trasuri care vor trebui sa stationeze pe Calea Victoriei (Podul Mogosoaiei) si pe stradele Lipscani si Carol l sunt obligati a sta pe partea stanga indata ce nu vor avea musterii. Pentru o mai buna lamurire a conducatorilor, stanga stradelor sus indicate se considera aceia care vine in stanga, luand drept plan de plecare capul Caii Victoriei (Podul Mogosoaiei) si mergand spre Piata Mare (azi Piata Unirii).
2. In nici un caz nu vor putea stationa pe partea opusa a stradei. Deasemenea, comisarii - inspectori de colori, comandantii de jandarmi, subcomisari si ceilalti agenti politienesti indrituiti de lege sunt obligati a aduce la indeplinire dispozitiunile prezentei ordonante".
- Dar numai de la 1879 s-a interzis, spre părerea de rău a mahalagioaicelor, cărora li s-a răpit o distracție mai plăcută ca o melodramă la Național, înmormântarea în jurul bisericilor din centrul Capitalei. De atunci, s-au format 14 cimitire: 7 ortodoxe, 2 evreiești, 1 catolic, 1 protestant, 1 calvin, 1 armean și 1 turcesc (trei cimitire prea pline au creat sucursale: cel evreiesc din Strada Sevastopol, cel protestant de la Șosea, cel turcesc din Strada Mecet), și parcă se grăbesc mai mult astăzi să moară tineri și bătrâni, de când au locuri parcelate sistem Bucureștii-Noi și li se ține contabilitatea în regulă de anii ce le trebuie spre a putrezi. Numele tuturor răposaților și răposatelor, înscris în regulă în condici speciale, formează astăzi o bibliotecă de tot curioase și instructivă, ce ar trebui cercetată odată mai de aproape.
1880
- Legile devin din ce in ce mai aspre pentru muscalii conducatori de trasuri sau de cupeuri. Dupa 1880, o serie de ordonante ale Prefectului Politiei Capitalei reglementeaza chiar si numarul de statii, locul lor si cate trasuri au voie sa astepte clientii. Cauza erau birjele goale care circulau "la pas" pe Calea Victoriei "pentru a cauta musterii". Cu alte cuvinte, acest mers "la pas" incurca circulatia pe cea mai importanta artera de circulatie a Capitalei.
- La 27 februarie 1880, Guvernul I.C.Bratianu a depus in Camera proiectul unei banci nationale care trebuia sa ajute economia nationala mai mult ca oricare alta institutie.
- La 17 aprilie 1880, proiectul, depus de ministrul de finante I.C.Bratianu, a devenit legea prin care se statorniceau normele de organizare a Bancii Nationale a Romaniei, care urma sa-si inceapa activitatea la 1 iulie 1880. Acest moment important a fost caracterizat de Stefan Zeletin ca "cel mai de seama eveniment in dezvoltarea burgheziei romane moderne , metropola capitalismului nostru bancar". După terminarea activităţilor legate de recunoaşterea independenţei în cadrul Congresului de la Berlin, Carada () înfiinţează în 1880, alături de Ion C. Brătianu, Banca Naţională a României. Deşi nu acceptă funcţia de Guvernator, o preia într-un final pe cea de director, după ce Brătianu l-a ameninţat că îşi dă demisia din Guvern.
- Eugen Carada a fost cel care s-a ocupat de tot ce înseamnă începuturile Băncii Naţionale a României prin, organizarea numeroaselor filiale şi centre din toată ţara, el însuşi mergând la Paris pentru a supraveghea tipărirea bancnotelor. Din Franţa s-a întors cu primii bani româneşti: 900.000 de bilete de 20 de lei, 300.000 de bilete de 100 de lei şi 25.000 de bilete de 1.000 de lei. Tot Carada a ales culoarea albastră a banilor, efigia împăratului Traian şi personificarea României ca mamă în mijlocul fiilor ei. Toate acestea au fost desenate de pictorul francez Georges Duval.
- Detalii interesante sunt conţinute în una dintre scrisorile lui Ion Ghica (1816- 1897) către Vasile Alecsandri: „Casele boireşti erau ziduri tari de cetate… cu odăi multe şi mari, cu pivniţe adânci şi boltite, cu beciuri şi un rând de odăi deasupra, cu pod din streaşină în streaşină…La cheresteaua unei case mergea un parchet de pădure seculară…Învelitoarea de şindrilă era aproape de două ori cât casa ca să ţină zăpada. Casele erau răcoroase vara şi călduroase iarna”.( „Scrisori către Vasile Alecsandri”, 1880)
- O altă descriere se referă la interiorul casei lui Dinu Păturică, proaspăt pătruns în clasa boierească: „Camera în care dădea el ospăţul era împodobită cu două paturi turceşti înfundate, peste care erau puse saltele de lână acoperite cu chilimuri vărgate de Idrinea (Constantinopole); pe lângă perete erau perne îmbrăcate cu cic tocat, prin ungherile acestor paturi erau aşezate perniţe mici umplute cu puf, pe ale căror feţe albe de batistă, se vedeau mai multe arabescuri cusute cu fir de mătase... Zidul de lângă pat era acoperit cu un covor de Brusa, pe care stau spânzurate o puşcă arnăuţească ghintuită... şi două perechi pistoale. Mai în jos, tot pe acel perete, erau atârnate două săbii turceşti.” Interesantă este menţionarea pătrunderii în decorarea interiorului a unor elemente de artă populară, cum este „un cauc oltenesc de hârşie neagră de miel... Pe lângă pereţi erau puse câteva scaune de Braşov şi un sipet mare legat cu bande de fier...”
La o înălţime oarecare a unuia din pereţi, era un dulap mic săpat în zid, în care se afla mica bibliotecă a ciocoiului. „Masa de mâncare era aşezată între două paturi şi împrejmuită cu scaunele pe care erau să şadă onorabilii oaspeţi ai lui Păturică.”
O altă descriere a lui Filimon se referă la casa în care s-a refugiat Andronache Tuzluc, după scăpătarea sa, fiind vorba de o locuinţă cu un aspect modest, caracteristică păturilor sărace ale oraşului sacagiii şi căruţaşii: „În mijlocul acestor bordeie mizerabile era o casă”, care se distingea „prin arhitectura ei de ordin otoman şi prin mica grădină compusă din arbori roditori”.
- Romanul „Craii de curte veche” a lui Mateiu Caragiale oferă o imagine mai mult subiectivă a oraşului şi caselor sale. Mai întâi chiar Curtea veche sau domnească, aşa cum se afla ea în perioada la care se referă Mateiu Caragiale, deci la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, deci într-un stadiu de avansată decădere şi paragină: ,,Ca întreg târgul, Curtea fusese arsă si rezidită de numeroase ori si trebuie să fi acoperit o arie întinsă, rămăşite de temelii boltite găsindu-se în întreagă mahalaua…Curtea era lesne de închipuit, semănând în mare cu mănăstirile, cu trupuri de clădiri multe pentru a putea sălăşlui toată liota şi ţigănia, fără întocmire, fără stil, cu nade, umpluturi si cârpeli… în urâţenia ei.”
- Totodată, unele date arată că, spre sfârşitul secolului XIX, construcţia tradiţională (clădire retrasă de la stradă) avea încă o pondere însemnată. În perioada 1 sept. 1879- 1 sept. 1880, de exemplu, s-au construit 719 „case la stradă” şi 590 „case în curte”, iar în 1880 s-au realizat 321 „case la stradă” şi 763 „case în curte”.
- In 1880 devin la moda cursele de cai organizate duminica la hipodromul de langa Parcul Herastrau si partidele de golf.
- Tifosul exantematic (transmis de păduchi) apărea des la marginea oraşului unde mizeria atingea limite maxime. Astfel, în Bucureşti (mai ales în închisoarea Văcăreşti) apăreau anual extrem de multe cazuri, în 1880 - 24 decese.
- Epidemiile de febră tifoidă erau produse prin apa contaminată, iar Bucureştiul a avut mult de suferit din această cauză. Mai exact, se pare că în 1880 au fost înregistrate 252 cazuri,
- Intre 1880-1886 s-a realizat rectificarea si adancirea albiei Dambovitei, prima lucrare edilitara de mari proportii.
- 2 noiembrie1880: Se inaugurează lucrările de canalizare şi rectificare a Dîmboviţei. Solemnitatea a avut loc lîngă un pavilion special amenajat la podul de fier de pe Calea Văcăreşti, lîngă "fîntîna apelor", în prezenţa domnitorului, a primarului general D. Cariagdi şi a altor oficialităţi. Carol I a ridicat prima lopată de pămînt cu o cazma specială, cu limba de argint şi coada de abanos şi argint. Pe limba cazmalei era scris: "Cazma întrebuinţată la începerea lucrărilor Dîmboviţei în ziua de 2 noiembrie 1880, sub domnia lui Carol I".
1881-1914
În timpul domniei monarhului Carol I în calitate de rege (1881–1914), Bucureștii au traversat o evoluție spectaculoasă, căpătând o înfățișare tot mai apropiată de cea a capitalelor din Europa apuseană, motiv pentru care orașul ajunge să fie supranumit „micul Paris”. De altfel, legătura cu orașul francez este mai profundă: el a servit ca model pentru cele mai multe lucrări publice efectuate în Bucureștii acestei perioade.
Ceva mai devreme, prin 1881, străzile de aici au fost unele printre primele beneficiare ale conductelor de canalizare a apelor pluviale.
1881
10 mai 1881: Carol I este încoronat ca Rege al României. Coroana de oţel fusese turnată dintr-untun capturat în Războiul de Independenţă. Coroana reginei Elisabeta era din aur, simplă, fără pietre. Între 10 şi 13 mai vor fi organizate numeroase manifestări omagiale, consacrate evenimentului. Solemnitatea încoronării are loc la Mitropolie, de unde cortegiul se reîntoarce la Palatul Cotroceni. La ceremonii participă şi prinţul Leopold, fratele lui Carol I şi tatăl prinţului Ferdinand, viitorul rege. La serbările din Cişmigiu vor fi instalate "fîntîni luminoase" care foloseau proiectoare cu arc electric, acţionate de un motor Otto, de fabricaţie Dentz, fiind primul motor cu ardere internă adus în ţara noastră.
(Regii României, 18; Carmen Sylva, 29; Istorie-Cotroceni, 236; Rucăreanu-Începuturile electrificării, 22)
11 mai 1881: A doua zi a serbărilor consacrate încoronării lui Carol I este închinată defilării a 43 de care alegorice, simbolizînd agricultura, meşteşugurile, provinciile istorice, comerţul. S-au remarcat cele ale Societăţii de Tramvaie, ale Turnătoriei Lemaître, ale Berăriilor Oppler şi Luther, al cofetarilor-restauratori ş. a. Pornite de la Şosea, "carele simbolice" ajungeau prin Calea Victoriei în piaţa din faţa Palatului Academiei (Universitatea), unde era amenajată tribuna oficială.
(Ioniţă-Capşa, 108; Potra I, 404)
http://atelier.liternet.ro/articol/5130/Gheorghe-Parusi/Cronologia-Bucurestilor.html
1882
- in anul 1882, in fata Palatului regal apar primele instalatii electrice.
- Resursele financiare ale Primariei se bazau in mare parte pe taxele impuse asupra venitului provenit din cotitul vaselor cu vin, din vanzarea cartilor de joc, din marcarea masurilor de capacitate, greutate si lungime folosite in comert, din taxa cantaritului etc. Sunt supuse accizelor, pe langa produsele de lux, si aproape toate produsele textile si din pielarie si multe produse din metal. Produsele alimentare de mare consum - branzeturile, mezelurile, faina, cartofii - raman supuse accizelor si dupa 1882. Impozitele directe erau aplicate constructiilor cladite, chiriilor localurilor publice, taierii vitelor la abator, autorizatiilor de constructii, proprietarilor de birji, omnibuze si tramcare, vanzarii vitelor la Obor, proprietarilor de cai, abonatilor la reteaua de apa etc. Mai tarziu, cand apar halele Grivita, Ghica, halele de flori, Piata Amzei, Primaria se foloseste de inchirierea lor pentru a-si spori veniturile, dar si de inchirierea trotuarelor din jurul pietelor, a gheretelor, chioscurilor de ziare sau a terenurilor virane pentru cultivatorii de legume.
Incasarea accizelor se facea de catre o asociatie capitalista care varsa Primariei o suma forfetara mult inferioara venitului realizat din incasari.
In 1882, a fost instalata pe podul Mogosoaiei, pe locul unde este acum Biblioteca Centrala Universitara, cea dintai centrala electrica din Bucuresti. De la ea pleaca prima linie pentru transportul energiei electrice din tara alimentand lampile cu arc din gradina Palatului Regal, din fata Teatrului National si din Cismigiu.
1883
Din 1883 se renunta la concesionarea perceperii acestor taxe catre intreprinzatori particulari, activitate pe care si-o insuseste direct Primaria. Capitala devine teatrul unor lupte inversunate intre organele serviciului de accize al Primariei si numeroase grupuri de contrabandisti care introduceau pe ascuns, pe la Colentina, Vitan, Vacaresti sau Belu, mari cantitati de alcool, provenit de la fabricile de sprit situate in afara barierelor, unde taxa de decalitru era de 14 ori mai mica decat pe teritoriul orasului supus accizelor. In plus, evaziunea fiscala era la moda: comerciantii introduceau in oras marfuri fara a plati taxele, dar le vindeau la preturi care includeau si accizele.
1885
Aducţiunea de apă era în proiect încă din 1885 dar despre conducta magistrală III care ar fi trecut pe strada Rotarilor încă se vorbea la viitor în anul 1905.
1886
- Lucrările, încredinţate antreprenorului francez A. Boisquerin, efectuate între Grozăveşti şi Vitan, vor dura pînă în 1886, deşi încheierea lor era prevăzută pentru 1882. Albia va fi adîncită cu pînă la 6 m în amonte, amenajîndu-sedouă căderi de apă, la Grozăveşti şi la Vitan. Planurile fuseseră întocmite de arhitectul Grigore Cerchez. Prima etapă a lucrărilor se va încheia în 4 ani, odată cu adîncirea albiei realizîndu-setaluzarea malurilor şi rectificarea cursului: vor dispărea ostroavele, coturile numeroase, inclusiv marea buclă dintre Mihai Vodă şi Piaţa Senatului. Ca urmare, cîteva construcţii de pe stînga rîului vor ajunge pe dreapta acestuia (Biserica Sfîntul Spiridon Vechi). Vor fi construite mai multe poduri; în 1889 erau 7 poduri de piatră şi 5 de fier.
(Ionescu Şt.-Dezv., 88; Vasilescu-Cura, 216; Potra I, 181, 252; Bacalbaşa II, 76;Georgescu-Probleme, 143; Berindei-Buc., 232; Giurescu, 139)
- O reglementare din 1886 stipula ca in Bucuresti "statiunile" sa fie dispuse in felul urmator: "In fata Teatrului, intre ambele felinare, sa stationeze doua randuri a cate 15 trasuri, in total 30; pe ambele laturi ale Gradinii Episcopiei (Ateneul Roman), cate 20 de trasuri; pe strada Amzei, pentru 10 trasuri". De asemenea, se interzicea ca orice birja goala (fara musterii) sa circule pe Calea Victoriei intre orele 12 ziua si 11 seara. Reglementarile au dat o grea lovitura muscalilor si trasurilor lor, pentru ca puteau duce musteriul la locul dorit, dar nu-l mai puteau astepta cu orele, asa cum faceau altadata.
1889
- Vor fi construite mai multe poduri; în 1889 erau 7 poduri de piatră şi 5 de fier.
- In 1889, se da in folosinta centrala de la Grozavesti, ale carei turbine erau puse in functiune prin caderea de la o inaltime de 7 metri a apei Dambovitei, captate de la Ciurel. Centrala era initial proiectata pentru iluminarea bulevardelor, Cismigiului si Soselei Kiseleff, precum si pentru o linie de tramvai. Ulterior s-a constat ca debitul apei era mic si s-au introdus masini cu aburi, iar bulevardele au ramas sa fie iluminate de centrale provizorii de la Eforie si Monetaria Statului. In paralel, ia proportii iluminatul cu gaz aerian astfel ca la inceputul secolului XX erau 4.000 de becuri cu gaz aerian, peste 300 cu petrol, 1.000 cu ulei mineral si 200 electrice.
- În 1889, retribuţia primarului a fost menţinută la 1.000 de franci, cu 6.000 de franci indemnizaţie, şi cea a adjuncţilor, ridicată la 500 de franci pe lună.
- In 1889 populaţia bucureşteana ajunge la 184.488),
1890
- Bucurestenii sunt nemultumiti de tarifele mari, iar concesionarul liniilor refuza sa le micsoreze si sa faca investitii. Ceea ce obliga Primaria, la 1890, sa tina o licitatie pentru a reacorda concesiunea asupra retelei de tramvaie. Se instaleaza atunci o linie dubla pe Bulevardul Obor-Cotroceni, iar la cererea insistenta a populatiei o linie si pe Calea Rahovei.
In 1890 devine o mare atractie „bataia cu flori” de pe Soseaua Kiseleff.
- 1890-1892: sub mandatul primarului Pake Protopopescu a fost deschis Bulevardul Carol, ca o prelungire spre rǎsǎrit a Bd. Elisabeta (axa Est-Vest a oraşului).
- În iunie 1890, BNR, reprezentată de Anton Carp, încheia cu Zoe Lahovary, care avea "autorizaţiunea soţului său, G. Lahovary", o convenţie pentru a se deschide o trecere de 8 m lărgime, în lungime până la proprietatea prinţului Karagheorghevici luând ființă Strada Băncii Naţionale care era paralelă cu grilajul aşezat la 3 m de cele două pavilioane şi avea 8 m lăţime către proprietatea Lahovary. Dupa constructia Palatului BNR dinspre strada Doamnei, aceasta strada a fost desființată.
- Cupeul (trăsură de lux închisă, în general cu două locuri, în care vizitiul stă în exteriorul caroseriei) era ideal pentru vremea urâtă. Cu două uși, geamuri care se ridicau, scrumieră înăuntru și două glastre de cristal în care se găseau mereu florile anotimpului, cupeurile erau cele mai scumpe cupeuvehicule. Pe la 1890, ora pentru cupeuri costa 5 lei, în timp ce în cazul unei trăsuri o oră costa 2 lei. La începutul secolului al XX-lea, în București erau 150 de cupeuri.
- n ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, Municipalitatea a mai acordat unei societăţi belgiano-olandeze dreptul de a înfiinţa şi exploata patru linii de tramvai cu cai şi o linie de tramvaie electrice. Pentru funcţionarea liniei de tramvaie electrice, pe un teren donat de primărie, în Grozăveşti, pe malul Dâmboviţei, s-a construit o uzină electrică. După îndelungi tergiversări despre cum trebuie amplasate firele electrice (supraterane sau subterane), abia în 1893 au fost finalizate lucrările la linia electrică, iar un an mai târziu s-a dat în folosinţă prima linie electrică pentru tramvaie, pe traseul Obor - Cotroceni, potrivit informaţiilor publicate pe site-ul RATB.
- Primul tramvai electric avea culoarea verde, purta numărul 14 şi traversa Bucureştiul de la Est la Vest. Capătul de linie se afla la Şcoala Iancului şi a fost prelungit apoi la Mătăsari, Agricultori şi până la bariera Pantelimon. Tramvaiul 14 avea atunci următorul traseu: pleca de la Uzina Electrică, mergea pe Splaiul Independenţei, trecea Dâmboviţa pe Podul Domniţa Maria, traversa Bd. Regina Elisabeta via Splaiul Gării Centrale şi îşi continua drumul pe bulevardele Academiei, Carol I şi Pache Protopopescu. Şi acum, după aproape 120 de ani, tramvaiul de pe linia 14 urmează, cu unele excepţii, un traseu asemănător cu omologul său care a schimbat istoria transportului în comun din Capitală.
1891
- În direcţia vest, în momentul inaugurării Palatului BNR, nu era delimitată de o stradă, ci de o fundătură. În urma avizului dat de către Consiliul general, în anul 1891 s-a încheiat o înţelegere între BNR, reprezentată de Th. Rosetti şi Anton Carp, şi avocatul Constantin Mille, ca împuternicit al prinţului Alexis Karagheorghevici. Prinţul Karagheorghevici ceda Băncii terenul aferent prelungirii în linie dreaptă a trecerii private deschise din str. Smârdan printre Banca Naţională şi proprietatea lui G. Lahovary până la aliniamentul ocupat de împrejmuirea şi zidul dinspre "stradela" particulară ce despărţea, spre apus, terenurile Băncii de cele ale prinţului Karagheorghevici via bnr.
- Tramcarele. În anul 1891, o societate româno-belgiană și doi particulari – Toma Blîndu și Ștefan Mihăescu – au obținut de la Primărie o autorizație pentru a pune în circulație, în unele zone în care nu erau instalate linii de tramvaie, o serie de vehicule numite tramcare (tram-cars). În ciuda protestelor corporației birjarilor, care își vedeau tot mai amenințată meseria din cauza noilor invenții, Primăria a aprobat societății româno-belgiene patru tramcare, lui Toma Blîndu patru și lui Ștefan Mihăescu două.
Tramcarele erau vehicule mari trase de cai (puteau transporta 8-14 persoane), cu bănci acoperite de catifea roșie. Specificul acestor vehicule era că aveau roți din metal și semănau cu un camion pe roți tras de cai (spre deosebire de tramvaie, nu mergeau pe șine). Din acest motiv erau extrem de zgomotoase: „O auzeau și surdo-muții când treceau pe caldarâmuri și cailor le scăpărau scântei din potcoave. Unii trecători umblau cu dopuri de vată în urechi și ocărau pe Toma Blîndu”, povestește Ioachim Botez în „Prin București, odinioară și azi”. Tramcarele circulau pe traseul Piața Sfântul Gheorghe – Lipscani – Calea Victoriei – Ministerul de Finanțe – Calea Griviței – Gara de Nord.
1894
- Prin “Legea pentru organizarea comunelor urbane“ din 23 iulie 1894 s-a dat putere consiliilor orăşeneşti pentru a-şi întocmi regulamente, dispoziţii, decizii, care după îndeplinirea procedurilor legale, căpătau putere de lege în oraşele respective. În urma unor astfel de dispoziţii au fost create pentru Bucureşti, începând cu 1894, o serie de legi speciale precum: "Legea pentru mărginirea oraşului", "Legea sanitară", "Legea casei lucrărilor oraşului". Organizarea comunală din 1894 a fost viabilă până în 1925, când mărirea suprafeţei locuibile a Bucureştiului, administrarea tot mai complexă şi problemele cu care se confruntau edilii Capitalei au făcut indispensabilă trecerea la o nouă formă de organizare administrativ – teritorială a oraşului.
- In 1894, erau 12 tramvare, care circulau pe Calea Mosilor si Serban Voda, pornind din Piata Sf. Gheorghe. Ritmul circulatiei tramvaielor cu cai era de 9-10 curse pe zi; reteaua era de 20 km de linie. Bucurestenii sunt nemultumiti de tarifele mari, iar concesionarul liniilor refuza sa le micsoreze si sa faca investitii.
- În 1894, în Capitală se găseau 12 tramcaruri, deținute de antreprenorii Jules Tack și Toma Blîndu.
- In 1894 populaţia bucureşteana ajunge la 232.009)
- linia electrica de tramvai care taia orasul de la Est la Vest pe bulevardul nou deschis, intre Cotroceni si Obor, inaugurata in 9 decembrie 1894, a fost printre primele din Europa? Viena a avut in 1897. Linia era deservita de 8 tramvaie, fiecare cu un vagon motor si o remorca. Tramvaiul electric. Vehiculele electrice au ajuns pe bulevarde pe 9 decembrie 1894, în timpul primarului Nicolae Filipescu. Inițial, curentul trebuia să fie introdus subteran, dar societatea belgiană care a primit dreptul de a înființa în București prima linie de tramvaie electrice a arătat că pe bulevard nu exista un pavaj corespunzător. Drept urmare, singura posibilitate a fost să se instaleze curent aerian, pe fire electrice așezate pe stâlpi puși pe mijlocul bulevardului, din 30 în 30 de metri, povestește George Potra.
- 1894: a fost construit Ministerul Agriculturii şi Domeniilor.
- Până în anul 1894, Poşta Centrală a Bucureştiului era găzduită în casele Bărcănescu, azi Palatul Bursei din strada Doamnei, zona Centrul Vechi.
- Strada Uranus pornea de la actualul Pod Izvor, traversa Dealul Arsenalului si se oprea in Calea Rahovei. La aceasta intersectie, a fost ridicat, la 1894, ansamblul Vamii Bucuresti Antrepozite. Proiectul facea parte din planurile de dezvoltare a orasului initiate de primarul de atunci, Nicolae Filipescu (medalion), cu acordul Suveranului. Strada Uranus a fost prelungita special pentru a deservi cum trebuie noua zona industriala. Dintre imobilele ansamblului, de departe cea mai faimoasa este Bursa Marfurilor, Controlului si Locuintei, cu vedere la Calea Rahovei. O fotografie de sfarsit de secol 19 ne-o infatiseaza in toata splendoarea, cu tot cu zeitatea din varf. Demne de mentionat sunt si restul cladirilor, usor de identificat pe o schita din jurul anului 1900, care mi-a parvenit prin amabilitatea lui armyuser. Astfel, aflam ca Vama Bucuresti Antrepozite cuprindea inca o cladire, a administratiei, vamei si accizelor. Aceasta se situa in spatele Bursei Marfurilor. e fatada halelor dinspre str. Uranus, se mai gaseste inca vechea stema a Bucurestilor. In continuare, erau doua depozite centrale si doua laterale. Cele centrale – dedicate marfurilor supuse doar accizelor sau si vamei, si accizelor – erau conectate la cladirea administrativa, iar intre ele se gaseau sine. Cele laterale erau destinate unor marfuri bine definite. Inspre Soseaua Doamnei (actual bd. Tudor Vladimirescu) era depozitul pentru vinuri, iar inspre strada Epicol (actuala str. Gheorgheni) era cel pentru marfuri magazinale si de termen lung. Existau, in capatul perimetrului, spatii de depozitare a carbunilor, metalelor si masinilor.
1895
Bucurestenii de altadata aveau optiuni multiple de petrecere a timpului liber : fie se opreau la o cafea la Sosea, fie mergeau la cinematograf pe Bulevardul Elisabeta. Altii mergeau la reprezentatiile circului de la „Hugo” (sala construita prin1895 in spatele Bancii Nationale) sau la spectacolelel Teatrului National. Cei din cartierele marginase preferau gradinile fabricilor de bere Luther sau Oppler sau cea a lui Dumitru Marinescu-Bragadiru, aflata in capatul Caii Rahovei.
- Alte boli care şi-au lăsat amprenta ucigând nenumăraţi bucureşteni au fost bolile cu transmitere sexuală, dintre care cel mai des întâlnit era sifilisul (în 1895 afectase 9880 români). Cu privire la sifilis, în „Călători străini despre Ţările Române”, volumul VI, găsim o însemnare a francezului Joseph Caillat: „Spitalele sunt populate numai de către sifilitici, printre care se afla şi numeroşi preoţi.” Cea mai bună metodă prin care ne-am putea da seama cum arăta Bucureştiul de secol XIX este să vedem mai departe declaraţia călătorului român poposit aici în acea perioadă.
1896
Potrivit lucrării „Legislaţie şi dezvoltare urbană. Bucureşti 1831-1951”, de arhitect Nicolae Lascu, din analiza datelor statistice rezultă că, în perioada 1831-1878 (47 de ani), numărul caselor de locuit s-a dublat, în următorii 18 ani (1878-1896) numărul a sporit cu încă 50%,
- “Daca la Hanul lui Zamfir as fi intalnit un batran preot de la Biserica Ghiorma-Banul, el mi-ar fi spus in taina ca de la casele Baleanului si ale Barcanescului [cele ce erau atunci in jurul Bisericii Sf. Niculae-Selari] se intind pivnite sub pivnite care duc, prin gangurile subterane, pana la Curtea Veche, slujind din batrani ca ascunzatori” (fragment din conferinta pe care profesorul G. Ionescu-Gion a rostit-o la Ateneu in 1896, reprodusa in Bucurestii Vechiului Regat de George Costescu). Alte hrube ar fi ieşit şi mai departe, pe malul stang al Damboviţei, cam in dreptul Mănăstirii SfantaTroiţă a Radului Vodă. Cert este că intreg locul prin care trece strada Doamnei era impanzit in secolul XVIII de hanuri, prăvălii “cu bolţi”, dar şi de case boiereşti, toate cu pivniţe adanci, boltite.
1897
Raportând variaţia intensităţii activităţii constructive la perioadele în care au fost operative regulamentele de construcţie, rezultă că cel mai mare număr de clădiri s-au realizat sub incidenţa ansamblului de reglementări din anii 1878-1897 şi sub incidenţa regulamentului de construcţie din 1928.
1898
- “Etude sur la Roumanie et les roumains. Impressions de voyage et etudes” (1898) de Angelo de Gubernatis: “Dacă numele Bucureşti indică într-adevăr un oraş al veseliei, al Bucuriei, atunci trebuie să recunoaştem că vechii valahi se mulţumeau cu bucurii tare simple şi nici nu făceau paradă de ele”. De Gubernatis remarcă aspectul “improvizat” al oraşului – “Locul desfătărilor domnilor munteni, Bucuria dominicalis de altădată, comparat cu orice oraş elegant din Occident, are aerul unui biet bazar, al unui târg sau caravanserai” – ceea ce, spune el, “explică cum şi de ce capitala României n-a păstrat nici un monument istoric”, ... “străduţele prost aliniate, rău pavate, slab luminate şi destul de murdare” – se face, după părerea italianului, într-o manieră nu tocmai convenabilă: “se construieşte prost, peste ceea ce e vechi, fiindcă e urât şi ar trebui mai întâi dărâmat”.
“Calea Victoriei, Piaţa Teatrului şi Bulevardul străucesc viu luminate; casele frumoase, magazinele bogate, în care se remarcă luxul, îţi dau iluzia pentru moment că te găseşti într-un frumos cartier parizian; dar această iluzie dispare de cum intri şi te pierzi în labirintul de străduţe întortocheate, care dau oraşului aspectul greoi al unui morman de case meschine”.
Deziluzia provocată de mahalale e însă repede alungată de ceea ce Angelo de Gubernatis numeşte “România monumentală”, pentru că, zice el, “adevăratul revelator al civilizaţiei unui popor este istoria monumentelor sale”. “Alături de aceste monumente moderne, mărturii de dată recentă ale culturii şi progresului naţiunii române, nu trebuie să uităm vechile mănăstiri în care se adăpostea, pe vremuri, întreaga viaţă intelectuală a poporului român.”
- Epidemiile de febră tifoidă erau produse prin apa contaminată, iar Bucureştiul a avut mult de suferit din această cauză. Mai exact, se pare că în 1898 s-au înregistrat, potrivit lui I. Felix, 417 decese.
- In 1898 existau 345 de prostituate înregistrate, iar după 30 de ani numărul lor a crescut de zece ori.
- Şi totuşi, darea de seamă a primarului pe anii 1898-1902 vorbeşte despre instalarea unor gherete pentru protecţia coloanelor de apă, 16 la număr, iar prima menţionată era cea de la intersecţia străzilor Rotarilor şi Sf. Spiridon (azi Maria Rosetti).
1899
În a sa „Istoria Bucureştilor” (1899), Gheorghe Ionescu-Gion (1857-1904) scria: „nu-s multe oraşele Europei care să fi trecut prin atâtea vâltori ale istoriei şi să fi rămas în picioare cu puteri, întotdeauna noi, spre o mai departe propăşire” (G., Ionescu Gion Istoria Bucureştilor, Bucureşti, 1899
- In 1899 populaţia bucureşteana ajunge la 282.071)
- Deschiderea oficiala a Bursei Marfurilor a avut loc in vara anului 1899, dar munca la complex a continuat, mereu mai adaugandu-se cate ceva, astfel incat la o forma „finala” s-a ajuns abia in jurul anului 1945. La aceasta s-a adaugat si necesitatea remedierii unor stricaciuni cauzate de un incendiu, in 1918. Bursa de Marfuri si cladirile adiacente si-au pierdut importanta intr-o economie socialista centralizata, transformandu-se in hale „obisnuite”. Deasupra intrarii, denumirea initiala a Bursei Marfurilor inca supravietuieste. Urmatoarele informatii despre complex vin de-abia in teribilul deceniu 1980-1990, marcat de demolari masive. La nivelul anului 1983, Vama era locul unde se organiza santierul Casei Republicii, de aici plecau muncitori cu instructiuni precise. Aspect din interiorul Bursei Marfurilor, dupa incendiu (de aici). Edificiile, cazute in paragina, au fost si mai mult avariate in 1990, in urma unui incendiu. Vama Bucuresti Antrepozite a trecut de la Stat la privati, care au tergiversat inceperea lucrarilor de reabilitare, fapt ce a adus cladirea in stadiul de colaps iminent.