BUCURESTI 1841 - 1860
În 1841 în timpul domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica i se acordă cetățenia muntenească generalului Pavel Kiseleff
1843
Revoluția a reprezentat un moment de referință pentru istoria orașului. Aici își desfășura activitatea încă din 1843 societatea secretă „Frăția”, aveau loc întâlniri secrete ale revoluționarilor în casa lui C.A. Rosetti.
1844
în 1844, de ziua generalului Pavel Kiseleff, soseaua din București, a doua stradă ca importanță după Podul Mogoșoaiei, a fost denumită Șoseaua Kiseleff, nume neschimbat de peste 160 de ani.
- Efortul sacagiilor era considerabil, în astfel de momente, iar plată nu li se făcea pe măsura muncii și-a riscurilor, de aceea, către jumătatea secolului XIX, ei cer ca barem să fie scutiți de bir, ceea ce se va și face. Vel Aga orașului București cere Isprăvniciei Bucureștiului și apoi Sfatului țării, în anul 1844, ca 60 de sacagii din mahalale, aflați la dispoziția pompierilor, să fie scutiți de plata birului, așa cum scutiți de dări erau și cioclii și fanargiii (cei care aprindeau felinarele).
- „Sacagiii erau negustori ambulanți care vindeau apă pe ulițe strigând cât puteau: Hop! Apă! Oo!... Apa era transportată într-un butoi numit saca, așezat pe două roți, tras de un cal. Sacagiii formau o breaslă având un staroste”. Neguțătoria lor privea apa de băut și de gătit, dar și apa de spălat, iar atunci când era primejdie de foc, toți membrii breslei erau chemați de la casele lot de vardiști (polițiștii de-acum un veac jumate-două, li se spunea unde este incendiul, iar datoria lor era de a le aduce apă la îndemână pompierilor.
- In ceea ce priveste utilizarea apei pentru mentinerea igienei corporale, fiecare se descurca in functie de ingeniozitatea de care dadea dovada. Foarte putini bucuresteni obisnuiau sa foloseasca baile publice. Partial, acest lucru se datora probabil faptului ca bucurestenii erau pudici sau poate din cauza ca aici baia era contra cost. In realitate, bucurestenii si in general romanii nu obisnuiau sa imbaieze intregul corp decat in anumite zile din an cum ar fi ajunul marilor sarbatori, dupa mari petreceri, atunci cand faceau „curatenie generala” in casa si curte si in ziua de Sf. Toader cand in apa de spalat se fierbeau radacini de „Iarba mare” (Inula helenium). Totusi, nici in astfel de ocazii oamenii nu optau pentru baile publice. Mai curand, bucurestenii preferau scaldatul in cadite mici de tinichea sau in albii de lemn in care, nu de putine ori puneau apa de ploaie. In timpul verii, unii locuitori mai inventivi isi permiteau confortul de a face dus intr-o „cabina improvizata” in spatele casei care era construita din rogojina si sarma. Deasupra cabinei se atarna o stropitoare legata cu o sfoara astfel incat atunci cand era trasa sfoara, apa din recipient sa se scurga. De astfel de instalatii se bucurau, uneori, nu numai membri unei familii ci si vecinii mai putin avuti. Poate tocmai de aceea, timp de cateva sute de ani incepand cu 1870, in Bucuresti existau doar 4 bai publice.
In zilele toride de vara, cand „lumea buna” pleca la tara sau la statiunile balneare pentru a se racori, cei ramasi in oras profitau de cele cateva surse de apa pentru a se realaxa. Principala atractie era Dambovita unde toata lumea, cu mic cu mare, se scalda de cu zori pana-n seara. In apa, doamnele intrau purtand pe dansele camasile de zi, in timp ce domnilor li se permitea sa se scalde in costumul lui Adam. Alte locuri similare erau lacurile: Herastraul, Floreasca, Tei etc.
Totusi, nu trebuie sa credem ca oamenii din „patura superioara” care erau „prinsi de caldura” in oras nu erau tentati de un astfel de mijloc de relaxare. G. Costescu marturiseste ca pe inserat chiar si elita bucuresteana se indrepta spre Dambovita purtand la subtioara sapunuri infasurate in stergare.
In aceste conditii, nu surprinde pe nimeni faptul ca la acea vreme se inregistrau numeroase cazuri de imbolnaviri si epidemii care ii bantuiau nu numai pe bucuresteni, ci pe toti locuitorii tarii ale caror obiceiuri legate de igiena erau precare sau chiar inexistente.
1846
- Apoi Bucureştioara deservea mai în aval toate acele activităţi relativ murdare ale oraşului – scaunele de măcelari şi pescari – ce au dat numele mahalalei Scaune şi mai târziu a străzii care ducea din centrul oraşului către mahalaua Batiştei. Fără a fi dovedit ca un fapt fără nicio urmă de îndoială, această axă economică primitivă era, de asemenea, şi aproximarea traseului vechiului drum al Târgoviştei ce ieşea din capitală prin uliţa Herăstrăului, drum abandonat tocmai din cauza dificultăţilor deosebite pe care terenul mocirlos îl punea căruţelor încărcate cu mărfuri, ce rămâneau adesea împotmolite prin acele locuri în vremuri ploioase. La toate acestea ar trebui să adăugăm şi că Vodă Constantin Brâncoveanu deschisese un drum nou ce a marcat oraşul de mai târziu: Podul Mogoşoaiei, devenit mai târziu Calea Victoriei. Prin urmare, zona din vecinătatea casei din str. I.L. Caragiale nr. 11 a fost cândva una foarte umedă, care trebuie să fi favorizat mult vegetaţia bogată, aşa cum aveau Bucureştii în general. În particular însă, aici vegetaţia a rămas chiar în memoria locului prin numele străzilor, în special cea a Sălciilor, azi Thomas Masaryk. Numele iniţial al acestei străzi din imediată apropiere e dat chiar de sălciile ce se aflau în preajma Bucureştioarei, din cursul căreia începea strada, undeva aproape de intersecţia cu strada Jean Louis Calderon de astăzi. Sau cel puţin aşa susţin istoricul Giurescu[1] dar şi Tzigara Samurcaş[2]. Acesta din urmă, pe baza propriilor amintiri, arată că sălciile creşteau din această stradă până tocmai în mlaştina Icoanei. Mlaştina sau balta Icoanei secase treptat astfel că pe planul lui Borroczyn din 1846 vedem că acolo era chiar o groapă de nisip, ca multe alte asemenea surse de material de construcţie prin oraşul vremii.
Vedem pe planurile Borroczyn din 1846 sau 1852 amplasamentul acestor puţuri comunale ce erau extrem de importante în viaţa comunităţilor. Extras din planul Borroczyn din 1846, copia executată sub direcţia lui Cincinat Sfinţescu în 1915, caroul 29. Pe acest plan sunt marcate puţurile din vecinătatea locului unde este astăzi amplasată casa
1847
- Capitala este afectată de marele incendiu din 1847 în timpul căruia mor 15 oameni și aproape 2000 de clădiri sunt distruse
Un copil neascultător, care a tras cu pistolul înspre o grămadă de fân, a cauzat cel mai dezastruos incendiu produs în vremurile moderne în Bucureşti. Se întâmpla în 23 martie 1847, chiar în ziua de Paşte. Şi după o săptămână de la stingerea flăcărilor, pământul frigea, iar molozul rămas după demolarea ruinelor a ridicat nivelul Bucureştiului cu aproape doi metri.
Băieţelul care a provocat „Marele foc”, fiul cluceresei (mare dregător) Zinca Drăgănescu, se juca nesupravegheat în podul cu fân al şopronului, cu pistolul celor mari. O scânteie a fost de-ajuns pentru a porni dezastrul. „Incendiul a mistuit zona Curţii Vechi de lângă Hanul Manuc, numeroase case de pe malul stâng al Dâmboviţei, întinzându-se spre Colţea, zona Sf. Vineri, până în Calea Văcăreştilor. Cuprinzând o zonă comercială foarte densă, focul a pricinuit pagube evaluate la peste 30.000 pungi de aur, provocând şi moartea a «mulţime de negustori, care s-au stins cu totul»”, scria la acea vreme şi cronicarul Ioan Sân Dobre Cojocarul. Anton Pann a fost martor ocular al acestui incendiu şi a descris, ulterior, cum a ars un sfert din Capitală, jurnalul său fiind păstrat la Muzeul Naţional al Pompierilor din Bucureşti. Unii localnici s-au refugiat pe Dealul Mitropoliei, de unde au privit îngroziţi cum focul mistuie totul în calea sa. „Case, prăvălii, hanuri şi biserici ardeau într-un vacarm asurzitor”, povestea Anton Pann.
Potrivit directorului Muzeului Naţional al Pompierilor Bucureşti, Vasile Bălan, 12 biserici au fost distruse: Sf. Dimitrie, Biserica Domnească de la Curtea Veche, Sf. Antonie de la Puşcărie (toate sunt în zona Hanul lui Manuc), Bărăţia, Sf. Gheorghe Vechi, Sf. Gheorghe Nou, Sf. Mina din mahalaua Stelea (lângă actuala biserică Sf.Vineri), biserica Vergului, Udricani, Lucaci (lângă hala Traian), Ceauş Radu şi Sf. Ştefan.
Cronicarul nota că, la vestea izbucnirii focului, marii dregători adunaţi în palatul lui Bibescu (din Piaţa Unirii de astăzi), au rupt-o la fugă spre casele lor. Toptangii şi pânzarii, braşovenii şi rachierii, cavafii şi şalvarangiii, toţi cei care populau centrul comercial al oraşului, îşi îngrămădeau avutul în mijlocul uliţelor, încurcând pompierii şi soldaţii „miliţiei pământene” veniţi în ajutor.
Alţii, după un vechi obicei, îşi adăpostiseră mărfurile după zidurile hanului Sf. Gheorghe Nou. Focul, însă, a biruit zidurile de cetate ale acestuia astfel „că fir de aţă nimeni n-a scos”, scria în continuare Anton Pann. Documentele istorice consemnează faptul că focul n-a putut fi stins timp de câteva săptămâni, iar vâlvătaia a făcut ca pământul să se răcească abia după încă o săptămână. Molozul şi resturile dezastrului au făcut să se ridice nivelul terenului cu aproape doi metri faţă de nivelul oraşului. Pentru ajutorarea sinistraţilor au fost organizate spectacole de binefacere şi s-au lansat apeluri în ţară şi în străinătate pentru strângerea de fonduri. Vestea incendiului a făcut înconjurul Europei şi mai multe ţări au trimis ajutor material. Au donat atunci sume importante de bani domnitorul Ţării Româneşti Gheorghe Bibescu, sultanul Turciei, domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza, domnitorul Serbiei, Miloş Obrenovici şi pitarul Evanghelie Zappa. După ce oraşul a revenit la viaţă, a început reconstrucţia Bucureştiului după principii moderne: casele au fost acoperite cu tablă, atelierele meşteşugăreşti unde se lucra cu focul au fost scoase din zona centrală şi au fost montate mai multe cişmele şi conducte de apă.
- Totuşi, şi aceşti străini nu se pot împiedica să observe pespectivele Bucureştilor, astfel încât, în 1847, călătorul francez H. Deprez, remarcă: „...în fiecare zi, capitala Valahiei se dezbracă de caracterul său oriental pentru a lua aspectul oraşelor din Occident.”
1848
- În 1848 „Guvernul vremelnicesc” îi va schimba denumirea în „Sfat municipal”, sub influenţa curentului european revoluţionar.
- Omnibuzele, folosite sporadic inainte de revolutia de la 1848, fac curse regulate intre 1869 si 1872.
- Revoluția a reprezentat un moment de referință pentru istoria orașului. Bucureștenii ieșiți pe străzi îl determină pe domnitorul Gheorghe Bibescu să abdice și să părăsească Capitala.
La 15 iunie, pe Câmpia Filaretului (numită apoi Câmpia Libertății), circa 30.000 de oameni asistă la depunerea jurământului guvernului provizoriu, Bucureștiul devenind sediul Guvernului Revoluționar.
La 13 septembrie pompierii și alte trupe se opun forțelor turcești în lupta din Dealul Spirii dar Revoluția este înfrântă, trupele turcești ocupă orașul. În octombrie își fac intrarea în București și circa 7000 de militari ruși. Începe o perioadă de dublă ocupație, rusească și turcească care va dura până în aprilie 1851.
- In Conacul de la Belvedere s-a pregatit Revolutia dela 1848; era vegheat din foisor si posturi de paza in copacii inalti din vecinatate si avea tuneluri de refugiu catre Cotroceni - pe langa Dambovita, via Casa I.Campineanu (pe locul Manutantei) si Malmaison - Man Chiajna si Drumul Targovistei (in zona Garii Basarab. Aici au venit Balcescu si au stat Maria (Mary Grant) si CA Rosetti. (In anii 1950-1955 tunelul de care se vorbeste exista. Am intrat foarte putin in el deoarece era partial daramat. Intrarea se gasea in parcul de alaturi, intr-un zid foarte gros. Intrarea era inchisa partial cu o usa metalica. Cunosc aceste lucruri deoarece mama mea a fost mult profesoara la acea scoala.)
- O descriere detaliată a Bucureştilor o datorăm norei lui Grigore Dimitrie Ghica Elisabetei (Elisa), de origine franceză, care vizitează ţara în perioada Revoluţiei din 1848, scriind mai multe cărţi: „Bucureştii sunt un oraş aparte care nu seamănă cu niciuna din capitalele noastre europene. Uliţele lungi şi întortocheate, ca străduţele italiene, refuză orice lege a armoniei. Casele sunt aruncate la nimereală, într-o învălmăşeală ca nişte cuiburi în păduri [...]. Văzuţi de la înălţime, Bucureştii au aerul unui oraş fermecat.” (George Potra, „Bucureştii văzuţi de călători străini”… p. 194-195)
- În aceeaşi perioadă, italianul Leonardo Panzini remarca faptul că după focul din 1804, mai ales în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti apar din ce în ce mai multe clădiri din cărămidă şi piatră. Centrul oraşului era „clădit nemţeşte”.
- J. L. Carra, care vede Bucureştii cam în acelaşi timp cu Panzini, observă „casele", construite din paiantă, „lipite cu argilă şi bălegar de vacă amestecate împreună şi tencuite pe dinăuntru şi dinafară cu un fel de pământ vânăt” şi totodată casele de piatră ale boierilor.
- În ceea ce priveşte locuinţele celor „nevoiaşi, adică cei mai mulţi”, se arată că aceştia îşi făceau casele „din lemn, adică din nuiele. Era materialul de construcţie cel mai la îndemână. Se alcătuia mai întâi un schelet din bârne; apoi se umpleau pereţii cu nuiele împletite şi se lipeau cu pământ… Casa de lemn era lipită „ca un pahar" şi văruită. Se lipea şi pe jos; podeaua de scânduri se găsea numai la cei cu dare de mână”. De asemenea, „Casa era pusă de-a dreptul pe pământ”, iar, referitor la amplasarea lor, se arată: „Casele erau răsfirate”.
Despre interiorul şi stilul de viaţă al locuitorilor acestor case simple se arată: „Viaţa familiei în casă se concentra pe paturi… Existau laviţe în jurul odăii, paturi şi mese fixate în pământ … Vara, dormitul se transfera pe prispă, afară. Cei cu dare de mână îşi făceau chioşcuri anume, lângă casă.”
În ceea ce priveşte casele boiereşti, „cele mai mari aveau o alcătuire bine gândită, cu plan dinainte stabilit şi se executau pe temeiul unor contracte, încheiate cu zidarii, cu pietrarii, cu dulgherii, cu vopsitorii, fiecare grup de meşteşugari având a săvârşi numai ce ştiau a face, şi ştiau foarte bine!”.
- Marii neguţători, clericii, boierii aveau case cu două rânduri. Odăile de jos, de obicei zidite din cărămidă, formau subsolul pentru slugi, robi ţigani şi... pentru copii. Rândul de sus, de multe ori construit din lemn, mai uşor, era rezervat stăpânului şi oaspeţilor săi. Avea paturi, laviţe, pe care se ţineau macaturile ce se aşterneau pentru dormit. La casele „cu rândul de sus" pentru stăpâni, o asemenea construcţie se aşeza pe grinzi, la capătul sălii, ca un balcon.
- În 1848, sub îndrumarea lui Gheorge Bibescu Vodă, inginerul Francez Marsillon iniţiază un proiect pentru construirea a 50 de fântâni. Lucrurile progresează încet de la un an la altul. Marsillon care presupunea transportarea apei prin conducte spre aproximativ 50 de fantani din oras. Totusi, din cauza fondurilor reduse, numarul fantanilor a fost redus la 20, toate fiind localizate pe Podul Mogosoaiei (azi Calea Victoriei), urmand ca ulterior, odata cu inaintarea in timp, numarul lor sa se extinda.
- În a doua jumatate a secolului al 19-lea, Bucurestiul avea peste o suta de biserici, dar dintre acestea putine erau reprezentative prin vechimea si constructia (arhitectura) lor.
- Cupeurile au fost introduse de birjari de origine rusă, numiți muscali (de la Moscova), veniți în România pe la mijlocul secolului al XIX-lea, după ce fuseseră izgoniți din Rusia din cauza credințelor religioase (după ce aveau primul copil, bărbații se castrau de bunăvoie). Dincolo de curiozitatea pe care o strâneau în epocă astfel de practici, priceperea, rapiditatea și eleganța muscalilor erau unanim recunoscute la București. Birjarii ruși se îmbrăcau în anterie lungi până la pământ, se încingeau cu brâie late din mătase împletită și purtau pe cap șepcuțe cu cozoroc mic, după moda rusească, ne spune Gheorghe Leahu în „București Micul Paris”.Muscalii conduceau și trăsuri tipice, nu doar cupeuri. Locul lor de adunare era Calea Victoriei, în fața vechiului Teatru Național. Meseria lor a devenit inutilă după Primul Război Mondial, când locul vizitiilor a fost luat de automobile.
1850
- În general, însă, casele bucureştene erau „case scunde cu ogradă mare...asemeni căscioare, când aparţineau cetăţenilor mai puţin cuprinşi, până la 1850, nici nu aveau uşile şi ferestrele vopsite, iar duşimelele erau de scânduri de brad nevopsite”, explica G. Costescu.
- Dintre cofetariile capitalei cea mai bine reputata in anul 1850 era cofetaria „Giovanni” (apartinand dupa cum ii spune si numele unui italian), aflata pe Podul Mogosoaiei, vis-a vis de Teatrul National aflat in constructie. In concurenta cu aceasta era cea a lui Comorelli din Pasajul Roman. Tot pe Podul Mogosoaia se afala si renumita cofetarie „Elefterescu”.
Restaurantele au aparut in acelasi timp cu hotelurile si anume in a II-a jumatate a secolului XIX.
Calatorul german W. Derblich enumera circa 13 restaurante bucurestene: „La Cerb”, „La Epure”, „La Vulpe”, „La Inger”, „La leu”, „La CaleaFerata”, „La Coroana”, „La Clopot”, „La Trandafir”, „La Telegraf” (tocmai fusese instalata prima linie), „La Elvetia”, „La Judecator”, „La Ferdinana” etc.
Cele mai pretuite restaurante erau cele frantuzesti, in frunte cu al lui Hugues si cu cel al lui Thierri din Gradina Cismigiu.
- In mahalaua Mosilor s-au asezat, dupa venirea in Bucuresti, oameni si birje bine intretinute, care faceau concurenta cu radvanele si calestile boieresti conduse de arnauti greci inarmati pentru a-i fi straja boierului. Muscalii conduceau, asa cum s-a mai spus, trasuri de piata de lux, in care se puteau urca cei cu bani la chimir. Strada se afla si astazi situata intre Mihai Eminescu si Fainari, paralel cu Calea Mosilor. Si in zilele noastre, pe strada Episcopul Radu (fosta Birjarilor), se mai vad urmele curtilor mari care adaposteau grajdurile pentru cai si trasuri, precum si case extrem de vechi care aveau in fata niste porti mari de scandura vopsita in verde sau in galben, inalte de trei metri, neobisnuite altor locuinte bucurestene, probabil din a doua jumatate a veacului XIX. Mai ales inspre strada Fainari aceste urme sunt mai pregnante, pentru ca aici isi avea casa starostele, mai-marele scopitilor, de care toti ascultau cu sfintenie. Constantin Bacalbasa il descrie ca pe un om inalt, ras complet in cap, care vorbea putin, dar atunci cand deschidea gura ordinele si hotararile sale deveneau lege. Toti erau enoriasii Sfantului Ion Mosi, unde de altfel se gasea si cimitirul scopitilor. Dar, spun cronicarii Bucurestilor, scopitii aveau si un alt loc de rugaciune, in jurul "suburbiei" Silvestru, adica pe strazile care astazi poarta numele unor preoti.
1852
- In 1852, cand a fost desenat planul orasului de catre Borroczin, actualul bulevard intre Universitate (cladirea careia, evident, nu aparuse inca) si Calea Victoriei nu exista.
Despre sacagii - Ceea ce se va și întâmpla, dar abia începând cu anul 1852... căci greu mai era drumul hârtiilor și-n vremea aceea, ca și-n vremurile de-acum. Într-un referat din noiembrie 1852 al secretariatului de stat, cu referire la documente ale Departamentului din Lăuntru și ale Departamentului Visterii, se spune: „pentru a fi apă din destulă totdeauna să se scutească 60 de sacagii de darea lor, și ei să fie datori zioa a alerga îndată la locul unde ar fi foul, ear noaptea să fie toți cu sacalele în curtea Agiei”.
Că sacagiii îi aprovizionau pe locuitorii Bucureștiului cu apă am notat. Dar de unde se aprovizionau ei, sacagiii? Pe râul Dâmbovița se aflau mai multe locuri, numite „vaduri”, statornicite a se folosi pentru neguțătoria acestora. Unul era la Podul Beilicului (Calea Șerban Vodă), altul pe lângă Mănăstirea Radu Vodă și un al treilea în fața Curții Vechi, în mahalaua Cădărarilor. Un altul avea să se amenajeze mai târziu în locul unde, acum un secol, s-a hotărât să se ridice Vama Poștei. Scrie colonelul Popescu-Lumină în cartea citată că atunci când s-a săpat pentru a se pune fundațiile noii clădiri „se vedeau scoțându-se lespezi de piatră din acel vad, căci îndată ce orașul a fost canalizat cu apă, bazinul a fost acoperit cu pământ fără a se mai scoate piatra”.
Despre calitatea apei ce se vindea bucureștenilor, în funcție de sursa lor, aflăm detalii de la același cronicar al Capitalei: „Această apă (cea din vaduri – n.n.) pentru a fi bună de băut se bătea cu piatră acră – se lăsa a se limpezi și apoi se întrebuința. Apa de gârlă era foarte mult întrebuințată la fierturi de alimente și la spălatul rufelor. Apa de puț era numai pentru băut, - se întrebuința și la spălatul rufelor dar când se fierbea, se punea în cazan câte un săculeț cu cenușă care ținea loc de sodă și apoi se întrebuința; altfel apa de puț taie săpunul și nu lasă a face clăbuc...”
„Hop! Apă! Ooooooo...!”
- Era în vara lui 1852, când Ulysse de Marsillac venea pentru prima dată în Ţara Românească. “Când, de pe dealul Filaretului, am văzut Bucureştiul înecat într-un ocean de verdeaţă, l-am întrebat pe tovarăşul meu: – «Ce distanţă e de la Paris la Bucureşti?» – «Trei secole, domnule!»“
- Ce e însă cu acest cartier Batiştei? În ce stare se afla el sub vremea lui Cuza şi pe la începutul domniei lui Carol I? Iată ce scrie Ulysse de Marsillac: “Unul dintre cartierele care evocă oraşele noastre occidentale este cel numit Batiştei. Este Saint-Germain-ul Bucureştiului. Acolo străzile sunt aproape drepte şi, în general, curate. Există puţine magazine, dar nici o fabrică sau vreun atelier, iar majoritatea clădirilor sunt izolate în curţi sau grădini. (...) Putea fi un cartier aristocratic, dar privilegiul să grupeze marile familii de bogătaşi l-a avut Calea Mogoşoaiei. Totuşi, cartierul Batiştei nu-mi place, fiind cu desăvârşire lipsit de originalitate. Este o imitaţie a oraşelor din Occident, şi-atâta tot; ipsos şi papier maches, în loc de marmură şi piatră cioplită. Mai mult îmi place o groapă anonimă, unde mişună ţiganii, sălbatică şi poetică, în stare să-i facă pe un Callot sau Teophile Gautier să leşine de plăcere”.
- Ba chiar şi cimitirele îl impresionează: “nu cunosc o altă ţară unde moartea să fie tratată cu atâta grijă ca la Bucureşti. Mortul este un lucru straniu aici. Împodobit ca o păpuşă de ceară, i se dă cu vopsea albă şi roşie, i se pune pe buze o petală roşie de trandafir sau o panglică, iar pe cap i se potriveşte o coroană; e dus cu faţa descoperită, culcat într-un sicriu îmbrăcat cu satin roşu şi alb, peste care se aşterne un baldachin cu draperii albe, cusute cu fir de argint”... În faţa unui asemenea spectacol, e evident de ce francezul consideră mult prea anoste până şi descrierile din ultimul capitol din “Vărul Pons” al lui Balzac, intitulat “Cum se moare la Paris”!
- Mihail Kogalniceanu, prim-ministru al Romaniei in timpul domniei lui Alexandru Cuza, are, din acest punct de vedere, un “palmares” uluitor. Cu toate ca infatisarea sa a fost una mereu sobra, cu ochelari, plinut, cu barbison aristocratic, el a “cunoscut”, in pat, peste 800 de femei, un amestec de prostituate, slujitoare si doamne din inalta societate. Cu toate ca era casatorit inca din noiembrie 1852 cu Ecaterina Jora (vaduva colonelului Iorgu Scortescu, cu care a avut trei baieti si o fata, Lucia), Kogalniceanu a cautat neincetat fericirea in bratele altor femei. Una dintre acestea, amanta lui… “oficiala”, Raluca “Rallu” Lamotescu (care i-a daruit si ea o fiica, Maria), i-a ramas fidela aproape 20 de ani. A fost o mare dragoste. La un moment dat, Kogalniceanu i-a cumparat amantei un domeniu in comuna Calinesti (Arges) unde intentiona sa se retraga alaturi de ea. Gelozia Ralucai Lamotescu (care ii reprosa mereu ca nu divorteaza) avea insa sa compromita definitiv relatia lor adulterina. Pentru Kogalniceanu nu exista “femeie urata”.”Damele frumusele, de la 15 pana la 40 de ani... sunt din nascare vrednice de iubit. Cat pentru cucoanele trecute peste patruzeci ani, insa care au fost frumoase odata, ele se sterg din catalogul provincialelor, pentru hatarul trecutei lor frumusete”, considera politicianul in “Fiziologia provincialului in Iasi”. Femeia ideala nu era doar un mit pentru fostul prim-ministru. In “Iluzii pierdute”, el scria: “Femeia, in lexiconul meu, insemneaza o fiinta gingasa, slab, dragalasa, frumoasa, facuta din flori, din armonie si din razele curcubeului, capricioasa, rea cateodata, buna mai multe ori, o fiinta facuta pentru amor (...), care pentru un zambet te face de-ti vinzi viata din asta, care cand ii blanda ca o turturica, cand ii turbata ca o leoaica (…); femeia este un amestec de gratie, de bunatate, de rautate, de duh, de cochetarie, de slabiciuni si de tarie, a carei mai toata viata se margineste intru a iubi si a fi iubita”. Sabina Cantacuzino, fiica lui Ion C. Bratianu, si-l amintea astfel pe Mihail Kogalniceanu: “Pe cat era de urat, cu un corp diform, avea un farmec nediscutat si o autoritate necontestata. Acelasi farmec il exercita asupra femeilor, care in mare parte au fost cauza nelinistitei sale vieti si deselor nevoi de bani”. „Mihail Kogalniceanu nu rata nimic! Bantuia chiar si cartierele rau famate, impreuna cu domnitorul Al. I Cuza in cautare de femei”, mai marturiseste istoricul Dan Falcan. Autor, printre altele, al volumului „Tainele inimii”, Kogalniceanu vorbeste aici despre apetitul sau sentimental: “Viata noastra este atat de scurta, atat de monotona, atat de plina de suparari si de necazuri, incat, cand ni se infatiseaza un minut de fericire, ar fi o nebunie pentru noi daca l-am lasa sa treaca, fara sa ne bucuram de dansul”. Fiica sa, Lucia Kogalniceanu, i-a calcat pe urme! A fost casatorita de trei ori, mariaje din care au rezultat opt copii. Constantin Argetoianu (fost prim-ministru si el al Romaniei in 1939) nota in memoriile sale ca Lucia mostenise de la tatal sau toata inteligenta si farmecul: “Isi dusese de nas barbatii, in casa si in politica (…) In fastele galante ale boierimii moldovenesti, isi avusese si dansa capitolele ei, si data dracului, ii placea la batranete sa-si aduca aminte de aventurile tineretii”.
1853
În 1853 este înființată moara lui Assan, cea mai modernă moară din țară dotată cu o mașină cu aburi, valțuri și site; moara va fi demontată de turci și transportată la Istanbul în 1918, în timpul ocupării Capitalei.
1853-1854
Pentru București începe o perioadă a ocupațiilor străine: ocupație militară rusă din vara anului 1853 până în iulie 1854, ocupație turcească din iulie 1854 până în august 1854 și ocupație austriacă din 1854 până în 1856.
1854
„Bolile venerice sunt foarte frecvente în aceste regiuni şi sunt numite boli lumeşti [...] Chiar din primele mele zile la Bucureşti am fost chemat într -o casă, unde o tânără doamnă mi-a spus de faţa cu doua domnişoare, surorile ei şi mai multi boieri că m-a chemat pentru a mă consulta în privinţa unei scurgeri pe care o ţigancă i-a dat-o fiului său. Am crezut că am înţeles prost şi am cerut sa vad bolnavii. Copilul avea cinci ani, iar ţiganca opt; şi unul şi celalalt avea o blenoragie clasica [...] Am citat acest exemplu pentru a arata frecvenţa bolilor şi relaxarea cu care se vorbeşte despre ele”, nota Joseph Caillat în 1854.
- „Puţine capitale din Europa au atâtea echipaje de trasură ca Bucureştiul, unde luxul acestora nu este întrecut decât de cel al toaletelor şi de lipsa de igiena. Este un oraş plin de praf şi noroi situat pe un sol jos şi mlăştinos [...] Cunosc mai mulţi boieri care au nu mai puţin de 20 de cai, proprietăţi la porţile oraşului, servitori numeroşi, care nu au ce face, şi care nu se gândesc să folosească ca îngrăşământ paiele şi gunoiul din grajduri sau cel puţin să-l ducă în afara gospodăriilor. Obiceiul de a îngropa morţii in jurul bisericilor, în gropi nu foarte adânci, face ca în timpul verii să fie răspândite miasme periculoase. În fine, descompunerea gunoaielor de orice fel, abandonate pe străzi şi mirosurile degajate de mlaştinile din interiorul său, fac din Bucureşti unul dintre cele mai insalubre şi nesănătoase oraşe din lume”, a mai adăugat Caillat.
- Medicul militar american James Oscar Noyes scrie într-o carte despre București după o vizită din 1854 „Niciodată n-am văzut luxul și lipsa, frumusețea și urâtul, mândria și sărăcia puse într-un așa de izbitor contrast. Aici se arată un gen schimonosit de civilizație, cum se întâmplă întotdeauna într-o societate în care libertatea și robia stau alături una de alta.”
- Medicul militar german Wilhelm Derblich după ce critică și ironizează unele aspecte ale orașului menționează despre Grădina Cișmigiu „este locul vesel de adunare al tuturor plimbărilor […] și singurul loc unde se uită că te găsești în Muntenia, ci te crezi transportat aievea într-un elegant loc de distracție al unui stat civilizat.”
1854-1855
- Privind imaginile din acea vreme, observam un oras simplu, cu imobile de tot felul, cu etaj sau fara, acoperite cu sindrila, cu strazi de pamant pe care oltenii, cu cobilitele la spinare, imbracati in camasi lungi, incinsi cu brau rosu la mijloc, unde-si tineau punga, bateau strazile desculti, vanzand zarzavaturi si fructe. La randul lor, sacagiii treceau din cand in cand strigand din rasputeri: 'Aaaapa! Haaaap!'. Pe atunci, Dambovita isi urma cursul in propria voie, pe langa gradinile bucurestenilor. Primavara si toamna, locuitorii Capitalei infruntau apa zbuciumata a raului care le crea probleme uluitoare, inundand cartiere intregi, facand prapad. Oamenii, urcati pe acoperis, asteptau zile in sir sa fie salvati de pompieri. Privind imaginile din acea vreme, observam un oras simplu, cu imobile de tot felul, cu etaj sau fara, acoperite cu sindrila, cu strazi de pamant pe care oltenii, cu cobilitele la spinare, imbracati in camasi lungi, incinsi cu brau rosu la mijloc, unde-si tineau punga, bateau strazile desculti, vanzand zarzavaturi si fructe. La randul lor, sacagiii treceau din cand in cand strigand din rasputeri: 'Aaaapa! Haaaap!'. Pe atunci, Dambovita isi urma cursul in propria voie, pe langa gradinile bucurestenilor. Primavara si toamna, locuitorii Capitalei infruntau apa zbuciumata a raului care le crea probleme uluitoare, inundand cartiere intregi, facand prapad. Oamenii, urcati pe acoperis, asteptau zile in sir sa fie salvati de pompieri.
1856
De-abia in 1856 s-a deschis prima spartura, pornindu-se din ulita Coltei numai pana la Podul Mogosoaia de atunci, in fata Bisericii Sarindarului. s-a deschis primul bulevard modern al orasului, Bulevardul Academiei, intre ulita Coltei si Podul Mogosoaiei, in fata Bisericii Sarindarului, si cam tot atunci s-a pus piatra de temelie a Universitatii.
- În 1856 existau aproape 400 de birje, grupate în trei clase: clasa I, cu felinare roșii, clasa a II-a, cu felinare albe, și clasa a III-a, cu felinare negre.
1856-1869
Universitatea a fost construita pe locul chiliilor de la Sf Sava.
1857
În mai 1857 în București se introduce iluminatul public cu petrol lampant devenind astfel primul oraș din lume care a folosit lămpi cu petrol la iluminatul străzilor. De la primele 28 lămpi instalate la sfârșitul anului 1856 s-a ajuns la 1106 lămpi în 1860 și 1800 lămpi în 1862.
- Călătorul german Richard Kunisch estimează, în 1857-1858, că Bucureştiul avea cam 120.000 de locuitori care frecventau 140 de biserici ortodoxe, catolice, evanghelice, luterane şi sinagogi evreieşti.
1858
- Sala tezaurului, in care se afla colectia de la Pietroasele, bratarile dacice, bijuteriile Casei Regale a Romaniei, nu este singura comoara a Muzeului, o "bijuterie" dorita de colectionari fiind si celebrul timbru "Cap de bour", primul timbru romanesc, din 1858 care poate fi cumparat pentru sume intre 50.000 si 100.000 de euro, suma cu care ai putea sa-ti achizitionezi un Maserati. In prezent, in lume sunt aproximativ 750 de astfel de timbre, din care 50 se afla in Romania. Opt timbre "Cap de bour" din a doua emisiune din 1858 sunt lipite pe ziarul "Zimbrulu si Vulturulu", din secolul al XiX-lea, care a fost achizitionat in 2007 pentru aproximativ un milion de dolari (830.000 de euro) de un colectionar. "Cap de bour", un timbru mai mic de 2 cm patrati, a facut istorie si in cinematografie, reprezentand cheia enigmelor din filmul "Charade", din 1963, in care au jucat Cary Grant si Audrey Hepburn.
1859
- La 24 ianuarie 1859, în urma dublei alegeri ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza se realizează de fapt unirea Principatelor. Noul domnitor este întîmpinat cu entuziasm la 29 ianuarie 1859 de bucureșteni.
La sfârșitulul anului 1859, Mihail Kogălniceanu susține ideea ca București să devină capitală a Principatelor motivând prin faptul că țările europene și Turcia considerau Bucureștiul drept capitală, aici erau reședințele consulatelor străine, începuse deja transportarea arhivelor cancelariilor de la Iași către București, spunând printre altele:
"Orașul Bucuresci este de seculi făcut pentru ca să fie Capitala României. Aproape de arterul principal al comerciului, al bogățiilor Principatelor Unite, Dunărea, pe drumul cel mare al Occidentului către Orient, cu o populațiune numeroasă, compactă și eminament românească, Bucurescii este apoi singurul oraș care are elementul cel mai puternic al unei țării, clasa sau starea de mijloc. Nicăierea, în nici un oraș al României nu există un centru de lumini mai mari, un popul cu aspirațiuni mai naționale și mai liberale, un spirit public mai neatârnat. Nicăieri opiniunea publică n-a putut a se dezvolta și domni mai mult decât în Bucuresci".
- Astfel, in 1859, bugetul Primariei insuma 474.268 lei, iar in 1866 era de 7.161.564 lei. Edilii orasului apeleaza la imprumuturi de pe pietele straine, care atrag dependenta finantelor orasului de acest capital.
- după Unirea Principatelor din 1859 avea să apară prima lege care reglementa statutul “femeii publice”. O lege care la articolul “întâiul” împărțea “femeile publice” în trei categorii:
a. Femeile care întrebuințează această profesie pe față și fără pericol;
b. Femeile care întrebuințează aceasta profesie în taină, cu oarecare îngrijire, și cu pericol;
c. Femeile care întrebuințează aceasta profesie prin mijlocirea altor femei făcătoare de bine (pezevenghi).
- la 1859, Novembre 16, s-a îngropat la Bellu, cel mai vechi cimitir, cel dintâi mort: un copil, fiul lui C. A. Rosetti, care, tristă coincidență, luase inițiativa creării cimitirului.
1860
- Primul recensământ realizat cu metode şi criterii ştiinţifice, care are loc în 1860, ne oferă şi primele informaţii cu adevărat relevante aflăm de aici că în Bucureşti trăiau la acea vreme 121.734 de locuitori fata de 65.000 în 1831.
- Un oras in care se construia unul din cele mai frumoase teatre din Europa era sub orice critica la capitolul drumuri. Suna cunoscut? Cel care se apleaca asupra repararii podurilor si ulitelor principale cu mai multa atentie este domnitorul Cuza. La 15 decembrie 1860, printr-un jurnal al Consiliului Municipal, se decide "facerea unei probe de pavaj cu pietre cubice de la podul de piatra din Strada Coltei spre a Selarilor". Proba consta in "pavarea cu pietre cubice cu trotuare laterale si guri pentru scurgerea apelor".
În 1841 în timpul domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica i se acordă cetățenia muntenească generalului Pavel Kiseleff
1843
Revoluția a reprezentat un moment de referință pentru istoria orașului. Aici își desfășura activitatea încă din 1843 societatea secretă „Frăția”, aveau loc întâlniri secrete ale revoluționarilor în casa lui C.A. Rosetti.
1844
în 1844, de ziua generalului Pavel Kiseleff, soseaua din București, a doua stradă ca importanță după Podul Mogoșoaiei, a fost denumită Șoseaua Kiseleff, nume neschimbat de peste 160 de ani.
- Efortul sacagiilor era considerabil, în astfel de momente, iar plată nu li se făcea pe măsura muncii și-a riscurilor, de aceea, către jumătatea secolului XIX, ei cer ca barem să fie scutiți de bir, ceea ce se va și face. Vel Aga orașului București cere Isprăvniciei Bucureștiului și apoi Sfatului țării, în anul 1844, ca 60 de sacagii din mahalale, aflați la dispoziția pompierilor, să fie scutiți de plata birului, așa cum scutiți de dări erau și cioclii și fanargiii (cei care aprindeau felinarele).
- „Sacagiii erau negustori ambulanți care vindeau apă pe ulițe strigând cât puteau: Hop! Apă! Oo!... Apa era transportată într-un butoi numit saca, așezat pe două roți, tras de un cal. Sacagiii formau o breaslă având un staroste”. Neguțătoria lor privea apa de băut și de gătit, dar și apa de spălat, iar atunci când era primejdie de foc, toți membrii breslei erau chemați de la casele lot de vardiști (polițiștii de-acum un veac jumate-două, li se spunea unde este incendiul, iar datoria lor era de a le aduce apă la îndemână pompierilor.
- In ceea ce priveste utilizarea apei pentru mentinerea igienei corporale, fiecare se descurca in functie de ingeniozitatea de care dadea dovada. Foarte putini bucuresteni obisnuiau sa foloseasca baile publice. Partial, acest lucru se datora probabil faptului ca bucurestenii erau pudici sau poate din cauza ca aici baia era contra cost. In realitate, bucurestenii si in general romanii nu obisnuiau sa imbaieze intregul corp decat in anumite zile din an cum ar fi ajunul marilor sarbatori, dupa mari petreceri, atunci cand faceau „curatenie generala” in casa si curte si in ziua de Sf. Toader cand in apa de spalat se fierbeau radacini de „Iarba mare” (Inula helenium). Totusi, nici in astfel de ocazii oamenii nu optau pentru baile publice. Mai curand, bucurestenii preferau scaldatul in cadite mici de tinichea sau in albii de lemn in care, nu de putine ori puneau apa de ploaie. In timpul verii, unii locuitori mai inventivi isi permiteau confortul de a face dus intr-o „cabina improvizata” in spatele casei care era construita din rogojina si sarma. Deasupra cabinei se atarna o stropitoare legata cu o sfoara astfel incat atunci cand era trasa sfoara, apa din recipient sa se scurga. De astfel de instalatii se bucurau, uneori, nu numai membri unei familii ci si vecinii mai putin avuti. Poate tocmai de aceea, timp de cateva sute de ani incepand cu 1870, in Bucuresti existau doar 4 bai publice.
In zilele toride de vara, cand „lumea buna” pleca la tara sau la statiunile balneare pentru a se racori, cei ramasi in oras profitau de cele cateva surse de apa pentru a se realaxa. Principala atractie era Dambovita unde toata lumea, cu mic cu mare, se scalda de cu zori pana-n seara. In apa, doamnele intrau purtand pe dansele camasile de zi, in timp ce domnilor li se permitea sa se scalde in costumul lui Adam. Alte locuri similare erau lacurile: Herastraul, Floreasca, Tei etc.
Totusi, nu trebuie sa credem ca oamenii din „patura superioara” care erau „prinsi de caldura” in oras nu erau tentati de un astfel de mijloc de relaxare. G. Costescu marturiseste ca pe inserat chiar si elita bucuresteana se indrepta spre Dambovita purtand la subtioara sapunuri infasurate in stergare.
In aceste conditii, nu surprinde pe nimeni faptul ca la acea vreme se inregistrau numeroase cazuri de imbolnaviri si epidemii care ii bantuiau nu numai pe bucuresteni, ci pe toti locuitorii tarii ale caror obiceiuri legate de igiena erau precare sau chiar inexistente.
1846
- Apoi Bucureştioara deservea mai în aval toate acele activităţi relativ murdare ale oraşului – scaunele de măcelari şi pescari – ce au dat numele mahalalei Scaune şi mai târziu a străzii care ducea din centrul oraşului către mahalaua Batiştei. Fără a fi dovedit ca un fapt fără nicio urmă de îndoială, această axă economică primitivă era, de asemenea, şi aproximarea traseului vechiului drum al Târgoviştei ce ieşea din capitală prin uliţa Herăstrăului, drum abandonat tocmai din cauza dificultăţilor deosebite pe care terenul mocirlos îl punea căruţelor încărcate cu mărfuri, ce rămâneau adesea împotmolite prin acele locuri în vremuri ploioase. La toate acestea ar trebui să adăugăm şi că Vodă Constantin Brâncoveanu deschisese un drum nou ce a marcat oraşul de mai târziu: Podul Mogoşoaiei, devenit mai târziu Calea Victoriei. Prin urmare, zona din vecinătatea casei din str. I.L. Caragiale nr. 11 a fost cândva una foarte umedă, care trebuie să fi favorizat mult vegetaţia bogată, aşa cum aveau Bucureştii în general. În particular însă, aici vegetaţia a rămas chiar în memoria locului prin numele străzilor, în special cea a Sălciilor, azi Thomas Masaryk. Numele iniţial al acestei străzi din imediată apropiere e dat chiar de sălciile ce se aflau în preajma Bucureştioarei, din cursul căreia începea strada, undeva aproape de intersecţia cu strada Jean Louis Calderon de astăzi. Sau cel puţin aşa susţin istoricul Giurescu[1] dar şi Tzigara Samurcaş[2]. Acesta din urmă, pe baza propriilor amintiri, arată că sălciile creşteau din această stradă până tocmai în mlaştina Icoanei. Mlaştina sau balta Icoanei secase treptat astfel că pe planul lui Borroczyn din 1846 vedem că acolo era chiar o groapă de nisip, ca multe alte asemenea surse de material de construcţie prin oraşul vremii.
Vedem pe planurile Borroczyn din 1846 sau 1852 amplasamentul acestor puţuri comunale ce erau extrem de importante în viaţa comunităţilor. Extras din planul Borroczyn din 1846, copia executată sub direcţia lui Cincinat Sfinţescu în 1915, caroul 29. Pe acest plan sunt marcate puţurile din vecinătatea locului unde este astăzi amplasată casa
1847
- Capitala este afectată de marele incendiu din 1847 în timpul căruia mor 15 oameni și aproape 2000 de clădiri sunt distruse
Un copil neascultător, care a tras cu pistolul înspre o grămadă de fân, a cauzat cel mai dezastruos incendiu produs în vremurile moderne în Bucureşti. Se întâmpla în 23 martie 1847, chiar în ziua de Paşte. Şi după o săptămână de la stingerea flăcărilor, pământul frigea, iar molozul rămas după demolarea ruinelor a ridicat nivelul Bucureştiului cu aproape doi metri.
Băieţelul care a provocat „Marele foc”, fiul cluceresei (mare dregător) Zinca Drăgănescu, se juca nesupravegheat în podul cu fân al şopronului, cu pistolul celor mari. O scânteie a fost de-ajuns pentru a porni dezastrul. „Incendiul a mistuit zona Curţii Vechi de lângă Hanul Manuc, numeroase case de pe malul stâng al Dâmboviţei, întinzându-se spre Colţea, zona Sf. Vineri, până în Calea Văcăreştilor. Cuprinzând o zonă comercială foarte densă, focul a pricinuit pagube evaluate la peste 30.000 pungi de aur, provocând şi moartea a «mulţime de negustori, care s-au stins cu totul»”, scria la acea vreme şi cronicarul Ioan Sân Dobre Cojocarul. Anton Pann a fost martor ocular al acestui incendiu şi a descris, ulterior, cum a ars un sfert din Capitală, jurnalul său fiind păstrat la Muzeul Naţional al Pompierilor din Bucureşti. Unii localnici s-au refugiat pe Dealul Mitropoliei, de unde au privit îngroziţi cum focul mistuie totul în calea sa. „Case, prăvălii, hanuri şi biserici ardeau într-un vacarm asurzitor”, povestea Anton Pann.
Potrivit directorului Muzeului Naţional al Pompierilor Bucureşti, Vasile Bălan, 12 biserici au fost distruse: Sf. Dimitrie, Biserica Domnească de la Curtea Veche, Sf. Antonie de la Puşcărie (toate sunt în zona Hanul lui Manuc), Bărăţia, Sf. Gheorghe Vechi, Sf. Gheorghe Nou, Sf. Mina din mahalaua Stelea (lângă actuala biserică Sf.Vineri), biserica Vergului, Udricani, Lucaci (lângă hala Traian), Ceauş Radu şi Sf. Ştefan.
Cronicarul nota că, la vestea izbucnirii focului, marii dregători adunaţi în palatul lui Bibescu (din Piaţa Unirii de astăzi), au rupt-o la fugă spre casele lor. Toptangii şi pânzarii, braşovenii şi rachierii, cavafii şi şalvarangiii, toţi cei care populau centrul comercial al oraşului, îşi îngrămădeau avutul în mijlocul uliţelor, încurcând pompierii şi soldaţii „miliţiei pământene” veniţi în ajutor.
Alţii, după un vechi obicei, îşi adăpostiseră mărfurile după zidurile hanului Sf. Gheorghe Nou. Focul, însă, a biruit zidurile de cetate ale acestuia astfel „că fir de aţă nimeni n-a scos”, scria în continuare Anton Pann. Documentele istorice consemnează faptul că focul n-a putut fi stins timp de câteva săptămâni, iar vâlvătaia a făcut ca pământul să se răcească abia după încă o săptămână. Molozul şi resturile dezastrului au făcut să se ridice nivelul terenului cu aproape doi metri faţă de nivelul oraşului. Pentru ajutorarea sinistraţilor au fost organizate spectacole de binefacere şi s-au lansat apeluri în ţară şi în străinătate pentru strângerea de fonduri. Vestea incendiului a făcut înconjurul Europei şi mai multe ţări au trimis ajutor material. Au donat atunci sume importante de bani domnitorul Ţării Româneşti Gheorghe Bibescu, sultanul Turciei, domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza, domnitorul Serbiei, Miloş Obrenovici şi pitarul Evanghelie Zappa. După ce oraşul a revenit la viaţă, a început reconstrucţia Bucureştiului după principii moderne: casele au fost acoperite cu tablă, atelierele meşteşugăreşti unde se lucra cu focul au fost scoase din zona centrală şi au fost montate mai multe cişmele şi conducte de apă.
- Totuşi, şi aceşti străini nu se pot împiedica să observe pespectivele Bucureştilor, astfel încât, în 1847, călătorul francez H. Deprez, remarcă: „...în fiecare zi, capitala Valahiei se dezbracă de caracterul său oriental pentru a lua aspectul oraşelor din Occident.”
1848
- În 1848 „Guvernul vremelnicesc” îi va schimba denumirea în „Sfat municipal”, sub influenţa curentului european revoluţionar.
- Omnibuzele, folosite sporadic inainte de revolutia de la 1848, fac curse regulate intre 1869 si 1872.
- Revoluția a reprezentat un moment de referință pentru istoria orașului. Bucureștenii ieșiți pe străzi îl determină pe domnitorul Gheorghe Bibescu să abdice și să părăsească Capitala.
La 15 iunie, pe Câmpia Filaretului (numită apoi Câmpia Libertății), circa 30.000 de oameni asistă la depunerea jurământului guvernului provizoriu, Bucureștiul devenind sediul Guvernului Revoluționar.
La 13 septembrie pompierii și alte trupe se opun forțelor turcești în lupta din Dealul Spirii dar Revoluția este înfrântă, trupele turcești ocupă orașul. În octombrie își fac intrarea în București și circa 7000 de militari ruși. Începe o perioadă de dublă ocupație, rusească și turcească care va dura până în aprilie 1851.
- In Conacul de la Belvedere s-a pregatit Revolutia dela 1848; era vegheat din foisor si posturi de paza in copacii inalti din vecinatate si avea tuneluri de refugiu catre Cotroceni - pe langa Dambovita, via Casa I.Campineanu (pe locul Manutantei) si Malmaison - Man Chiajna si Drumul Targovistei (in zona Garii Basarab. Aici au venit Balcescu si au stat Maria (Mary Grant) si CA Rosetti. (In anii 1950-1955 tunelul de care se vorbeste exista. Am intrat foarte putin in el deoarece era partial daramat. Intrarea se gasea in parcul de alaturi, intr-un zid foarte gros. Intrarea era inchisa partial cu o usa metalica. Cunosc aceste lucruri deoarece mama mea a fost mult profesoara la acea scoala.)
- O descriere detaliată a Bucureştilor o datorăm norei lui Grigore Dimitrie Ghica Elisabetei (Elisa), de origine franceză, care vizitează ţara în perioada Revoluţiei din 1848, scriind mai multe cărţi: „Bucureştii sunt un oraş aparte care nu seamănă cu niciuna din capitalele noastre europene. Uliţele lungi şi întortocheate, ca străduţele italiene, refuză orice lege a armoniei. Casele sunt aruncate la nimereală, într-o învălmăşeală ca nişte cuiburi în păduri [...]. Văzuţi de la înălţime, Bucureştii au aerul unui oraş fermecat.” (George Potra, „Bucureştii văzuţi de călători străini”… p. 194-195)
- În aceeaşi perioadă, italianul Leonardo Panzini remarca faptul că după focul din 1804, mai ales în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti apar din ce în ce mai multe clădiri din cărămidă şi piatră. Centrul oraşului era „clădit nemţeşte”.
- J. L. Carra, care vede Bucureştii cam în acelaşi timp cu Panzini, observă „casele", construite din paiantă, „lipite cu argilă şi bălegar de vacă amestecate împreună şi tencuite pe dinăuntru şi dinafară cu un fel de pământ vânăt” şi totodată casele de piatră ale boierilor.
- În ceea ce priveşte locuinţele celor „nevoiaşi, adică cei mai mulţi”, se arată că aceştia îşi făceau casele „din lemn, adică din nuiele. Era materialul de construcţie cel mai la îndemână. Se alcătuia mai întâi un schelet din bârne; apoi se umpleau pereţii cu nuiele împletite şi se lipeau cu pământ… Casa de lemn era lipită „ca un pahar" şi văruită. Se lipea şi pe jos; podeaua de scânduri se găsea numai la cei cu dare de mână”. De asemenea, „Casa era pusă de-a dreptul pe pământ”, iar, referitor la amplasarea lor, se arată: „Casele erau răsfirate”.
Despre interiorul şi stilul de viaţă al locuitorilor acestor case simple se arată: „Viaţa familiei în casă se concentra pe paturi… Existau laviţe în jurul odăii, paturi şi mese fixate în pământ … Vara, dormitul se transfera pe prispă, afară. Cei cu dare de mână îşi făceau chioşcuri anume, lângă casă.”
În ceea ce priveşte casele boiereşti, „cele mai mari aveau o alcătuire bine gândită, cu plan dinainte stabilit şi se executau pe temeiul unor contracte, încheiate cu zidarii, cu pietrarii, cu dulgherii, cu vopsitorii, fiecare grup de meşteşugari având a săvârşi numai ce ştiau a face, şi ştiau foarte bine!”.
- Marii neguţători, clericii, boierii aveau case cu două rânduri. Odăile de jos, de obicei zidite din cărămidă, formau subsolul pentru slugi, robi ţigani şi... pentru copii. Rândul de sus, de multe ori construit din lemn, mai uşor, era rezervat stăpânului şi oaspeţilor săi. Avea paturi, laviţe, pe care se ţineau macaturile ce se aşterneau pentru dormit. La casele „cu rândul de sus" pentru stăpâni, o asemenea construcţie se aşeza pe grinzi, la capătul sălii, ca un balcon.
- În 1848, sub îndrumarea lui Gheorge Bibescu Vodă, inginerul Francez Marsillon iniţiază un proiect pentru construirea a 50 de fântâni. Lucrurile progresează încet de la un an la altul. Marsillon care presupunea transportarea apei prin conducte spre aproximativ 50 de fantani din oras. Totusi, din cauza fondurilor reduse, numarul fantanilor a fost redus la 20, toate fiind localizate pe Podul Mogosoaiei (azi Calea Victoriei), urmand ca ulterior, odata cu inaintarea in timp, numarul lor sa se extinda.
- În a doua jumatate a secolului al 19-lea, Bucurestiul avea peste o suta de biserici, dar dintre acestea putine erau reprezentative prin vechimea si constructia (arhitectura) lor.
- Cupeurile au fost introduse de birjari de origine rusă, numiți muscali (de la Moscova), veniți în România pe la mijlocul secolului al XIX-lea, după ce fuseseră izgoniți din Rusia din cauza credințelor religioase (după ce aveau primul copil, bărbații se castrau de bunăvoie). Dincolo de curiozitatea pe care o strâneau în epocă astfel de practici, priceperea, rapiditatea și eleganța muscalilor erau unanim recunoscute la București. Birjarii ruși se îmbrăcau în anterie lungi până la pământ, se încingeau cu brâie late din mătase împletită și purtau pe cap șepcuțe cu cozoroc mic, după moda rusească, ne spune Gheorghe Leahu în „București Micul Paris”.Muscalii conduceau și trăsuri tipice, nu doar cupeuri. Locul lor de adunare era Calea Victoriei, în fața vechiului Teatru Național. Meseria lor a devenit inutilă după Primul Război Mondial, când locul vizitiilor a fost luat de automobile.
1850
- În general, însă, casele bucureştene erau „case scunde cu ogradă mare...asemeni căscioare, când aparţineau cetăţenilor mai puţin cuprinşi, până la 1850, nici nu aveau uşile şi ferestrele vopsite, iar duşimelele erau de scânduri de brad nevopsite”, explica G. Costescu.
- Dintre cofetariile capitalei cea mai bine reputata in anul 1850 era cofetaria „Giovanni” (apartinand dupa cum ii spune si numele unui italian), aflata pe Podul Mogosoaiei, vis-a vis de Teatrul National aflat in constructie. In concurenta cu aceasta era cea a lui Comorelli din Pasajul Roman. Tot pe Podul Mogosoaia se afala si renumita cofetarie „Elefterescu”.
Restaurantele au aparut in acelasi timp cu hotelurile si anume in a II-a jumatate a secolului XIX.
Calatorul german W. Derblich enumera circa 13 restaurante bucurestene: „La Cerb”, „La Epure”, „La Vulpe”, „La Inger”, „La leu”, „La CaleaFerata”, „La Coroana”, „La Clopot”, „La Trandafir”, „La Telegraf” (tocmai fusese instalata prima linie), „La Elvetia”, „La Judecator”, „La Ferdinana” etc.
Cele mai pretuite restaurante erau cele frantuzesti, in frunte cu al lui Hugues si cu cel al lui Thierri din Gradina Cismigiu.
- In mahalaua Mosilor s-au asezat, dupa venirea in Bucuresti, oameni si birje bine intretinute, care faceau concurenta cu radvanele si calestile boieresti conduse de arnauti greci inarmati pentru a-i fi straja boierului. Muscalii conduceau, asa cum s-a mai spus, trasuri de piata de lux, in care se puteau urca cei cu bani la chimir. Strada se afla si astazi situata intre Mihai Eminescu si Fainari, paralel cu Calea Mosilor. Si in zilele noastre, pe strada Episcopul Radu (fosta Birjarilor), se mai vad urmele curtilor mari care adaposteau grajdurile pentru cai si trasuri, precum si case extrem de vechi care aveau in fata niste porti mari de scandura vopsita in verde sau in galben, inalte de trei metri, neobisnuite altor locuinte bucurestene, probabil din a doua jumatate a veacului XIX. Mai ales inspre strada Fainari aceste urme sunt mai pregnante, pentru ca aici isi avea casa starostele, mai-marele scopitilor, de care toti ascultau cu sfintenie. Constantin Bacalbasa il descrie ca pe un om inalt, ras complet in cap, care vorbea putin, dar atunci cand deschidea gura ordinele si hotararile sale deveneau lege. Toti erau enoriasii Sfantului Ion Mosi, unde de altfel se gasea si cimitirul scopitilor. Dar, spun cronicarii Bucurestilor, scopitii aveau si un alt loc de rugaciune, in jurul "suburbiei" Silvestru, adica pe strazile care astazi poarta numele unor preoti.
1852
- In 1852, cand a fost desenat planul orasului de catre Borroczin, actualul bulevard intre Universitate (cladirea careia, evident, nu aparuse inca) si Calea Victoriei nu exista.
Despre sacagii - Ceea ce se va și întâmpla, dar abia începând cu anul 1852... căci greu mai era drumul hârtiilor și-n vremea aceea, ca și-n vremurile de-acum. Într-un referat din noiembrie 1852 al secretariatului de stat, cu referire la documente ale Departamentului din Lăuntru și ale Departamentului Visterii, se spune: „pentru a fi apă din destulă totdeauna să se scutească 60 de sacagii de darea lor, și ei să fie datori zioa a alerga îndată la locul unde ar fi foul, ear noaptea să fie toți cu sacalele în curtea Agiei”.
Că sacagiii îi aprovizionau pe locuitorii Bucureștiului cu apă am notat. Dar de unde se aprovizionau ei, sacagiii? Pe râul Dâmbovița se aflau mai multe locuri, numite „vaduri”, statornicite a se folosi pentru neguțătoria acestora. Unul era la Podul Beilicului (Calea Șerban Vodă), altul pe lângă Mănăstirea Radu Vodă și un al treilea în fața Curții Vechi, în mahalaua Cădărarilor. Un altul avea să se amenajeze mai târziu în locul unde, acum un secol, s-a hotărât să se ridice Vama Poștei. Scrie colonelul Popescu-Lumină în cartea citată că atunci când s-a săpat pentru a se pune fundațiile noii clădiri „se vedeau scoțându-se lespezi de piatră din acel vad, căci îndată ce orașul a fost canalizat cu apă, bazinul a fost acoperit cu pământ fără a se mai scoate piatra”.
Despre calitatea apei ce se vindea bucureștenilor, în funcție de sursa lor, aflăm detalii de la același cronicar al Capitalei: „Această apă (cea din vaduri – n.n.) pentru a fi bună de băut se bătea cu piatră acră – se lăsa a se limpezi și apoi se întrebuința. Apa de gârlă era foarte mult întrebuințată la fierturi de alimente și la spălatul rufelor. Apa de puț era numai pentru băut, - se întrebuința și la spălatul rufelor dar când se fierbea, se punea în cazan câte un săculeț cu cenușă care ținea loc de sodă și apoi se întrebuința; altfel apa de puț taie săpunul și nu lasă a face clăbuc...”
„Hop! Apă! Ooooooo...!”
- Era în vara lui 1852, când Ulysse de Marsillac venea pentru prima dată în Ţara Românească. “Când, de pe dealul Filaretului, am văzut Bucureştiul înecat într-un ocean de verdeaţă, l-am întrebat pe tovarăşul meu: – «Ce distanţă e de la Paris la Bucureşti?» – «Trei secole, domnule!»“
- Ce e însă cu acest cartier Batiştei? În ce stare se afla el sub vremea lui Cuza şi pe la începutul domniei lui Carol I? Iată ce scrie Ulysse de Marsillac: “Unul dintre cartierele care evocă oraşele noastre occidentale este cel numit Batiştei. Este Saint-Germain-ul Bucureştiului. Acolo străzile sunt aproape drepte şi, în general, curate. Există puţine magazine, dar nici o fabrică sau vreun atelier, iar majoritatea clădirilor sunt izolate în curţi sau grădini. (...) Putea fi un cartier aristocratic, dar privilegiul să grupeze marile familii de bogătaşi l-a avut Calea Mogoşoaiei. Totuşi, cartierul Batiştei nu-mi place, fiind cu desăvârşire lipsit de originalitate. Este o imitaţie a oraşelor din Occident, şi-atâta tot; ipsos şi papier maches, în loc de marmură şi piatră cioplită. Mai mult îmi place o groapă anonimă, unde mişună ţiganii, sălbatică şi poetică, în stare să-i facă pe un Callot sau Teophile Gautier să leşine de plăcere”.
- Ba chiar şi cimitirele îl impresionează: “nu cunosc o altă ţară unde moartea să fie tratată cu atâta grijă ca la Bucureşti. Mortul este un lucru straniu aici. Împodobit ca o păpuşă de ceară, i se dă cu vopsea albă şi roşie, i se pune pe buze o petală roşie de trandafir sau o panglică, iar pe cap i se potriveşte o coroană; e dus cu faţa descoperită, culcat într-un sicriu îmbrăcat cu satin roşu şi alb, peste care se aşterne un baldachin cu draperii albe, cusute cu fir de argint”... În faţa unui asemenea spectacol, e evident de ce francezul consideră mult prea anoste până şi descrierile din ultimul capitol din “Vărul Pons” al lui Balzac, intitulat “Cum se moare la Paris”!
- Mihail Kogalniceanu, prim-ministru al Romaniei in timpul domniei lui Alexandru Cuza, are, din acest punct de vedere, un “palmares” uluitor. Cu toate ca infatisarea sa a fost una mereu sobra, cu ochelari, plinut, cu barbison aristocratic, el a “cunoscut”, in pat, peste 800 de femei, un amestec de prostituate, slujitoare si doamne din inalta societate. Cu toate ca era casatorit inca din noiembrie 1852 cu Ecaterina Jora (vaduva colonelului Iorgu Scortescu, cu care a avut trei baieti si o fata, Lucia), Kogalniceanu a cautat neincetat fericirea in bratele altor femei. Una dintre acestea, amanta lui… “oficiala”, Raluca “Rallu” Lamotescu (care i-a daruit si ea o fiica, Maria), i-a ramas fidela aproape 20 de ani. A fost o mare dragoste. La un moment dat, Kogalniceanu i-a cumparat amantei un domeniu in comuna Calinesti (Arges) unde intentiona sa se retraga alaturi de ea. Gelozia Ralucai Lamotescu (care ii reprosa mereu ca nu divorteaza) avea insa sa compromita definitiv relatia lor adulterina. Pentru Kogalniceanu nu exista “femeie urata”.”Damele frumusele, de la 15 pana la 40 de ani... sunt din nascare vrednice de iubit. Cat pentru cucoanele trecute peste patruzeci ani, insa care au fost frumoase odata, ele se sterg din catalogul provincialelor, pentru hatarul trecutei lor frumusete”, considera politicianul in “Fiziologia provincialului in Iasi”. Femeia ideala nu era doar un mit pentru fostul prim-ministru. In “Iluzii pierdute”, el scria: “Femeia, in lexiconul meu, insemneaza o fiinta gingasa, slab, dragalasa, frumoasa, facuta din flori, din armonie si din razele curcubeului, capricioasa, rea cateodata, buna mai multe ori, o fiinta facuta pentru amor (...), care pentru un zambet te face de-ti vinzi viata din asta, care cand ii blanda ca o turturica, cand ii turbata ca o leoaica (…); femeia este un amestec de gratie, de bunatate, de rautate, de duh, de cochetarie, de slabiciuni si de tarie, a carei mai toata viata se margineste intru a iubi si a fi iubita”. Sabina Cantacuzino, fiica lui Ion C. Bratianu, si-l amintea astfel pe Mihail Kogalniceanu: “Pe cat era de urat, cu un corp diform, avea un farmec nediscutat si o autoritate necontestata. Acelasi farmec il exercita asupra femeilor, care in mare parte au fost cauza nelinistitei sale vieti si deselor nevoi de bani”. „Mihail Kogalniceanu nu rata nimic! Bantuia chiar si cartierele rau famate, impreuna cu domnitorul Al. I Cuza in cautare de femei”, mai marturiseste istoricul Dan Falcan. Autor, printre altele, al volumului „Tainele inimii”, Kogalniceanu vorbeste aici despre apetitul sau sentimental: “Viata noastra este atat de scurta, atat de monotona, atat de plina de suparari si de necazuri, incat, cand ni se infatiseaza un minut de fericire, ar fi o nebunie pentru noi daca l-am lasa sa treaca, fara sa ne bucuram de dansul”. Fiica sa, Lucia Kogalniceanu, i-a calcat pe urme! A fost casatorita de trei ori, mariaje din care au rezultat opt copii. Constantin Argetoianu (fost prim-ministru si el al Romaniei in 1939) nota in memoriile sale ca Lucia mostenise de la tatal sau toata inteligenta si farmecul: “Isi dusese de nas barbatii, in casa si in politica (…) In fastele galante ale boierimii moldovenesti, isi avusese si dansa capitolele ei, si data dracului, ii placea la batranete sa-si aduca aminte de aventurile tineretii”.
1853
În 1853 este înființată moara lui Assan, cea mai modernă moară din țară dotată cu o mașină cu aburi, valțuri și site; moara va fi demontată de turci și transportată la Istanbul în 1918, în timpul ocupării Capitalei.
1853-1854
Pentru București începe o perioadă a ocupațiilor străine: ocupație militară rusă din vara anului 1853 până în iulie 1854, ocupație turcească din iulie 1854 până în august 1854 și ocupație austriacă din 1854 până în 1856.
1854
„Bolile venerice sunt foarte frecvente în aceste regiuni şi sunt numite boli lumeşti [...] Chiar din primele mele zile la Bucureşti am fost chemat într -o casă, unde o tânără doamnă mi-a spus de faţa cu doua domnişoare, surorile ei şi mai multi boieri că m-a chemat pentru a mă consulta în privinţa unei scurgeri pe care o ţigancă i-a dat-o fiului său. Am crezut că am înţeles prost şi am cerut sa vad bolnavii. Copilul avea cinci ani, iar ţiganca opt; şi unul şi celalalt avea o blenoragie clasica [...] Am citat acest exemplu pentru a arata frecvenţa bolilor şi relaxarea cu care se vorbeşte despre ele”, nota Joseph Caillat în 1854.
- „Puţine capitale din Europa au atâtea echipaje de trasură ca Bucureştiul, unde luxul acestora nu este întrecut decât de cel al toaletelor şi de lipsa de igiena. Este un oraş plin de praf şi noroi situat pe un sol jos şi mlăştinos [...] Cunosc mai mulţi boieri care au nu mai puţin de 20 de cai, proprietăţi la porţile oraşului, servitori numeroşi, care nu au ce face, şi care nu se gândesc să folosească ca îngrăşământ paiele şi gunoiul din grajduri sau cel puţin să-l ducă în afara gospodăriilor. Obiceiul de a îngropa morţii in jurul bisericilor, în gropi nu foarte adânci, face ca în timpul verii să fie răspândite miasme periculoase. În fine, descompunerea gunoaielor de orice fel, abandonate pe străzi şi mirosurile degajate de mlaştinile din interiorul său, fac din Bucureşti unul dintre cele mai insalubre şi nesănătoase oraşe din lume”, a mai adăugat Caillat.
- Medicul militar american James Oscar Noyes scrie într-o carte despre București după o vizită din 1854 „Niciodată n-am văzut luxul și lipsa, frumusețea și urâtul, mândria și sărăcia puse într-un așa de izbitor contrast. Aici se arată un gen schimonosit de civilizație, cum se întâmplă întotdeauna într-o societate în care libertatea și robia stau alături una de alta.”
- Medicul militar german Wilhelm Derblich după ce critică și ironizează unele aspecte ale orașului menționează despre Grădina Cișmigiu „este locul vesel de adunare al tuturor plimbărilor […] și singurul loc unde se uită că te găsești în Muntenia, ci te crezi transportat aievea într-un elegant loc de distracție al unui stat civilizat.”
1854-1855
- Privind imaginile din acea vreme, observam un oras simplu, cu imobile de tot felul, cu etaj sau fara, acoperite cu sindrila, cu strazi de pamant pe care oltenii, cu cobilitele la spinare, imbracati in camasi lungi, incinsi cu brau rosu la mijloc, unde-si tineau punga, bateau strazile desculti, vanzand zarzavaturi si fructe. La randul lor, sacagiii treceau din cand in cand strigand din rasputeri: 'Aaaapa! Haaaap!'. Pe atunci, Dambovita isi urma cursul in propria voie, pe langa gradinile bucurestenilor. Primavara si toamna, locuitorii Capitalei infruntau apa zbuciumata a raului care le crea probleme uluitoare, inundand cartiere intregi, facand prapad. Oamenii, urcati pe acoperis, asteptau zile in sir sa fie salvati de pompieri. Privind imaginile din acea vreme, observam un oras simplu, cu imobile de tot felul, cu etaj sau fara, acoperite cu sindrila, cu strazi de pamant pe care oltenii, cu cobilitele la spinare, imbracati in camasi lungi, incinsi cu brau rosu la mijloc, unde-si tineau punga, bateau strazile desculti, vanzand zarzavaturi si fructe. La randul lor, sacagiii treceau din cand in cand strigand din rasputeri: 'Aaaapa! Haaaap!'. Pe atunci, Dambovita isi urma cursul in propria voie, pe langa gradinile bucurestenilor. Primavara si toamna, locuitorii Capitalei infruntau apa zbuciumata a raului care le crea probleme uluitoare, inundand cartiere intregi, facand prapad. Oamenii, urcati pe acoperis, asteptau zile in sir sa fie salvati de pompieri.
1856
De-abia in 1856 s-a deschis prima spartura, pornindu-se din ulita Coltei numai pana la Podul Mogosoaia de atunci, in fata Bisericii Sarindarului. s-a deschis primul bulevard modern al orasului, Bulevardul Academiei, intre ulita Coltei si Podul Mogosoaiei, in fata Bisericii Sarindarului, si cam tot atunci s-a pus piatra de temelie a Universitatii.
- În 1856 existau aproape 400 de birje, grupate în trei clase: clasa I, cu felinare roșii, clasa a II-a, cu felinare albe, și clasa a III-a, cu felinare negre.
1856-1869
Universitatea a fost construita pe locul chiliilor de la Sf Sava.
1857
În mai 1857 în București se introduce iluminatul public cu petrol lampant devenind astfel primul oraș din lume care a folosit lămpi cu petrol la iluminatul străzilor. De la primele 28 lămpi instalate la sfârșitul anului 1856 s-a ajuns la 1106 lămpi în 1860 și 1800 lămpi în 1862.
- Călătorul german Richard Kunisch estimează, în 1857-1858, că Bucureştiul avea cam 120.000 de locuitori care frecventau 140 de biserici ortodoxe, catolice, evanghelice, luterane şi sinagogi evreieşti.
1858
- Sala tezaurului, in care se afla colectia de la Pietroasele, bratarile dacice, bijuteriile Casei Regale a Romaniei, nu este singura comoara a Muzeului, o "bijuterie" dorita de colectionari fiind si celebrul timbru "Cap de bour", primul timbru romanesc, din 1858 care poate fi cumparat pentru sume intre 50.000 si 100.000 de euro, suma cu care ai putea sa-ti achizitionezi un Maserati. In prezent, in lume sunt aproximativ 750 de astfel de timbre, din care 50 se afla in Romania. Opt timbre "Cap de bour" din a doua emisiune din 1858 sunt lipite pe ziarul "Zimbrulu si Vulturulu", din secolul al XiX-lea, care a fost achizitionat in 2007 pentru aproximativ un milion de dolari (830.000 de euro) de un colectionar. "Cap de bour", un timbru mai mic de 2 cm patrati, a facut istorie si in cinematografie, reprezentand cheia enigmelor din filmul "Charade", din 1963, in care au jucat Cary Grant si Audrey Hepburn.
1859
- La 24 ianuarie 1859, în urma dublei alegeri ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza se realizează de fapt unirea Principatelor. Noul domnitor este întîmpinat cu entuziasm la 29 ianuarie 1859 de bucureșteni.
La sfârșitulul anului 1859, Mihail Kogălniceanu susține ideea ca București să devină capitală a Principatelor motivând prin faptul că țările europene și Turcia considerau Bucureștiul drept capitală, aici erau reședințele consulatelor străine, începuse deja transportarea arhivelor cancelariilor de la Iași către București, spunând printre altele:
"Orașul Bucuresci este de seculi făcut pentru ca să fie Capitala României. Aproape de arterul principal al comerciului, al bogățiilor Principatelor Unite, Dunărea, pe drumul cel mare al Occidentului către Orient, cu o populațiune numeroasă, compactă și eminament românească, Bucurescii este apoi singurul oraș care are elementul cel mai puternic al unei țării, clasa sau starea de mijloc. Nicăierea, în nici un oraș al României nu există un centru de lumini mai mari, un popul cu aspirațiuni mai naționale și mai liberale, un spirit public mai neatârnat. Nicăieri opiniunea publică n-a putut a se dezvolta și domni mai mult decât în Bucuresci".
- Astfel, in 1859, bugetul Primariei insuma 474.268 lei, iar in 1866 era de 7.161.564 lei. Edilii orasului apeleaza la imprumuturi de pe pietele straine, care atrag dependenta finantelor orasului de acest capital.
- după Unirea Principatelor din 1859 avea să apară prima lege care reglementa statutul “femeii publice”. O lege care la articolul “întâiul” împărțea “femeile publice” în trei categorii:
a. Femeile care întrebuințează această profesie pe față și fără pericol;
b. Femeile care întrebuințează aceasta profesie în taină, cu oarecare îngrijire, și cu pericol;
c. Femeile care întrebuințează aceasta profesie prin mijlocirea altor femei făcătoare de bine (pezevenghi).
- la 1859, Novembre 16, s-a îngropat la Bellu, cel mai vechi cimitir, cel dintâi mort: un copil, fiul lui C. A. Rosetti, care, tristă coincidență, luase inițiativa creării cimitirului.
1860
- Primul recensământ realizat cu metode şi criterii ştiinţifice, care are loc în 1860, ne oferă şi primele informaţii cu adevărat relevante aflăm de aici că în Bucureşti trăiau la acea vreme 121.734 de locuitori fata de 65.000 în 1831.
- Un oras in care se construia unul din cele mai frumoase teatre din Europa era sub orice critica la capitolul drumuri. Suna cunoscut? Cel care se apleaca asupra repararii podurilor si ulitelor principale cu mai multa atentie este domnitorul Cuza. La 15 decembrie 1860, printr-un jurnal al Consiliului Municipal, se decide "facerea unei probe de pavaj cu pietre cubice de la podul de piatra din Strada Coltei spre a Selarilor". Proba consta in "pavarea cu pietre cubice cu trotuare laterale si guri pentru scurgerea apelor".