BUCURESTI 1950 - 1969
- În 1950, prin legea dată de Marea Adunare Naţională a R.P.R. , teritoriul ţării a suferit o nouă împărţire teritorial – administrativă: regiuni, raioane, oraşe şi comune. Municipiul Bucureşti a fost structurat în opt raioane şi anume: I. V. Stalin, 1 Mai, 23 August, 16 Februarie, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, V. I. Lenin, Griviţa Roşie. Actualul Sector 1 corespundea teritoriului aflat în administrarea raioanelor I. V. Stalin şi Griviţa Roşie.
- 1950-1953. Cartierul Bucureştii Noi, cu cinematograful “Înfrăţirea între Popoare”, azi Teatrul Masca. Arhitecţi: Nicolae Porumbescu, Traian Stănescu, Pascal Georgescu.
- Cred că atenţia mea pentru trăsurile Vienei vine dintr-o amintire din copilarie, cînd întîlneam ultimele trăsuri din Bucureşti, în spatele halei Obor. Alungaţi din centru de automobil, îşi găsiseră ultimul refugiu – suntem în anii 50 – aici. Birjarii (lipoveni scoptiti) locuiau în apropiere, pe strada Făinari, în nişte curţi mari unde aveau destul loc să işi ţină vechile lor trăsuri. Curiozitatea (şi teama) copilului pentru cai şi cei de pe capră era mare. Erau îmbrăcaţi în nişte anterie lungi. Limba lor (nu vorbeau româneşte, aşa că nu înţelegeam nimic din ce spuneau) şi ţinuta îi făceau foarte asemănatori cu nişte personajele negative care îmi populau imaginaţia, baubau căpcăuni, etc. Dar nimic nu îmi putea opri dorinţa de a-i atinge, de a vorbi deopotrivă cu caii şi birjarii. De a ma lăsa plimbat de unul mai inimos. Si dacă tot se plictisea din lipsa de clienţi, de ce să nu facă hatîrul unui copil. Odată, trăsurile au făcut gloria Bucureştiului. Aşteptau în piaţa Teatrului Naţional clienţii să iasă de la hotelurile şi restaurantele din lux din jur, de la spectacole. Să îi ducă acasă “pe boieri”, sau pe Kisellef, la Bufet la o tacla, sau pe îndrăgostiţi mai încolo spre pădurea Băneasa…
1952
- 1952. Spitalul Polizu (pe atunci Maternitatea Ana Pauker), proiectat în plină perioadă de "realism socialist" de arhitectul I.M. Enescu, reprezintă o clădire de excelentă modernitate.
- după congresul al XIX-lea al PC al URSS din octombrie 1952, lui Dej i-a fost trimis, de la Moscova, o fotografie-tablou în care e aşezat în dreapta lui Stalin. Paul Sfetcu povesteşte că, a răspuns surprinderii sale: „Stalin m-a căutat printre ceilalţi, m-a luat de mână şi mi-a indicat locul de lângă el, spunând că aşa vrea să fie fotografiat. Drept să-ţi spun, mi-a făcut plăcere“. ’52 este anul în care Dej primeşte şi undă verde pentru a elimina „grupul moscovit“: Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu.
- Februarie-mai 1952. „Grupul moscovit“, format din Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, e înlăturat de la conducerea partidului. Cei trei deţineau, alături de Dej, funcţii în Secretariatul CC al PMR. Alături de ei, sunt anchetaţi de partid şi, în cazul unora, închişi, mulţi dintre specialiştii de la Banca Naţională a României şi din Ministerul de Finanţe condus de Vasile Luca.
1953
- 1953. Noul "Bloc Carlton", construit pe amplasamentul Blocului Carlton, distrus la cutremurul din 1940. Arhitect Nicolae Nedelescu.
1954
- Era februarie 1954 când troienele s-au înălţat până la cinci metri. A fost cea mai grea iarnă a secolului trecut. Autorităţile de azi spun că s-ar putea confrunta cu nămeţi la fel de mari. Pe atunci, în acel februarie 1954, prin paginile ziarelor din România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, amplele acţiuni de deszăpezire făceau însă agenda propagandei comuniste. Pe 1 februarie, prima pagină din "Informaţia Bucureştiului" era împărţită, de exemplu, între ştiri de propagandă inspirate de viscolul teribil care lovise Capitala. Autorităţile nu vorbeau de victime ale degerăturilor, de blocaje, de trenuri înzăpezite. Totul era pictat ca un imens efort muncitoresc. Era, în cuvintele presei comuniste, "o frumoasă iniţiativă cetăţenească" pe un ton optimist, la -15 grade Celsius. "În momentul de faţă, Capitala noastră are aspectul unui vast şantier. Mici şi mari, şcolari şi gospodine, răspunzând la chemările deputaţilor, ajută de zor la curăţirea străzilor, contribuind în felul acesta la asigurarea unei activităţi normale în tot oraşul". Organul de presă principal al PCR, ziarul "Scânteia", ţinea, evident, şi el pe prima pagină "eroismul sovietic". Ruşii aduseseră, până la urmă, un plug de 40 de tone, cu tot cu echipaj, ca să scoată CFR-ul de sub nămeţi – de altfel, foarte multe trenuri au fost blocate pe mai toată luna februarie a acelui an.
- n noaptea de 16 spre 17 aprilie 1954, Pătrăşcanu şi Remus Koffler sunt împuşcaţi în închisoarea Jilava
1955
Palatul Bursei, clădire construită între anii 1906-1912 după planurile arhitectului Ștefan Burcuș. Între 1955-2012 a fost sediul Bibliotecii Centrale de Stat (Biblioteca Națională a României).
- În 1955, în atelierele ITB se construieşte prototipul troleibuzului românesc. Opt ani mai târziu, se înfiinţează Dispeceratul Central de Circulaţie.
1956
Rusia a trimis in 1956 catre autoritatile comuniste din Romania aproximativ 33 kg aur, singura cantitate de aur returnata vreodata din Tezaurul care a luat drumul Moscovei in decembrie 1916. Si, cel mai probabil, singura care mai era depozitata, la acea, data, la Moscova. Daca scadem aceste 33 kg aur din totalul celor 93.570 kg aur care au ajuns initial la Moscova, in cele doua transporturi, obtinem exact cele 93.540 kg aur care au fost trimise de la Moscova la Berlin, conform cantitatii stipulate in Acordul financiar germano-rus si cele 93.540 kg aur care au plecat din Germania catre Franta, conform documentelor aferente armistitiului de la Compiegne
1957
- Iunie-iulie 1957. Iosif Chişinevschi (născut Jakob Roitman) şi Miron Constantinescu sunt excluşi din Biroul Politic, fiind acuzaţi de oportunism şi fracţionism.
- 1957-1960. Sala Palatului se construieşte ca un centru de congrese de circa 4000 locuri, care se poate folosi şi pentru spectacole. Sala Palatului se află în centrul oraşului Bucureşti, într-o clădire juxtapusă fostului Palat Regal şi Muzeului Naţional de Artă. Clădirea a fost construită în perioada 1959-1960. De-a lungul timpului, aici s-au ţinut lucrările Comisiei Economice a Naţiunilor Unite pentru Europa, Congresului Mondial al Populaţiei, Congresului Mondial al Energiei şi Congresului Mondial al Crucii Roşii, numeroase alte congrese şi conferinţe. Clădirea adaposteşte: Sala Mare cu capacitatea de 4.060 de persoane şi opt săli cu capacităţi de 20-30 de persoane, dispuse pe trei niveluri. Holul de la intrare are 2.000 m şi este dotat cu mobilier adecvat şi instalaţii speciale pentru organizarea de expoziţii. Aici există şase cabine pentru traducere simultană în două sau mai multe limbi, precum şi şase staţii de amplificare. Arhitecţi: Horia Maicu, Tiberiu Ricci, Ignace Şerban, Romeo Belea.
1958
1958-1965. Lucrări pe Calea Griviţei, începute din Bucureştii Noi şi continuate cu blocuri pe toată lungimea la nord de Gara de Nord, formulă repetată în anii 1970 şi pe alte artere mari: 1 Mai (astăzi Ion Mihalache), Dorobanţi. Arhitecţi: Titu Dan Elian şi Mircea Bercovici.
- Iunie 1958. O parte din membrii importanţi de partid, mulţi dintre ei participanţi la grevele de la CFR Griviţa din 1933, sunt excluşi. Printre ei sunt Constantin Doncea, liderul greviştilor, Dumitru Petrescu sau Ştefan Pavel. Acuzaţiile: fracţionism, revizionism şi concepţii anarhice.
1959
1959-1960. Blocurile-turn Floreasca, 0 succesiune de cinci blocuri-turn de 12 niveluri s-au construit pe terenul obţinut în urma asanării gropii "Floreasca". Arhitect: V. Agent.
- Prima linie circulară s-a înființat în capitală în timpul regimului comunist, în anul 1959. La acea dată, Întreprinderea de Transport București a lansat un traseu inelar pentru autobuze: linia numărul 33, numită ulterior 133. Ruta avea o lungime de 11,6 kilometri, iar circulația se făcea în ambele sensuri, intersectând multe linii dispuse radial. Astfel se făcea legătura directă între numeroase cartiere ale orașului, iar bucureștenii nu mai erau obligați să treacă prin centru, pe la Piața Unirii, pentru a schimba mijloacele de transport.
1960
- 1960. Construirea Palatului Radiodifuziunii. Studioul de concerte "Mihail Jora", 0 clădire de mari proporţii, caracteristică pentru orientarea perioadei comuniste către investiţii în instituţii de cultură de prestigiu. Edificiul Radiodifuziunii Române este prevăzut cu studiouri şi aparatură tehnică modernă. Acesta dispune de o sală de concerte, cu o capacitate de 1000 de locuri, înzestrată cu o orgă cu 7000 de tuburi şi 80 de registre. Pe scena sălii de concerte au evoluat solişti iluştri, acompaniaţi de Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii, sub bagheta unor reputaţi dirijori români şi străini. Arhitecţi: Tiberiu Ricci, Leon Garcia, Mihai Ricci, Sebastian Moraru.
1960
- 1960-1970. Ansamblul rezidenţial Arcul de Triumf, amplasat într-o zonă agreabilă, pe Şoseaua Kiseleff, lângă Arcul de Triumf, cuprinde apartamente special construite pentru înalţi funcţionari ai sistemului politic. Arhitect: Leon Garcia.
1961
- Noiembrie-decembrie 1961. Constantin Pârvulescu, fostul şef al cadrelor în Partidul Muncitoresc Român, este înlăturat din funcţii. Odată cu acest episod, niciun membru de partid nu va mai îndrăzni să-l contrazică pe Dej, „beatificat“ de plenara din ’61. „A fost cea mai frumoasă plenară“, spune Dej, la încheierea lucrărilor. „Frumoase“ – se pare că aşa mai pot fi caracterizate şedinţele de partid.
1963
- 1963-1965. Pavilionul Central al Târgului Internaţional Bucureşti, conceput pe plan circular a fost construit după demolarea tribunei hipodromului din Bucureşti. Cupola a fost refăcută după ce în 1964 structura a cedat din cauza încărcării asimetrice cu zăpadă. Arhitecţi: Ascanio Damian, Mircea Enescu, Vera Hariton.
1964
- Astfel de declaraţii asigurau României o vizibilitate extraordinară în faţa occidentalilor. Declaraţia din aprilie 1964, denumită de istorici „Testamentul lui Dej“, a fost însă primul document care a formulat, cu subiect şi predicat, independenţa şi suveranitatea conducerii partidului în raport cu puterea de la Moscova. Document antihruşciovist ori antistalinist, „declaraţia“ a deschis o nouă cale în politica externă a României, drum pe care a călcat cu succes, în primii ani, Ceauşescu.
Trebuie văzut cum se îmbrăca, cum gesticula, cum a ajuns unul ca el să poată să înţeleagă jocul, să poată să se strecoare, să-şi construiască puterea. Constantin Corneanu, istoric
E chiar o performanţă pentru Dej că, prin frică şi diverse lovituri, a disciplinat partidul. Pe cei pe care nu-i putea controla i-a eliminat. Adrian Cioroianu, istoric
A devenit şeful României, cel mai sângeros. Acest muncitor bonom era un criminal sadic. El este omul care a omorât sute de mii de români. Are bilanţul cel mai sângeros. Stelian Tănase, istoric
Istoria era, în concepţia lui comuniştilor, istoria luptei de clasă. Nu exista ideea de armonie socială. Pentru Dej, toată istoria a fost lupta pentru distrugerea adversarului, anihilarea lui. Ioan Scurtu, istoric.
1965
- 19 martie 1965, ora 17.53. Sfîrşit. Gheorghe Gheorghiu-Dej moare aşa cum ar vrea să moară orice dictator: acasă, în patul său. Cancer, un cancer galopant la ficat şi la plămâni căruia zeci de medici români şi sovietici nu-i găsiseră butonul de pauză. Pe 20 martie 1965, toate publicaţiile din România au câteva pagini bune arestate cu sfâşietoare ferpare în memoria celui care fusese marele conducător. Sinistră apoteoză: „stegar de popor, mult temut de duşmani“, „cel mai brav, cel mai treaz din cei pururea treji“.
Dej nu mai ieşise din casă de vreo două săptămâni: la 5 martie, fusese să voteze deputaţii în Marea Adunare Naţională la secţia nr. 19 Griviţa Roşie din Capitală. Cu Ion Gheorghe Maurer, cu Nicolae Ceauşescu, cu Chivu Stoica. Fusese tras samavolnic într-o horă, spre disperarea celor care-i cunoşteau boala. Următoarea ieşire va fi şi ultima.
Moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej este la fel ca viaţa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: zugrăvită în conspiraţii fatale, jocuri de culise, trădări, umor auster şi rumori de subterană. Se spune că ar fi fost iradiat: o piatră misterioasă primită cadou pe biroul lui ar fi fost o bucată de uraniu. Se mai spune că ar fi fost lăsat să moară chiar de medicii lui: în 1963 i se extirpaseră nişte polipi din vezica urinară, însă cancerul a fost diagnosticat abia pe 2 martie 1965, cu două săptămâni şi trei zile înainte de moarte. Sau că ar fi fost omorât chiar de Ceauşescu, cu sprijinul sovieticilor.
- Avem în fine Bucureştiul lui Ceauşescu, cu cele două feţe ale lui: pe de o parte cartierul monumental, colosal, uneori monstruos; pe de alta, Bucureştiul proletar, de atât de proastă calitate încât ne lasă în coada ţărilor balcanice…”
1967
- 1967 - 1970. Sediul principal al Academiei de Studii Economice a fost extins în mai multe rânduri şi a primit două corpuri paralele spre Calea Dorobanţi. O pasarelă peste strada H. Cihoschi uneşte cele două corpuri ale ASE. Arhitect Cleopatra Alifanti.
1968
- În 1968, cele opt raioane în care era împărţit Bucureştiul redeveneau sectoare, Municipiul Bucureşti cuprinzând atunci opt sectoare, 12 comune suburbane şi 23 de sate.
- 1968 – 1970. Complexul Televiziunea Română, un ansamblu de studiouri şi un bloc turn pentru birouri. Importanta instituţie a Televiziunii Române, care a funcţionat mai mult de un deceniu în primul său sediu din Str. Moliere nr. 2, este găzduită din 1968 în complexul modern de clădiri din Calea Dorobanţilor. Ocupând o suprafaţă de 60.000 mp, întregul complex, realizat după planurile arhitecţilor T. Ricci, T. Iacoban şi M. Căciulă, este dotat cu platouri de filmare, studiouri de înregistrare, ateliere de producţie, asigurând funcţionarea optimă a posturilor naţionale de emisie.
- 1968 – 1970. Se construieşte Hotelul Intercontinental, cea mai înaltă clădire din România, de cca. 100 m înălţime. Arhitecţi: Dinu Harliton, Gh. Nădrag, Ion Moscu.
- 1968 – 1970. Pentru „Şcoala veche” a Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” s-au construit noi corpuri în Strada Academiei. Arhitecţi: Elena Voinescu, G. Filipeanu, Al. Beldiman.
- În 1950, prin legea dată de Marea Adunare Naţională a R.P.R. , teritoriul ţării a suferit o nouă împărţire teritorial – administrativă: regiuni, raioane, oraşe şi comune. Municipiul Bucureşti a fost structurat în opt raioane şi anume: I. V. Stalin, 1 Mai, 23 August, 16 Februarie, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, V. I. Lenin, Griviţa Roşie. Actualul Sector 1 corespundea teritoriului aflat în administrarea raioanelor I. V. Stalin şi Griviţa Roşie.
- 1950-1953. Cartierul Bucureştii Noi, cu cinematograful “Înfrăţirea între Popoare”, azi Teatrul Masca. Arhitecţi: Nicolae Porumbescu, Traian Stănescu, Pascal Georgescu.
- Cred că atenţia mea pentru trăsurile Vienei vine dintr-o amintire din copilarie, cînd întîlneam ultimele trăsuri din Bucureşti, în spatele halei Obor. Alungaţi din centru de automobil, îşi găsiseră ultimul refugiu – suntem în anii 50 – aici. Birjarii (lipoveni scoptiti) locuiau în apropiere, pe strada Făinari, în nişte curţi mari unde aveau destul loc să işi ţină vechile lor trăsuri. Curiozitatea (şi teama) copilului pentru cai şi cei de pe capră era mare. Erau îmbrăcaţi în nişte anterie lungi. Limba lor (nu vorbeau româneşte, aşa că nu înţelegeam nimic din ce spuneau) şi ţinuta îi făceau foarte asemănatori cu nişte personajele negative care îmi populau imaginaţia, baubau căpcăuni, etc. Dar nimic nu îmi putea opri dorinţa de a-i atinge, de a vorbi deopotrivă cu caii şi birjarii. De a ma lăsa plimbat de unul mai inimos. Si dacă tot se plictisea din lipsa de clienţi, de ce să nu facă hatîrul unui copil. Odată, trăsurile au făcut gloria Bucureştiului. Aşteptau în piaţa Teatrului Naţional clienţii să iasă de la hotelurile şi restaurantele din lux din jur, de la spectacole. Să îi ducă acasă “pe boieri”, sau pe Kisellef, la Bufet la o tacla, sau pe îndrăgostiţi mai încolo spre pădurea Băneasa…
1952
- 1952. Spitalul Polizu (pe atunci Maternitatea Ana Pauker), proiectat în plină perioadă de "realism socialist" de arhitectul I.M. Enescu, reprezintă o clădire de excelentă modernitate.
- după congresul al XIX-lea al PC al URSS din octombrie 1952, lui Dej i-a fost trimis, de la Moscova, o fotografie-tablou în care e aşezat în dreapta lui Stalin. Paul Sfetcu povesteşte că, a răspuns surprinderii sale: „Stalin m-a căutat printre ceilalţi, m-a luat de mână şi mi-a indicat locul de lângă el, spunând că aşa vrea să fie fotografiat. Drept să-ţi spun, mi-a făcut plăcere“. ’52 este anul în care Dej primeşte şi undă verde pentru a elimina „grupul moscovit“: Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu.
- Februarie-mai 1952. „Grupul moscovit“, format din Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, e înlăturat de la conducerea partidului. Cei trei deţineau, alături de Dej, funcţii în Secretariatul CC al PMR. Alături de ei, sunt anchetaţi de partid şi, în cazul unora, închişi, mulţi dintre specialiştii de la Banca Naţională a României şi din Ministerul de Finanţe condus de Vasile Luca.
1953
- 1953. Noul "Bloc Carlton", construit pe amplasamentul Blocului Carlton, distrus la cutremurul din 1940. Arhitect Nicolae Nedelescu.
1954
- Era februarie 1954 când troienele s-au înălţat până la cinci metri. A fost cea mai grea iarnă a secolului trecut. Autorităţile de azi spun că s-ar putea confrunta cu nămeţi la fel de mari. Pe atunci, în acel februarie 1954, prin paginile ziarelor din România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, amplele acţiuni de deszăpezire făceau însă agenda propagandei comuniste. Pe 1 februarie, prima pagină din "Informaţia Bucureştiului" era împărţită, de exemplu, între ştiri de propagandă inspirate de viscolul teribil care lovise Capitala. Autorităţile nu vorbeau de victime ale degerăturilor, de blocaje, de trenuri înzăpezite. Totul era pictat ca un imens efort muncitoresc. Era, în cuvintele presei comuniste, "o frumoasă iniţiativă cetăţenească" pe un ton optimist, la -15 grade Celsius. "În momentul de faţă, Capitala noastră are aspectul unui vast şantier. Mici şi mari, şcolari şi gospodine, răspunzând la chemările deputaţilor, ajută de zor la curăţirea străzilor, contribuind în felul acesta la asigurarea unei activităţi normale în tot oraşul". Organul de presă principal al PCR, ziarul "Scânteia", ţinea, evident, şi el pe prima pagină "eroismul sovietic". Ruşii aduseseră, până la urmă, un plug de 40 de tone, cu tot cu echipaj, ca să scoată CFR-ul de sub nămeţi – de altfel, foarte multe trenuri au fost blocate pe mai toată luna februarie a acelui an.
- n noaptea de 16 spre 17 aprilie 1954, Pătrăşcanu şi Remus Koffler sunt împuşcaţi în închisoarea Jilava
1955
Palatul Bursei, clădire construită între anii 1906-1912 după planurile arhitectului Ștefan Burcuș. Între 1955-2012 a fost sediul Bibliotecii Centrale de Stat (Biblioteca Națională a României).
- În 1955, în atelierele ITB se construieşte prototipul troleibuzului românesc. Opt ani mai târziu, se înfiinţează Dispeceratul Central de Circulaţie.
1956
Rusia a trimis in 1956 catre autoritatile comuniste din Romania aproximativ 33 kg aur, singura cantitate de aur returnata vreodata din Tezaurul care a luat drumul Moscovei in decembrie 1916. Si, cel mai probabil, singura care mai era depozitata, la acea, data, la Moscova. Daca scadem aceste 33 kg aur din totalul celor 93.570 kg aur care au ajuns initial la Moscova, in cele doua transporturi, obtinem exact cele 93.540 kg aur care au fost trimise de la Moscova la Berlin, conform cantitatii stipulate in Acordul financiar germano-rus si cele 93.540 kg aur care au plecat din Germania catre Franta, conform documentelor aferente armistitiului de la Compiegne
1957
- Iunie-iulie 1957. Iosif Chişinevschi (născut Jakob Roitman) şi Miron Constantinescu sunt excluşi din Biroul Politic, fiind acuzaţi de oportunism şi fracţionism.
- 1957-1960. Sala Palatului se construieşte ca un centru de congrese de circa 4000 locuri, care se poate folosi şi pentru spectacole. Sala Palatului se află în centrul oraşului Bucureşti, într-o clădire juxtapusă fostului Palat Regal şi Muzeului Naţional de Artă. Clădirea a fost construită în perioada 1959-1960. De-a lungul timpului, aici s-au ţinut lucrările Comisiei Economice a Naţiunilor Unite pentru Europa, Congresului Mondial al Populaţiei, Congresului Mondial al Energiei şi Congresului Mondial al Crucii Roşii, numeroase alte congrese şi conferinţe. Clădirea adaposteşte: Sala Mare cu capacitatea de 4.060 de persoane şi opt săli cu capacităţi de 20-30 de persoane, dispuse pe trei niveluri. Holul de la intrare are 2.000 m şi este dotat cu mobilier adecvat şi instalaţii speciale pentru organizarea de expoziţii. Aici există şase cabine pentru traducere simultană în două sau mai multe limbi, precum şi şase staţii de amplificare. Arhitecţi: Horia Maicu, Tiberiu Ricci, Ignace Şerban, Romeo Belea.
1958
1958-1965. Lucrări pe Calea Griviţei, începute din Bucureştii Noi şi continuate cu blocuri pe toată lungimea la nord de Gara de Nord, formulă repetată în anii 1970 şi pe alte artere mari: 1 Mai (astăzi Ion Mihalache), Dorobanţi. Arhitecţi: Titu Dan Elian şi Mircea Bercovici.
- Iunie 1958. O parte din membrii importanţi de partid, mulţi dintre ei participanţi la grevele de la CFR Griviţa din 1933, sunt excluşi. Printre ei sunt Constantin Doncea, liderul greviştilor, Dumitru Petrescu sau Ştefan Pavel. Acuzaţiile: fracţionism, revizionism şi concepţii anarhice.
1959
1959-1960. Blocurile-turn Floreasca, 0 succesiune de cinci blocuri-turn de 12 niveluri s-au construit pe terenul obţinut în urma asanării gropii "Floreasca". Arhitect: V. Agent.
- Prima linie circulară s-a înființat în capitală în timpul regimului comunist, în anul 1959. La acea dată, Întreprinderea de Transport București a lansat un traseu inelar pentru autobuze: linia numărul 33, numită ulterior 133. Ruta avea o lungime de 11,6 kilometri, iar circulația se făcea în ambele sensuri, intersectând multe linii dispuse radial. Astfel se făcea legătura directă între numeroase cartiere ale orașului, iar bucureștenii nu mai erau obligați să treacă prin centru, pe la Piața Unirii, pentru a schimba mijloacele de transport.
1960
- 1960. Construirea Palatului Radiodifuziunii. Studioul de concerte "Mihail Jora", 0 clădire de mari proporţii, caracteristică pentru orientarea perioadei comuniste către investiţii în instituţii de cultură de prestigiu. Edificiul Radiodifuziunii Române este prevăzut cu studiouri şi aparatură tehnică modernă. Acesta dispune de o sală de concerte, cu o capacitate de 1000 de locuri, înzestrată cu o orgă cu 7000 de tuburi şi 80 de registre. Pe scena sălii de concerte au evoluat solişti iluştri, acompaniaţi de Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii, sub bagheta unor reputaţi dirijori români şi străini. Arhitecţi: Tiberiu Ricci, Leon Garcia, Mihai Ricci, Sebastian Moraru.
1960
- 1960-1970. Ansamblul rezidenţial Arcul de Triumf, amplasat într-o zonă agreabilă, pe Şoseaua Kiseleff, lângă Arcul de Triumf, cuprinde apartamente special construite pentru înalţi funcţionari ai sistemului politic. Arhitect: Leon Garcia.
1961
- Noiembrie-decembrie 1961. Constantin Pârvulescu, fostul şef al cadrelor în Partidul Muncitoresc Român, este înlăturat din funcţii. Odată cu acest episod, niciun membru de partid nu va mai îndrăzni să-l contrazică pe Dej, „beatificat“ de plenara din ’61. „A fost cea mai frumoasă plenară“, spune Dej, la încheierea lucrărilor. „Frumoase“ – se pare că aşa mai pot fi caracterizate şedinţele de partid.
1963
- 1963-1965. Pavilionul Central al Târgului Internaţional Bucureşti, conceput pe plan circular a fost construit după demolarea tribunei hipodromului din Bucureşti. Cupola a fost refăcută după ce în 1964 structura a cedat din cauza încărcării asimetrice cu zăpadă. Arhitecţi: Ascanio Damian, Mircea Enescu, Vera Hariton.
1964
- Astfel de declaraţii asigurau României o vizibilitate extraordinară în faţa occidentalilor. Declaraţia din aprilie 1964, denumită de istorici „Testamentul lui Dej“, a fost însă primul document care a formulat, cu subiect şi predicat, independenţa şi suveranitatea conducerii partidului în raport cu puterea de la Moscova. Document antihruşciovist ori antistalinist, „declaraţia“ a deschis o nouă cale în politica externă a României, drum pe care a călcat cu succes, în primii ani, Ceauşescu.
Trebuie văzut cum se îmbrăca, cum gesticula, cum a ajuns unul ca el să poată să înţeleagă jocul, să poată să se strecoare, să-şi construiască puterea. Constantin Corneanu, istoric
E chiar o performanţă pentru Dej că, prin frică şi diverse lovituri, a disciplinat partidul. Pe cei pe care nu-i putea controla i-a eliminat. Adrian Cioroianu, istoric
A devenit şeful României, cel mai sângeros. Acest muncitor bonom era un criminal sadic. El este omul care a omorât sute de mii de români. Are bilanţul cel mai sângeros. Stelian Tănase, istoric
Istoria era, în concepţia lui comuniştilor, istoria luptei de clasă. Nu exista ideea de armonie socială. Pentru Dej, toată istoria a fost lupta pentru distrugerea adversarului, anihilarea lui. Ioan Scurtu, istoric.
1965
- 19 martie 1965, ora 17.53. Sfîrşit. Gheorghe Gheorghiu-Dej moare aşa cum ar vrea să moară orice dictator: acasă, în patul său. Cancer, un cancer galopant la ficat şi la plămâni căruia zeci de medici români şi sovietici nu-i găsiseră butonul de pauză. Pe 20 martie 1965, toate publicaţiile din România au câteva pagini bune arestate cu sfâşietoare ferpare în memoria celui care fusese marele conducător. Sinistră apoteoză: „stegar de popor, mult temut de duşmani“, „cel mai brav, cel mai treaz din cei pururea treji“.
Dej nu mai ieşise din casă de vreo două săptămâni: la 5 martie, fusese să voteze deputaţii în Marea Adunare Naţională la secţia nr. 19 Griviţa Roşie din Capitală. Cu Ion Gheorghe Maurer, cu Nicolae Ceauşescu, cu Chivu Stoica. Fusese tras samavolnic într-o horă, spre disperarea celor care-i cunoşteau boala. Următoarea ieşire va fi şi ultima.
Moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej este la fel ca viaţa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: zugrăvită în conspiraţii fatale, jocuri de culise, trădări, umor auster şi rumori de subterană. Se spune că ar fi fost iradiat: o piatră misterioasă primită cadou pe biroul lui ar fi fost o bucată de uraniu. Se mai spune că ar fi fost lăsat să moară chiar de medicii lui: în 1963 i se extirpaseră nişte polipi din vezica urinară, însă cancerul a fost diagnosticat abia pe 2 martie 1965, cu două săptămâni şi trei zile înainte de moarte. Sau că ar fi fost omorât chiar de Ceauşescu, cu sprijinul sovieticilor.
- Avem în fine Bucureştiul lui Ceauşescu, cu cele două feţe ale lui: pe de o parte cartierul monumental, colosal, uneori monstruos; pe de alta, Bucureştiul proletar, de atât de proastă calitate încât ne lasă în coada ţărilor balcanice…”
1967
- 1967 - 1970. Sediul principal al Academiei de Studii Economice a fost extins în mai multe rânduri şi a primit două corpuri paralele spre Calea Dorobanţi. O pasarelă peste strada H. Cihoschi uneşte cele două corpuri ale ASE. Arhitect Cleopatra Alifanti.
1968
- În 1968, cele opt raioane în care era împărţit Bucureştiul redeveneau sectoare, Municipiul Bucureşti cuprinzând atunci opt sectoare, 12 comune suburbane şi 23 de sate.
- 1968 – 1970. Complexul Televiziunea Română, un ansamblu de studiouri şi un bloc turn pentru birouri. Importanta instituţie a Televiziunii Române, care a funcţionat mai mult de un deceniu în primul său sediu din Str. Moliere nr. 2, este găzduită din 1968 în complexul modern de clădiri din Calea Dorobanţilor. Ocupând o suprafaţă de 60.000 mp, întregul complex, realizat după planurile arhitecţilor T. Ricci, T. Iacoban şi M. Căciulă, este dotat cu platouri de filmare, studiouri de înregistrare, ateliere de producţie, asigurând funcţionarea optimă a posturilor naţionale de emisie.
- 1968 – 1970. Se construieşte Hotelul Intercontinental, cea mai înaltă clădire din România, de cca. 100 m înălţime. Arhitecţi: Dinu Harliton, Gh. Nădrag, Ion Moscu.
- 1968 – 1970. Pentru „Şcoala veche” a Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” s-au construit noi corpuri în Strada Academiei. Arhitecţi: Elena Voinescu, G. Filipeanu, Al. Beldiman.