Bunătățile micului agribusiness ”Coșul de legume”
Povestea celor două familii de tineri care au lăsat viața de la oraș pentru a se dedica unei ferme din apropierea Capitalei a reușit să mai adune un succes. Pe pagina de Facebook https://www.facebook.com/CosulDeLegume a deja brandului ”Coșul de legume” http://www.cosuldelegume.ro/magento/, deținătorii micii afaceri din agribusiness au anunțat că au devenit furnizori pentru producătorul de gustări sănătoase – FruFru. Acesta din urmă are mai multe puncte de vânzare în Capitală, iar produsele sale ”fără bazaconii” pot fi găsite și în cafenelele din România ale celui mai cunoscut brand din domeniu – Starbucks.
”De anul acesta, produsele fără bazaconii de la FruFru vor fi făcute cu legume de la Coșul cu legume! Iar produsele frufru pot fi cumparate de azi și în Starbucks”, au anunțat tinerii fermieri pe Facebook.
În forma sa actuală, Coșul de legume a pornit în anul 2011, cu Andrei și Alexandra Barbu care au vrut să își hrănească fetița cu alimente sănătoase. Și pentru că cererea era din ce în ce mai mare, la sfârșitul lui 2012, lui Andrei Barbu și soției sale Alexandra, li s-au alăturat Matei și Sabina Dumitrescu, care au devenit asociați.
Cele două familii cultivă o suprafață de 16 hectare, însămânțată cu soiuri vechi de legume, fructe și plante aromatice. ”Avem convingerea că este important să avem produse lipsite de biostimulatori, pesticide și îngrășăminte chimice, însă la fel de important este conținutul de vitamine, minerale și fitonutrienți”, se mai arată pe site-ul afacerii.
Venituri și pe timp de iarnă
”Coșul de legume” s-a adaptat rapid pieței și nu s-a mulțumit ca iarna să fie un sezon mort pentru business. Așa că au inclus în oferta loc produse locale: zacuscă, murături, gemuri, pâine făcută în casă cu dovleac, nucă sau alune. Mai mult, în sezonul rece, afacerea a început să dea bucureștenilor oportunitatea de a cumpăra pui de țară, crescuți la curte doar cu legume, lucernă și cereale. ”Chiar dacă este iarnă, când în mod natural niciun fel de legumă nu mai crește, încercăm să vă fim aproape și să vă oferim produse cât mai sănătoase: Pui crescut liber, brânză de bivoliță, murături asortate, zacuscă, gem de mere cu nucă, goji și merișor, peltea de gutui și multe altele”, și-au anunțat fermierii luna trecută toți clienții fideli, abonații ”Coșul cu legume”.
Tot în lunile reci, tinerii producători au participat și au organizat o serie de evenimente menite să promoveze principiile unei alimentații sănătoase.
Sursa: AgroIntel
FAQ – intrebari frecvente
Produse
Care e diferenta fata de produsele din piata?
In general, produsele din piata, de la tarani mai mult sau mai putin adevarati, sunt crescute pentru a fi vandute. Se pot folosi diverse tipuri de ingrasaminte de proasta calitate, solutii pentru coacere etc. Este foarte greu sa traiesti din agricultura, vanzand la piata, daca nu pui nimic. In plus, producatorii agricoli au nevoie doar de un certificat de producator, fara a trebui sa indeplineasca standarde de calitate, mod de productie etc.
De ce nu sunt spalate/curatate?
Scopul nostru este de a va oferi alimente de o calitate intrinseca cat mai buna, punand mai putin pret pe aspect si marketing. Am evitat astfel spalarea mecanica a produselor noastre, deoarece le poate deteriora, reducand termenul de valabilitate, continutul nutritiv si aroma. Ideal este ca spalarea legumelor si fructelor sa se realizeze cat mai aproape de momentul in care le consumati.
Mod de productie
Ce inseamna BIO in conversie?
Conversia este o perioada de timp, intre 1 si 5 ani, in care un producator agricol este luat in evidenta de un Certificator BIO şi monitorizat, până la obţinerea certificatului de producător BIO. Aceasta perioada impune o productie in conditii BIO: seminte BIO, nu chimizam solul, nu folosim insecticide, pesticide, ierbicide, si suntem inspectati de catre certificator cel puţin de 2 ori pe an pentru a lua mostre de sol, de apa si de produse, pentru a verifica originea semintelor si a rasadurilor.
Le stropiti?
Nu.
Producem fara sa folosim insecticide, pesticide, ierbicide sau ingrasaminte chimice.
Cultivam legumele ca pentru noi si familiile noastre.
Ce fel de seminte folositi?
Suntem foarte atenti cu semintele pe care le folosim si cu sursele de provenienta.
Semintele noastre sunt „heirloom”, care s-ar traduce ca autentice sau traditionale. Sunt soiuri polenizate liber, vechi de peste 60 sau chiar 100 ani. Practic legumele care se cultivau inainte ca productia agricola sa fie intens industrializata si orientata spre productivitate si profit. Noi contam pe gust, calitate si aport nutritional.
Ce este sezonalitatea?
Mai tineti minte vremurile cand singurele legume accesibile iarna erau muraturile? Nu tintim sa ne intoarcem acolo, insa legumele cresc in mod natural in anumite conditii, care in climele temperate sunt in general prezente primavara, vara si o parte din toamna. Organismul uman este obisnuit de mii de ani sa consume sezonier si sa se adapteze la schimbarile ciclice ale naturii.
De ce soiuri diferite pe parcursul anului?
Folosim mai multe soiuri din aceeasi familie pentru o serie de motive, printre care diversitatea, minimizarea riscurilor, tinand cont de ritmul si perioada de crestere si recoltare a fiecarui soi, preferintele lor legate de temperatura, umiditate etc.
Cand sunt recoltate?
Le recoltam in ziua dinaintea livrarii, pentru a va aduce mereu produse proaspete.
De aceea, va rugam sa faceti comanda cu cel putin 2 zile inainte de ziua la care doriti livrarea.
Comanda
Cum comand?
Primul pas este sa va creati un cont pe site, pentru a ne furniza datele dvs. pentru comanda si livrare. Apoi va selectati produsele din lista.
Alegeti daca doriti livrare la domiciliu - gratuit pentru comenzi peste 100 lei, sau in centre de livrare - gratuit. Lista centrelor de livrare o gasiti in bara de meniu, la Livrare.
Dupa incheierea comenzii, veti primi un email de confirmare la adresa furnizata.
Cand trebuie sa comand?
Facem livrare in zilele de marti si sambata, iar cu o zi inainte recoltam comenzile dvs.
Pentru marti, comandati pana duminica seara.
Pentru sambata, comandati pana joi seara.
Ce este „Cosul fermierului”?
„Cosul fermierului” este o selectie echilibrata a produselor pe care le avem intr-o saptamana, in functie de sezon si perioada optima de recoltare. Cautam sa oferim atat legume care constituie baza multor feluri de mancare gatita, cat si salate si plante aromatice.
Avem 3 tipuri de cosuri, le gasiti la Legume - Cosuri.
Vom actualiza continutul „Cosului fermierului” pe site in fiecare saptamana, astfel incat sa puteti verifica daca doriti acelasi tip de cos sau altul, sau daca adaugati si alte produse.
Pot alege eu continutul pentru „Cosul fermierului”?
Cosul are un continut prestabilit din mai multe motive. Putem obtine produsele dvs. cat mai repede, oferindu-va legume proaspete. Ne putem mentine preturile, astfel tot mai multe persoane isi pot permite legume organice. Putem minimiza deseurile si pierderile, ceea ce ne ajuta sa ne dezvoltam.
Puteti alege un anumit tip de Cos, la care sa adaugati apoi si alte produse.
Trebuie sa comand in fiecare saptamana?
Numai daca doriti.
Altfel, puteti alege un abonament „Cosul fermierului” de o dimensiune potrivita dvs., urmand sa primiti o selectie echilibrata de produse in fiecare saptamana. Multi clienti considera potrivit sa alterneze comandarea unui cos mai mare intr-o saptamana cu unul mai mic in urmatoarea. Oricand puteti adauga o comanda suplimentara la cosul nostru standard.
Daca vi se potriveste un anumit tip de cos si doriti sa il primiti in fiecare saptamana fara a relua comenzile, dati-ne un email la [email protected].
Livrare
Cat este taxa de livrare?
Livrarea este gratuita pentru toate comenzile realizate in cadrul centrelor de livrare sau a caror valoarea depaseste 100 lei.
Pentru comenzi individuale cu valoarea sub 100 RON, taxa de livrarea este de 10 lei.
Centrele de livrare
Daca alegeti sa ridicati comanda dintr-un centru de livrare, veti avea livrare gratuita, indiferent de suma.
In plus, ne ajutati sa livram mai rapid si mai usor, pentru ca produsele sa ajunga cat mai proaspete la dvs.
Lista centrelor de livrare o gasiti in meniu, la Livrare.
Plata
Cum se face plata?
Plata se face ramburs, la livrare sau online cu cardul.
Probleme
Ne bucuram sa ne spuneti cand ceva este in regula, astfel incat sa putem rezolva!
Ce sa fac in cazul in care „cosul” meu nu a sosit?
Se intampla foarte rar sa nu realizam o livrare, dar daca acest lucru s-a intamplat, va rugam sa ne trimiteti un email la [email protected] si veti primi livrarea gratuit din partea noastra.
Cred ca lipseste ceva din comanda mea ...
Ocazional putem face mici schimbari in continutul cosului dvs. din cauza situatiei produselor, anuntand acest lucru pe site si email. Va rugam sa verificati daca am substituit un produs cu altceva, iar daca lipseste ceva, va rugam sa ne trimiteti un email la [email protected] si vom adauga gratuit acel produs la urmatoarea livrare.
Ce ar trebui sa fac daca exista o problema cu unul dintre produse?
Noi muncim din greu pentru a va aduce produse proaspete, de cea mai buna calitate. In recoltarea si livrarea legumelor si fructelor proaspete crescute in conditii naturale, uneori pot aparea probleme. Noi incercam sa le observam din timp si sa nu vindem un produs sub standard sau fara termen de valabilitate suficient. Daca ati avut o problema, va rugam sa ne comunicati la [email protected] pentru a gasi impreuna o modalitate de a solutiona si a ne asigura ca nu se va mai intampla.
80% din alimentele bio produse la noi merg la export.
Desi produsele bio au cea mai mare crestere a vanzarilor de pe toata piata de alimente, preturile intretin un paradox des intalnit la noi: cele fabricate in tara sunt mai scumpe decat cele aduse din alte tari. In timp ce romanii trec in goana pe langa rafturi, strainii dau sute de milioane de euro pe marfurile autohtone si, in multe cazuri, vin chiar aici sa si le faca singuri.
Comerciantii de produse bio au vanzari mai mari cu 20% de la an la an. Si Denis Thomas ar vrea sa urce pe acest val. Francezul produce langa Buzau licori bio din struguri crescuti departe de chimicale.
"Facem vinuri bio fara insecticide si pesticide. Folosim tratamente doar pentru frunze care nu intra prin radacina, in vie", explica Denis Thomas.
Vinurile de aici pleaca la export, asa cum se intampla cu 80% din produse bio facute in Romania.
De altfel, vanzarile de lactate, soia, sucuri, carnati sau nuci romanesti sunt de aproape 5 ori mai mari decat importurile. Se bucura de toate aceste bunatati in special americanii si japonezii, pentru ca putini dintre noi isi permit sa se hraneasca doar eco. De exemplu, un borcan cu miere curata costa 33 de lei. Este de doua ori mai scumpa ca cea nemteasca.
Asta este si motivul pentru care doar 3% din terenul arabil din Romania a fost convertit in teren bio. Acelasi lucru se intampla si in zootehnie. Putin peste 10.000 de vite dau lapte ecologic.
Si totusi, de anul acesta statul este dispus sa achite 50% din costurile exportatorilor care vor sa isi promoveze alimentele. Peste 3.000 de producatori bio au cerut atestat in 2011, cifra lor ajungand acum la 7.460.
http://incont.stirileprotv.ro/agricultura/80-din-alimentele-bio-produse-la-noi-merg-la-export-romanii-sunt-prea-saraci-sa-manance-sanatos.html
Agricultura ecologica: stres, bani, asteptare... satisfactii! Cum sa produci legume eco!
“Mancarea eco e viitorul"... Un mesaj de la Bruxelles pe care par sa-l inteleaga tot mai multi fermieri romani, dar si statul roman. Guvernul a decis sa prelungeasca pana in octombrie termenul pentru depunerea cererilor pentru obtinerea de fonduri gratuite de la Uniunea Europeana. Cei 1,5 milioane € sunt pentru fermierii care renunta la hormoni, ingrasaminte chimice si cultiva produse bio.
Ce face diferenta intre o rosie obisnuita si una eco? Marimea, dar mai cu seama, cantitatea de chimicale.
Din 2007, rosia din dumbrava fermierului Dumbrava creste sub brazdele soarelui si respecta ciclul biologic. In aprilie 2011 se implinesc 3 ani de cand a fost cultivata in pamant fara reziduuri si tot atunci va primi certificatul eco de la inspectorii de la Bruxelles.
Ca sa lupte cu daunatorii si bolile, e stropita cu palinca de 60 de grade, macerat de urzica si coada calului, ceara de albine si propolis. La fel morcovii si ardeii. In lupta cu bolile, specialistii permit si folosirea cuprului, dar nu mai mult de 6 kilograme pe hectar intr-un an.
Pe langa gunoi, specialistii le dau voie fermierilor sa foloseasca deseuri din cultivarea ciupercilor, faina, rumegus sau praf de roca. Lucerna il ajuta sa sufoce buruienile, ingrasa pamantul si fixeaza azotul din atmosfera...
Chiar simplu nu e...Cand se asteapta mai putin, inspectorii europeni ii cer iar raportul: cu ce au stropit si in ce cantitate.
De cand a intrat in afacere a investit 10 mii de euro. Profitul e zero... Iar in camp, cartofii sunt sufocati de buruieni.
De la anul insa, legumele o sa fie 100 la suta eco si o sa coste cu 30 la suta mai mult.
30 august 2010 - Desi mai scumpe, produsele bio castiga teren pe criza!
Exista si soiuri de miere care sunt si bio, dar si foarte rare.
Produsele de panificatie sunt nu doar bio, ci si cu arome neasteptate. De exemplu, paine cu usturoi si paine cu alune si cu fistic. Toate sunt pe baza de faina ecologica integrala.
Chiar daca nu sunt la fel de frumoase ca cele obisnuite, legumele bio sunt mult mai gustoase. Se pot face si abonamente, iar de la anumita valoare in sus livrarea se face la domiciliu.
Iar dupa masa merge si un pahar cu vin bio.
Produsele cosmetice si de ingrijire personale respecta aceleasi reguli, inclusiv... sapunurile.
http://incont.stirileprotv.ro/companii/desi-mai-scumpe-produsele-bio-castiga-teren-pe-criza-video.html
18 iunie 2010 - UE ne da 3 milioane de euro, ca sa cultivam produse bio.
In 2009, nu mai putin de 976 de fermieri au renuntat la afacerile cu animale si produse bio. Prin urmare, sefii din Ministerul Agriculturii au decis sa le dea un imbold. Cei care vor sa transforme parloagele in terenuri ecologice vor primi intre 1.500 si 3.000 de euro pe an.
Pentru crescatorii de pasari, ovine sau bovine, primele sunt de pana la 3.500 de euro pe an, daca au peste 100 de suflete.
"Avem 3 milioane de euro prin care platim o prima de conversie de la agricultura conventionala la agricultura ecologica si celor care sunt in acest proces le platim o compensatie, pentru ca au niste pierderi in aceasta perioada si sumele vin sa compenseze transferul de la agricultura traditionala la cea eco", a declarat Mihail Dumitru, ministrul agriculturii.
Fermierii primesc bani timp de 3 ani cu o conditie: sa-si pastreze angajamentul cel putin 5 ani.
http://incont.stirileprotv.ro/agricultura/ue-ne-da-3-milioane-de-euro-ca-sa-cultivam-produse-bio.html
Ce mâncau românii acum 100 de ani?
Ce mănâncă azi, cam ştim, dar nu ne putem da seama cât de mare este schimbarea petrecută într-un veac decât comparând hrana de azi cu cea din jurul anului 1900. Dacă vom cerceta câteva lucrări ale unor cărturari care s-au ocupat de subiect - medici, etnologi ş.a. - şi cărţi de bucate din vremea aceea, ne vom minuna cu siguranţă de uriaşele prefaceri prin care a trecut societatea românească, văzute prin prisma unuia dintre aspectele cele mai grăitoare şi bogate în înţelesuri ale culturii umane: alimentaţia.
Într-o lucrare tipărită în 1895, intitulată „Igiena ţeranului român”, autorul, dr. Gheorghe Crăiniceanu, se apleca şi asupra acestui aspect - „Alimentaţiunea în diferite regiuni ale ţerii şi în diferite timpuri ale anului.”
Ţăranii alcătuiau, la vremea aceea, cea mai mare parte a populaţiei ţării, iar situaţia lor era departe de fi înfloritoare: un deceniu mai târziu, tocmai această viaţă grea avea să ducă la izbucnirea mişcărilor ţărăneşti de la începutul secolului XX, culminând cu răscoala de la 1907.
Cartea dr. Crăiniceanu documentează această tristă stare de lucruri, aducând mărturii asupra sărăciei, nivelului de trai scăzut şi impactului acestuia asupra sănătăţii populaţiei.
Să răsfoim, deci, această lucrare.
Unele lucruri nu ne surprind prea tare, de pildă observaţia că mămăliga era baza alimentaţiei, deşi s-ar putea să ne surprindă totuşi afirmaţia că “uneori fac şi de trei ori pe zi mămăligă.”
Se mânca mult mai multă mămăligă decât pâine, poate pentru că, aşa cum se explică în carte, mămăliga este mai uşor de făcut decât pâinea. Pâinea de grâu era o mâncare mai „aleasă”, rezervată mai curând sărbătorilor. Făina albă de grâu, atât de banală azi pentru noi, era pe atunci mult mai preţuită, căci din ea se făceau multe copturi rituale - cozonaci, colaci - cu semnficaţie spirituală.
Pe de altă parte, oamenii de la sate mâncau multe lucruri pe care azi tot mai puţini români le mai mănâncă: ştir, podbal, frunze de sfeclă, hrişcă, mei, bob, ulei de cânepă, jufă (julfă) - tot un produs obţinut din sămânţă de cânepă; semăna cu un fel de brânză şi era folosit ca umplutură de post la plăcinte şi turte ori amestecat cu "tocmagi" (tăiţei).
Poate cel mai frapant aspect este consumul mic de produse de origine animală, şi nu numai din motivul că respectau zilele de post. Adesea, spun diverşii informatori ai dr. Crăiniceanu, ţăranii vindeau produsele de origine animală, precum păsările de curte ori untul de vacă, pentru a avea cu ce să cumpere lucruri pe care nu le puteau produce singuri în gospodărie, iar pentru propria lor hrană se mulţumeau mai curând cu produse vegetale, adăugând la nelipsita mămăligă de porumb fel de fel de fierturi de frunze şi fructe, doar din când în când ouă, peşte sărat şi rareori carne.
Erau câteva lucruri care îl îngrijorau foarte mult pe medicul-autor. Unul dintre ele era faptul că unii dintre ţărani se hrăneau foarte prost, mâncând aproape zilnic mămăligă cu ceva legume, însă dădeau banii obţinuţi prin vinderea alimentelor mai bune pe lucruri prea puţin necesare, după părerea lui, ori chiar dăunătoare.
„Săracul, chiar de are o vacă, găină, speculează produsele lor”, scrie autorul despre alimentaţia în judeţul Bacău, bazându-se pe rapoarte apărute în Monitorul Oficial în anii 1983 şi 1894.
În judeţul Covurlui, „pe aceste parale cumpără articole de mercerie, boele (albele şi rumenele) [adică farduri, n.r.] dacă sunt fete mari la casă, va să zică vinde hrană şi cumpără otravă.” În judeţul Ilfov, „Femeile se îngrijesc de a produce pui de găină, gâsce, raţe, curci, dar le vând, ca să cumpere adesea sulimanuri.” În judeţul Roman, ”laptele, ouăle, brânza, dacă le posedă, le vând în târg pentru a-şi procura alte necesare, adesea însă în profitul cârciumarului”, iar în Vâlcea,” [femeia] mănâncă pâine cu ceapă, dar îşi face rochie ca la oraş şi muncesce pentru facerea ei o vară”.
În judeţul Argeş se mănâncă „ceapă, ştir sau poşircă cu mămăligă, iar fasolea, lintea, cartofii şi alte legume mai hrănitoare, foarte rar; productele de la păsări sau vaci mai mult le vând, rar le mănăncă; carnea, pastrama, peştele proaspăt sau sărat constituiesc nişte alimente excepţionale.” Şi chiar „sătenii avuţi tot aşa se hrănesc, pe motiv că aşa s-au hrănit şi părinţii lor.”
O altă mare problemă, care îngrijora autorităţile şi pe medici, printre care şi pe autorul lucrării, era obiceiul ţăranilor de a consuma porumb “stricat”; cules prea devreme şi depozitat în condiţii necorespunzătoare, fără a fi bine uscat şi aerisit, porumbul se altera, ceea ce se credea că ar contribui la apariţia pelagrei, o problemă serioasă de sănătate publică pe vremea aceea.
În judeţul Vâlcea, notează medicul, „porumbul se culege, de sigur prin obicei, la dată fixă, fără a ţine socoteală dacă e copt ori nu. Porumbul cules verde se pune în pătule de construcţiune viţioasă (sunt prea largi, ceeace împedecă circulaţiunea aerului) şi mucezesce. Mămăliga făcută din asemenea porumb e amară la gust şi are un miros displăcut.”
Medicii şi agronomii făceau recomandări insistente de a se interzice comercializarea porumbului alterat, de a se încuraja cultivarea de către ţărani a unor soiuri de porumb cu coacere mai timpurie, de a-i învăţa pe aceştia cum să recolteze şi să păstreze corect porumbul şi de a-i lămuri în privinţa pericolelor consumului de porumb stricat şi ale consumului excesiv de porumb, în general. Se considera că acest consum mare de porumb ar fi cauza principală a pelagrei.
Azi se ştie că pelagra este o boală policarenţială, ce poate fi determinată de multiple deficienţe în anumiţi nutrienţi, la care se adaugă şi un efect toxic direct al unor aşa-numiţi antinutrienţi (toxine) care există în porumb. Populaţiile amerindiene, care consumau porumb de mii de ani, îl fierbeau în apă cu var, în mediu alcalin; metoda (numită nixtamalizare) făcea ca anumite vitamine din porumb să fie mai uşor asimilabile şi reducea riscul de pelagră. Dar, când porumbul a ajuns în Europa, nu a fost „importată” şi această metodă de preparare, deoarece nu i se înţelesese rostul. Ca urmare, în Romînia - ca şi în restul Europei - nu se practica nixtamalizarea, care ar fi redus cu siguranţă numărul cazurilor de pelagră. Consumat în în cadrul unei alimentaţii echilibrate, care include o gamă variată de alimente vegetale şi animale, porumbul (chiar dacă nu e nixtamalizat) nu dăunează sănătăţii, dar cum baza alimentaţiei ţăranilor români în jurul anului 1900 era porumbul, nu e de mirare că pelagra făcea ravagii. Simptomele ei erau dramatice şi impresionante: eczeme, insomnie, slăbiciune, manifestări psihotice, agresivitate, halucinaţii. Era o boală teribilă şi care lovea un număr imens de oameni ai satelor, vcitime ale malnutriţiei generate de sărăcie şi ignoranţă.
Porumbul, introdus la noi în secolul al XVII-lea, a devenit rapid o resursă alimentară de bază.
După părerea dr. Crăiniceanu, e cât se poate de regretabilă această predominanţă a porumbului în alimentaţia ţăranului român la sfârşitul secolului XIX. Acest fapt făcea ca alimentaţia ţăranului să fie deficientă în substanţe nutritive esenţiale, iar sănătatea lui avea mult de suferi din această cauză. Nu numai că porumbul este “sărac în materii azotate” (e vorba despre proteine, cum se numesc azi), dar „mămăliga este un aliment greu de mistuit, care încurcă căile digestive mai mult decât le hrănesce.”
Şi alţi medici considerau că era vorba despre un mod de hrănire care dăuna considerabil sănătăţii şi unii îşi exprimau indignarea faţă de “conservatorismul” care îi făcea pe ţărani să refuze să mănânce mai sănătos, chiar şi atunci când şi-ar fi putut permite. Dr. Crăiniceanu citează Monitorul Oficial din 20 iulie 1894: În alimentaţiunea rea nu pare a juca primul rol sărăcia materială, căci se observă ţărani cu dare de mână, gospodari buni, nutrindu-se tot aşa de frugal ca şi cei mai săraci. De-i întrebi de ce nu se nutresc mai bine, răspund că aşa s-au nutrit şi părinţii şi strămoşii lor.” (Se pare că frugalitatea - devenită un mod de viaţă recomandat în vremurile contemporane, mai ales de când cu criza economică - nu era socotită pe atunci o virtute, cel puţin în ceea ce priveşte alimentaţia.)
Dar nu întotdeauna cauza o constituia conservatorismul alimentar. În judeţul Neamţ, „Nutrimentul e prost, nu din causă că ţeranul ar fi atât de nepriceput, încât să nu scie şi el ce va să zică a mânca o bucăţică bună, ci din causă că nu o are.”
Problema malnutriţiei începea încă din copilărie:
În judeţul Brăila, ”după înţărcare, copiii se hrănesc în mod neraţional cu covrigi, fasole, murături etc., de aci gastro-enterite.”; în judeţul Botoşani: “Copiii sunt lipsiţi în timpul iernei de lapte, căci vitele n-au nici coşare, nici nutreţ suficient.”, iar în judeţul Mehedinţi, ”Alimentaţiunea copiilor se face din rea deprindere, încă din primul an al vieţei, cu substanţe indigeste.”
Iar la maturitate, ţăranii continuau să mănânce puţin şi prost:
„Mâncare proastă, nesuculentă şi puţină în comparaţie cu munca excesivă a ţeranului nostru” caracterizează starea de lucruri din judeţul Gorj, în vreme ce prea rar se vorbeşte de bine despre regimul alimentar al sătenilor, de pildă în judeţul Ialomiţa, unde, se spune, „Ţeranii se hrănesc substanţial cu pesce, brânzeturi şi carne.”
O observaţie interesantă o prilejuieşte analiza modului de alimentaţie în judeţul Olt, unde, după ce constată că aici „Hrana e săracă, mai mult vegetală” şi insistă ca locuitorii “să fie luminaţi prin şcoale asupra îmbunătăţirii hranei”, dr. Crăiniceanu afirmă că locuitorii „sunt vegetariani, pentru că prepararea bucatelor e ast-fel mai uşoară.” Interesant - nu? - prin comparaţie cu mentalitatea de azi, cel puţin la oraşe, unde lumea consideră că e mai greu să găteşti de post şi că tot cu nişte carne rezolvi problema mesei mai repede.
Pentru dr. Crăiniceanu, chestiunea posturilor impuse de biserică era o preocupare importantă; în opinia sa, numeroasele zile de post (peste jumătate din zilele anului) şi mai ales lunga perioadă de post din primăvară (Postul Mare) contribuiau mult la starea de malnutriţie a ţăranilor. ” S-a remarcat de către mulţi medici români că, ţeranul postind, se hrănesce rău tocmai pe timpul când are cea mai grea muncă a câmpului, pe postul Pascelui; şi iarna, cînd nu lucrează mai nimica, mănâncă mai bine. Mai toţi au cerut modificarea felului de postire. O cer şi eu, cu toate că sciu greutăţile ce sunt de preîntâmpinat... [...] Azi, ca să ne ţinem de lumea civilisată, se cer forţe multe, se cere o producţiune înzecită faţă de secolii trecuţi, şi prin urmare ţeranul trebuie pus pe cale de a-şi putea reculege aceste forţe.”
Cât de multe s-au făcut în acest sens, cam ştim din istorie; anii care au urmat publicării lucrării au adus prea puţine îmbunătăţiri acestei stări de fapt.
La începutul veacului XX
Să sărim peste două decenii, ajungând la mărturia unei alte cărţi-document: "Din bucătăria ţăranului român." Autorul, învăţătorul de ţară Mihai Lupescu, pe care pasiunea pentru etnografie l-a făcut să devină unul dintre cei mai valoroşi cercetători în acest domeniu, a prezentat aeceastă lucrare, în 1916, Academiei Române, spre a fi publicată. Muncise la ea peste 20 de ani, publicând iniţial, încă din 1898, fragmente în revista Şezătoarea, iar în cele din urmăă apucându-se să alcătuiască un volum. Din motive pe care azi nu le mai ştim, lucrarea nu a fost tipărită la vremea respectuvă, ci a rămas în manuscris în biblioteca Academiei Române, fiind editată pentru prima oară abia în anul 2000. Este o carte extraordinară, pentru cercetători ca şi pentru simplul curios; adevărată fereastră prin care putem privi de-a dreptul în bucătăria ţărănească de la începutul veacului XX, cu vatra şi plita ei, cu oalele şi blidele şi cu mâncărurile ce se găteau acolo.
E încă multă sărăcie în această bucătărie; în carte sunt descrise destule mâncăruri făcute din resturile cele mai amărâte ori din alimente ieftine, sărăcăcioase, nişte bucate calice care te fac să te gândeşti cu milă nespusă la bieţii oameni care mâncau aşa zile în şir, ani la rând.
“Geandra e mâncarea săracilor. Ea se obişnuieşte mai mult în regiunea muntoasă şi în Moldova de Sus, şi se face aşa: se ie hrincă (o bucată de mămăligă rece), se taie felii, se prăjeşte pe-amândouă părţile pe jaratec, fiind preserate cu sare, şi apoi se dumică (se mărunţeleşte) într-o strachină. Peste ea se toarnă apă rece şi sare, se mestecă bine şi-apoi se mânâncă.” Cum s-ar zice, un fel de friptură de mămăligă cu sos de apă sărată...
“Poşirca e terciul făcut din poamele fierte, din care s-a scos ţuica, ce se mânâncă în unele părţi cu mămăligă.”
“Şuşoiu se pregăteşte aşa: în apă fierbinte se bagă pâne mărunt tăiată, sare şi brânză; oamenii săraci o fac şi fără brânză.”
“Titirim cu apă rece se face din fărâmăturile de mămăligă rece şi apă din botă; se mestecă de se face treci, pe care-l mânâncă omul lihnit de foame.”
Mai sunt şi alte asemenea descrieri şi reţete, care arată că mulţi locuitori ai satelor trăiau încă la limita subzistenţei.
Şi totuşi, în imaginea de ansamblu începe să se întrezărească un pic de progres; simplu fapt că se vorbeşte şi despre mâncăruri bune, îmbelşugate (chiar dacă ele nu erau pentru fiecare zi), că se pomenesc alimente noi, că se vorbeşte despre oameni gospodari şi cu dare de mână ca şi cum s-ar fi găsit din aceştia în fiecare sat, arată că nivelul de trai creştea încet-încet.
Deosebirile dintre sat şi oraş se ştergeau treptat, un proces care continuă şi azi. În bucatele ţărăneşti începeau să se amestece produse exotice; ţăranii le cunoşteau, le foloseau (în măsura în care îşi puteau permite), doar că, neputându-le cultiva ei înşişi, le cumpărau - ca şi orăşenii - “din târg” sau “de la dughene”, cum spune Mihai Lupescu.
“Frunza de dafin se pune în unele mâncări; se cumpără din târg.”
“Ienibaharul se cumpără din târg şi se pune în cârnaţi.”
Şi tot aşa piperul, scorţişoara, măslinele, lămâile şi portocalele; e surprinzătoare informaţia că ţăranii cumpărau, pentru copii, portocale, la vremea când aceste fructe erau - e drept, în ţările mai nordice ale Europei - delicatese destul de rar gustate, la sărbătorile de iarnă. (Pesemne nici la noi, la sate, nu şi le permitea oricine, ci doar sătenii cu dare de mână şi mai umblaţi pe la oraş.)
Cei mulţi şi lipsiţi se mulţumeau cu bucate simple, în mare măsură legume ieftine şi cereale, căci lactatele şi mai ales carnea nu erau la îndemâna oricui şi oricând. Brânza cu smântână era o mâncare prea scumpă pentru a fi mâncată în zile obişnuite, aşa rezultă din afirmaţia: “Ea se mânâncă în dumineci şi serbători...”, iar carnea de pasăre, friptă, apare aproape ca o mâncare de lux, gustată doar la ocazii speciale.
“Găina umplută e cea mai aleasă mâncare ţărănească; ea se face la cumătrii, mese mari şi pentru aşteptarea drăguţilor.”
Una dintre cele mai ciudate descoperiri este menţionarea in carte, ca mâncăruri banale, a unor alimente care azi pur şi simplu nu se mai mănâncă în popor; de ce, nu ştie nimeni, dar chiar nu se mai mănâncă în mod obişnuit. Ca exemplu, melcii şi scoicile:
“Cobelcii, colbecii, melcii se mânâncă fierţi ori fripţi. (...) Ei ies primăvara după o ploiţă; se culeg şi se fierb. Carnea lor fiartă se mânâncă cu mujdei, lepădîndu-se ăpartea verde. Unii săteni, după ce-i fierb, îi pun pe ţiglă şi-i frig, mâncându-i cu mujdei. În jud. Teleorman, cobelcii se toacă, se pun cu orez, se ung cu untdelemn şi se dau în masă.”
Într-un singur paragraf, trei reţete cu melci! Şi nu reiese deloc că ar fi altceva decât o mâncare obişnuită.
Scoicile, la fel:
“Scoicele se găsesc în apele mâloase de la şes şi în nisipurile râurilor, asemenea, prin iazuri şi bălţi mari. Ele se prind cu mâna, cu volocul ş.a. Scoicile se fierb şi carnea lor se mânâncă cu mujdei, ori friptă pe cărbuni ori în ţiglă, cu sare ori salamură. În Teleorman se zice saramurică de scoici.”
Cum de-au ajuns bucate ţărăneşti - pe atunci soluţii ieftine de sporire a aportului de proteine - să se transforme în mâncăruri pretenţioase, exotice şi de lux? E o enigmă culturală.
De-a lungul a sute de pagini, într-o limbă cu uşor parfum arhaic, plină de cuvinte rare, azi ieşite din uz - căci şi mâncărurile, obiectele ori obiceiruile pe care le denumeau au ieşit din viaţa noastră - cartea lui Mihai Lupescu e o adevărată comoară - unul dintre cele mai preţioase documente de istorie a vieţii domestice din câte avem.
Dar, dacă aşa mâncau ţăranii, cum mâncau orăşenii, în această ţară încă prea puţin urbanizată, cum erau Principatele Unite, despre care se vorbeşte predominant în ambele cărţi pe care le-am menţionat (deşi în amândouă se găsesc şi informaţii despre românii din Ardeal, pe atunci încă parte din Imperiul Austro-Ungar)?
Destui dintre locuitorii oraşelor nu mâncau cu mult mai bine decât ţăranii; spre deosebire de aceştia, cumpărau o mare parte din alimente, iar dacă aveau o stare materială modestă, se mulţumeau cu puţină carne, cu peşte - pe vremea aceea mai ieftin decât azi -, pe care le adăugau alimentaţiei în care predominau, de asemenea, alimentele de origine vegetală, mai ales pentru cei care ţineau posturile după tipic.
Treptat, însă, mai cu seamă în păturile mai înstărite ale populaţiei urbane, începeau să îşi facă apariţia un nou tip de gospodină şi un nou tip de bucătărie. În şcolile de fete se predau cursuri de gospodărie, existând cadre didactice cu studii de profil şi şi diplome corespunzătoare. Printre ele, doamne cu diplome luate la şcoli din străinătate încep să publice cărţi de bucate şi de menaj a căror influenţă începe să modifice treptat felul de a găti al româncelor din Regat, făcându-se simţită înrâurirea unor modele occidentale.
Un singur exemplu: În 1902, Ecaterina Dr. S. Comşa, absolventă a Institutului Damen-Stift din Viena, publica „BUNA MENAJERĂ” sau „CARTE DE BUCATE”, cu subtitlul: Cea mai practică şi mai bogată din toate cărţile de bucate scrise până azi în limba română.
Are peste 1000 de reţete - numărul lor a tot sporit, pe măsură ce cartea era reeditată (au fost cel puţin 9 ediţii, semn că lucrarea era preţuită şi cerută). Găsim în ea un amestec interesant de bucătărie românească tradiţională (cu sarmale de post, ciorbă de potroace, cozonaci moldoveneşti, ardei umpluţi, uneori un pic mai răsfăţată, alăturând celor mai ieftine frunze de primăvară şi oarece cărniţă, precum în mâncarea de măcriş sau ştevie cu carne) cu noutăţi apusene, precum “torta de Berlin” ori “ştrudelul de Tyrol”, risotto, unt de vanilie; uneori explicit străine, precum “tocătură de carne de viţel pregătită franţuzeşte” ori “sos spaniol”.
Era un demers care, privit dintr-o perspectivă de ansamblu, se înscria într-un proces intens şi amplu: europenizarea României, despre care deja se vorbea mult încă din a doua jumătate a veacului al XIX-lea. În primele decenii ale secolului XX, globalizarea era încă departe (de noi), dar desprinderea de Orient şi înaintarea culturală spre Occident erau fenomene reale şi foarte active, iar alături de modă, arhitectură şi arte plastice, cultura culinară românească reflecta viu aceste transformări.
Ce a mai rămas din felul de a mânca al românilor de acum 100 de ani? Cu bune şi cu rele, prefacerile în acest domeniu oglindesc mersul lumii în această sută de ani. Ne-am schimbat mult, în multe privinţe, iar regretele nu-şi au întotdeauna rostul: nu tot ceea ce obişnuiau strămoşii noştri acum un veac, în materie de alimentaţie, era neapărat bun şi sănătos. Noi ştim azi mai multe decât ştiau ei despre hrană, iar cunoaşterea ar trebui să ne ajute să discernem şi să păstrăm (doar) ceea ce merită păstrat.
Sursa : Ce mâncau românii acum 100 de ani?