Aflăm că oamenilor li s-au oferit 400 de posturi cu posibilă calificare la locul de muncă, la o fabrică din Sânnicolau Mare/ Timiş (adică la 315 km distanţă faţă de Șişeşti) şi că- scandalos!– ei nu au fost interesaţi.
Reportajele îi prezintă ca pe nişte cerşetori care nu apreciază generozitatea ofertei. Un ţăran este ironizat că vine la bustul gol la târgul de joburi, că nu ştie diferenţa între CD şi C.V. şi că scrie “n-am” fără cratimă. Înţelegem din tonul reporterului că, dacă nu vine la târgul de joburi, el e un puturos neinteresat de muncă, iar dacă vine- e un prost care nu ştie să se îmbrace, nu cunoaşte termeni din limbajul corporaţiilor şi nu ştie gramatică.
Haideţi să facem acum un mic exerciţiu de imaginaţie: să ne punem în pielea unui ţăran din Șişeşti, care ar fi interesat de un loc de muncă la fabrica situată la 315 km distanţă.
Zicem că el are acum o mică gospodărie şi familia obişnuită: doi-trei copii, soţie, părinţi bătrâni. Deşi în gospodăria ţărănească e nevoie de fiecare om în putere, săteanul nostru decide, totuşi, să plece la 315 km, pentru salariul de 1000 de lei pe perioada de probă.
În cele trei luni de probă/training, vizitarea familiei e o problemă: săteanul devenit muncitor ar trebui să facă 10 ore pe drum (da, aţi citit bine. 315 km în 10 ore), schimbând mai multe mijloace de transport, iar duminică nu toate circulă. Apoi, banii îi strânge ca să-i trimită acasă, nu ar vrea să-i cheltuiască pe drumuri. Ei, asta e, trei luni trec repede. Oricum, dacă e respins la angajarea definitivă, se întoarce acasă la fel de sărac cum a plecat.
Dar hai să zicem că, după cele trei luni de training, îl angajează definitiv. Poate va câştiga chiar şi 1500 de lei, cum i s-a promis. Ce va face el de acum încolo? Îşi mută familia la Sânnicolau Mare, lasă gospodăria din Șişeşti în paragină? Găseşte o locuinţă cu chirie în Sânnicolau Mare, destul de mare pentru toată familia? Îşi va abandona părinţii în Șişeşti, urmând să le poarte apoi de grijă de la distanţă? Îşi va permite să suporte din salariu costurile relocării? Îşi va permite să întreţină familia relocată, plătind chirie şi nemaiavând mâncare din gospodăria proprie? Mai pe scurt: îi merită efortul de relocare a întregii familii, pentru un job plătit cu 1000-1500 lei pe lună?
Dar poate nu-şi mută familia, se mută doar el, cu riscul de a-i vedea pe ai lui doar în concedii şi de sărbători. Din salariu le va trimite bani (cât le va putea trimite?) din care ei vor plăti oameni care să facă treburile gospodăreşti pe care înainte le făcea el. El va chivernisi salariul, ei vor cheltui tot ce primesc în gospodărie, deci vor fi toţi la fel de săraci ca înainte şi, în plus, separaţi. Și atunci, dacă tot e să stea separaţi, de ce să rămână el aici pe un salariu de 250-300 de euro, în loc să emigreze pentru 1000 de euro?
Oricum am lua-o, oferta de la târgul de joburi din Șişeşti este absurdă, genul de ofertă făcută pentru a fi refuzată. Uitaţi-vă la oamenii intervievaţi de reporteri: este evident că sunt genul de oameni care nu pot face faţă la joburi solicitante şi pe care, oricum, nu i-ar angaja nimeni. Aşadar, organizatorul târgului nici măcar nu s-a întrebat, înainte de a invita participanţii, cu ce profil al şomerilor are de-a face. Dar cea mai clară dovadă a faptului că acest târg a fost organizat doar ca să se bifeze o acţiune “din bani europeni” o reprezintă “darurile” făcute şomerilor din Șişeşti: nişte pliante, tricouri, şepci şi STICK-URI DE MEMORIE. Stick-uri de memorie!!! Te duci la nişte nenorociţi care abia ştiu să scrie şi le oferi stick-uri de memorie! Înţelegeţi acum cât de mare e distanţa între birocraţii organizatori şi amărâţii comunei Șişeşti? Oferte de muncă în industrie, la 315 km distanţă de gospodăriile lor şi cadouri constând în stick-uri de memorie!
Ei, nu-i aşa că situaţia nu mai pare chiar ca la televizor? Acum, luaţi toate cazurile asemănătoare care apar în presă şi încercaţi să vă puneţi în pielea acelor oameni. Vă garantez că nu vi se va mai părea la fel de revoltător refuzul lor de a se angaja.
Și, până la urmă, de ce atâta insistenţă să-i smulgem pe oamenii ăştia din sate şi să-i trimitem la muncă în industrie?
După deceniile comuniste în care satele s-au depopulat prin acelaşi fenomen de migrare a populaţiei către zonele industriale, reluăm acum aberaţia de a împinge sătenii cu forţa spre oraşe?
De ce nu căutăm soluţii deştepte de a-i ajuta să rămână în satele lor şi să trăiască decent?
De exemplu, joburi în agricultură şi mica industrie locală. Ei bine, comuna Șişeşti are şi asemenea industrie locală, iar primarul se plânge că nu are oameni nici pentru ea. Despre asta, într-un text viitor.
SURSA: biziday
Satul românesc se îneacă în capitalism (II)
Comuna cu șomaj zero, în 2010- anul în care județul Mehedinți înregistra cel mai mare număr de șomeri din țară! Cum a ajuns ea comuna în care se oferă locuri de muncă și lumea nu vrea? Povestea în sine e foarte interesantă! - Primarul- același de azi- reușise să înființeze câteva mici ateliere de industrie locală: făbricuța de ceramică, un atelier de tâmplărie, o brutărie. Dar toate ca investiții ale primăriei.
Experimetul acestui primar este interesant și, din punctul meu de vedere demn de tot respectul: pe lângă asfaltări și alte treburi gospodărești, omul s-a ocupat să înființeze mica industrie, un serviciu de pompieri local, un after-school, un târg de desfacere a produselor din olărit, un festival de tradiții locale, un sistem inteligent de colectare selectivă și de reciclare a deșeurilor.
Un deliciu pentru jurnalele de știri.
Primarul- același de azi- reușise să înființeze câteva mici ateliere de industrie locală: făbricuța de ceramică, un atelier de tâmplărie, o brutărie. Dar toate ca investiții ale primăriei. Experimetul acestui primar este interesant și, din punctul meu de vedere demn de tot respectul: pe lângă asfaltări și alte treburi gospodărești, omul s-a ocupat să înființeze mica industrie, un serviciu de pompieri local, un after-school, un târg de desfacere a produselor din olărit, un festival de tradiții locale, un sistem inteligent de colectare selectivă și de reciclare a deșeurilor. Un deliciu pentru jurnalele de știri.
Chiar or fi niște leneși acești locuitori ai unei comune care acum patru ani avea șomaj zero? Hai să vedem ce s-a întâmplat cu mica industrie locală înființată de vrednicul primar de Șișești! Ideea primarului a fost că mica industrie ar putea fi șansa forței de muncă din mediul rural – sătenii obțin venituri executând munci care nu necesită înaltă calificare și nu se depărtează de gospodăriile lor.
Cu atât mai mult, fabrica de ceramică de la Șișești- cea pentru care primarul se plângea că nu găsește angajați- este importantă pentru comună: prelucrarea lutului este o străveche tradiție locală, meșterii olari din Șișești câștigă premii la festivalurile de profil, iar fabrica a fost înființată în 2001 tocmai pentru a continua această tradiție. Și atunci, de ce fabrica mai are doar doi angajați, deși capacitatea sa maximă este de 20 de locuri de muncă?
Să încercăm să aflăm, urmărind puțin în presă istoria făbricuței de ceramică de la Șișești.
În 2011, comuna avea încă miraculosul șomaj zero, fabrica de ceramică mergea din plin, iar primarul negocia cu un hypermarket să preia spre vânzare produsele olarilor din Șișești.
În 2013, făbricuța încă avea 15 salariați, iar în 2014 mai avea doar doi. Totodată, decăzuseră și celelalte mici afaceri ale primăriei.
Ce s-a întâmplat între 2013 și 2014? S-au lenevit brusc localnicii Comunei cu Șomaj Zero? Explică tot primarul, într-un interviu pentru un post local de televiziune:
n 2011, prin plafonarea cheltuielilor cu salarizarea în primării, toți salariații micii industrii locale ar fi trebuit disponibilizați și, ca să se evite asta, toate întreprinderile primăriei au fost transformate în societăți comerciale.
Care va să zică, intrat pe piața liberă, atelierul de ceramică nu a rezistat concurenței familiilor de ceramiști independenți din comună și, încet-încet, și-a redus drastic activitatea. Întreprinderile primăriei ofereau, deci, o formă mascată de protecție socială, care nu a mai fost posibilă după transformarea în societăți comerciale, astfel încât ele au început să disponibilizeze salariații.
Deci, nu lenea sătenilor a făcut ca atelierul de ceramică și celelalte mici afaceri ale primăriei să-și reducă activitatea. În realitate, a fost vorba despre incapacitatea acestor afaceri de a supraviețui pe o piață concurențială. De ce nu se întorc acum foștii salariați? În felul lor greoi, de oameni simpli, cei câțiva intervievați reușesc să transmită explicația: sunt nemulțumiți de salarii.
E dreptul lor. De ce ar fi ei obligați să accepte un job pe un salariu care nu le asigură minimul necesar unui trai decent? Da, preferă să primească ajutor social (120 de lei- chiar aveți impresia că cineva poate trăi din suma asta?) și în tot acest timp să lucreze cu ziua pe la consăteni (într-o zi de săpat sau de coasă, un om poate câștiga 100 de lei), sau pe la firmele din comună (comuna asta de “leneși” are nu mai puțin de 60 de persoane juridice înregistrate pe teritoriul ei). Oricare dintre voi, dacă ați trăi ca ei, v-ați duce la primărie să declarați: “dom’ primar, eu lucrez la negru în Motru pe 1200 de lei, vă rog să-mi tăiați ajutorul social“?
Deși îi înțeleg primarului de Șișești/ Mehedinți frustrarea legată de investițiile în care a pus atâta suflet, nu cred că îl ajută cu ceva aruncarea etichetei de “leneși” asupra consătenilor săi. Sper doar că va reuși să depășească această criză și să refacă “miracolul” Comunei cu Șomaj Zero, pentru a dezlipi eticheta de Comuna Leneșilor.
PS MOISE: Cazul expus de Ina este foarte interesant și concluziile îi aparțin. Eu nu sunt de acord cu ele. NU 100%. Ina a făcut deja și episodul trei din această serie, dar, nu o pot lăsa să treacă mai departe înainte de a formula eu o replică interpretărilor pe care ea le-a dat acestui interesant caz numit Comuna Șișești, din județul Mehedinți. Asadar, va urma! :) Mai pe seară.
SURSA BIZIDAY
Satul românesc se îneacă în capitalism (III)
Tractoarele astea noi îs ca nişte calculatoare, numa’ ecrane şi butoane, îs gingaşe, nu e bine să intre praful pe-acolo…Un an mi-a trebuit să-i învăţ să ţină geamurile-nchise: cum se depărtau de mine, cum deschideau geamurile. Aşa erau ei obişnuiţi de pe vremuri! Apoi, veterinarii. Am căutat veterinari de mi-au sărit ochii, am dat şi la Forţele de Muncă, am dat şi la ziar. Degeaba. Până-ntr-o zi, când a găsit fiu-meu pe internet un veterinar tocmai în Ialomiţa, el e de loc de-aici şi vrea să se tragă spre casă, că se apropie de pensie. Aşa că m-am înţeles cu el, îşi face lichidarea acolo şi eu îi pun o casă la punct, îl aştept cu cheile în faţa casei. Îi dau casă, maşină şi ferma-n grijă, numai să vină. Dar măcelarii! Să vedeţi cum e cu măcelarii. Eu am în abator şaişpe măcelari, angajaţi de-aici din sat. Opt dintre ei mi-s juraţi la popă. Erau beţivii satului, nu-i angaja nimeni; eu m-am hotărât să-i scap de băutură şi să-i pun la muncă. I-am dus la popă să se jure, a costat un milion jurământul. Eu am plătit tot. Trei luni după aia i-am învăţat meserie, a fost greu, că le tremurau mâinile, tot se tăiau cu cuţitoaiele. Mă ştiau ăi de la Urgenţă că-s ăla de tot vine cu oamenii tăiaţi. După aia, într-o zi, i-am găsit beţi toţi. Am mers la popă şi l-am iscodit, ştiţi ce mi-a zis? Că oamenii mei au venit la el şi i-au dat câte un milion jumate ca să se dejure. Și i-a dejurat. În dimineaţa următoare i-am adunat pe toţi cât încă nu se luminase şi m-am dus cu ei în poarta popii. Am luat popa şi i-am băgat pe toţi în biserică: nu pleacă nici unul până nu sunteţi toţi juraţi înapoi! Și acum au toţi câte două jurăminte pe ei: un jurământ că n-or mai bea şi un jurământ că nu s-or mai dejura decât în prezenţa mea. Și am plătit două milioane jumate de fiecare jurământ, la opt oameni. Ce să fac? Dacă-i las, se apucă iar de băut şi-şi nenorocesc familiile, iar eu trebuie să-mi caut alţi măcelari. Și de unde iau eu acum alţi măcelari, dacă nu mai e suflare omenească de angajat în tot satul ăsta?“ - See more Biziday.