Răspândirea şi poziţionarea salcâmului în România
Până să ajungă pe teritoriul României salcâmul ocupa păduri nesfârşite pe lanţul Munţilor Alleghany ce se întind paralel cu Oceanul Atlantic, la vest de New-York în America de Nord, unde creşte spontan alături de alte specii spontane ca, apoi, să fie adus în Europa, pentru prima oară, de către francezul Y.Robin, în memoria căruia Linné a botezat această specie cu numele de Robinia. Astfel că în anul 1601 a fost plantat în „Grădina plantelor“ din Paris. Mai târziu, respectiv începând cu anul 1740, salcâmul începe să fie utilizat ca arbore de pădure în Germania şi apoi în restul Europei, succesele cele mai mari obţinându-se în sud-estul Europei. Aici trebuie precizat că, în cazul plantării şi încercării de aclimatizare a salcâmului în vestul Europei, necunoscându-se bine exigenţele acestuia faţă de climă şi sol, a fost plantat în locuri neprielnice, ceea ce a făcut să apară unele insuccese şi din această cauză plantările cu salcâm au început să fie respinse, la 200 de ani de la introducerea lor în Germania şi Franţa.
Totuşi, în timp ce vestul Europei îl abandona, salcâmul a început să fie utilizat masiv pentru împăduriri în sud-estul Europei. Spre exemplu, în Ungaria, la sfârşitul secolului XVIII-lea, în Pusta Maghiară încep împăduriri masive cu salcâm pentru fixarea zonelor cu nisipuri mişcătoare (zburătoare), astfel că în primul sfert al secolului al XIX-lea maghiarii aveau deja o suprafaţă apreciabilă de păduri de salcâm.
După Europa salcâmul a fost preluat şi încercat în cea mai mare parte a ţărilor din lume. Astfel, în Cipru se utilizează pentru stabilizarea nisipurilor mişcătoare (zburătoare), în Israel salcâmul este plantat până la altitudinea de 1.500 m pe coline golaşe şi calcaroase, în nordul Indiei şi Birmaniei se plantează pentru fixarea pantelor nestabile ale dealurilor şi pentru utilizare ca combustibil, în Japonia salcâmul este folosit pentru împădurirea terenurilor goale şi fixarea nisipurilor coastelor maritime şi în Africa de Sud este utilizat în zonele cu ploi de vară torenţiale, pentru corectarea torenţilor.
În România salcâmul a fost adus, pentru prima dată, în anul 1750 de profesorul Dracea ca arbore de ornament, iar un secol mai târziu, în 1852, datorită calităţilor mari mai ales în ceea ce priveşte creşterea şi lăstărirea rapidă, s-a răspândit rapid, în special în sudul Olteniei pentru fixarea nisipurilor mişcătoare, dar şi în Bărăgan, pentru împădurirea solurilor compacte. Primele păduri de salcâm din România s-au plantat în 1852 la Băileşti, urmate, în 1867, de plantările pe nisipurile de la Deveselu, în 1883 la Ciuperceni, Piscu Tunari, Maglavit etc., totalizând o suprafaţă totală de 38.000 ha. În continuare plantarea salcâmului se extinde în toate zonele cu nisipuri mişcătoare (zburătoare): Apele Vii, Desa, Celaru şi altele. În afară de Oltenia, salcâmul se întinde şi în zonele nisipoase din Valea lui Mihai (judeţul Bihor), Carei (judeţul Satu Mare), Hanul Conachi (judeţul Galaţi) etc.
Salcâmul a fost plantat foarte mult şi în afara pădurii, în spaţiul rural mai ales, prin curţi şi de-a lungul străzilor, chiar şi în aliniamente extravilane.
Rusticitatea de care dă dovadă salcâmul a făcut ca acesta să fie cultivat uneori şi în condiţii improprii, pentru că, totuşi, acesta are anumite limite de suportanţă ecologică, de acum bine conturate şi cunoscute, desprinse din numeroase experimentări efectuate în cei aproximativ 160 de ani de cultură la noi, astfel că la noi în ţară salcâmul s-a naturalizat, devenind subspontan, de la câmpie până în zona montană inferioară. Salcâmul se cultivă ca esenţă forestieră şi ca plantă ornamentală, el este un arbore rezistent la secetă, dar iubitor de lumină şi cere un climat dulce, adăpostit de vânturi reci şi îngheţuri, creşte bine pe soluri afânate, calde şi profunde, iar solurile grele, argiloase, compacte sau reci nu îi sunt favorabile.
Actualmente, la noi în ţară plantaţiile de salcâm încep de la Dunăre şi se termină în regiunea dealurilor deoarece de la 200 m altitudine salcâmul începe să se rărească şi devine sporadic către 400 m. Ca excepţie, el poate fi plantat şi la 500-600 m altitudine, pe coaste pentru consolidarea râpelor, dar densitatea este mică. În prezent se poate considera că salcâmul are o largă răspândire în toată ţara noastră. Regiunea cea mai întinsă şi compactă împădurită cu salcâm este sud-estul Olteniei, unde se pare că acesta a găsit condiţii optime de dezvoltare, astfel că unele păduri au circa 30 m înălţime şi exemplare de salcâmi cu trunchiuri de peste 80 cm în diametru. În Bărăgan şi Stepa Dobrogeană există plantaţii de protecţie a culturilor şi a căilor ferate.
În anul 1989 suprafaţa totală din România acoperită cu salcâmi era de 247.517 ha, iar în anul 2001, având în vedere programul anual al Regiei Naţionale a Pădurilor (RNP) de plantare anuală de 5-6 mii ha, suprafeţele pe care se găsesc salcâmi sunt de 255.485 ha, dintre care 202.328 ha în administrarea RNP; intrând în detalii, în judeţele cu cele mai mari suprafeţe de salcâm situaţia acestora se prezintă astfel:
- judeţul Dolj are o suprafaţă cu salcâmi de 26.366 ha, dintre care 18.692 ha în administrarea RNP;
- judeţul Mehedinţi are o suprafaţă cu salcâmi de 18.318 ha, dintre care 13.081 ha în administrarea RNP;
- judeţul Vâlcea are o suprafaţă cu salcâmi de 16.279 ha, dintre care 9.466 ha în administrarea RNP;
- judeţul Galaţi are o suprafaţă cu salcâmi de 15.392 ha, dintre care 12.000 ha în administrarea RNP;
- judeţul Argeş are o suprafaţă cu salcâmi de 14.912 ha, dintre care 7.839 ha în administrarea RNP;
- judeţul Gorj are o suprafaţă cu salcâmi de 14.289 ha, dintre care 14.021 ha în administrarea RNP;
- judeţul Vaslui are o suprafaţă cu salcâmi de 12.198 ha, dintre care 10.849 ha în administrarea RNP.
http://www.lumeasatului.ro/articole-revista/1674-raspandirea-si-pozitionarea-salcamului-in-romania.html
Să sperăm că la data actuală, ca urmare a programelor anuale de plantare ale Regiei Naţionale a Pădurilor, suprafeţele de salcâmi în ţară au crescut.
Pentru detalierea localizărilor principalelor masive de salcâm (localităţi şi hărţi GPS) din ţara noastră consultaţi cartea „Plante melifere de foarte mare şi mare pondere economico-apicolă“ (situl www.apiflora.ro, articole – Flora meliferă).
Material prelucrat şi completat de prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE (după cartea „Plante melifere de foarte mare şi mare pondere economico-apicolă“, autori: Petre IORDACHE, Ileana ROŞCA şi Mihai CISMARU)
Caracterizarea salcâmului din punct de vedere melifer
În general, în condiţii optime, un cules de salcâm durează 8-12 zile şi, având în vedere varietatea reliefului şi condiţiile meteorologice, diferite zone cu salcâmi înfloresc la perioade diferite, ceea ce dă posibilitatea exploatării eşalonate a acestuia de către apicultori, existând două sau chiar trei culesuri de salcâm, bineînţeles în condiţii de stupărit pastoral. Astfel, de exemplu, apicultorii din Prahova practică primul cules la sud de Ploieşti de la 1-10 mai, al doilea cules lângă Vălenii de Munte de la 15-25 mai şi al treilea cules la Măneciu Ungureni, de la 1-15 iunie.
În vederea practicării unui stupărit pastoral raţional şi cu maximum de eficienţă nu este suficientă numai cunoaşterea masivelor de salcâm, ci şi a perioadelor de înflorire a acestora.
Factorul meteorologic cel mai important care influenţează secreţia de nectar este temperatura, astfel:
- secreţia începe la temperatura de 10°C;
- secreţia este maximă în intervalul 20-30°C;
- secreţia scade treptat până când încetează la 35°C;
- în cazul nopţilor, când temperatura scade sub 10°C, albinele ies la cules după răsăritul soarelui;
- în cazul nopţilor calde (15°C) secreţia are loc devreme şi albinele ies la cules înainte de răsăritul soarelui.
Alţi factori meteorologici care influenţează secreţia de nectar sunt presiunea atmosferică, viteza vântului şi umiditatea.
Pentru o secreţie optimă presiunea atmosferică trebuie să fie în plaja 763,8 mmHg la 767,6 mmHg, viteza vântului de maximum 2 m/s şi umiditatea 70-80%, cu precipitaţii slabe sau absente.
În condiţii meteorologice normale cantitatea de nectar secretată de salcâm este de la 1 mg la 4 mg/ floare, cu o concentraţie de zahar de 40-70%.
Cantitatea de nectar şi concentraţia de zahăr depind de expunerea masivului faţă de soare, stadiul de înflorire, varietatea, vârsta şi densitatea arboretelor.
Producţiile de miere obţinute la hectar sunt de:
- 1.100-1.700 kg la arborii răzleţi;
- 900-1.500 kg la arbori în masiv;
- 300-700 kg la plantaţiile tinere şi drajoni.
La un cules normal de salcâm se pot realiza producţii de miere extrasă de 10-25 kg pe fiecare familie de albine dezvoltată normal.
Se poate considera că ponderea economico-apicolă a salcâmului este foarte mare (FM).
Prognoza fazei de înflorire a salcâmului în principalele masive melifere din România este solicitată anual de Serviciul Tehnic al ACA din România de la Administraţia Naţională de Meteorologie – Grupul de agrometeorologie, pentru toate masivele principale din România şi această prognoză este pusă la dispoziţia apicultorilor. Din punctul de vedere al evaluării datelor de înflorire şi aprecierii posibilelor producţii de miere obţinute într-un masiv de salcâm se ţine cont de următoarele:
- data înfloririi este în funcţie de evoluţia vremii şi la cinci săptămâni de la pornirea în creştere a primilor muguri; tot în funcţie de evoluţia vremii, când bobocul florii de salcâm atinge lungimea de 3 cm lungime, se poate aprecia că înflorirea începe după două săptămâni.
- floarea de salcâm ţine 8-10 zile la pomii solitari şi cu 2-3 zile mai mult în masiv, în funcţie de umiditate şi după nopţile cu temperatura de cel puţin +14°C secreţia de nectar începe să devină apreciabilă, iar după nopţile cu +18°C secreţia nectarului devine foarte abundentă; fiind expuşi mai bine razelor solare, salcâmii solitari produc mai mult nectar.
-salcâmii pe soluri uşoare, cu pânza freatică la suprafaţă, şi cei din apropierea lacurilor şi râurilor dau producţii mari de miere la hectar (1.100-1.700 kg/ha).
- salcâmii aflaţi pe soluri grele şi argiloase sunt slab productivi.
- evoluţia culesului în primele zile este modestă, urcând apoi până la 10-12 kg/zi şi, în final, în ultimele 2 zile, scăzând brusc la 1-2 kg/zi.
Din punctul de vedere al producţiilor de miere obţinute la culesurile de salcâm, rezultatele obţinute în urma observaţiilor şi analizelor efectuate la punctele experimentale ale ICDA (Institutul de Cercetare – Dezvoltare pentru Apicultură) şi a datelor înregistrate la cântarul de control privind producţia de miere au arătat că, în anii favorabili, totalizarea sporurilor zilnice ale cântarului de control au oscilat între 34 şi 39,2 kg de miere pe familia de albine sau chiar mai mult. Aceste sporuri s-au realizat sub influenţa unui complex de factori favorabili, şi anume: temperatura de 24-29°C, presiunea atmosferică peste 760 mmHg, umiditatea aerului 70-80%, vânt slab şi precipitaţii slabe. Dimpotrivă, cele mai mici recolte de miere de 4,8-9,4 kg/familia de albine s-au obţinut la presiune atmosferică scăzută, sub 760 mm Hg, precipitaţii de durată, urmate de scăderea temperaturilor.
Dar, oricât de favorabile ar fi condiţiile de secreţie ale nectarului, producţia de miere care se realizează depinde de puterea familiilor de albine. Astfel, dacă la o familie slab dezvoltată recolta de miere a înregistrat 18,5 kg/familie, cu un spor maxim înregistrat la cântarul de control de 4 kg/zi, la familiile puternice s-au înregistrat 34,5 kg/familie, cu un spor maxim de 6,8 kg/zi.
Material prelucrat şi completat de prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE (după cartea „Plante melifere de foarte mare şi mare pondere economico-apicolă“ autori: Petre IORDACHE, Ileana ROŞCA şi Mihai CISMARU)
Sursa: Lumea Satului