Bagajele lui Arafat si teroristii arabi - de Rl online, 05 decembrie 2005
Este indeobste cunoscut faptul ca multi teroristi si-au gasit adapost in Romania de-a lungul anilor, inca de pe vremea lui Ceausescu. Astfel ca cel mai bine "a prins" in decembrie 1989 teoria teroristilor arabi. De aici si pana la a se face legatura cu Yasser Arafat, presedintele pe atunci al Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP), nu a mai fost decat un pas. Argumente erau trecutul sau terorist si prietenia statornica ce ii lega pe Ceausescu si liderul palestinian.
Statii de emisie-receptie si alte echipamente introduse in tara de Arafat
Cum nu a fost prins, in cele din urma, nici un terorist arab la revolutie (de fapt n-a fost prins nici un terorist, de nici o etnie), ipoteza implicarii (sprijinului?) lui Arafat in evenimentele din decembrie 1989 s-a estompat in timp, in lipsa oricarei dovezi.
Ceva indicii au existat totusi. Potrivit notelor aflate in posesia noastra, Arafat a venit in tara de mai multe ori in 1989, de obicei "cu un avion mic, irakian". Plutonierul major de Securitate Paul Popescu povesteste ca o parte din bagajele lui Arafat erau suspect de grele (4 soldati abia de carau o valiza) si contineau aparate tehnice de comunicatii, tip statii de emisie-receptie.
Cazarea lui Arafat era mereu asigurata la casa de oaspeti din strada Turgheniev 16-18, casa respectiva fiind, se pare, dedicata liderului arab, pentru acesta Romania ajungand sa fie practic o a doua casa (dovada sta reducerea garzii personale la vizitele in Romania la 3-5 membri, fata de 15-20 cati ii asigurau securitatea la inceputul anilor '80).
Paza era completata, potrivit maiorului de securitate Pantazica Musat, de personal al Unitatii Speciale de Lupta Antiterorista (USLA). Maiorul Musat spune ca sediul gospodariei de partid era folosit aproape in permanenta de oamenii lui Arafat din cadrul Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei, dar si de personalul altor ambasade arabe. Totul, sub atenta indrumare a lui Tudor Postelnicu, ministrul de Interne, si a generalului Ion Coman, secretarul CC al Partidului Comunist Roman pe probleme de aparare.
O situatie cu totul surprinzatoare o relateaza capitanul de securitate Ion Mihaila: Ceausescu si Arafat s-au intretinut mai bine de doua ore, fara vreun translator, desi Ceausescu nu avea habar de o limba straina (?!)
Cat despre teroristii arabi prezenti in cursul evenimentelor, documentele noastre consemneaza doar marturia capitanului de securitate Ovidiu Soare. El spune despre un terorist impuscat mortal la sediul Ministerului Apararii, fara documente de identitate, care avea infatisare de arab (ten masliniu, barba si mustata negre si crete).
"Pretinia" romano-araba, perfectionata de demnitarii PSD
Conexiunile dintre partenerii arabi si palestinieni s-au pastrat cu clasa politica ce a inflorit dupa revolutie in jurul duetului Iliescu-Nastase. O parte din tinerii arabi care studiau la universitati din Romania (racolati de Securitate ori agenti dubli) au devenit prosperi oameni de afaceri dupa 1990, multi dintre ei imbogatindu-se din contrabanda cu tigari si alcool, desfasurata in mandatele Iliescu-PDSR (PSD). Cel mai flagrant astfel de caz este cel al lui Kamel Kader, deconspirat drept seful unei retele de contrabandisti din vestul tarii, dar si fost informator al Securitatii in perioada studiilor.
Desi suspectat ca membru al unor retele teroriste, Kamel Kader a ajuns consilier la secretariatul general al Guvernului Vacaroiu, condus de Viorel Hrebenciuc. In 1994, Kader a fost implicat intr-un mare scandal de spionaj, cand de la sediul Secretariatului General al Guvernului au disparut documente strict secrete. A urmat, bineinteles, disparitia lui Kader, fugit in Palestina, unde si-a gasit loc la dreapta lui Arafat, consilier, apoi sef, se spune, al spionajului palestinian.
"Toti mafiotii arabi - Zaher Iskandarani, Omar Hayssam si ceilalti - erau foarte apropiati de PDSR si tineau legatura cu Viorel Hrebenciuc prin intermediul lui Kamel Kader", declara, nu demult, generalul (r) Ion Pitulescu, fost sef al Politiei Romane, in urma cu 10 ani. Ba, mai mult, Hayssam a fost la un pas de a deveni deputat in Parlamentul Romaniei, la care credea ca-i dau dreptul banii, relatiile si cetatenia romana. SURSA: ROMANIA LIBERA
Este indeobste cunoscut faptul ca multi teroristi si-au gasit adapost in Romania de-a lungul anilor, inca de pe vremea lui Ceausescu. Astfel ca cel mai bine "a prins" in decembrie 1989 teoria teroristilor arabi. De aici si pana la a se face legatura cu Yasser Arafat, presedintele pe atunci al Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP), nu a mai fost decat un pas. Argumente erau trecutul sau terorist si prietenia statornica ce ii lega pe Ceausescu si liderul palestinian.
Statii de emisie-receptie si alte echipamente introduse in tara de Arafat
Cum nu a fost prins, in cele din urma, nici un terorist arab la revolutie (de fapt n-a fost prins nici un terorist, de nici o etnie), ipoteza implicarii (sprijinului?) lui Arafat in evenimentele din decembrie 1989 s-a estompat in timp, in lipsa oricarei dovezi.
Ceva indicii au existat totusi. Potrivit notelor aflate in posesia noastra, Arafat a venit in tara de mai multe ori in 1989, de obicei "cu un avion mic, irakian". Plutonierul major de Securitate Paul Popescu povesteste ca o parte din bagajele lui Arafat erau suspect de grele (4 soldati abia de carau o valiza) si contineau aparate tehnice de comunicatii, tip statii de emisie-receptie.
Cazarea lui Arafat era mereu asigurata la casa de oaspeti din strada Turgheniev 16-18, casa respectiva fiind, se pare, dedicata liderului arab, pentru acesta Romania ajungand sa fie practic o a doua casa (dovada sta reducerea garzii personale la vizitele in Romania la 3-5 membri, fata de 15-20 cati ii asigurau securitatea la inceputul anilor '80).
Paza era completata, potrivit maiorului de securitate Pantazica Musat, de personal al Unitatii Speciale de Lupta Antiterorista (USLA). Maiorul Musat spune ca sediul gospodariei de partid era folosit aproape in permanenta de oamenii lui Arafat din cadrul Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei, dar si de personalul altor ambasade arabe. Totul, sub atenta indrumare a lui Tudor Postelnicu, ministrul de Interne, si a generalului Ion Coman, secretarul CC al Partidului Comunist Roman pe probleme de aparare.
O situatie cu totul surprinzatoare o relateaza capitanul de securitate Ion Mihaila: Ceausescu si Arafat s-au intretinut mai bine de doua ore, fara vreun translator, desi Ceausescu nu avea habar de o limba straina (?!)
Cat despre teroristii arabi prezenti in cursul evenimentelor, documentele noastre consemneaza doar marturia capitanului de securitate Ovidiu Soare. El spune despre un terorist impuscat mortal la sediul Ministerului Apararii, fara documente de identitate, care avea infatisare de arab (ten masliniu, barba si mustata negre si crete).
"Pretinia" romano-araba, perfectionata de demnitarii PSD
Conexiunile dintre partenerii arabi si palestinieni s-au pastrat cu clasa politica ce a inflorit dupa revolutie in jurul duetului Iliescu-Nastase. O parte din tinerii arabi care studiau la universitati din Romania (racolati de Securitate ori agenti dubli) au devenit prosperi oameni de afaceri dupa 1990, multi dintre ei imbogatindu-se din contrabanda cu tigari si alcool, desfasurata in mandatele Iliescu-PDSR (PSD). Cel mai flagrant astfel de caz este cel al lui Kamel Kader, deconspirat drept seful unei retele de contrabandisti din vestul tarii, dar si fost informator al Securitatii in perioada studiilor.
Desi suspectat ca membru al unor retele teroriste, Kamel Kader a ajuns consilier la secretariatul general al Guvernului Vacaroiu, condus de Viorel Hrebenciuc. In 1994, Kader a fost implicat intr-un mare scandal de spionaj, cand de la sediul Secretariatului General al Guvernului au disparut documente strict secrete. A urmat, bineinteles, disparitia lui Kader, fugit in Palestina, unde si-a gasit loc la dreapta lui Arafat, consilier, apoi sef, se spune, al spionajului palestinian.
"Toti mafiotii arabi - Zaher Iskandarani, Omar Hayssam si ceilalti - erau foarte apropiati de PDSR si tineau legatura cu Viorel Hrebenciuc prin intermediul lui Kamel Kader", declara, nu demult, generalul (r) Ion Pitulescu, fost sef al Politiei Romane, in urma cu 10 ani. Ba, mai mult, Hayssam a fost la un pas de a deveni deputat in Parlamentul Romaniei, la care credea ca-i dau dreptul banii, relatiile si cetatenia romana. SURSA: ROMANIA LIBERA
"S-a tras după ce Iliescu a anunţat existenţa teroriştilor"
Dumitru Dincă: "S-a tras după ce Iliescu a anunţat existenţa teroriştilor" - de Ondine Ghergut, 20 decembrie 2010
Rolul important jucat de Dan Iosif în timpul evenimentelor din 1989 este confirmat şi de revoluţionarul Dumitru Dincă. Acesta susţine că în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 Ion Iliescu a fost adus în sediul CC al PCR la ordinul lui Dan Iosif. Atât mărturia de astăzi, cât şi cea a campionului de tir Corneliu Stoica publicată ieri de RL susţin teoria că evenimentele din decembrie au fost premeditate de un grup, iar scopul lor a fost aducerea la putere a lui Ion Iliescu.
România Liberă continuă seria dezvăluirilor despre rolului Dan Iosif în decembrie 1989. În episodul de ieri, campionul de tir Corneliu Stoica, unul dintre cei chemaţi de Dan Iosif să-l apere cu arma în mâna, a relatat (declaraţia a fost dată la Parchet) că acţiunile au fost pregătite cu cel puţin trei luni înainte şi că unii membri ai grupului lui Dan Iosif au deţinut arme inclusiv în ziua de 21 decembrie. Stoica a mai povestit la că în 22 decembrie s-a deschis focul de cunoscuţii lui Dan Iosif, „pentru a crea panică" şi că acesta făcea parte din grupul lui Ion Iliescu. Stoi¬ca a mai recunoscut că Dan Iosif l-a plătit cu valută pentru prestaţia sa din zilele revoluţiei. În numărul de astăzi, publicăm declaraţiile lui Dincă despre acţiunile lui Dan Iosif din ziua de 21 decembrie din Piaţa Universităţii şi din 22 decembrie.
21 decembrie 1989, ora 14.30
„Dan Iosif era cu un grup de bişniţari în restaurantul Dunărea"
„În ziua de 21 decembrie 1989, în jurul orei 14.30, am intrat în restaurantul Dunărea din Piaţa Universităţii, cu intenţia de a le cere staţia de amplificare pentru a putea vorbi manifestanţilor. În restaurantul Dunărea am descoperit un grup de 7-8 persoane. I-am cerut unui ospătar o staţie de amplificare. Am fost refuzat. Nu m-a deranjat refuzul ospătarului, ci faptul că membrii acelui grup au început să râdă de mine. La acel moment, nu cunoşteam pe nimeni. Ulterior, însă, mi-am dat seama că unul dintre ei era Dan Iosif. Păreau a fi băieţi de oraş, şmecheri, băieţi descurcăreţi. Adică băieţi care stăteau bine cu Securitatea şi cu Miliţia. Probabil că aveau oarece legături cu lumea interlopă, iar găinăriile lor erau acceptate de Securitate, pentru că obţineau informaţii de le ei. Erau îmbrăcaţi în costume şi pardesie negre. În Piaţa Universităţii, Dan Iosif a apărut foarte târziu, pe la ora 17.00. Pentru mine a fost o enigmă: cum a apărut Dan Iosif în acea seară în vestita-i geacă, când eu l-am văzut în costum şi trenci închis la culoare, iar el a spus că în acea perioadă a stat în Piaţa Universităţii?! A apărut înainte de prima rafală de mitraliere (...) Ulterior, doi puşti au adus de acasă o portavoce, care le-a rămas de la demonstraţiile sportive. Unul din grupul în care eram eu mi-a spus că portavocea se putea alimenta de la bateria unui automobil. Un tip mi-a pus că era subofiţer la Securitate şi că a fost trimis în piaţă să vadă cum stau lucrurile. Eu l-am întrebat dacă era de acord cu noi, şi el mi-a spus «da» (În 2004, Dan Iosif a declarat presei că Dincă a ţinut bateria pentru alimentarea portavocii în timp ce el vorbea mulţimii - n.n.). Până să punem portavocea în funcţiune, un puşti s-a urcat pe stâlpul firmei Parking, dându-mi şi mie ideea să vorbesc de acolo. Încă nu se trăgea. La un moment dat, în jurul orei 17.30, eu am răguşit, i-am dat portavocea lui Dan Iosif să vorbească. După aceea s-a tras. Eu am mai vorbit la un moment dat şi de pe o masă adusă de la restaurantul Dunărea, de pe care a vorbit apoi şi Dan Iosif ".
22 decembrie 1989, începând cu ora 10.30
„Ion Iliescu a fost adus în sediul CC la ordinul lui Dan Iosif"
Potrivit lui Dumitru Dincă, în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, pe la 10.30, în faţa CC al PCR, „a venit o maşină cu staţie de amplificare, care a venit dinspre Lido, şi i-a fost pusă la dispoziţie lui Dan Iosif, să vorbească. Ulterior am aflat că a fost adusă de un securist. După fuga Ceauşeştilor, am intrat în CC, unde m-am întâlnit de câteva ori cu Dan Iosif, care avea grupul său. Am observat că CC-ul era controlat de gaşca lui Dan Iosif. De furat au furat mulţi; puţini au fost cei care n-au furat. (..) Eu nu mi-am luat armă şi nu am fost implicat în schimburi de focuri. Dan Iosif a fost implicat în aceste schimburi de focuri. El şi-a adus prietenii lui în CC, cu care a controlat clădirea, aşa cum Iliescu şi-a adus prietenii. (...) În jurul orei 16.00, (după ce în balcon au fost Constantin Dăscălescu şi Ilie Verdeţ -n.n.), cu toate că mulţimea strigase „Fără comunişti", Ion Iliescu s-a dus în balcon, protejat de băieţii lui Dan Iosif. Iliescu a fost recomandat mulţimii de Dan Iosif. Şi când a apărut Iliescu în balcon, au fost unele voci în mulţime care au strigat: „Fără comunişti. (...), dar lui Iliescu i s-a făcut o prezentare frumoasă, ca la teatru, şi aşa a fost impus. Dan Iosif i-a creat o aureolă. (...)Ulterior am aflat că Ion Iliescu fusese adus în sediul CC din ordinul lui Dan Iosif de către un şofer, care mi-a spus că a fost trimis să-l aducă de acasă pe Ion Iliescu. Am înţeles că Dan Iosif îl cunoştea dinainte, de pe vremea când era pescar pe balta din Floreasca, iar Iliescu era unul din locatarii cartierului Primăverii. Ulterior, am auzit că mama lui Dan Iosif ar fi fost o perioadă subalterna lui Ion Iliescu".
„La CC s-a tras imediat după ce a plecat Ion Iliescu"
Potrivit lui Dumitru Dincă"(...) S-a tras imediat după plecarea lui Iliescu din CC. Până în jurul orei 18.00, când a vorbit Iliescu, la CC nu s-a tras. S-a tras imediat după ce a plecat (...). După miezul nopţii, în sediul CC a început să se tragă din nou, după ce Ion Iliescu lansase la televizor cuvintele «terorist» şi «terorişti» (...) În noaptea de 22, Dan Iosif a recunoscut că a intrat la subsol, că s-a simţit ameninţat şi i-a mitraliat pe cei de acolo. Trebuie să spun că în acea zi, în sediu CC, se aflau mai multe grupuri de influenţă. Atunci, eu am perceput ca grupuri de influenţă distincte pe cel al lui Dan Iosif şi Ion Iliescu, pe cel al lui Ilie Verdeţ, şi mai era grupul ofiţerilor conduşi de colonelul Pârcălăbescu. Singurul care părea că nu are un grup de susţinere era cel al lui Dumitru Mazilu şi eu am aderat la ideile lui. (...) În dimineaţa zilei de 23, când deja s-a format CFSN, expresia ce m-a durut la un moment dat a fost expresia lui Iliescu care a spus „Aveţi grijă ce faceţi, să nu uitaţi să-l treceţi pe Ioşca pe listă. De mine uitaseră"...
22 decembrie 1989, începând cu ora 8.00 (varianta lui Corneliu Stoica)
„Dan Iosif a început înarmarea cunoscuţilor"
„Am plecat acasă, unde am aşteptat până a doua zi în jurul orei 7.00, când m-a sunat o femeie, Petruţa, care mi-a zis că mă sună din partea lui Ioşca (Dan Iosif). Tot ea mi-a zis să mă îmbrac gros şi să vin în Piaţa Romană, în faţa barului Grădiniţa. (Ulterior, aveam să o cunosc pe Petruţa în clădirea Guvernului, înainte de prima mineriadă). În urma telefonului, m-am dus la punctul de întâlnire, unde am fost acostat de un bărbat şi o femeie, necunoscuţi, care m-au strigat după poreclă „Nenei!". (...) Pe femeie aveam să o revăd în televiziune, unde împărţea ţigări cumpărate de la shop. Cei doi mi-au zis că au ceva pentru mine de la Dan Iosif, iar fata mi-a dat o cutie de pantofi în care era un pistol Makarov. Am refuzat să-l primesc şi am spus că până nu vorbesc cu Dan nu fac nimic. Am plecat împreună către CC, iar în apropiere m-am întâlnit cu Blondu'. M-a întrebat dacă am primit pistolul. Am fost surprins să aflu că ştia despre armă. I-am zis că nu pun mâna pe nimic până nu vorbesc cu cineva, iar el a răspuns că trebuie să-l iau, deoarece Dan Iosif a început înarmarea apropiaţilor, arătându-mi pistolul lui, Carpaţi şi îndrumându-mă în direcţia în care se afla Dan. (...) În secunda în care a fost anunţat că am refuzat arma a urlat la mine spunând că l-am dezamăgit. I-am motivat că nu risc, ştiind că e multă Securitate în zonă, şi că, dacă are nevoie de mine, mă găseşte la Grădiniţa. Mi-a zis că de securişti şi de miliţieni să nu-mi fac probleme. Discuţia s-a încheiat, eu plecând spre zona indicată".
„Din partea lui Dan Iosif am primit un pistol cu patru încărcătoare pline"
„După plecarea lui Ceauşescu, despre care am auzit la radio, am fost căutat în bar ( Grădiniţa) de un individ necunoscut care mi-a spus că vine din partea lui Dan Iosif şi mi-a adus pistolul, altul decât cel din cutia de pantofi, şi patru încărcătoare pline (pistol marca Heckler-Koch), cu muniţie de 9 mm, spunându-mi să merg în Piaţa Palatului. Ştiind că Ceauseşcu a fugit, m-am conformat şi am mers acolo. M-am deplasat cu cel care mi-a adus pistolul până la un grup de necunoscuţi - ulterior aveam să aflu că sunt cascadori -, înarmaţi cu pistoale Carpaţi. Ne-am întâlnit în jurul orelor 12.30 la intersecţia străzilor Oneşti cu Piaţa CC (...). Pe cascadori i-am întrebat de unde au pistoalele şi unul a răspuns că le-a capturat, arătând spre Direcţia a 5-a a Securităţii. A venit un alt individ care ne-a spus să ne amestecăm în mulţime, dar să păstrăm legătura la vedere".
După ora 14.00, prin mesager, Stoica a fost chemat de Dan Iosif în sediul CC al PCR, unde i-a executat ordinele aşa cum România Liberă a relatat deja. Pentru serviciile sale, Dan Iosif l-a plătit a doua zi cu valută forte, scoasă dintr-un birou din sediul CC al PCR.
Cine a fost Dan Iosif
Personaj pitoresc, Dan Iosif, decedat de cancer pulmonar în urmă cu trei ani, era apropiat atât de intelectuali, precum Ion Iliescu, cât şi de lideri interlopi, precum Nuţu Cămătaru sau Gigi Kent. Frecventa lumea artei plastice, fiind priceput la comerţul negru cu tablouri şi lumea filmului: era văzut deseori în studiourile din Buftea, alături de cascadori, cărora le dăruia peşte (Dan Iosif era muncitor necalificat la ICAB - adică pescar pe lacurile bucureştene). Era deopotrivă avar, dar şi generos. Nu ezita să tragă cu arma dacă se enerva (exemplu: episodul postdecembrist de pe lacul Plumbuita) sau să dea o ciocolată unui copil al străzii sau să mângâie un câine vagabond. În mod bizar, era admirat şi invidiat. Tatăl lui a fost maior de Securitate, iar mama sa activistă PCR la Sectorul 2 al Capitalei. El însuşi a făcu o şcoală de doi ani de subofiţeri de Securitate. Nu a apucat să profeseze pentru că a fost arestat şi condamnat pentru şmenurile de pe bulevardul Magheru, din centrul Capitalei. Însă, după liberare a rămas prieten cu miliţienii şi securiştii, care nu l-au mai deranjat, deşi Ioşca nu a încetat să facă bişniţă pe bulevard. I-au plăcut armele încă de pe vremea lui Ceauşescu, când a avut acces la ele prin tatăl său, maior de Securitate. După 1990, nu a fost deconspirat ca informator al Securităţii sau ca agent acoperit. Dan Iosif ştia cel puţin cu trei luni înainte că în decembrie 1989 va veni schimbarea, după cum ne-au declarat apropiaţii săi. Tot din decembrie 1989, Dan Iosif l-a susţinut necondiţionat pe Ion Iliescu, pe care, ulterior revoluţiei din decembrie 1989, îl alinta zicându-i „Bunicuţa".
Rolul lui Dan Iosif, zis Ioşca, la revoluţia din decembrie 1989, la „revoltele" muncitoreşti şi la mineriadele postdecembriste nu a fost niciodată clarificat. Un singur lucru este cert: Dan Iosif a fost unul dintre organizatorii eficienţi ai acţiunilor. Beneficiarul a fost Ion Iliescu. În urma revoluţiei din decembrie 1989, Ion Iliescu a ajuns preşedintele provizoriu al ţării; în urma acţiunilor violente muncitoreşti şi minereşti din ianuarie şi februarie 1990, care au anihilat opoziţia, Ion Iliescu a fost votat preşedinte de o majoritate zdrobitoare, iar mineriada sângeroasă din iunie 1990 i-a consolidat puterea. De asemenea, revoltele (legarea cu lanţuri în faţa Senatului României, greva foamei etc.), organizate de Dan Iosif în timpul guvernării cederiste, au netezit calea accederii lui Iliescu la un nou mandat de preşedinte de ţară la alegerile din anul 2000.
Cine este Dumitru Dincă
Dumitru Dincă a fost unul dintre revoluţionarii de notorietate care a acţionat în ziua de 21 decembrie 1989 în Piaţa Universităţii, iar după 22 decembrie a fost prezent în sediul CC al PCR. În ambele locaţii, Dincă s-a întâlnit de mai multe ori cu Dan Iosif. După revoluţie, Dan Iosif a rămas lângă Ion Iliescu, devenit şef al statului, iar Dumitru Dincă a rămas lângă opoziţie, fiind unul dintre manifestanţii mitingului maraton din Piata Universităţii, înăbuşit de forţele de ordine şi de mineri în perioada 13-15 iunie 1990. Acum, Dincă este consilier la Primăria Capitalei, fiind bolnav de cancer pulmonar.
SURSA: ROMANIA LIBERA
Rolul important jucat de Dan Iosif în timpul evenimentelor din 1989 este confirmat şi de revoluţionarul Dumitru Dincă. Acesta susţine că în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 Ion Iliescu a fost adus în sediul CC al PCR la ordinul lui Dan Iosif. Atât mărturia de astăzi, cât şi cea a campionului de tir Corneliu Stoica publicată ieri de RL susţin teoria că evenimentele din decembrie au fost premeditate de un grup, iar scopul lor a fost aducerea la putere a lui Ion Iliescu.
România Liberă continuă seria dezvăluirilor despre rolului Dan Iosif în decembrie 1989. În episodul de ieri, campionul de tir Corneliu Stoica, unul dintre cei chemaţi de Dan Iosif să-l apere cu arma în mâna, a relatat (declaraţia a fost dată la Parchet) că acţiunile au fost pregătite cu cel puţin trei luni înainte şi că unii membri ai grupului lui Dan Iosif au deţinut arme inclusiv în ziua de 21 decembrie. Stoica a mai povestit la că în 22 decembrie s-a deschis focul de cunoscuţii lui Dan Iosif, „pentru a crea panică" şi că acesta făcea parte din grupul lui Ion Iliescu. Stoi¬ca a mai recunoscut că Dan Iosif l-a plătit cu valută pentru prestaţia sa din zilele revoluţiei. În numărul de astăzi, publicăm declaraţiile lui Dincă despre acţiunile lui Dan Iosif din ziua de 21 decembrie din Piaţa Universităţii şi din 22 decembrie.
21 decembrie 1989, ora 14.30
„Dan Iosif era cu un grup de bişniţari în restaurantul Dunărea"
„În ziua de 21 decembrie 1989, în jurul orei 14.30, am intrat în restaurantul Dunărea din Piaţa Universităţii, cu intenţia de a le cere staţia de amplificare pentru a putea vorbi manifestanţilor. În restaurantul Dunărea am descoperit un grup de 7-8 persoane. I-am cerut unui ospătar o staţie de amplificare. Am fost refuzat. Nu m-a deranjat refuzul ospătarului, ci faptul că membrii acelui grup au început să râdă de mine. La acel moment, nu cunoşteam pe nimeni. Ulterior, însă, mi-am dat seama că unul dintre ei era Dan Iosif. Păreau a fi băieţi de oraş, şmecheri, băieţi descurcăreţi. Adică băieţi care stăteau bine cu Securitatea şi cu Miliţia. Probabil că aveau oarece legături cu lumea interlopă, iar găinăriile lor erau acceptate de Securitate, pentru că obţineau informaţii de le ei. Erau îmbrăcaţi în costume şi pardesie negre. În Piaţa Universităţii, Dan Iosif a apărut foarte târziu, pe la ora 17.00. Pentru mine a fost o enigmă: cum a apărut Dan Iosif în acea seară în vestita-i geacă, când eu l-am văzut în costum şi trenci închis la culoare, iar el a spus că în acea perioadă a stat în Piaţa Universităţii?! A apărut înainte de prima rafală de mitraliere (...) Ulterior, doi puşti au adus de acasă o portavoce, care le-a rămas de la demonstraţiile sportive. Unul din grupul în care eram eu mi-a spus că portavocea se putea alimenta de la bateria unui automobil. Un tip mi-a pus că era subofiţer la Securitate şi că a fost trimis în piaţă să vadă cum stau lucrurile. Eu l-am întrebat dacă era de acord cu noi, şi el mi-a spus «da» (În 2004, Dan Iosif a declarat presei că Dincă a ţinut bateria pentru alimentarea portavocii în timp ce el vorbea mulţimii - n.n.). Până să punem portavocea în funcţiune, un puşti s-a urcat pe stâlpul firmei Parking, dându-mi şi mie ideea să vorbesc de acolo. Încă nu se trăgea. La un moment dat, în jurul orei 17.30, eu am răguşit, i-am dat portavocea lui Dan Iosif să vorbească. După aceea s-a tras. Eu am mai vorbit la un moment dat şi de pe o masă adusă de la restaurantul Dunărea, de pe care a vorbit apoi şi Dan Iosif ".
22 decembrie 1989, începând cu ora 10.30
„Ion Iliescu a fost adus în sediul CC la ordinul lui Dan Iosif"
Potrivit lui Dumitru Dincă, în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, pe la 10.30, în faţa CC al PCR, „a venit o maşină cu staţie de amplificare, care a venit dinspre Lido, şi i-a fost pusă la dispoziţie lui Dan Iosif, să vorbească. Ulterior am aflat că a fost adusă de un securist. După fuga Ceauşeştilor, am intrat în CC, unde m-am întâlnit de câteva ori cu Dan Iosif, care avea grupul său. Am observat că CC-ul era controlat de gaşca lui Dan Iosif. De furat au furat mulţi; puţini au fost cei care n-au furat. (..) Eu nu mi-am luat armă şi nu am fost implicat în schimburi de focuri. Dan Iosif a fost implicat în aceste schimburi de focuri. El şi-a adus prietenii lui în CC, cu care a controlat clădirea, aşa cum Iliescu şi-a adus prietenii. (...) În jurul orei 16.00, (după ce în balcon au fost Constantin Dăscălescu şi Ilie Verdeţ -n.n.), cu toate că mulţimea strigase „Fără comunişti", Ion Iliescu s-a dus în balcon, protejat de băieţii lui Dan Iosif. Iliescu a fost recomandat mulţimii de Dan Iosif. Şi când a apărut Iliescu în balcon, au fost unele voci în mulţime care au strigat: „Fără comunişti. (...), dar lui Iliescu i s-a făcut o prezentare frumoasă, ca la teatru, şi aşa a fost impus. Dan Iosif i-a creat o aureolă. (...)Ulterior am aflat că Ion Iliescu fusese adus în sediul CC din ordinul lui Dan Iosif de către un şofer, care mi-a spus că a fost trimis să-l aducă de acasă pe Ion Iliescu. Am înţeles că Dan Iosif îl cunoştea dinainte, de pe vremea când era pescar pe balta din Floreasca, iar Iliescu era unul din locatarii cartierului Primăverii. Ulterior, am auzit că mama lui Dan Iosif ar fi fost o perioadă subalterna lui Ion Iliescu".
„La CC s-a tras imediat după ce a plecat Ion Iliescu"
Potrivit lui Dumitru Dincă"(...) S-a tras imediat după plecarea lui Iliescu din CC. Până în jurul orei 18.00, când a vorbit Iliescu, la CC nu s-a tras. S-a tras imediat după ce a plecat (...). După miezul nopţii, în sediul CC a început să se tragă din nou, după ce Ion Iliescu lansase la televizor cuvintele «terorist» şi «terorişti» (...) În noaptea de 22, Dan Iosif a recunoscut că a intrat la subsol, că s-a simţit ameninţat şi i-a mitraliat pe cei de acolo. Trebuie să spun că în acea zi, în sediu CC, se aflau mai multe grupuri de influenţă. Atunci, eu am perceput ca grupuri de influenţă distincte pe cel al lui Dan Iosif şi Ion Iliescu, pe cel al lui Ilie Verdeţ, şi mai era grupul ofiţerilor conduşi de colonelul Pârcălăbescu. Singurul care părea că nu are un grup de susţinere era cel al lui Dumitru Mazilu şi eu am aderat la ideile lui. (...) În dimineaţa zilei de 23, când deja s-a format CFSN, expresia ce m-a durut la un moment dat a fost expresia lui Iliescu care a spus „Aveţi grijă ce faceţi, să nu uitaţi să-l treceţi pe Ioşca pe listă. De mine uitaseră"...
22 decembrie 1989, începând cu ora 8.00 (varianta lui Corneliu Stoica)
„Dan Iosif a început înarmarea cunoscuţilor"
„Am plecat acasă, unde am aşteptat până a doua zi în jurul orei 7.00, când m-a sunat o femeie, Petruţa, care mi-a zis că mă sună din partea lui Ioşca (Dan Iosif). Tot ea mi-a zis să mă îmbrac gros şi să vin în Piaţa Romană, în faţa barului Grădiniţa. (Ulterior, aveam să o cunosc pe Petruţa în clădirea Guvernului, înainte de prima mineriadă). În urma telefonului, m-am dus la punctul de întâlnire, unde am fost acostat de un bărbat şi o femeie, necunoscuţi, care m-au strigat după poreclă „Nenei!". (...) Pe femeie aveam să o revăd în televiziune, unde împărţea ţigări cumpărate de la shop. Cei doi mi-au zis că au ceva pentru mine de la Dan Iosif, iar fata mi-a dat o cutie de pantofi în care era un pistol Makarov. Am refuzat să-l primesc şi am spus că până nu vorbesc cu Dan nu fac nimic. Am plecat împreună către CC, iar în apropiere m-am întâlnit cu Blondu'. M-a întrebat dacă am primit pistolul. Am fost surprins să aflu că ştia despre armă. I-am zis că nu pun mâna pe nimic până nu vorbesc cu cineva, iar el a răspuns că trebuie să-l iau, deoarece Dan Iosif a început înarmarea apropiaţilor, arătându-mi pistolul lui, Carpaţi şi îndrumându-mă în direcţia în care se afla Dan. (...) În secunda în care a fost anunţat că am refuzat arma a urlat la mine spunând că l-am dezamăgit. I-am motivat că nu risc, ştiind că e multă Securitate în zonă, şi că, dacă are nevoie de mine, mă găseşte la Grădiniţa. Mi-a zis că de securişti şi de miliţieni să nu-mi fac probleme. Discuţia s-a încheiat, eu plecând spre zona indicată".
„Din partea lui Dan Iosif am primit un pistol cu patru încărcătoare pline"
„După plecarea lui Ceauşescu, despre care am auzit la radio, am fost căutat în bar ( Grădiniţa) de un individ necunoscut care mi-a spus că vine din partea lui Dan Iosif şi mi-a adus pistolul, altul decât cel din cutia de pantofi, şi patru încărcătoare pline (pistol marca Heckler-Koch), cu muniţie de 9 mm, spunându-mi să merg în Piaţa Palatului. Ştiind că Ceauseşcu a fugit, m-am conformat şi am mers acolo. M-am deplasat cu cel care mi-a adus pistolul până la un grup de necunoscuţi - ulterior aveam să aflu că sunt cascadori -, înarmaţi cu pistoale Carpaţi. Ne-am întâlnit în jurul orelor 12.30 la intersecţia străzilor Oneşti cu Piaţa CC (...). Pe cascadori i-am întrebat de unde au pistoalele şi unul a răspuns că le-a capturat, arătând spre Direcţia a 5-a a Securităţii. A venit un alt individ care ne-a spus să ne amestecăm în mulţime, dar să păstrăm legătura la vedere".
După ora 14.00, prin mesager, Stoica a fost chemat de Dan Iosif în sediul CC al PCR, unde i-a executat ordinele aşa cum România Liberă a relatat deja. Pentru serviciile sale, Dan Iosif l-a plătit a doua zi cu valută forte, scoasă dintr-un birou din sediul CC al PCR.
Cine a fost Dan Iosif
Personaj pitoresc, Dan Iosif, decedat de cancer pulmonar în urmă cu trei ani, era apropiat atât de intelectuali, precum Ion Iliescu, cât şi de lideri interlopi, precum Nuţu Cămătaru sau Gigi Kent. Frecventa lumea artei plastice, fiind priceput la comerţul negru cu tablouri şi lumea filmului: era văzut deseori în studiourile din Buftea, alături de cascadori, cărora le dăruia peşte (Dan Iosif era muncitor necalificat la ICAB - adică pescar pe lacurile bucureştene). Era deopotrivă avar, dar şi generos. Nu ezita să tragă cu arma dacă se enerva (exemplu: episodul postdecembrist de pe lacul Plumbuita) sau să dea o ciocolată unui copil al străzii sau să mângâie un câine vagabond. În mod bizar, era admirat şi invidiat. Tatăl lui a fost maior de Securitate, iar mama sa activistă PCR la Sectorul 2 al Capitalei. El însuşi a făcu o şcoală de doi ani de subofiţeri de Securitate. Nu a apucat să profeseze pentru că a fost arestat şi condamnat pentru şmenurile de pe bulevardul Magheru, din centrul Capitalei. Însă, după liberare a rămas prieten cu miliţienii şi securiştii, care nu l-au mai deranjat, deşi Ioşca nu a încetat să facă bişniţă pe bulevard. I-au plăcut armele încă de pe vremea lui Ceauşescu, când a avut acces la ele prin tatăl său, maior de Securitate. După 1990, nu a fost deconspirat ca informator al Securităţii sau ca agent acoperit. Dan Iosif ştia cel puţin cu trei luni înainte că în decembrie 1989 va veni schimbarea, după cum ne-au declarat apropiaţii săi. Tot din decembrie 1989, Dan Iosif l-a susţinut necondiţionat pe Ion Iliescu, pe care, ulterior revoluţiei din decembrie 1989, îl alinta zicându-i „Bunicuţa".
Rolul lui Dan Iosif, zis Ioşca, la revoluţia din decembrie 1989, la „revoltele" muncitoreşti şi la mineriadele postdecembriste nu a fost niciodată clarificat. Un singur lucru este cert: Dan Iosif a fost unul dintre organizatorii eficienţi ai acţiunilor. Beneficiarul a fost Ion Iliescu. În urma revoluţiei din decembrie 1989, Ion Iliescu a ajuns preşedintele provizoriu al ţării; în urma acţiunilor violente muncitoreşti şi minereşti din ianuarie şi februarie 1990, care au anihilat opoziţia, Ion Iliescu a fost votat preşedinte de o majoritate zdrobitoare, iar mineriada sângeroasă din iunie 1990 i-a consolidat puterea. De asemenea, revoltele (legarea cu lanţuri în faţa Senatului României, greva foamei etc.), organizate de Dan Iosif în timpul guvernării cederiste, au netezit calea accederii lui Iliescu la un nou mandat de preşedinte de ţară la alegerile din anul 2000.
Cine este Dumitru Dincă
Dumitru Dincă a fost unul dintre revoluţionarii de notorietate care a acţionat în ziua de 21 decembrie 1989 în Piaţa Universităţii, iar după 22 decembrie a fost prezent în sediul CC al PCR. În ambele locaţii, Dincă s-a întâlnit de mai multe ori cu Dan Iosif. După revoluţie, Dan Iosif a rămas lângă Ion Iliescu, devenit şef al statului, iar Dumitru Dincă a rămas lângă opoziţie, fiind unul dintre manifestanţii mitingului maraton din Piata Universităţii, înăbuşit de forţele de ordine şi de mineri în perioada 13-15 iunie 1990. Acum, Dincă este consilier la Primăria Capitalei, fiind bolnav de cancer pulmonar.
SURSA: ROMANIA LIBERA
Cine i-a inventat pe terorişti în decembrie 1989
Cine i-a inventat pe terorişti în decembrie 1989 - de Sabina Fati , 26 decembrie 2011
Răzvan Theodorescu, fost ministru al Culturii, un apropiat al fostului preşedinte Ion Iliescu, a fost o prezenţă activă în zilele Revoluţiei, când a putut vedea o mulţime de lucruri, mai cu seamă că a supravegheat casa lui Ceauşescu din 22 decembrie 1989 până la sfârşitul anului.
Fostul şef al TVR din perioada cea mai tulbure a tranziţiei autohtone povesteşte cum a „contractat o caldă poliţă de recunoştinţă" pentru Ion Iliescu, ce făceau teroriştii şi cine i-a inventat, dar şi cum a fost arestat soţul Zoei Ceauşescu şi apoi uitat la reşedinţa foştilor dictatori.
Este adevărat că aţi văzut în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 o filă pierdută din agenda lui Ion Iliescu, în care acesta îşi programase apariţia la Televiziune încă înainte de fuga cuplului Ceauşescu?
R.T.: Nu este adevărat, mai ales că eu în ziua de 22 decembrie am intrat la TVR şi am vorbit la circa 40 de minute după fuga lui Ceauşescu despre patrimoniu, fiindcă făcea obiectul scrisorilor noastre sub vechiul regim. După aceea am intrat pentru un singur minut la etajul 11 al TVR, acolo unde mai târziu avea să fie biroul meu, şi l-am văzut doar pe Silviu Brucan înconjurat de câţiva colaboratori.
Credeţi că ar fi fost posibil ca Ion Iliescu să-şi fi programat intervenţia la Televiziune ştiind dinainte că Ceauşeştii vor pleca sau vor fi daţi jos?
R.T.: Nu cred, pentru că, din poveştile sale, pe care le ştiu prea bine, el era la Editura Tehnică şi aştepta să dea un telefon în momentul în care eu eram deja la TVR. Eu nu cred că lucrurile erau aranjate, aşa cum sugerează cei care au lansat această informaţie cu fila din agenda lui Ion Iliescu.
Excludeţi ipoteza că Revoluţia din 1989 a fost pregătită?
R.T.: Da. Au existat pregătiri, iar eu chiar i-am reproşat lui Ion Iliescu faptul că nu i-a făcut suficientă publicitate scrisorii celor şase din martie (trimisă la Europa Liberă şi BBC de un grup de foşti lideri comunişti în 1989, aceasta conţinea o critică destul de dură a regimului Ceauşescu - n.red.). Întâlnirile lui Iliescu, Măgureanu şi ceilalţi nu pot fi considerate pregătiri pentru declanşarea Revoluţiei. Ceea ce s-a întâmplat a fost din cauza Timişoarei şi din cauza vremii blânde, iar acest aspect meteorologic pe care îl menţionez îi deranjează pe colegii mei. Sigur că Ceauşescu ar fi căzut până la urmă, dar nu atunci. Eu mi-am dat seama că vremea este caldă în noaptea de 21 spre 22, când am plecat de la Colţea udat de tunurile de apă pe la 3.00 dimineaţa şi nu am îngheţat până acasă.
Cum de aţi ajuns la TVR aproape imediat după fuga dictatorilor?
R.T.: În momentul în care au văzut ce s-a întâmplat, mai mulţi foşti studenţi ai mei au venit la mine - eu stau foarte aproape de TVR - şi pur şi simplu m-au înşfăcat să mergem la Televiziune. Eu eram interzis de 12 ani, după scrisoarea mea legată de Biserica Enei, când Elena Ceauşescu a hotărât să nu mai apar în public. Mai apărusem înainte de 22 decembrie o singură dată, atunci când profesorul meu Emil Condurachi a condiţionat raportul general al Congresului Mondial de Istorie de participarea mea.
Emil Condurachi este tatăl Zoei Petre, aveţi relaţii bune cu ea?
R.T.: Da, chiar ieri am vorbit cu ea fiindcă pregătim împreună centenarul academicianului Condurachi.
Aţi avut mereu relaţii cordiale cu Zoe Petre, chiar şi atunci când eraţi în tabere politice diferite: dvs. la PSD, Zoe Petre - consilier prezidenţial pe lângă Emil Constantinescu?
R.T.: Am fost foarte buni prieteni, dar un deceniu am fost precum câinele cu pisica, când era Ion Iliescu la putere. Nici ea şi nici altcineva nu cunoştea motivul pentru care eu am rămas de partea lui Ion Iliescu. La un moment dat, i-am cerut totuşi voie să pot spune, fiindcă eram mereu întrebat. A fost vorba despre un secret de viaţă pentru mine.
Aţi fost mereu în preajma lui Ion Iliescu, deşi veniţi dintr-o familie înstărită, cu tradiţii liberale, dar înţeleg că din cauza acestui secret, nu neapărat din convingere.
R.T.: În 1959 am fost dat afară din Universitate, după un mic proces organizat, iar în sală erau şi Zoe Petre, şi Emil Constantinescu, şi soţia dumnealui.
Şi nici unul dintre aceşti oameni nu v-a luat apărarea?
R.T.: Erau studenţi, săracii, nu puteau. Erau înspăimântaţi cu toţii - şi profesorii erau înspăimântaţi. Erau acuzaţi şi profesorii mei, iar eu devenisem un duşman după ce profesorii au vorbit despre mine folosind un adjectiv imprudent, care mi-a fost fatal: eminent. Primul secretar al PCR, Florian Dănălache, a cerut să fie dat afară eminentul, au urmat exmatricularea şi trei ani în care am turnat betoane. Am şi dat de altfel în judecată statul român pentru ce s-a întâmplat atunci.
Când aţi intentat proces?
R.T.: În urmă cu şase luni.
Înainte să ajungeţi la Televiziune în ziua de 22 decembrie 1989, nu v-aţi întâlnit niciodată cu Ion Iliescu?
R.T.: Vă spun imediat. În seara zilei de 22 decembrie 1989 m-am întors la Comitetul Central (C.C.) să iau nişte ajutoare pentru a proteja bunurile casei în care locuise Ceauşescu. Maiorul Stancu, aflat deja la casa lui Ceauşescu, îmi dăduse o parolă pe o cutie de chibrituri, în cazul în care nu m-aş fi descurcat, numai că la C.C. erau doar regizori şi actori care făceau şi desfăceau guverne. Totul era destul de comic fiindcă eu, de pildă, discutam strategie cu Sergiu Nicolaescu. Am folosit în cele din urmă parola la telefonul indicat, la o unitate de lângă Bucureşti: am fost întrebat dacă sunt domnul cu chelie care a apărut la televiziune, am fost pus să rostesc mai mult cuvinte cu „r" şi după aceea mi-am dat întâlnire cu această echipă de paraşutişti pe lângă Herăstrău, pe care i-am dus în casa Ceauşescu, unde am stat o săptămână, până pe 30 decembrie.
Între timp fuseserăţi ales rector la Institutul de Arte.
R.T.: Rector interimar. Nu-mi plăcuseră nişte lucruri în casa Ceauşescu: persoane care erau dubioase, dar mai ales arestarea în lipsa mea a Zoei Ceauşescu. Ea venise acolo în timp ce eu eram la facultate.
Vă simţiţi responsabil pentru această arestare?
R.T.: Nu, în nici un fel. În orice caz, pe 30 decembrie 1989 semnam hârtii de bună purtare pentru 200 de oameni: cei care fuseseră în casa Ceauşescu, soldaţi, securişti, gărzi patriotice. Lângă mine era un domn în halat de casă, am crezut că e ofiţer, iar când l-am întrebat cine este mi-a spus că e Mircea Oprean, soţul Zoei Ceauşescu, şi că a fost arestat şi uitat acolo. L-am chemat pe maiorul Stancu şi i-am spus să aibă grijă de el. Deci nu-mi plăcea ce se întâmpla acolo, aşa că m-am retras.
Şi de Ion Iliescu când v-aţi ataşat?
R.T.: Pe 22 decembrie, seara, m-am întâlnit cu un domn care a condus cu exact 50 de ani înainte şedinţa mea de exmatriculare, era activist de partid şi profesor la Facultatea de Istorie, pe numele lui Iulian Cârţână. Cârţână a venit la mine, mi-a dat mâna şi mi-a spus: „Să ştii, dle Theodorescu, că acum 50 de ani sancţiunea pe care ai primit-o a fost mult mai uşoară decât cele care se dădeau în genere şi a fost decisă de Ion Iliescu". Adică eu nu m-am dus în puşcărie, ci doar am fost trimis la munca de jos pentru trei ani.
De ce v-ar fi scăpat Ion Iliescu de puşcărie?
R.T.: În primul rând, nu ştiu dacă a băgat pe cineva în puşcărie. Ceea ce ştiu este că acest Cârţână era şeful lui de cabinet. Ion Iliescu, care era preşedinte al Asociaţiei Studenţilor din România, a considerat că nu eram atât de vinovat şi, ca atare, m-a salvat de închisoare.
Şi aţi rămas lângă Ion Iliescu din recunoştinţă. Cum aţi ajuns preşedintele Televiziunii?
R.T.: La începutul anului 1990, Petre Roman, pe care îl ştiam de mai demult, mi-a propus să preiau conducerea TVR. După ce am acceptat, a urmat întâlnirea cu Ion Iliescu.
Nu-l cunoşteaţi pe Ion Iliescu?
R.T.: Ne salutam pentru că el era prieten bun cu un vecin de-al meu de bloc. Odată, înainte de un revelion, eu veneam cu sifoanele în plasă şi când l-am văzut chiar i-am spus la ureche: „Să vă vedem preşedinte".
Ştiaţi de planurile lui Ion Iliescu?
R.T.: Nu, dar toată lumea vorbea despre el.
Ca despre un posibil succesor?
R.T.: Se vorbea. Marin Sorescu şi cu mine în 12 decembrie 1989 eram în vizită în casa unui pictor, unde a venit şi Paul Niculescu Mizil, căruia am avut ideea să-i cerem să se solidarizeze cu scrisoarea noastră pe care vroiam să i-o trimitem lui Ceauşescu. Mizil venise însoţit de cineva cunoscut: omul de televiziune Emanoil Valeriu.
Despre care CNSAS a descoperit că era securist.
R.T.: Da. Mizil ne-a răspuns că, deşi are distanţele sale faţă de partid, rămâne totuşi un soldat fidel al PCR şi ne-a refuzat.
Emanoil Valeriu a relatat întâmplarea la Securitate?
R.T.: Nu, dar i-a spus lui Mizil următoarele: „Paulică, ascultă-i pe băieţii ăştia, că dacă nu, o să-ţi putrezească oasele lângă Ceauşescu al tău", ceea ce a cântărit enorm în a-l lua pe Valeriu mai târziu mâna mea dreaptă la TVR, Iliescu spunându-mi că fac o mare greşeală. Iliescu era prieten cu Valeriu şi îl cunoştea bine. Iliescu, atunci când m-a primit în februarie 1990, mi-a spus că mă cunoaşte şi şi-a adus aminte de exmatricularea mea din urmă cu 50 de ani. Pentru mine a contat enorm ce s-a întâmplat atunci, când am pierdut trei ani din viaţă. În orice caz, din acel moment am contractat o poliţă de caldă recunoştinţă faţă de Ion Iliescu.
Nu şi ideologic?
R.T.: Eu sunt un om de stânga, dar nu de tipul Ion Iliescu. De aceea am şi plecat din PSD atunci când Mircea Geoană şi partidul au votat împotriva Guvernului Tăriceanu. Cât am fost în opoziţie, am fost partizanul socio-liberalismului, al unei uniuni între PSD şi PNL.
Visul dvs. s-a împlinit.
R.T.: Lucrul acesta putea fi făcut serios doar cu lideri ca Adrian Năstase, cel mai dotat personaj al stângii, şi Călin Popescu Tăriceanu. Acum, Uniunea s-a făcut cu nişte băieţi de mingi, iar opoziţia nu există în România, fiindcă nu are lideri.
Vă aşteptaţi ca foştii dvs. colegi să piardă alegerile din această cauză?
R.T.: PDL e destul de şmecher, astfel încât va reuşi să câştige. Mai e doar o singură şansă: Sorin Oprescu la Bucureşti. În România, doar doi oameni au ştiut să facă politică în ultimii 20 de ani: Ion Iliescu şi Traian Băsescu.
Aţi fost în centrul evenimentelor acum 22 ani, aţi aflat între timp cine i-a inventat pe terorişti?
R.T.: Am crezut şi eu o vreme că ei chiar existau.
Până când aţi crezut că există terorişti?
R.T.: Până pe 24 spre 25 decembrie, când, fiind în Televiziune, dar pe cale să plec acasă, mi s-a spus: „Atenţie, se trage!". Am traversat în fugă Strada Pangrati, iar ofiţerul care era acolo mi-a strigat: „Cauciuc, cauciuc". N-am înţeles decât mai târziu că era vorba despre gloanţe. Nu-mi dau seama cine a făcut această diversiune, dar sigur nu Securitatea. Eu cred în continuare că ne datorăm libertatea celor doi generali care au făcut puşcărie: lui Victor Atanasie Stănculescu, pentru că a dat ordinul de intrare în cazărmi, şi generalului Iulian Vlad, şeful Securităţii, care a ordonat să se aducă armele în rastel. Din ceea ce am observat, cred că ofiţeri puşi de noua putere împreună cu generalul Militaru au inventat această formulă.
Acest lucru nu ar fi putut funcţiona fără ştirea lui Ion Iliescu.
R.T.: Cred că - la fel ca la procesul lui Ceauşescu şi la mineriadă - nu Ion Iliescu a avut ultimul cuvânt.
CV Răzvan Theodorescu (72 de ani)
1972 - istoric al culturii, doctor în ştiinţe istorice;
1972-1977 - cercetător ştiinţific la Institutul de Istoria Artei al Academiei;
din 1990 - profesor la Universitatea de Arte din Bucureşti;
1990-1992 - director al TVR;
2000-2004 - ministrul Culturii;
2004-2008 - senator;
Februarie 2010 - demisionează din PSD.
SURSA: ROMANIA LIBERA
Răzvan Theodorescu, fost ministru al Culturii, un apropiat al fostului preşedinte Ion Iliescu, a fost o prezenţă activă în zilele Revoluţiei, când a putut vedea o mulţime de lucruri, mai cu seamă că a supravegheat casa lui Ceauşescu din 22 decembrie 1989 până la sfârşitul anului.
Fostul şef al TVR din perioada cea mai tulbure a tranziţiei autohtone povesteşte cum a „contractat o caldă poliţă de recunoştinţă" pentru Ion Iliescu, ce făceau teroriştii şi cine i-a inventat, dar şi cum a fost arestat soţul Zoei Ceauşescu şi apoi uitat la reşedinţa foştilor dictatori.
Este adevărat că aţi văzut în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 o filă pierdută din agenda lui Ion Iliescu, în care acesta îşi programase apariţia la Televiziune încă înainte de fuga cuplului Ceauşescu?
R.T.: Nu este adevărat, mai ales că eu în ziua de 22 decembrie am intrat la TVR şi am vorbit la circa 40 de minute după fuga lui Ceauşescu despre patrimoniu, fiindcă făcea obiectul scrisorilor noastre sub vechiul regim. După aceea am intrat pentru un singur minut la etajul 11 al TVR, acolo unde mai târziu avea să fie biroul meu, şi l-am văzut doar pe Silviu Brucan înconjurat de câţiva colaboratori.
Credeţi că ar fi fost posibil ca Ion Iliescu să-şi fi programat intervenţia la Televiziune ştiind dinainte că Ceauşeştii vor pleca sau vor fi daţi jos?
R.T.: Nu cred, pentru că, din poveştile sale, pe care le ştiu prea bine, el era la Editura Tehnică şi aştepta să dea un telefon în momentul în care eu eram deja la TVR. Eu nu cred că lucrurile erau aranjate, aşa cum sugerează cei care au lansat această informaţie cu fila din agenda lui Ion Iliescu.
Excludeţi ipoteza că Revoluţia din 1989 a fost pregătită?
R.T.: Da. Au existat pregătiri, iar eu chiar i-am reproşat lui Ion Iliescu faptul că nu i-a făcut suficientă publicitate scrisorii celor şase din martie (trimisă la Europa Liberă şi BBC de un grup de foşti lideri comunişti în 1989, aceasta conţinea o critică destul de dură a regimului Ceauşescu - n.red.). Întâlnirile lui Iliescu, Măgureanu şi ceilalţi nu pot fi considerate pregătiri pentru declanşarea Revoluţiei. Ceea ce s-a întâmplat a fost din cauza Timişoarei şi din cauza vremii blânde, iar acest aspect meteorologic pe care îl menţionez îi deranjează pe colegii mei. Sigur că Ceauşescu ar fi căzut până la urmă, dar nu atunci. Eu mi-am dat seama că vremea este caldă în noaptea de 21 spre 22, când am plecat de la Colţea udat de tunurile de apă pe la 3.00 dimineaţa şi nu am îngheţat până acasă.
Cum de aţi ajuns la TVR aproape imediat după fuga dictatorilor?
R.T.: În momentul în care au văzut ce s-a întâmplat, mai mulţi foşti studenţi ai mei au venit la mine - eu stau foarte aproape de TVR - şi pur şi simplu m-au înşfăcat să mergem la Televiziune. Eu eram interzis de 12 ani, după scrisoarea mea legată de Biserica Enei, când Elena Ceauşescu a hotărât să nu mai apar în public. Mai apărusem înainte de 22 decembrie o singură dată, atunci când profesorul meu Emil Condurachi a condiţionat raportul general al Congresului Mondial de Istorie de participarea mea.
Emil Condurachi este tatăl Zoei Petre, aveţi relaţii bune cu ea?
R.T.: Da, chiar ieri am vorbit cu ea fiindcă pregătim împreună centenarul academicianului Condurachi.
Aţi avut mereu relaţii cordiale cu Zoe Petre, chiar şi atunci când eraţi în tabere politice diferite: dvs. la PSD, Zoe Petre - consilier prezidenţial pe lângă Emil Constantinescu?
R.T.: Am fost foarte buni prieteni, dar un deceniu am fost precum câinele cu pisica, când era Ion Iliescu la putere. Nici ea şi nici altcineva nu cunoştea motivul pentru care eu am rămas de partea lui Ion Iliescu. La un moment dat, i-am cerut totuşi voie să pot spune, fiindcă eram mereu întrebat. A fost vorba despre un secret de viaţă pentru mine.
Aţi fost mereu în preajma lui Ion Iliescu, deşi veniţi dintr-o familie înstărită, cu tradiţii liberale, dar înţeleg că din cauza acestui secret, nu neapărat din convingere.
R.T.: În 1959 am fost dat afară din Universitate, după un mic proces organizat, iar în sală erau şi Zoe Petre, şi Emil Constantinescu, şi soţia dumnealui.
Şi nici unul dintre aceşti oameni nu v-a luat apărarea?
R.T.: Erau studenţi, săracii, nu puteau. Erau înspăimântaţi cu toţii - şi profesorii erau înspăimântaţi. Erau acuzaţi şi profesorii mei, iar eu devenisem un duşman după ce profesorii au vorbit despre mine folosind un adjectiv imprudent, care mi-a fost fatal: eminent. Primul secretar al PCR, Florian Dănălache, a cerut să fie dat afară eminentul, au urmat exmatricularea şi trei ani în care am turnat betoane. Am şi dat de altfel în judecată statul român pentru ce s-a întâmplat atunci.
Când aţi intentat proces?
R.T.: În urmă cu şase luni.
Înainte să ajungeţi la Televiziune în ziua de 22 decembrie 1989, nu v-aţi întâlnit niciodată cu Ion Iliescu?
R.T.: Vă spun imediat. În seara zilei de 22 decembrie 1989 m-am întors la Comitetul Central (C.C.) să iau nişte ajutoare pentru a proteja bunurile casei în care locuise Ceauşescu. Maiorul Stancu, aflat deja la casa lui Ceauşescu, îmi dăduse o parolă pe o cutie de chibrituri, în cazul în care nu m-aş fi descurcat, numai că la C.C. erau doar regizori şi actori care făceau şi desfăceau guverne. Totul era destul de comic fiindcă eu, de pildă, discutam strategie cu Sergiu Nicolaescu. Am folosit în cele din urmă parola la telefonul indicat, la o unitate de lângă Bucureşti: am fost întrebat dacă sunt domnul cu chelie care a apărut la televiziune, am fost pus să rostesc mai mult cuvinte cu „r" şi după aceea mi-am dat întâlnire cu această echipă de paraşutişti pe lângă Herăstrău, pe care i-am dus în casa Ceauşescu, unde am stat o săptămână, până pe 30 decembrie.
Între timp fuseserăţi ales rector la Institutul de Arte.
R.T.: Rector interimar. Nu-mi plăcuseră nişte lucruri în casa Ceauşescu: persoane care erau dubioase, dar mai ales arestarea în lipsa mea a Zoei Ceauşescu. Ea venise acolo în timp ce eu eram la facultate.
Vă simţiţi responsabil pentru această arestare?
R.T.: Nu, în nici un fel. În orice caz, pe 30 decembrie 1989 semnam hârtii de bună purtare pentru 200 de oameni: cei care fuseseră în casa Ceauşescu, soldaţi, securişti, gărzi patriotice. Lângă mine era un domn în halat de casă, am crezut că e ofiţer, iar când l-am întrebat cine este mi-a spus că e Mircea Oprean, soţul Zoei Ceauşescu, şi că a fost arestat şi uitat acolo. L-am chemat pe maiorul Stancu şi i-am spus să aibă grijă de el. Deci nu-mi plăcea ce se întâmpla acolo, aşa că m-am retras.
Şi de Ion Iliescu când v-aţi ataşat?
R.T.: Pe 22 decembrie, seara, m-am întâlnit cu un domn care a condus cu exact 50 de ani înainte şedinţa mea de exmatriculare, era activist de partid şi profesor la Facultatea de Istorie, pe numele lui Iulian Cârţână. Cârţână a venit la mine, mi-a dat mâna şi mi-a spus: „Să ştii, dle Theodorescu, că acum 50 de ani sancţiunea pe care ai primit-o a fost mult mai uşoară decât cele care se dădeau în genere şi a fost decisă de Ion Iliescu". Adică eu nu m-am dus în puşcărie, ci doar am fost trimis la munca de jos pentru trei ani.
De ce v-ar fi scăpat Ion Iliescu de puşcărie?
R.T.: În primul rând, nu ştiu dacă a băgat pe cineva în puşcărie. Ceea ce ştiu este că acest Cârţână era şeful lui de cabinet. Ion Iliescu, care era preşedinte al Asociaţiei Studenţilor din România, a considerat că nu eram atât de vinovat şi, ca atare, m-a salvat de închisoare.
Şi aţi rămas lângă Ion Iliescu din recunoştinţă. Cum aţi ajuns preşedintele Televiziunii?
R.T.: La începutul anului 1990, Petre Roman, pe care îl ştiam de mai demult, mi-a propus să preiau conducerea TVR. După ce am acceptat, a urmat întâlnirea cu Ion Iliescu.
Nu-l cunoşteaţi pe Ion Iliescu?
R.T.: Ne salutam pentru că el era prieten bun cu un vecin de-al meu de bloc. Odată, înainte de un revelion, eu veneam cu sifoanele în plasă şi când l-am văzut chiar i-am spus la ureche: „Să vă vedem preşedinte".
Ştiaţi de planurile lui Ion Iliescu?
R.T.: Nu, dar toată lumea vorbea despre el.
Ca despre un posibil succesor?
R.T.: Se vorbea. Marin Sorescu şi cu mine în 12 decembrie 1989 eram în vizită în casa unui pictor, unde a venit şi Paul Niculescu Mizil, căruia am avut ideea să-i cerem să se solidarizeze cu scrisoarea noastră pe care vroiam să i-o trimitem lui Ceauşescu. Mizil venise însoţit de cineva cunoscut: omul de televiziune Emanoil Valeriu.
Despre care CNSAS a descoperit că era securist.
R.T.: Da. Mizil ne-a răspuns că, deşi are distanţele sale faţă de partid, rămâne totuşi un soldat fidel al PCR şi ne-a refuzat.
Emanoil Valeriu a relatat întâmplarea la Securitate?
R.T.: Nu, dar i-a spus lui Mizil următoarele: „Paulică, ascultă-i pe băieţii ăştia, că dacă nu, o să-ţi putrezească oasele lângă Ceauşescu al tău", ceea ce a cântărit enorm în a-l lua pe Valeriu mai târziu mâna mea dreaptă la TVR, Iliescu spunându-mi că fac o mare greşeală. Iliescu era prieten cu Valeriu şi îl cunoştea bine. Iliescu, atunci când m-a primit în februarie 1990, mi-a spus că mă cunoaşte şi şi-a adus aminte de exmatricularea mea din urmă cu 50 de ani. Pentru mine a contat enorm ce s-a întâmplat atunci, când am pierdut trei ani din viaţă. În orice caz, din acel moment am contractat o poliţă de caldă recunoştinţă faţă de Ion Iliescu.
Nu şi ideologic?
R.T.: Eu sunt un om de stânga, dar nu de tipul Ion Iliescu. De aceea am şi plecat din PSD atunci când Mircea Geoană şi partidul au votat împotriva Guvernului Tăriceanu. Cât am fost în opoziţie, am fost partizanul socio-liberalismului, al unei uniuni între PSD şi PNL.
Visul dvs. s-a împlinit.
R.T.: Lucrul acesta putea fi făcut serios doar cu lideri ca Adrian Năstase, cel mai dotat personaj al stângii, şi Călin Popescu Tăriceanu. Acum, Uniunea s-a făcut cu nişte băieţi de mingi, iar opoziţia nu există în România, fiindcă nu are lideri.
Vă aşteptaţi ca foştii dvs. colegi să piardă alegerile din această cauză?
R.T.: PDL e destul de şmecher, astfel încât va reuşi să câştige. Mai e doar o singură şansă: Sorin Oprescu la Bucureşti. În România, doar doi oameni au ştiut să facă politică în ultimii 20 de ani: Ion Iliescu şi Traian Băsescu.
Aţi fost în centrul evenimentelor acum 22 ani, aţi aflat între timp cine i-a inventat pe terorişti?
R.T.: Am crezut şi eu o vreme că ei chiar existau.
Până când aţi crezut că există terorişti?
R.T.: Până pe 24 spre 25 decembrie, când, fiind în Televiziune, dar pe cale să plec acasă, mi s-a spus: „Atenţie, se trage!". Am traversat în fugă Strada Pangrati, iar ofiţerul care era acolo mi-a strigat: „Cauciuc, cauciuc". N-am înţeles decât mai târziu că era vorba despre gloanţe. Nu-mi dau seama cine a făcut această diversiune, dar sigur nu Securitatea. Eu cred în continuare că ne datorăm libertatea celor doi generali care au făcut puşcărie: lui Victor Atanasie Stănculescu, pentru că a dat ordinul de intrare în cazărmi, şi generalului Iulian Vlad, şeful Securităţii, care a ordonat să se aducă armele în rastel. Din ceea ce am observat, cred că ofiţeri puşi de noua putere împreună cu generalul Militaru au inventat această formulă.
Acest lucru nu ar fi putut funcţiona fără ştirea lui Ion Iliescu.
R.T.: Cred că - la fel ca la procesul lui Ceauşescu şi la mineriadă - nu Ion Iliescu a avut ultimul cuvânt.
CV Răzvan Theodorescu (72 de ani)
1972 - istoric al culturii, doctor în ştiinţe istorice;
1972-1977 - cercetător ştiinţific la Institutul de Istoria Artei al Academiei;
din 1990 - profesor la Universitatea de Arte din Bucureşti;
1990-1992 - director al TVR;
2000-2004 - ministrul Culturii;
2004-2008 - senator;
Februarie 2010 - demisionează din PSD.
SURSA: ROMANIA LIBERA
Egmont Puşcaşu, Gavroche al Revoluţiei din 1989
Egmont Puşcaşu, Gavroche al Revoluţiei din 1989: „Dacă populaţia l-ar fi prins în stradă pe Ceauşescu, l-ar fi sfâşiat în bucăţi” (VIDEO) - de Ondine Ghergut, Razvan Voiculescu , 20 decembrie 2010
Egmont Puşcaşu avea, în ziua de 21 decembrie 1989, doar 15 ani. În acele zile de decembrie, a alergat printre gloanţe . Este al doilea copil ca vârstă- un adevărat Gavroche al României-, care a apărut pe coperţile unor ziare şi reviste. Acum este inginer agronom. Egmont Puşcaşu a fost un copil teribil. Tatăl era monarhist şi „un înfocat ascultător al postului Europa Liberă". Familia sa a avut probleme în timpul regimului comunist şi unii dintre ei au făcut şi închisoare.
„Bunicul meu a fost arestat şi dus la Canal. Mama mea a murit; a făcut cancer şi sistemul medical de atunci nu i-a putut asigura prelungirea vieţii. Revolta pe care o aveam noi în familie era foarte mare", îşi începe povestea Egmont.
Pe 17 decembrie a vrut să plece la Timişoara ca să se alăture revoluţiei, însă tatăl său l-a încuiat în casă. Iar pe 21 decembrie a plecat împreună cu un prieten spre Piaţa Universităţii din proprie iniţiativă.
„Eu mă simţeam extraordinar când am văzut câtă lume a ieşit acolo şi se exteriorizau în legătură cu regimul comunist, ceauşist. Era un om pe Parking, în faţă la Intercontinental, care ne vorbea la o portavoce ( era Dumitru Dincă-n.n.)", povesteşte revoluţionarul.
Nu a crezut că va muri cineva atunci- se vedea erou, probabil ca-n filme!-, şi a fost în primul rând al manifestanţilor din faţa scutierilor. Când a văzut oamenii murind pe lângă el, au început să-i tremure genunchii. Prietenul său, Radu, de 17 ani , „a murit împuşcat în cap, la 3 metri de mine".
„Prima dată s-a tras cu trasoare. Ne-am speriat; se transmitea de la unul la altul această stare. Era tensiune foarte mare. Frica a fost foarte mare, dar nu puteai pleca. Am văzut sânge, am văzut creiere. Am văzut un om călcat de tanc, şi piciorul lui arăta, după ce l-au ridicat oamenii, ca un fular. În momentul în care l-au ridicat... imaginaţi-vă... când ridici un fular fluturând, aşa îi făceau oasele, tot piciorul, nu mai ştiu, stângul, dreptul. I-am văzut pe cei morţi, călcaţi de camion. I-am văzut şi pe cei împuşcaţi, 10-15 oameni", explică Egmont Puşcaşu.
„Am văzut moartea cu ochii"
Pe 22 decembrie era să fie împuşcat, când şi-a dat foc la carnetul de UTC.
„În după-amiaza zilei de 22 decembrie mi-am dat foc la carnetul de UTC şi am ieşit pe balcon şi în acel moment balustrada a fost ciuruită de un glonţ. Glonţ pe care l-am recuperat. Dacă ar fi venit cu 30 de centimetri mai sus eram mutilat sau nu mai eram deloc.
Mai am gloanţe culese de acolo, le ţin ca să nu uit ceea ce s-a întâmplat. De fiecare dată când le văd, trebuie să spun mai departe ceea ce s-a întâmplat deoarece consider că este de datoria mea şi a noastră, a celor ce am fost la Revoluţie şi am văzut moartea cu ochii, să spunem ce s-a întâmplat atunci", mai spune Puşcaşu.
"Iliescu a distrus imaginea României"
Nu ştie cine a tras în noi după 22 decembrie, dar pentru stoparea anchetelor şi pentru involuţia României îl consideră vinovat în primul rând pe Ion Iliescu. "Noi am pierdut foarte mult. Nu noi, ca oameni, ci România ca ţară, România ca imagine, conducătorii, toţi am pierdut. Am pierdut un brand, o imagine, pe care Iliescu a distrus-o odată cu mineriada cea mare, mineriada şi golaniada din iunie 1990 (...). În decembrie 1989, aveam o ieşire extraordinară în lume. România putea cere orice sau aproape orice de la statele lumii occidentale, pentru faptul că noi am fost singurii care am reuşit să înlăturăm, prin sânge, o dictatură puternică, şi atunci eram foarte simpatizaţi. Eu am primit scrisori din Franţa în care eram lăudaţi pentru ceea ce am reuşit să facem. Fiind prezent la Revoluţie, am corespondat cu persoanele respective" spune Egmond. El crede că nu s-a aflat adevărul despre cine a tras după 22 decembrie 1989 deoarece Ion Iliescu a stopat cercetările. „Ion Iliescu a stopat, şi pe Ion Iliescu îl acuz de crima aceasta. A omorât România în faşă. România renăscută din propria cenuşă a fost distrusă cu bestialitate de Ion Iliescu, prin acţiunile pe care le-a făcut în timpul Revoluţiei şi în perioada imediat următoare, culminând cu mineriada din iunie", explică fostul Gavroche.
Despre împuşcarea lui Nicolae Ceauşescu
Egmont Puşcaşu a crezut în timpul revoluţiei ca execuţia cuplului Ceauşescu era necesară, dar acum nu mai crede acest lucru. „Acum nu mai sunt de acord cu execuţia cuplului Ceauşescu. Pe vremea aceea eram un copil, mă bucuram foarte mult că odată cu moartea lui Ceauşescu se vor opri toate crimele. Şi, acum, pe parcursul anilor, aflând mai multe lucruri, nu sunt de acord, pentru că trebuia să aibă parte de un proces (...) Atunci, dacă populaţia l-ar fi prins în stradă, l-ar fi sfâşiat în bucăţi. Centimetru cu centimetru".
Despre România pe care şi-a dorit-o şi despre politicieni
Egmont Puşcaşu a visat la o Românie dupa modelul Franţei, însă visul nu i s-a împlinit. A fost dezamăgit de politicieni. Crede, însă, în Monica Macovei, fost ministru al Justiţiei, acum europarlamentar.
„Tare mult am crezut că România va copia „mersul" Franţei după Revoluţia Franceză. (...) Aşa am crezut că România va ajunge... Tare mult mi-am dorit. Nimeni nu mai voia să plece din ţară după Revoluţie. Amintiţi-vă!
Toţi românii voiau să plece din România până pe data de 21 decembrie. Însă, după 27 decembrie nimeni nu mai vroia să iasă din ţară." Ulterior, Egmond a plecat din ţară, dar nu a putut să rămână acolo şi s-a întors.
„Am fost plecat şi mi s-a făcut dor de pământul acesta maro, de frunzele de un verde aparte, de străzile mai înguste. M-am întors pentru că ... m-am întors", spune Egmond Puşcaşu. L-au dezamăgit toţi preşedinţii posdecembrişti ai României.
Este dezamăgit de politicieni. În puţini are încredere . La viitoarele alegeri ar vota pentru Monica Macovei. "Doar ea ar mai putea să scoată ţara din această groapă" crede Egmont.
Despre adolescenţii de astăzi şi Revoluţia din 1989
„Tinerii din ziua de astăzi nu ştiu ce înseamnă Revoluţia din 1989. Pentru că au fost îndoctrinaţi de televiziuni că revoluţia nu este revoluţie, ci sunt evenimentele din decembrie 1989. Din cauza acestei sintagme -<< evenimente din dcemebrie>>-, ei nu vor şti dacă oamenii aceia au murit pentru o cauză sau au murit pentru că aşa a vrut tovarăşul Ion Iliescu sau pentru că a dat maşina peste ei. Sunt complet pierduţi. La şcoală nu se studiază. Adolescenţii de azi găsesc în cărţile de istorie mai mult despre Andreea Esca decât despre Mihai Viteazul. În cărţile de istorie se scrie 'Evenimentele din decembrie 1989', dar nu despre 'Revoluţie' şi asta este inadmisibil". SURSA: ROMANIA LIBERA
Egmont Puşcaşu avea, în ziua de 21 decembrie 1989, doar 15 ani. În acele zile de decembrie, a alergat printre gloanţe . Este al doilea copil ca vârstă- un adevărat Gavroche al României-, care a apărut pe coperţile unor ziare şi reviste. Acum este inginer agronom. Egmont Puşcaşu a fost un copil teribil. Tatăl era monarhist şi „un înfocat ascultător al postului Europa Liberă". Familia sa a avut probleme în timpul regimului comunist şi unii dintre ei au făcut şi închisoare.
„Bunicul meu a fost arestat şi dus la Canal. Mama mea a murit; a făcut cancer şi sistemul medical de atunci nu i-a putut asigura prelungirea vieţii. Revolta pe care o aveam noi în familie era foarte mare", îşi începe povestea Egmont.
Pe 17 decembrie a vrut să plece la Timişoara ca să se alăture revoluţiei, însă tatăl său l-a încuiat în casă. Iar pe 21 decembrie a plecat împreună cu un prieten spre Piaţa Universităţii din proprie iniţiativă.
„Eu mă simţeam extraordinar când am văzut câtă lume a ieşit acolo şi se exteriorizau în legătură cu regimul comunist, ceauşist. Era un om pe Parking, în faţă la Intercontinental, care ne vorbea la o portavoce ( era Dumitru Dincă-n.n.)", povesteşte revoluţionarul.
Nu a crezut că va muri cineva atunci- se vedea erou, probabil ca-n filme!-, şi a fost în primul rând al manifestanţilor din faţa scutierilor. Când a văzut oamenii murind pe lângă el, au început să-i tremure genunchii. Prietenul său, Radu, de 17 ani , „a murit împuşcat în cap, la 3 metri de mine".
„Prima dată s-a tras cu trasoare. Ne-am speriat; se transmitea de la unul la altul această stare. Era tensiune foarte mare. Frica a fost foarte mare, dar nu puteai pleca. Am văzut sânge, am văzut creiere. Am văzut un om călcat de tanc, şi piciorul lui arăta, după ce l-au ridicat oamenii, ca un fular. În momentul în care l-au ridicat... imaginaţi-vă... când ridici un fular fluturând, aşa îi făceau oasele, tot piciorul, nu mai ştiu, stângul, dreptul. I-am văzut pe cei morţi, călcaţi de camion. I-am văzut şi pe cei împuşcaţi, 10-15 oameni", explică Egmont Puşcaşu.
„Am văzut moartea cu ochii"
Pe 22 decembrie era să fie împuşcat, când şi-a dat foc la carnetul de UTC.
„În după-amiaza zilei de 22 decembrie mi-am dat foc la carnetul de UTC şi am ieşit pe balcon şi în acel moment balustrada a fost ciuruită de un glonţ. Glonţ pe care l-am recuperat. Dacă ar fi venit cu 30 de centimetri mai sus eram mutilat sau nu mai eram deloc.
Mai am gloanţe culese de acolo, le ţin ca să nu uit ceea ce s-a întâmplat. De fiecare dată când le văd, trebuie să spun mai departe ceea ce s-a întâmplat deoarece consider că este de datoria mea şi a noastră, a celor ce am fost la Revoluţie şi am văzut moartea cu ochii, să spunem ce s-a întâmplat atunci", mai spune Puşcaşu.
"Iliescu a distrus imaginea României"
Nu ştie cine a tras în noi după 22 decembrie, dar pentru stoparea anchetelor şi pentru involuţia României îl consideră vinovat în primul rând pe Ion Iliescu. "Noi am pierdut foarte mult. Nu noi, ca oameni, ci România ca ţară, România ca imagine, conducătorii, toţi am pierdut. Am pierdut un brand, o imagine, pe care Iliescu a distrus-o odată cu mineriada cea mare, mineriada şi golaniada din iunie 1990 (...). În decembrie 1989, aveam o ieşire extraordinară în lume. România putea cere orice sau aproape orice de la statele lumii occidentale, pentru faptul că noi am fost singurii care am reuşit să înlăturăm, prin sânge, o dictatură puternică, şi atunci eram foarte simpatizaţi. Eu am primit scrisori din Franţa în care eram lăudaţi pentru ceea ce am reuşit să facem. Fiind prezent la Revoluţie, am corespondat cu persoanele respective" spune Egmond. El crede că nu s-a aflat adevărul despre cine a tras după 22 decembrie 1989 deoarece Ion Iliescu a stopat cercetările. „Ion Iliescu a stopat, şi pe Ion Iliescu îl acuz de crima aceasta. A omorât România în faşă. România renăscută din propria cenuşă a fost distrusă cu bestialitate de Ion Iliescu, prin acţiunile pe care le-a făcut în timpul Revoluţiei şi în perioada imediat următoare, culminând cu mineriada din iunie", explică fostul Gavroche.
Despre împuşcarea lui Nicolae Ceauşescu
Egmont Puşcaşu a crezut în timpul revoluţiei ca execuţia cuplului Ceauşescu era necesară, dar acum nu mai crede acest lucru. „Acum nu mai sunt de acord cu execuţia cuplului Ceauşescu. Pe vremea aceea eram un copil, mă bucuram foarte mult că odată cu moartea lui Ceauşescu se vor opri toate crimele. Şi, acum, pe parcursul anilor, aflând mai multe lucruri, nu sunt de acord, pentru că trebuia să aibă parte de un proces (...) Atunci, dacă populaţia l-ar fi prins în stradă, l-ar fi sfâşiat în bucăţi. Centimetru cu centimetru".
Despre România pe care şi-a dorit-o şi despre politicieni
Egmont Puşcaşu a visat la o Românie dupa modelul Franţei, însă visul nu i s-a împlinit. A fost dezamăgit de politicieni. Crede, însă, în Monica Macovei, fost ministru al Justiţiei, acum europarlamentar.
„Tare mult am crezut că România va copia „mersul" Franţei după Revoluţia Franceză. (...) Aşa am crezut că România va ajunge... Tare mult mi-am dorit. Nimeni nu mai voia să plece din ţară după Revoluţie. Amintiţi-vă!
Toţi românii voiau să plece din România până pe data de 21 decembrie. Însă, după 27 decembrie nimeni nu mai vroia să iasă din ţară." Ulterior, Egmond a plecat din ţară, dar nu a putut să rămână acolo şi s-a întors.
„Am fost plecat şi mi s-a făcut dor de pământul acesta maro, de frunzele de un verde aparte, de străzile mai înguste. M-am întors pentru că ... m-am întors", spune Egmond Puşcaşu. L-au dezamăgit toţi preşedinţii posdecembrişti ai României.
Este dezamăgit de politicieni. În puţini are încredere . La viitoarele alegeri ar vota pentru Monica Macovei. "Doar ea ar mai putea să scoată ţara din această groapă" crede Egmont.
Despre adolescenţii de astăzi şi Revoluţia din 1989
„Tinerii din ziua de astăzi nu ştiu ce înseamnă Revoluţia din 1989. Pentru că au fost îndoctrinaţi de televiziuni că revoluţia nu este revoluţie, ci sunt evenimentele din decembrie 1989. Din cauza acestei sintagme -<< evenimente din dcemebrie>>-, ei nu vor şti dacă oamenii aceia au murit pentru o cauză sau au murit pentru că aşa a vrut tovarăşul Ion Iliescu sau pentru că a dat maşina peste ei. Sunt complet pierduţi. La şcoală nu se studiază. Adolescenţii de azi găsesc în cărţile de istorie mai mult despre Andreea Esca decât despre Mihai Viteazul. În cărţile de istorie se scrie 'Evenimentele din decembrie 1989', dar nu despre 'Revoluţie' şi asta este inadmisibil". SURSA: ROMANIA LIBERA
Ana Blandiana, despre lovitura de stat din 1989
Ana Blandiana, despre lovitura de stat din 1989 şi misterul basculantei cu copii - de Razvan Voiculescu, 19 dec. 2010
Poeta Ana Blandiana a făcut parte din primul Consiliu al Frontului Salvarii Naţionale în 1989, dar a refuzat funcţia de vicepreşedinte al Frontului. Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru romanialiberă.ro, Ana Blandiana a povestit că după patru şedinţe şi-a depus demisia din Consiliul Frontului, fiind convinsă de "aranjamente" şi de faptul că acolo aveau nevoie de "o persoană de pus în vitrină".
Consideră că morţilor din decembrie le datorează termenul de revoluţie când vorbeşte despre evenimentele din decembrie 1989, dar este convinsă că în paralel a fost şi o lovitură de stat. Crede că românii nu mai sunt un "popor vegetal", transformându-se într-un popor manelizat.
Eu am folosit şi continui să folosesc termenul de revoluţie pentru evenimentele din decembrie 89, deşi ştiu tot ce ştiu despre ele. Mi se pare că datorez asta celor care au murit atunci, pentru că sunt convinsă că cei care au murit, au murit cu sentimentul că sunt într-o mişcare revoluţionară menită să schimbe ceva.
Asta nu înseamnă că nu ştiu că în paralel a fost o lovitură de stat şi că ieşirea în stradă a oamenilor a fost în mare măsură organizată. Dar cred că aceia care au murit absolut fără nicio vină, dar cu un curaj, în care poate intra şi multă inconştienţă, pentru că au fost extrem de tineri, merită drept omagiu folosirea acestui termen.
"Un fel de maşini de război înconjurau clădirea Radioului"
Cum a fost 21 decembrie pentru Ana Blandiana?
Ana Blandiana: Din punctul meu de vedere, totul a început duminică seara, în 17 decembrie. Fusesem la un concert de colinzi la Biserica Sf Iosif şi îl întâlnisem pe un fost coleg de facultate, care mai târziu avea să devină scriitorul şi filozoful Ion Papuc, care mi-a spus că la Timişoara se întâmpla ceva extraordinar. Ce? am întrebat eu. Nu ştiu a răspuns el, dar am înţeles că este ceva teribil. Noi locuim lângă Radio, pe strada Transilvaniei, care este paralelă cu strada Berthelot, fosta Nuferilor, şi traversam spre strada noastră prin faţa Sălii Radio.
Clădirea Radioului era înconjurată de trupe USLA, evident că nu ştiam că le cheamă aşa, nu ştiam ce sunt. Şi dacă nu ar fi fost contextul politic,am fi crezut că sunt marţieni. Erau înspăimântători, aveau un scut transparent care îi acoperea de la cap până la picioare, erau înarmaţi până în dinţi cu tot felul de arme nemaivăzute. Erau,fiecare in parte, un fel de maşini de război aşezate la distanţe mici între ele,care înconjurau Cladirea Radioului. Din punctul meu de vedere acesta a fost începutul.
"M-am dus la farmacie şi am cerut pansamente şi rivanol"
Al doilea moment a fost a doua zi, 18 decembrie, când am primit un telefon de la Timişoara. O tânără telefona la mai multe numere din Bucureşti ca să spună că au nevoie de pansamente, rivanol şi antibiotice,pentru că nu îndrăznesc să ducă răniţii la spital,unde nu sunt în siguranţă. În următoarele două zile am început sa mergem la doctori prieteni sau cunoscuţi şi să le cerem reţete pentru antibiotice.
Le spuneam adevărul sau le spuneam că mama este bolnavă ,până am făcut rost de mai multe reţete. Ne-am dus la o farmacie pe Ştirbei, colţ cu Popa Tatu, unde am dat reţetele cu antibiotice şi am cerut şi pansamente şi Rivanol. Am fost întrebată câte pansamente. Am răspuns: multe .Probabil că în vocea mea se simţea ceva ciudat,căci am fost întrebată dacă este vorba despre o rană mare. Ţin minte că m-am gândit că farmacista a înţeles despre ce e vorba şi,privind-o în ochi, am răspuns: o rană foarte mare. Şi mi-a dat mai multe pansamente şi antibiotice decât cerusem A fost prima oră când am simţit că oamenii pot fi solidari şi că atomizarea societăţii nu este totală. Am strâns medicamentele într-un geamantan şi urma să găsim o ocazie să îl trimitem la Timişoara. Prilejul a apărut când fiul Cătălinei Buzoianu, care lucra ca regizor la Timişoara sau Arad, trebuia să se întoarcă acolo. Eram pe data de 20 decembrie la Cătălina Buzoianu, înspăimântată că băiatul nu mai apărea ,când a sunat telefonul de la Timişoara,şi printre hohote de plans şi ţipete de bucurie am aflat că armata a trecut de partea manifestanţilor.
"Dacă aveţi curajul, duceţi-vă să vedeţi"
În ceea ce priveşte situaţia de la Bucureşti, pe data 21 decembrie eram acasă şi am văzut la televizor întreruperea emisiunii. Am luat-o la fugă pe strada Nuferilor spre Piaţa Palatului, dar nu am reuşit să trecem pentru că erau bariere de soldaţi care nu ne lăsau să trecem mai departe de Biserica Sf Iosif. Dar ceea ce era ieşit din comun era faptul că oamenii ,care veneau în fugă şi pe care încercam să-i oprim să ne spună ce se întâmplă, nu răspundeau, refuzau să se lase opriţi. M-a şocat o femeie care pierduse un pantof şi fugea cu un picior gol şi un picior încălţat. Răspunsul era "Dacă aveţi curajul, duceţi-vă să vedeţi".
N-am ştiut ce să facem şi, cum nu mai puteam înainta , ne-am suit în tramvaiul al cărui capăt de linie era chiar acolo.Din mers s-a suit şi un băiat care venea în fugă dinspre Piaţa Palatului.El ne-a povestit ce se întamplase acolo. Ţin minte foarte bine atmosfera din tramvai şi cum se strânsese toată lumea în jurul lui. Se formase un fel de agora în care se povestea,se vorbea,se făceau presupuneri. Cred că am mers fără să ne mai uităm la staţii destul de departe spre margine. Îmi mai aduc aminte că ne-am întors pe jos de acolo. Era iarnă şi se întuneca destul de repede. Trecuseră probabil câteva ore când am ajuns la Bulevardul Dacia, partea dintre Piaţa Romană şi Calea Victoriei.
Cum a decurs întâlnirea cu "primul om nou"
Voiam să ajungem la Piaţa Romană, unde auzisem pe drum că s-au strâns oameni. Dar pe cât ne apropiam de centru,străzile erau tot mai pustii,dar apăruseră cordoane de soldaţi. Cu ceva înainte de a ajunge la Piaţa Romană, cam unde este Muzeul Literaturii, am fost opriţi şi întrebati unde mergem.Am spus că vrem să traversăm Piaţa Romană, ca să mergem în partea cealaltă a oraşului. Ne-au lăsat.
Am continuat să înaintăm înspăimântaţi ,dar fără să ne mai putem întoarce. Despre acest moment am scris imediat dupa revoluţie, cred că în primul număr al "României literare". A fost pentru mine unul dintre cele mai şocante momente . Am ajuns în Piaţa Romană, unde era un peisaj de neînchipuit: pantofi pierduţi, genţi răsturnate cu obiectele conţinute împrăştiate,caiete peste care trecuseră roţi,fulare, chiar haine aruncate,totul arăta ca un fost câmp de luptă,iar la capătul bulevardului Magheru piaţa era închisă de un baraj de TAB-uri.
În mod evident nu ne rămânea decât să înaintăm prin acest peisaj . Am început să traversăm prin faţa TAB-urilor, în care nu se vedeau oameni şi în timp ce ajunsesem pe la jumătatea pieţei,dinspre strada Căderea Bastiliei,unde erau masate trupe, s-a apropiat în fugă un tânăr care nu avea mai mult de 20 de ani, îmbrăcat în uniformă de gărzi patriotice, strigând: "Arestaţi-o! Arestaţi-o! Ea a fost aici!"
A apărut un ofiţer care ne-a cerut amândorura actele. Eram atât de şocată încât nu reuşeam să îmi găsesc actele în geantă. În timp ce tânărul continua să dea amănunte despre cum fusesem acolo, ofiţerul a întrebat dacă e adevărat că am fost.Am spus că nu. Între timp îmi găsisem actele. Ofiţerul le-a cercetat îndelung şi, privindu-ne într-un fel pe care n-am îndrăznit să-l înţeleg, ne-a spus să mergem direct acasă şi a adăugat: "Sper să nu ne mai întâlnim a doua oară în această noapte"
Am spus că a fost unul din lucrurile cele mai şocante care mi s-au întâmplat pentru că problema pe care mi-am pus-o imediat a fost "Dumnezeule, pe acel tânăr nimic nu-l putea obliga să intervină şi să mintă". Nu fusesem acolo,dar chiar presupunând că aş fi fost,a cere arestarea cuiva - în situaţia în care fuseseră deja duşi oameni la Jilava - era ca şi cum ar fi cerut o condamnare la moarte. Era un tânăr totuşi. A fost pentru prima oară când nu am mai crezut că tinerii sunt mai curaţi . A fost pentru prima oară când am întâlnit un "om nou".
Şi am avut prima dovadă că spălarea creierelor reuşise. Trăisem până atunci convinsă că această reuşită era imposibilă. Avusesem senzaţia că toată lumea este cu mine,ca mine. Chiar în perioada în care stătea maşina securităţii în faţa casei, am găsit flori pe scări ,flori care au fost un punct de sprijin în univers. Rareori după 1989 am mai avut un asemenea sentiment de încurajare. Naivitatea noastră era să credem că de fapt - cu excepţia clanului de la conducere - toţi ceilalţi erau mai mult sau mai puţin victime. Atunci în Piaţa Romană am descoperit că mă înşelasem.
Basculanta cu copii
Dar ziua de 22 decembrie?
Ana Blandiana: În dimineaţa zilei de 22 decembrie am trecut pe la Cartea Românească, care era pe strada Nuferilor,unde am întâlnit alţi colegi,la fel de înspăimântaţi şi de exaltaţi ca şi noi. Apoi am pornit spre Piaţa Palatului, am întâlnit coloane care se îndreptau către piaţă şi tancuri care se retrageau din piaţă cu militari pe turelă care salutau cu ochii în lacrimi .
Totul era exaltant şi până în data de 25 decembrie nu am avut nicio bănuială asupra nimănui. Am ajuns în piaţa spre care mulţimile se scurgeau ca râurile într-o mare. Dintr-o dubiţă se vorbea la megafon. Vocea respectivă spunea că o să fim liberi, că ne vor conduce oameni de valoare şi rostea diverse nume, printre care l-au spus şi pe al meu.
Ţin minte foarte clar sentimentul de neplăcere, nu pentru că aş fi avut vreo bănuială că ceva nu era în regulă (evident că era ceva în neregulă), ci pentru că eram extraordinar de fericită aşa cum eram, un număr dintr-o mulţime, o mulţime imensă care jubila. Ideea că cineva mă extrage de acolo şi îmi dă să fac altceva, ceva ce nu ştiu şi nu îmi place, era profund neplăcută, chiar dacă nici prin cap nu îmi trecea că vocea care vorbea era a Securităţii.
Aş vrea însă să vă povestesc un episod de atunci, din Piaţa Palatului, care în mod curios nu a fost inserat în mitologia revoluţiei, deşi acum cred că fusese inventat anume pentru asta.
La un moment dat, o basculantă plină cu copii între 10 şi 15 ani a trecut prin mulţime, cu riscul de a accidenta pe cineva, şi s-a oprit în treptele CC, acolo unde apărea Ceauşescu în ajunul anului nou împreună cu un copil simbolizând noul an. Copiii au coborât din basculantă şi au intrat, fără să întâmpine nici o rezistenţă, în clădire.
Şi în următoarele minute au început să apară la geamurile de la etajele succesive, aruncând portrete de-ale lui Ceauşescu, lozinci, steaguri roşii şi ajungând în cel mai scurt timp sus pe clădire. Nu pot să spun câte minute a durat.Ţin minte că, în clipa în care au ajuns pe acoperiş, am fost mirată cât de mari erau pe lângă ei literele care formau "Partidul Comunist Român". Nu le ajungeau nici la un sfert din înălţime. În timp ce ţopăiau şi fluturau steaguri tricolore , i-am văzut deodata alergând cu toţii într-o altă parte a acoperişului de unde s-a ridicat un elicopter.
Tot ce povestesc are doi timpi: Sentimentul de atunci de exaltare, când copiii erau gata-gata să îl aresteze pe Ceauşescu, şi întrebarea de acum: cine i-a urcat pe copii în basculantă, cine i-a dus acolo, cine i-a lăsat să intre pe uşa principală şi cine i-a ajutat să ajungă pe acoperiş.
"Ce fel de oameni au hotărât execuţia tocmai în ziua de Crăciun?"
Seara am ajuns spre casă pe la orele 8-9 şi nu am putut intra pe strada noastră pentru că se trăgea. Atunci am mers la nişte prieteni la cateva străzi depărtare, unde, când am ajuns, toată lumea ne-a aplaudat ,îmbrăţişindu-ne şi felicitându-ne . Noi nu aveam habar că de la prânz se transmitea fără încetare aceea listă care începea cu Doamna Doina Cornea şi în care ultimul, cu voia dumneavoastră, era conducătorul ţării, care semna deja acte în această calitate,deşi urma să fie ales doar peste patru zile.
Prima şedinţa a avut loc pe 26 decembrie. Dar deja se semnaseră decizii, cum ar fi execuţia lui Ceauşescu.
Dupa execuţie, am avut un sentiment de trezire din exaltarea libertăţii. E adevărat că pe parcurs crescuse în mine un fel de iritare pentru că toată lumea mă trata ca făcând parte din conducerea ţării şi eu nu ştiam nici măcar unde este locul acesteia, în ce clădire se exercită puterea consiliului din care teoretic făceam parte. Veneau oameni care îmi spuneau că le-au murit copii , că le-a ars casa şi mă tratau ca şi când eu puteam să îi ajut.
Dar în 25 decembrie, când am aflat de execuţie, am avut un fel de revelaţie: ce fel de oameni au fost cei care au hotărât execuţia în ziua de Crăciun? Era ca un fel de liturghie neagră prin care incepea profanator o nouă eră. Am avut deodată senzaţia violentă că tot ce nu înţelegeam,tot misterul tulbure care ne năclăia imobilizându-ne,era suspect şi contrafăcut,că nimic nu era în regulă. Şi nu a fost.
Consideraţi că era nevoie de execuţia cuplului Ceauşescu sau trebuia un proces?
Ana Blandiana: Trebuia să fie un proces care trebuia să fie chiar procesul comunismului despre care se vorbeşte de peste 20 de ani. Pentru că nu numai cuplul Ceasusescu a fost vinovat.In jurul lor,ca în jurul unei pietre aruncate în apa istoriei,erau cercuri concentrice de vinovăţie. Intotdeauna m-am întrebat care a fost momentul în care Nicolae Ceauşescu,unul dintre ceilalţi, a devenit stăpânul tuturor. Care a fost drumul până la momentul în care nimeni nu mai îndrăznea să respire în faţa lor.
Era nevoie de procesul tuturor crimelor comunismului,consumate majoritatea mult înainte de perioada Ceauşescu. La urma urmei "epoca de aur" a fost o perioadă mai puţin sângeroasă decât perioada stalinistă .Dar procesul a fost făcut în aşa fel încât să nu pună sub semnul întrebării comunismul şi să nu fie implicaţi toţi ceilaţi vinovaţi, care s-au grăbit să ocupe locurile rămase calde ale celor eliminaţi.
Cum vedeţi România la 21 de ani de la revoluţie?
Ana Blandiana: În revoluţie au fost implicate două categorii de oameni. Prima categorie a fost formată din cei care au strigat "Jos Ceauşescu" , care trebuiau să îl dea jos pe acesta şi care au fost programaţi în acest sens. Aceştia nu îi reproşau că fusese prea comunist, ci că nu fusese suficient de comunist. Ceea ce îi reproşa Brucan era că diluase comunismul într-un naţionalism kitch. Marele reproş şi ura împotriva lui Ceauşescu a structurilor, care au continuat să domine ţara, a fost naţional comunismul şi nu comunismul.
Cea de-a doua categorie a fost cea care a strigat "Jos comunismul". Aceasta a rămas în Piaţa Universităţii, încercând sa continue revoluţia. Evident că prima categorie a câştigat. Existenţa acestor două categorii a produs enorma ruptură din societatea românească care a dus în anii 90 la lucruri teribile, de la ura împotriva Pieţei Universităţii, până la mineriade. Această ruptură a continuat,chiar dacă pe parcursul anilor a pierdut din intensitate.
A existat şi un punct de cotitură, anul 1996, când, prin câştigarea alegerilor de Convenţia Democrată, s-a produs alternanţa la putere.Dar Convenţia nu era pregătită să schimbe vechile structuri. Şi în acest moment, după 21 de ani, ţara este dominată (este destul să priveşti ecranele televizoarelor) de o reţea de putere,care de mult nu mai are un aspect strict politic, ci are tot mai mult o coloratură mafiotă,dar a cărei coeziune şi forţă se bazează pe faptul că provine din vechile structuri.
Ce le-a adus tinerilor revoluţia?
Ana Blandiana: Le-a adus libertatea, libertatea de care" răul profită mai mult decât binele", cum spunea Lech Walessa. Tinerii care s-au născut în libertate trebuie să înveţe să-i deosebească elixirele de otrăvuri, să înveţe să crească din ea şi să o folosească. Alianţa Civică - de la înfiinţarea căreia s-au împlinit cu câteva zile în urmă 20 de ani - a avut ca principală temă a acţiunilor ei spaima că libertatea primită în dar ar putea să piară neîntrebuinţată sau întrebuinţată prost. Aşa s-au născut devizele Alianţei Civice "Solidaritatea este superlativul libertăţii" şi "Nu putem reuşi decât împreună".
Înainte de Revoluţie eraţi de părere că românii sunt un "popor vegetal". Cum i-aţi caracteriza acum?
Ana Blandiana: Într-o carte a mea de interviuri din anii '90 am fost întrebată dacă eu cred că poporul român mai este un popor vegetal şi am răspuns că nu, este prea isterizat pentru asta. Acum este prea indiferent, prea manelizat. Îmi dau seama că tot ceea ce se întâmplă acum pe ecranele televiziunilor comerciale, acest amestec de vulgaritate, violenţă şi kitch, duce la spălarea creierelor cu rezultate infinit mai eficiente decât cele ale structurilor de putere comunistă, pentru că acelora li se opunea rezistenţă, pe când acum totul se petrece de bunăvoie,prin cooperarea victimelor.
Despre Silviu Brucan şi prima şedinţă a Frontului Salvării Naţionale
Despre faptul că am fost numită în Consiliul Frontului Salvării Naţionale am aflat de la televizor. La prima şedinţă din 26 decembrie a venit la mine Brucan, pe care nu îl ştiam ca figură. Ca nume îl ştiam, dar eram departe de a-l admira. Când a apărut scrisoarea celor 5, semnatarii ei au fost admiraţi pentru curajul de a-l înfrunta pe Ceauşescu. Mie mi-au trezit o reacţie diferită. Există o frază în aceea scrisoare pe care o ştiu pe de rost. Vorbind despre felul cum au fost ei persecutaţi şi mutaţi în Dămăroaia,se spunea: "Nu pentru asta am înfiinţat noi Securitatea" . Ascultam "Europa Liberă" şi deodată nu mi-a venit să cred că aud bine. Nu îmi venea să cred că în 1987 mai existau oameni care să se laude că ei au înfiinţat Securitatea. Dar Securitatea din vremea lor fusese infinit mai groaznică decât Securitatea lui Ceauşescu, pentru că ei chiar omorâseră oameni.Brucan ceruse sub semnătură condamnarea la moarte a lui Maniu.
Pentru mine Brucan era, deci, numele unui personaj absolut negativ. Dar nu s-a prezentat. A venit pur şi simplu la mine un bărbat extrem de antipatic, care îmi spunea "tu", deşi nu făcuserăm cunoştinţă . Mi-a spus :"Vezi cum te porţi, că ţi se pregăteşte ceva important". Cu acest sentiment extrem de iritare şi de neplăcere am intrat în prima şedinţă a Frontului. Ion Iliescu a propus structurile de conducere şi pe mine în funcţia de vicepreşedinte.
Şi eu am spus nu. Din cauza iritării, desigur, dar şi din bun simţ: era ceva ce nu se potrivea cu mine. Am spus nu în toţi aceşti 20 de ani la toate funcţiile,pentru că am crezut întotdeauna că pentru un scriitor sau,cu atât mai mult,pentru un poet este o descalificare,o decădere să intre în structuri de putere. A urmat însă o jumătate de oră de asemenea insistenţe, încât cred că m-a maturizat politic cât în toată viaţa mea de până atunci.
Atunci am înţeles că totul era aranjat,că aveau nevoie de anumite persoane să le pună în vitrină şi nu le venea să creadă că li se strica jucăria,dintr-un refuz atât de improbabil,încât nici nu îl luaseră în calcul.
SURSA: ROMANIA LIBERA
Poeta Ana Blandiana a făcut parte din primul Consiliu al Frontului Salvarii Naţionale în 1989, dar a refuzat funcţia de vicepreşedinte al Frontului. Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru romanialiberă.ro, Ana Blandiana a povestit că după patru şedinţe şi-a depus demisia din Consiliul Frontului, fiind convinsă de "aranjamente" şi de faptul că acolo aveau nevoie de "o persoană de pus în vitrină".
Consideră că morţilor din decembrie le datorează termenul de revoluţie când vorbeşte despre evenimentele din decembrie 1989, dar este convinsă că în paralel a fost şi o lovitură de stat. Crede că românii nu mai sunt un "popor vegetal", transformându-se într-un popor manelizat.
Eu am folosit şi continui să folosesc termenul de revoluţie pentru evenimentele din decembrie 89, deşi ştiu tot ce ştiu despre ele. Mi se pare că datorez asta celor care au murit atunci, pentru că sunt convinsă că cei care au murit, au murit cu sentimentul că sunt într-o mişcare revoluţionară menită să schimbe ceva.
Asta nu înseamnă că nu ştiu că în paralel a fost o lovitură de stat şi că ieşirea în stradă a oamenilor a fost în mare măsură organizată. Dar cred că aceia care au murit absolut fără nicio vină, dar cu un curaj, în care poate intra şi multă inconştienţă, pentru că au fost extrem de tineri, merită drept omagiu folosirea acestui termen.
"Un fel de maşini de război înconjurau clădirea Radioului"
Cum a fost 21 decembrie pentru Ana Blandiana?
Ana Blandiana: Din punctul meu de vedere, totul a început duminică seara, în 17 decembrie. Fusesem la un concert de colinzi la Biserica Sf Iosif şi îl întâlnisem pe un fost coleg de facultate, care mai târziu avea să devină scriitorul şi filozoful Ion Papuc, care mi-a spus că la Timişoara se întâmpla ceva extraordinar. Ce? am întrebat eu. Nu ştiu a răspuns el, dar am înţeles că este ceva teribil. Noi locuim lângă Radio, pe strada Transilvaniei, care este paralelă cu strada Berthelot, fosta Nuferilor, şi traversam spre strada noastră prin faţa Sălii Radio.
Clădirea Radioului era înconjurată de trupe USLA, evident că nu ştiam că le cheamă aşa, nu ştiam ce sunt. Şi dacă nu ar fi fost contextul politic,am fi crezut că sunt marţieni. Erau înspăimântători, aveau un scut transparent care îi acoperea de la cap până la picioare, erau înarmaţi până în dinţi cu tot felul de arme nemaivăzute. Erau,fiecare in parte, un fel de maşini de război aşezate la distanţe mici între ele,care înconjurau Cladirea Radioului. Din punctul meu de vedere acesta a fost începutul.
"M-am dus la farmacie şi am cerut pansamente şi rivanol"
Al doilea moment a fost a doua zi, 18 decembrie, când am primit un telefon de la Timişoara. O tânără telefona la mai multe numere din Bucureşti ca să spună că au nevoie de pansamente, rivanol şi antibiotice,pentru că nu îndrăznesc să ducă răniţii la spital,unde nu sunt în siguranţă. În următoarele două zile am început sa mergem la doctori prieteni sau cunoscuţi şi să le cerem reţete pentru antibiotice.
Le spuneam adevărul sau le spuneam că mama este bolnavă ,până am făcut rost de mai multe reţete. Ne-am dus la o farmacie pe Ştirbei, colţ cu Popa Tatu, unde am dat reţetele cu antibiotice şi am cerut şi pansamente şi Rivanol. Am fost întrebată câte pansamente. Am răspuns: multe .Probabil că în vocea mea se simţea ceva ciudat,căci am fost întrebată dacă este vorba despre o rană mare. Ţin minte că m-am gândit că farmacista a înţeles despre ce e vorba şi,privind-o în ochi, am răspuns: o rană foarte mare. Şi mi-a dat mai multe pansamente şi antibiotice decât cerusem A fost prima oră când am simţit că oamenii pot fi solidari şi că atomizarea societăţii nu este totală. Am strâns medicamentele într-un geamantan şi urma să găsim o ocazie să îl trimitem la Timişoara. Prilejul a apărut când fiul Cătălinei Buzoianu, care lucra ca regizor la Timişoara sau Arad, trebuia să se întoarcă acolo. Eram pe data de 20 decembrie la Cătălina Buzoianu, înspăimântată că băiatul nu mai apărea ,când a sunat telefonul de la Timişoara,şi printre hohote de plans şi ţipete de bucurie am aflat că armata a trecut de partea manifestanţilor.
"Dacă aveţi curajul, duceţi-vă să vedeţi"
În ceea ce priveşte situaţia de la Bucureşti, pe data 21 decembrie eram acasă şi am văzut la televizor întreruperea emisiunii. Am luat-o la fugă pe strada Nuferilor spre Piaţa Palatului, dar nu am reuşit să trecem pentru că erau bariere de soldaţi care nu ne lăsau să trecem mai departe de Biserica Sf Iosif. Dar ceea ce era ieşit din comun era faptul că oamenii ,care veneau în fugă şi pe care încercam să-i oprim să ne spună ce se întâmplă, nu răspundeau, refuzau să se lase opriţi. M-a şocat o femeie care pierduse un pantof şi fugea cu un picior gol şi un picior încălţat. Răspunsul era "Dacă aveţi curajul, duceţi-vă să vedeţi".
N-am ştiut ce să facem şi, cum nu mai puteam înainta , ne-am suit în tramvaiul al cărui capăt de linie era chiar acolo.Din mers s-a suit şi un băiat care venea în fugă dinspre Piaţa Palatului.El ne-a povestit ce se întamplase acolo. Ţin minte foarte bine atmosfera din tramvai şi cum se strânsese toată lumea în jurul lui. Se formase un fel de agora în care se povestea,se vorbea,se făceau presupuneri. Cred că am mers fără să ne mai uităm la staţii destul de departe spre margine. Îmi mai aduc aminte că ne-am întors pe jos de acolo. Era iarnă şi se întuneca destul de repede. Trecuseră probabil câteva ore când am ajuns la Bulevardul Dacia, partea dintre Piaţa Romană şi Calea Victoriei.
Cum a decurs întâlnirea cu "primul om nou"
Voiam să ajungem la Piaţa Romană, unde auzisem pe drum că s-au strâns oameni. Dar pe cât ne apropiam de centru,străzile erau tot mai pustii,dar apăruseră cordoane de soldaţi. Cu ceva înainte de a ajunge la Piaţa Romană, cam unde este Muzeul Literaturii, am fost opriţi şi întrebati unde mergem.Am spus că vrem să traversăm Piaţa Romană, ca să mergem în partea cealaltă a oraşului. Ne-au lăsat.
Am continuat să înaintăm înspăimântaţi ,dar fără să ne mai putem întoarce. Despre acest moment am scris imediat dupa revoluţie, cred că în primul număr al "României literare". A fost pentru mine unul dintre cele mai şocante momente . Am ajuns în Piaţa Romană, unde era un peisaj de neînchipuit: pantofi pierduţi, genţi răsturnate cu obiectele conţinute împrăştiate,caiete peste care trecuseră roţi,fulare, chiar haine aruncate,totul arăta ca un fost câmp de luptă,iar la capătul bulevardului Magheru piaţa era închisă de un baraj de TAB-uri.
În mod evident nu ne rămânea decât să înaintăm prin acest peisaj . Am început să traversăm prin faţa TAB-urilor, în care nu se vedeau oameni şi în timp ce ajunsesem pe la jumătatea pieţei,dinspre strada Căderea Bastiliei,unde erau masate trupe, s-a apropiat în fugă un tânăr care nu avea mai mult de 20 de ani, îmbrăcat în uniformă de gărzi patriotice, strigând: "Arestaţi-o! Arestaţi-o! Ea a fost aici!"
A apărut un ofiţer care ne-a cerut amândorura actele. Eram atât de şocată încât nu reuşeam să îmi găsesc actele în geantă. În timp ce tânărul continua să dea amănunte despre cum fusesem acolo, ofiţerul a întrebat dacă e adevărat că am fost.Am spus că nu. Între timp îmi găsisem actele. Ofiţerul le-a cercetat îndelung şi, privindu-ne într-un fel pe care n-am îndrăznit să-l înţeleg, ne-a spus să mergem direct acasă şi a adăugat: "Sper să nu ne mai întâlnim a doua oară în această noapte"
Am spus că a fost unul din lucrurile cele mai şocante care mi s-au întâmplat pentru că problema pe care mi-am pus-o imediat a fost "Dumnezeule, pe acel tânăr nimic nu-l putea obliga să intervină şi să mintă". Nu fusesem acolo,dar chiar presupunând că aş fi fost,a cere arestarea cuiva - în situaţia în care fuseseră deja duşi oameni la Jilava - era ca şi cum ar fi cerut o condamnare la moarte. Era un tânăr totuşi. A fost pentru prima oară când nu am mai crezut că tinerii sunt mai curaţi . A fost pentru prima oară când am întâlnit un "om nou".
Şi am avut prima dovadă că spălarea creierelor reuşise. Trăisem până atunci convinsă că această reuşită era imposibilă. Avusesem senzaţia că toată lumea este cu mine,ca mine. Chiar în perioada în care stătea maşina securităţii în faţa casei, am găsit flori pe scări ,flori care au fost un punct de sprijin în univers. Rareori după 1989 am mai avut un asemenea sentiment de încurajare. Naivitatea noastră era să credem că de fapt - cu excepţia clanului de la conducere - toţi ceilalţi erau mai mult sau mai puţin victime. Atunci în Piaţa Romană am descoperit că mă înşelasem.
Basculanta cu copii
Dar ziua de 22 decembrie?
Ana Blandiana: În dimineaţa zilei de 22 decembrie am trecut pe la Cartea Românească, care era pe strada Nuferilor,unde am întâlnit alţi colegi,la fel de înspăimântaţi şi de exaltaţi ca şi noi. Apoi am pornit spre Piaţa Palatului, am întâlnit coloane care se îndreptau către piaţă şi tancuri care se retrageau din piaţă cu militari pe turelă care salutau cu ochii în lacrimi .
Totul era exaltant şi până în data de 25 decembrie nu am avut nicio bănuială asupra nimănui. Am ajuns în piaţa spre care mulţimile se scurgeau ca râurile într-o mare. Dintr-o dubiţă se vorbea la megafon. Vocea respectivă spunea că o să fim liberi, că ne vor conduce oameni de valoare şi rostea diverse nume, printre care l-au spus şi pe al meu.
Ţin minte foarte clar sentimentul de neplăcere, nu pentru că aş fi avut vreo bănuială că ceva nu era în regulă (evident că era ceva în neregulă), ci pentru că eram extraordinar de fericită aşa cum eram, un număr dintr-o mulţime, o mulţime imensă care jubila. Ideea că cineva mă extrage de acolo şi îmi dă să fac altceva, ceva ce nu ştiu şi nu îmi place, era profund neplăcută, chiar dacă nici prin cap nu îmi trecea că vocea care vorbea era a Securităţii.
Aş vrea însă să vă povestesc un episod de atunci, din Piaţa Palatului, care în mod curios nu a fost inserat în mitologia revoluţiei, deşi acum cred că fusese inventat anume pentru asta.
La un moment dat, o basculantă plină cu copii între 10 şi 15 ani a trecut prin mulţime, cu riscul de a accidenta pe cineva, şi s-a oprit în treptele CC, acolo unde apărea Ceauşescu în ajunul anului nou împreună cu un copil simbolizând noul an. Copiii au coborât din basculantă şi au intrat, fără să întâmpine nici o rezistenţă, în clădire.
Şi în următoarele minute au început să apară la geamurile de la etajele succesive, aruncând portrete de-ale lui Ceauşescu, lozinci, steaguri roşii şi ajungând în cel mai scurt timp sus pe clădire. Nu pot să spun câte minute a durat.Ţin minte că, în clipa în care au ajuns pe acoperiş, am fost mirată cât de mari erau pe lângă ei literele care formau "Partidul Comunist Român". Nu le ajungeau nici la un sfert din înălţime. În timp ce ţopăiau şi fluturau steaguri tricolore , i-am văzut deodata alergând cu toţii într-o altă parte a acoperişului de unde s-a ridicat un elicopter.
Tot ce povestesc are doi timpi: Sentimentul de atunci de exaltare, când copiii erau gata-gata să îl aresteze pe Ceauşescu, şi întrebarea de acum: cine i-a urcat pe copii în basculantă, cine i-a dus acolo, cine i-a lăsat să intre pe uşa principală şi cine i-a ajutat să ajungă pe acoperiş.
"Ce fel de oameni au hotărât execuţia tocmai în ziua de Crăciun?"
Seara am ajuns spre casă pe la orele 8-9 şi nu am putut intra pe strada noastră pentru că se trăgea. Atunci am mers la nişte prieteni la cateva străzi depărtare, unde, când am ajuns, toată lumea ne-a aplaudat ,îmbrăţişindu-ne şi felicitându-ne . Noi nu aveam habar că de la prânz se transmitea fără încetare aceea listă care începea cu Doamna Doina Cornea şi în care ultimul, cu voia dumneavoastră, era conducătorul ţării, care semna deja acte în această calitate,deşi urma să fie ales doar peste patru zile.
Prima şedinţa a avut loc pe 26 decembrie. Dar deja se semnaseră decizii, cum ar fi execuţia lui Ceauşescu.
Dupa execuţie, am avut un sentiment de trezire din exaltarea libertăţii. E adevărat că pe parcurs crescuse în mine un fel de iritare pentru că toată lumea mă trata ca făcând parte din conducerea ţării şi eu nu ştiam nici măcar unde este locul acesteia, în ce clădire se exercită puterea consiliului din care teoretic făceam parte. Veneau oameni care îmi spuneau că le-au murit copii , că le-a ars casa şi mă tratau ca şi când eu puteam să îi ajut.
Dar în 25 decembrie, când am aflat de execuţie, am avut un fel de revelaţie: ce fel de oameni au fost cei care au hotărât execuţia în ziua de Crăciun? Era ca un fel de liturghie neagră prin care incepea profanator o nouă eră. Am avut deodată senzaţia violentă că tot ce nu înţelegeam,tot misterul tulbure care ne năclăia imobilizându-ne,era suspect şi contrafăcut,că nimic nu era în regulă. Şi nu a fost.
Consideraţi că era nevoie de execuţia cuplului Ceauşescu sau trebuia un proces?
Ana Blandiana: Trebuia să fie un proces care trebuia să fie chiar procesul comunismului despre care se vorbeşte de peste 20 de ani. Pentru că nu numai cuplul Ceasusescu a fost vinovat.In jurul lor,ca în jurul unei pietre aruncate în apa istoriei,erau cercuri concentrice de vinovăţie. Intotdeauna m-am întrebat care a fost momentul în care Nicolae Ceauşescu,unul dintre ceilalţi, a devenit stăpânul tuturor. Care a fost drumul până la momentul în care nimeni nu mai îndrăznea să respire în faţa lor.
Era nevoie de procesul tuturor crimelor comunismului,consumate majoritatea mult înainte de perioada Ceauşescu. La urma urmei "epoca de aur" a fost o perioadă mai puţin sângeroasă decât perioada stalinistă .Dar procesul a fost făcut în aşa fel încât să nu pună sub semnul întrebării comunismul şi să nu fie implicaţi toţi ceilaţi vinovaţi, care s-au grăbit să ocupe locurile rămase calde ale celor eliminaţi.
Cum vedeţi România la 21 de ani de la revoluţie?
Ana Blandiana: În revoluţie au fost implicate două categorii de oameni. Prima categorie a fost formată din cei care au strigat "Jos Ceauşescu" , care trebuiau să îl dea jos pe acesta şi care au fost programaţi în acest sens. Aceştia nu îi reproşau că fusese prea comunist, ci că nu fusese suficient de comunist. Ceea ce îi reproşa Brucan era că diluase comunismul într-un naţionalism kitch. Marele reproş şi ura împotriva lui Ceauşescu a structurilor, care au continuat să domine ţara, a fost naţional comunismul şi nu comunismul.
Cea de-a doua categorie a fost cea care a strigat "Jos comunismul". Aceasta a rămas în Piaţa Universităţii, încercând sa continue revoluţia. Evident că prima categorie a câştigat. Existenţa acestor două categorii a produs enorma ruptură din societatea românească care a dus în anii 90 la lucruri teribile, de la ura împotriva Pieţei Universităţii, până la mineriade. Această ruptură a continuat,chiar dacă pe parcursul anilor a pierdut din intensitate.
A existat şi un punct de cotitură, anul 1996, când, prin câştigarea alegerilor de Convenţia Democrată, s-a produs alternanţa la putere.Dar Convenţia nu era pregătită să schimbe vechile structuri. Şi în acest moment, după 21 de ani, ţara este dominată (este destul să priveşti ecranele televizoarelor) de o reţea de putere,care de mult nu mai are un aspect strict politic, ci are tot mai mult o coloratură mafiotă,dar a cărei coeziune şi forţă se bazează pe faptul că provine din vechile structuri.
Ce le-a adus tinerilor revoluţia?
Ana Blandiana: Le-a adus libertatea, libertatea de care" răul profită mai mult decât binele", cum spunea Lech Walessa. Tinerii care s-au născut în libertate trebuie să înveţe să-i deosebească elixirele de otrăvuri, să înveţe să crească din ea şi să o folosească. Alianţa Civică - de la înfiinţarea căreia s-au împlinit cu câteva zile în urmă 20 de ani - a avut ca principală temă a acţiunilor ei spaima că libertatea primită în dar ar putea să piară neîntrebuinţată sau întrebuinţată prost. Aşa s-au născut devizele Alianţei Civice "Solidaritatea este superlativul libertăţii" şi "Nu putem reuşi decât împreună".
Înainte de Revoluţie eraţi de părere că românii sunt un "popor vegetal". Cum i-aţi caracteriza acum?
Ana Blandiana: Într-o carte a mea de interviuri din anii '90 am fost întrebată dacă eu cred că poporul român mai este un popor vegetal şi am răspuns că nu, este prea isterizat pentru asta. Acum este prea indiferent, prea manelizat. Îmi dau seama că tot ceea ce se întâmplă acum pe ecranele televiziunilor comerciale, acest amestec de vulgaritate, violenţă şi kitch, duce la spălarea creierelor cu rezultate infinit mai eficiente decât cele ale structurilor de putere comunistă, pentru că acelora li se opunea rezistenţă, pe când acum totul se petrece de bunăvoie,prin cooperarea victimelor.
Despre Silviu Brucan şi prima şedinţă a Frontului Salvării Naţionale
Despre faptul că am fost numită în Consiliul Frontului Salvării Naţionale am aflat de la televizor. La prima şedinţă din 26 decembrie a venit la mine Brucan, pe care nu îl ştiam ca figură. Ca nume îl ştiam, dar eram departe de a-l admira. Când a apărut scrisoarea celor 5, semnatarii ei au fost admiraţi pentru curajul de a-l înfrunta pe Ceauşescu. Mie mi-au trezit o reacţie diferită. Există o frază în aceea scrisoare pe care o ştiu pe de rost. Vorbind despre felul cum au fost ei persecutaţi şi mutaţi în Dămăroaia,se spunea: "Nu pentru asta am înfiinţat noi Securitatea" . Ascultam "Europa Liberă" şi deodată nu mi-a venit să cred că aud bine. Nu îmi venea să cred că în 1987 mai existau oameni care să se laude că ei au înfiinţat Securitatea. Dar Securitatea din vremea lor fusese infinit mai groaznică decât Securitatea lui Ceauşescu, pentru că ei chiar omorâseră oameni.Brucan ceruse sub semnătură condamnarea la moarte a lui Maniu.
Pentru mine Brucan era, deci, numele unui personaj absolut negativ. Dar nu s-a prezentat. A venit pur şi simplu la mine un bărbat extrem de antipatic, care îmi spunea "tu", deşi nu făcuserăm cunoştinţă . Mi-a spus :"Vezi cum te porţi, că ţi se pregăteşte ceva important". Cu acest sentiment extrem de iritare şi de neplăcere am intrat în prima şedinţă a Frontului. Ion Iliescu a propus structurile de conducere şi pe mine în funcţia de vicepreşedinte.
Şi eu am spus nu. Din cauza iritării, desigur, dar şi din bun simţ: era ceva ce nu se potrivea cu mine. Am spus nu în toţi aceşti 20 de ani la toate funcţiile,pentru că am crezut întotdeauna că pentru un scriitor sau,cu atât mai mult,pentru un poet este o descalificare,o decădere să intre în structuri de putere. A urmat însă o jumătate de oră de asemenea insistenţe, încât cred că m-a maturizat politic cât în toată viaţa mea de până atunci.
Atunci am înţeles că totul era aranjat,că aveau nevoie de anumite persoane să le pună în vitrină şi nu le venea să creadă că li se strica jucăria,dintr-un refuz atât de improbabil,încât nici nu îl luaseră în calcul.
SURSA: ROMANIA LIBERA