Meşteşuguri tradiţionale
Bucovina este cunoscută pentru costumele sale populare, mobila, olăritul, tapiserie şi covoare. Fiecare detaliu al acestor meşteşuguri reflectă istoria şi moştenirea culturală a regiunii, fiind în acelaşi timp îndeletniciri unice care pot fi transmise de la o generaţie la alta. În plus, lucrările complexe de artă, cum ar fi ouăle încondeiate de Paşte, pâinea împletită, măştile populare şi costumele tradiţionale sunt realizate pentru a celebra anumite sărbători religioase.
Exemplele acestei arte sunt expuse în muzeele de artă populară pe tot cuprinsul Bucovinei. SURSA: PELERIN BUCOVINA
Încondeierea ouălor
O adevărată comoară a culturii populare bucovinene, meşteşugul încondeierii ouălor este strâns legată de arta broderiei şi a decorurilor care se găsesc pe costumele naţionale. Toate aceste arte transformă un lucru obişnuit într-un lucru deosebit de frumos.
Oul reprezintă filosofia existenţei umane şi istoria străbună, o mărturie a datinilor, credinţelor şi obiceiurilor pascale.
Meşteşugul se învaţă în familie şi se transmite din generaţie în generaţie. Pentru ochiul expert există o abundenţă de creativitate exprimată prin diverse tehnici de lucru şi stiluri personale.
Cei neiniţiaţi vor descoperi o sărbătoare a culorilor, un adevărat test al răbdării şi o pasiune unică ce încântă văzul şi sufletul.
Meşteşugul de a “încondeia” ouă se observă în armonia culorilor, delicateţea modelelor transmise din generaţie în generaţie şi măiestria execuţiei, ridicând acest meşteşug la rangul de artă.
Ouăle sunt încondeiate în trei-patru culori, de obicei, ţinând cont şi de simbolul fiecărei culori în parte: roşu (soare, foc, dragoste), negru (eternitate, statornicie, absolutism), galben (lumina, bogăţia recoltelor, tinereţea, ospitalitate), verde (forţa naturii, rodnicie, speranţă,prospeţime), albastru (sănătate, seninul cerului), violet ( străpânire de sine, răbdare, încredere, dreptate) Paleta cromatică a ouălor încondeiate face diferenţa între principalele zone în care se practică acest meşteşug.
Astfel, culoare roşie este specifică zonei Brodina, negru zonei Ciocăneşti, verde şi albastru pentru Ulma sau portocaliu pentru Moldoviţa.
Ouăle sunt încondeiate în trei-patru culori, de obicei, ţinând cont şi de simbolul fiecărei culori în parte: roşu (soare, foc, dragoste), negru (eternitate, statornicie, absolutism), galben (lumina, bogăţia recoltelor, tinereţea, ospitalitate), verde (forţa naturii, rodnicie, speranţă,prospeţime), albastru (sănătate, seninul cerului), violet ( străpânire de sine, răbdare, încredere, dreptate) Paleta cromatică a ouălor încondeiate face diferenţa între principalele zone în care se practică acest meşteşug.
Astfel, culoare roşie este specifică zonei Brodina, negru zonei Ciocăneşti, verde şi albastru pentru Ulma sau portocaliu pentru Moldoviţa. Din ornamentarea geometrică a ouălor deosebim simboluri şi semnificaţii precum :
- linia dreaptă verticală- viaţă ;
- linia dreaptă orizontală- moarte;
- linia dublă dreaptă- eternitate;
- linia cu dreptunghiuri- gândire şi cunoştinţă;
- linia ondulată- apă, purificare;
- spirală- timp, eternitate.
SURSA: PELERIN BUCOVINA
Dintre toate obiceiurile româneşti, cel al încondeierii ouălor de Paşti este de departe cel mai gingaş şi mai cald. Dar poate nicăieri ca în Bucovina, oul nu este privit cu atât de multă dragoste, şi nici obiceiul scrierii lui nu este ridicat la nivel de artă ca aici. Femeile din această zonă, adevărate creatoare de frumos, ştiu mai bine ca oricine să scrie poveştile minunate ale acestui tărâm de basm pe coaja fragilului şi delicatului ou. Pe lângă modele noi, create de încondeieri sau văzute la alţi meşteri, aceştia păstrează, aproape cu religiozitate, motivele bătrâneşti. Fiecare ou încondeiat care iese din mâna meşterilor este diferit, fiecare are propria lui personalitate, propria frumuseţe. Motivele folclorice sunt cele care se găsesc în întreaga simbolistică românească: spicul, soarele, frunza şi, mai presus de toate, crucea.
Oul - minunea de început a lumii; oul păstrează întreaga căldură solară; oul a fost, este şi rămâne: Promisiunea. Brâncuşi spune despre ou că e "maica formelor, a tuturor formelor" şi-l dăruieşte Eternităţii. Dintre toate obiceiurile româneşti, cel al încondeierii ouălor de Paşti este de departe cel mai gingaş şi mai cald. Ce fericire poate fi mai mare decât a ne vesti unul altuia prin intermediul ouălor roşii "Hristos a înviat"? Fiecare român îl pregăteşte şi-l are pe masa lui de Paşti la loc de cinste. Dar poate nicăieri ca în Bucovina oul nu este privit cu atât de multă dragoste şi nici obiceiul scrierii lui nu este ridicat la nivel de artă ca aici. Femeile din această zonă - adevărate creatoare de frumos, ştiu mai bine ca oricine să scrie poveştile minunate ale acestui tărâm de basm pe coaja fragilului şi delicatului ou. La ediţia Taberei de creaţie din 1998 au participat ca invitaţi câţiva meşteri cu mâini de aur şi grai dulce - Filoteea Drajmici, Nicolae Drajmici, Aurica Aneci şi Valeria Fercal - Paltinu jud. Suceava. Pe lângă modele noi, create de ei sau văzute la alţi meşteri, aceştia păstrează, aş putea spune aproape cu religiozitate, motivele bătrâneşti. Fiecare ou încondeiat care iese din mâna lor este diferit, fiecare are propria personalitate, propria frumusete. Motivele folclorice sunt cele care se găsesc în întreaga simbolistică românească: spicul, soarele, frunza şi mai presus de toate, ca o reconfirmare (a câta oara?) a creştinătăţii noastre: Crucea. Aceste două adevărate meşteriţe ne-au oferit pe parcursul ediţiei din acest an o revărsare de frumos, o încântare pentru ochi şi inimă.
Din totdeauna romanii au marcat cu multa bucurie sarbatoarea 1 crestineasca a Invierii,numita popular Sarbatoarea de Pasti. Cu aceasta ocazie, precum si cu prilejul Inaltarii, femeile din aproape toate gospodariile taranesti practicau si practica tncondeierea oualor, f olosind in acest scop un betisor subtire infasurat cu o carpa, care era introdus intr-un vas cu 1ceara topita, apoi cu el desenau diferite modele pe oul cald si bine uscat. Dupa aceea ouale se introduceau tntr-o solute colorata, de regula, in rosu, galben, verde sau albastru. Prin fierbere, fondul se colora nuanta dorita, in timp ce portunile trasate cu ceara, dupa indepartarea acesteia, ramaneau albe. In unele gospodarii, femeile folosesc, in locul cearei, frunze de plante legate strans pe ou cu ajutorul unui tifon. Rezultatul este asemanator. Sursa: Smlex.Trei
Pictura icoanelor
Ocupând un loc de seamă în creaţia noastră populară, creatorii din zonă au impus o modalitate de pictură pe sticlă şi pe lemn locală, preluând scene din frescele mănăstirilor bucovinene si gravurile vechi, replici după icoane tradiţionale şi imagini din obiceiurile şi ocupaţiile locale.
În acest ţinut al mănăstirilor, picture icoanelor pe lemn, lucrate în stil bizantin, foloseşte formulele transmise de-a lungul multor generaţii.
Pictura icoanelor pe sticlă, se realizează pe spatele acesteia, astfel încât aceasta serveşte atât ca suport al picturii, cât şi ca luciu al suprafeţei pictate. O particularitate deosebită a lucrărilor realizate în această zonă este o remarcabilă fineţe a desenului, precum şi sobrietatea culorilor.
Icoanele pe sticlă şi pe lemn din Bucovina sunt de o rară frumuseţe artistic remarcându-se prin cromatica folosită, care nu depăşeşte paleta altiţelor geometrice, mergând de la tensiunea albastrului de Voroneţ până la culorile aureolelor, care, în marea lor majoritate, sunt lucrate în foiţă de aur. SURSA: PELERIN BUCOVINA
Pictura icoanelor are izvoare comune pentru toate cele trei regiuni istorice: Transilvania, Moldova și Țara Românească, fiind legate direct de concepția artei de tradiție bizantină și orientală. Icoana nelipsită din casa tradițională românească se prezintă ca obiect de cult, dar are și scop decorativ. Pictura icoanelor pe lemn, lucrate în stilul tradițional bizantin, cere timp și folosește formule transmise de-a lungul multor generații. SURSA: Turism in Vama
Icoana a reprezentat dintotdeauna o parte componentă a sufletului ţăranului român. Toate activităţile pe care el le desfăşoară trebuie să se afle sub semnul binecuvântării dumnezeieşti. Icoana este nelipsită din casa tradiţională, fiind folosită ca obiect de cult, sau cu scopul decorativ şi religios, cum este cazul icoanelor pictate pe sticlă de pe cuprinsul întregii Transilvanii. Între meşterii iconari participanţi la ediţia din 1998 a Taberei de creaţie s-a aflat şi C-tin Niţu din Poboru - jud. Olt însoţit de învăţăceii care bat la porţile afirmării: Ionuţ Preda şi Liviu Dumitru, ambii din aceeaşi localitate. Din cetatea Braşovului un alt iconar uimeşte prin acurateţea creaţiilor sale - Mircea Purcărea. Devenit un obişnuit al manifestărilor organizate în cadrul Muzeului Satului, creatorul s-a impus în arta picturii icoanelor pe sticlă, dovedindu-şi an de an valoarea incontestabilă.
Cusutul si tesutul
Ţesutul şi cusutul se făceau în familie şi reprezentau parte din îndeletnicirile de bază. De la piesele de port cotidian la cele de sărbătoare şi până la textilele care „îmbracă” locuinţa, totul era lucrat de mâinile harnice ale femeilor. Razboi de tesutLocalnicii se mândresc cu ţesăturile făcute la război, dar şi cu costumele populare. Cusutul şi ţesutul obiectelor de îmbrăcăminte se mai practică doar în cercul de meşteşuguri. În sat mai trăiesc doar câteva ţesătoare, cu care toată lumea se mândreşte. Localnicii ştiu cât de valoroasă este munca femeilor care trudesc în războiul de ţesut, aşa că le preţuiesc ca atare. Toate procedeele pe care le urmează până ce ţesătura este gata sunt foarte lungi. Totul începe cu vopsitul lânii. Femeile din Vintileasca încă mai preferă să vopsească lâna natural. Ele spun că, astfel, culorile durează mai mult şi sunt mult mai aprinse. Pentru aceasta, însă, trebuie să se pregătească din timp, să adune tot ce le trebuie: „folosim coji de prun, de nuc, trebuie să ne pregătim din timp şi să adunăm buruieni ca să vopsim lâna. Cele colorate chimic se decolorează, cele naturale aşa rămân. Costumele populare, cămăşile vechi de sute de ani sunt spălate în clor. Culorile de la model nu ies, pentru că sunt vopsite natural”. Ocupaţiile tradiţionale moştenite şi transmise cu grijă mai departe de locuitorii din Valea Râmnicului se află la graniţa dintr meşteşuguri si arta adevarată . Acest lucru a fost ilustrat încă o dată la Evenimentul cultural din Vintileasca, 2 iunie 2011 -Hora cu ScrânciobSURSA: Vrancea-Turistica
A fost un mestesug casnic frecvent utilizat in gospodariile taranesti din judet Calarasi, legat nemijlocit de impodobirea pieselor de imbracaminte si a tesaturilor de interior. Ca tehnica cu posibilitati multiple de decorare, cusutul artistic se mai practica si astazi, fetele deprinzandu-l de la varsta de 5-6 ani. Se utilizeaza cusatura in puncte, pe panza de itamina, sau urmarindu-se textura panzei pe care se coase, respectand liniile drepte ale firelor de urzeala. Cusatura "la fir" se lucreaza linie langa linie, la distanta de un fir, de la stanga la dreapta, iar "sabacul" se realizeaza prin scoaterea de fire. Modelul se formeaza din pliuri si goluri si decoreaza, de regula, marginile stergarelor.
Legat de tehnica cusutului, intalnim tot mai des crosetatul "pe deget" sau modelul "laseta", femeile din satele calarasene realizand foarte frumoasele "mileuri" care sunt amplasate pe obiectele de mobila din interior. Sursa: Smlex.Trei
Sunt practicate inca de femeile din localitatile rurale ale judetului Calarasi, chiar daca nu cu aceeasi intensitate din trecut. Aici pastoritul local a furnizat ca materie prima de baza lana, iar cresterea viermilor de matase, precum si cultivarea inului, canepii si mai apoi a bumbacului a oferit elementele constructive ale panzei taranesti tesuta in razboi pentru nevoile gospodariei. Forme si unelte stravechi ale industriei casnice textile au persistat pana nu demult in aceasta zona, unele folosindu-se si astazi: tesaturi si cusaturi specifice regiunii Dunarii si Borcei, adevarate piese autentice de arta populara, in care sunt valorificate ornamentele, cromatica si formele traditionale se realizeaza si astazi in sate ca Radovanu, Sohatu, Chiselet, Spanciov, Roseti, Unirea, Borcea s.a.
In ceea ce priveste tehnica pregatirii firelor vegetale, in cazul celor de canepa, dupa smulgerea plantelor de pe camp, canepa era pusa "la topit" in ochiuri de apa statatoare, dupa care plantele se bateau la "melita" , apoi se daraceau, alegandu-se firele pentru tors. La bumbac treaba era putin mai simpla in sensul ca dupa recoltare, vata era trecuta printr-o masina specials pentru tnlaturarea semintelor, dupa care se faceau fuioarele pentru tors. Lana se prelucra printr-o tehnica asemanatoare, torcandu-se apoi din furca, obtinandu-se fire de grosimi diferite, in functie de destinatia ce urma sa aiba tesatura.
Tesutul firelor in razboi necesita o suita de operatii pregatitoare: depanatul firelor pe raschitor si mai apoi pe imosoare sau tevi de trestie; scrobitul firelor pentru a capata o rezistenta mai mare la tesut; urzitul pe gard sau urzitor; neveditul sau incrucisarea firelor prin ite si spata s.a. Pentru tesutul propriu-zis in zona s-a folosit si se foloseste inca razboiul orizontal care permite alegerea unei game diversificate de tesut, tn functie de obiectul ce urmeaza a se realiza ulterior din tesatura.
Sursa: Smlex.Trei
De la piese de port cotidian, la cele de sărbătoare, şi până la textilele care ,,îmbrăca” locuinţa, totul era lucrat de mâini harnice şi măiestre. Până în zilele noastre, s-a păstrat tradiţia ca fetele să deprindă în familie arta ţesutului. Cele mai multe încep să coasă prima ,,floare pe pânză” sau să-şi ajute mama la “făcutul” războiului la 6-7 ani. Şi, astfel, fiecare fată va deprinde arta ţesutului şi cusutului, străduindu-se să realizeze piese cât mai frumoase.
La începutul mileniului III, instituţiile de specialitate, printre care amintim Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale „Cindrelul-Junii” Sibiu şi Complexul Naţional Muzeal „Astra” se implică activ în revitalizarea şi transmiterea meşteşugurilor artistice tradiţionale, având drept scop recuperarea tradiţiilor, precum şi promovarea, la scară naţională şi internaţională a creatorilor populari. Este într-un sens o întoarcere spre trecut, spre marile valori ale unei tradiţii milenare.
Se urmăreşte, astfel, conservarea – prin colectare, înregistrare şi arhivare – şi revitalizarea – prin încurajarea transmiterii de cunoştinţe şi aptitudini generaţiilor viitoare – a valorilor tradiţionale în domeniul artefactului artistic.
Activitatea bogată a creatoarelor populare din judeţul nostru, slujitoare ale artei noastre populare în domeniul ţesutului şi al cusutului a fost mereu în atenţia instituţiilor de specialitate. Împletitul, ţesutul şi alesul în război, cusutul şi brodatul sunt încă larg practicate de creatoarele sibiene.
Într-o societate modernă aflată în plină transformare, aceşti meşteri sunt veritabili purtători ai elementelor de cultură tradiţională, continuând eforturile generaţiilor anterioare şi păstrând neştirbită memoria unui patrimoniu fără egal.
Făuritori de valori specifice satului tradiţional românesc, reuşesc în contextul necesităţii perpetuării tradiţiei, prin adaptarea produselor tradiţionale la exigenţele pieţei moderne la nivel european şi local, să transmită cu dăruire şi pricepere meşteşugul dobândit de la predecesorii lor. Unii dintre ei dezvoltă adevărate pepiniere de tineri creatori, educându-i pe aceştia în spiritul creaţiei tradiţionale.
Exemplele sunt numeroase, menţionăm câteva din aceste minunate păstrătoare ale tradiţiei: Ana Domnariu (63 ani, Tilişca), Lal Paraschiva (78 ani, Tilişca), Petra Doina (43 ani, Tilişca), Maria Dănuleţiu (Tilişca), Ana Jugăreanu (Avrig), Rodica Ispas (41 ani, Avrig), Marina Uscatu (Fântânele), Maria Nistor (Laslea), Elena Nistor (Laslea) etc.
În lucrarea de faţă, vom supune atenţiei dumneavoastră doar activitatea câtorva slujitoare ale artei ţesutului, exponente de seamă ale acestui meşteşug tradiţional.
Silvia Tecoanţă, născută în anul 1940 în localitatea Alţâna de pe Valea Hârtibaciului, într-o familie numeroasă de 9 fraţi, este un adevărat „tezaur uman viu”, bună cunoscătoare a spiritualităţii noastre populare.
Silvia lu’ Romi lu’ Mois, a urmat Şcoala Primară din sat, obţinând apoi o diplomă de calificare pentru meseria de ţesătoare.
În perioada 1987-1989 a lucrat la Arta Populară Sibiu, iar apoi a fost angajată la Secţia de Repasat din Alţâna a Fabricii de confecţii „Libertatea“ Sibiu.
Aşa cum era obiceiul, a deprins meşteşugul de la mama sa, când avea 10 ani, iar după căsătorie, îşi perfecţionează tehnica de lucru, învăţând de la bunica din partea soţului. Păstrează de la mama dânsei, iar aceasta de la bunica sa obiecte tradiţionale, acestea având o vechime de peste 100 de ani, rămânând neuzate, pentru că, după cum spun femeile „o haină de duminică nu se spală, se ’grijeşte.“
Lucrează: trăistuţe „de duminică” (purtate ca accesoriu al costumului popular), trăistuţe „de hotar” (purtată de cel care mergea la muncă, pentru a transporta mâncarea) sau „de mort” (ce era dată celui ce începea să sape groapa), feţe de masă „năvădite în flori”, în amestec de bumbac şi fuior, amestec ce conferă prin cromatica de alb şi crem o frumuseţe şi eleganţă deosebită, „chindeauă” în 2 şi 4 iţe, cu alesătură şi urzeală din bumbac sau cu „hir de chedecă” în urzeală şi băteală, cu negru şi galben, feţe de pernă, culmi de 9 metri. Realizează, de asemenea, şi ţesături pentru a servi ca decor interiorului modern, folosind ornamentica tradiţională specifică.
Motivele ornamentale folosite sunt: „prescura”, „steaua”, „cruciuliţe”, „ochiul şi sprânceana”, „vârtelniţa”, „potcoava”, „bujorul”, „cocorii”, „păianjenul”, „firicele”, „dunguliţe” etc.
Cu aceeaşi măiestrie, lucra şi costume populare specifice zonei etnografice Valea Hârtibaciului: ii, poale, şurţe de lână cusute cu fir auriu, cu colţişori şi ciucuri, cătrinţe, pentru adulţi, dar şi pentru păpuşi etnografice, respectând cu stricteţe caracteristicile portului local.
Silvia Tecoanţă reuşeşte să păstreze nealterată tradiţia locală, iar în acelaşi timp să o transmită mai departe, destăinuind tinerilor săi „elevi” taina ţesutului la război şi educând-i în spiritul tradiţiei populare. Astfel, la cele două războaie de ţesut achiziţionate, alături de cei doi nepoţi ai săi, Simona Frunze şi Ovidiu Gînfălean, au învăţat şi multe fete din sat. "Acum mai puţin este interesată lumea de ştergare sau feţe de masă. Mai încercăm şi noi să transmitem tradiţia la copii, că altfel s-ar pierde", spune Silvia Tecoanţă
Studentă la Sociologie, Simona Frunze (24 ani) a învăţat să ţeasă la 10 ani, de la bunica ei Silvia Teconţă. A atras-o războiul de ţesut, o maşinărie ciudată ale cărei taine a vrut să le stăpâneasca. De peste 12 ani ţese, coase şi împleteşte şervete, ştergare şi traiste în culori şi modele ce reprezintă zona sa natală: Valea Hartibaciului. Fiindcă se teme de rutină, cercetează mereu noi tehnici de ţesături şi combinaţii de culori. Nu ştie cât o să mai ţeasă ori cât timp va mai merge la târguri şi festivaluri populare. "O s-o mai fac cât timp voi avea ce să-i învăţ pe copii", spune Simona, care are ca ucenice două fetiţe de 10 ani.
În prezent, Silvia Tecoanţă conduce un atelier de creaţie la Centru de Informare pentru Patrimoniu şi Meşteşuguri Tradiţionale din Casa Gerendi din Alţâna, împărtăşind tainele torsului şi ale ţesutului elevelor de clasa a IV –a ale şcolii generale din comună,.
A participat, de-a lungul anilor, la manifestări şi târguri de creaţie, în ţară şi în străinătate: în Sibiu la „Târgul Creatorilor Populari din România” şi alături de elevele sale la „Târgul Copiilor Meşteşugari din România” şi Olimpiada Naţională „Meşteşuguri Artistice Tradiţionale”, în Bucureşti la „Târgul de Produse Tradiţionale”, în Oradea şi Focşani la Târguri ale Creatorilor Populari, precum şi în Germania, Franţa, Cehia etc.
Recunoaşterea pentru transmiterea spiritualităţii noastre populare a venit prin primirea în Academia Artelor Tradiţionale din România, iar în anul 2002 i s-a conferit, la propunerea Ministrului Culturii şi Cultelor, medalia naţională „Serviciul Credincios, clasa a III - a”.
Paraschiva Lal din Tilişca are 78 de ani, iar vârsta şi-o poartă cu înţelepciunea femeii de la sat din a cărei îndemânare s-au vădit covoare şi feţe de masă, "păretare", traiste şi alte obiecte tradiţionale. „Lucrezi, că ţi-e urât să stai aşa de pomană”, spune Paraschiva Lal, în timp ce mâinile i se plimbă pe o „străiţă”, neterminată încă. Lucrează de când a fost mică, aşa cum a învăţat de la mama ei.
Ne-a mărturisit că are nevoie de răbdarea anilor şi de îndemânarea adunată din atâţia metri de material ţesut, pentru a lua acum ţesutul de la capăt. Doisprezece metri de pânză se vor ivi din iţele războiului şi se vor transforma apoi în doisprezece traiste. Zeci de fire desenează linii drepte în faţa ei şi fiecare are un rost, aşa că spata bate o dată sau de două ori peste fire, culoarea se preschimbă din negru în roşu sau albastru, iar modelul de pe viitoarea traistă începe să prindă contur.
„Am modelele de la o femeie din sat şi de la mama. Pe toate le-am desenat pe hârtie şi acuma le ştiu din cap. Dar tot trebe să fii atent, să numeri, că un model e mai lat, altul mai subţire. Măsori cinci centimetri până la următorul model”, continuă ţesătoarea, în timp ce dintr-un soi de ladă a minunilor scoate metri de cipcă şi covoare ţesute.
Maria Dănuleţiu, tot din Tilişca, ţese la război, croşetează sau face dantelă, de peste 55 de ani. Războiul de fag, moştenit de la bunica, a împlinit de mult suta de ani, dar o slujeşte încă.
„Mai-înainte se plătea meseria asta că vroia lumea covoare; le vroia pentru fete că se făcea zestre. Toată lumea avea două-trei covoare.
Înainte, femeile lucrau la război şi reuşeau să trăiască din asta: cumpărau grâu, cucuruz, ce le trebuia. Acum nu mai pre vrea nime covoare ţesute”, mărturiseşte aceasta.
Are sănătatea şubrezită de ani şi muncă, dar nu se lasă de meserie, aşa că şi acum spune povestea ţesutului în timp ce bate din spata războiului. ”Într-un covor, fiecare model are rostul lui. Facem borduri cu flori şi brăduţi, cu pahar şi cu suveică, facem roata cu dinţi. Toate-s modele vechi; trandafirul e model mai nou. Da-i mult lucru la ele: dacă lucrii opt ore pe zi, ai nevoie de o lună, două, pentru un covor, da` poţi lucra şi o jumătate de an dacă-i greu modelul şi-s multe culori. Trebuie să fie lucru frumos, să-l faci bine, să fie bine urzit, bine strâns”, explică creatoarea.
În contextul globalizării şi al integrării noastre europene, activitatea acestor creatoare populare contribuie, semnificativ, la păstrarea şi promovarea, afirmarea identităţii noastre etnoculturale. Cozmina Costiniuc, referent de specialitate CJCPCT “Cindrelul-Junii” Sibiu SURSA: Traditii Sibiene
Ţesutul ocupă un loc aparte în arta tradiţională meşteşugărească. Țesutul şi cusutul se făceau în familie şi reprezentau parte din îndeletnicirile de bază ale femeii, fiind şi astăzi o realitate în satul bucovinean.
Cele mai numeroase elemente ţesute sunt destinate împodobirii şi decorării interiorului locuiţelor.
Astfel, se ţes lăicere, scoarţe sau paretare din lână colorată cu motive geometrice sau florale, ştergare pentru împodobirea interiorului caselor sau pentru diferite evenimente care marchează momente din existenţa umană (căsătoria, moartea).
De remarcat sunt şi ţesăturile de traistă în carouri, specifice zonei de munte.
Pentru ţeserea diverselor piese se folosea acelaşi război orizontal (stative), dar se schimbau sulurile, spetele, uneori iţele şi călcătorul. Pe aceleasi stative se ţesea şi pânza şi covoarele. SURSA: PELERIN BUCOVINA
Ţesutul şi cusutul pentru familie făceau parte dintre îndeletnicirile de bază ale femeii române. De la piese de port cotidian la cele de sărbătoare şi până la textilele care "îmbrăca" locuinţa, era totul lucrat de mâini harnice şi măiestre. Până în zilele noastre s-a păstrat tradiţia ca fetele să deprindă în familie arta ţesutului. Cele mai multe încep la 6-7 ani să coasă prima "floare pe pânză" sau să-şi ajute mama la "făcutul" războiului. Şi astfel fiecare fată va deprinde arta ţesutului şi cusutului, străduindu-se să realizeze piese cât mai frumoase cu care să se mândrească în sat. Din numărul mare al meşterilor ce stăpânesc arta ţesutului şi cusutului la Tabăra de Creaţie "Vara pe uliţă" au fost prezenţi 7 creatori care au făcut dovada măiestriei lor: Adela Petre din Buzău, s-a remarcat, ca de fiecare dată, prin geometrismul rafintat al carpetelor din păr de capră. Vrancea a fost reprezentată prin Domnica Gheţ din Rucăreni, ale cărei trăistuţe şi bete au fost apreciate de vizitatori. În gospodăria de la Tilişca s-au reunit, ca la o adevărată şezătoare, meşterii populari: Elena Orza din Avrig, Constantin Niţu, Ionuţ Preda şi Liviu Dumitru din Proboru - jud. Olt şi Bernadeta Butacu, Luizi Călugăra - jud. Bacău.
Cusutul iilor e pe mâini bune la Cășeiu - 15 octombrie 2015
Tradiția cusutului de ii și a altor straie tradiționale se transmite mai departe la Rugăşeşti, comuna Cășeiu. Aici la Centrul Info-turistic a fost deschisă recent o secție de cursuri de ţesut-cusut de către Şcoala Populară de Arte „Tudor Jarda” din Cluj-Napoca. De fapt este a treia asemenea școală, după cele existente deja la Cluj-Napoca şi Bedeciu.
Toate cele 11 cursante de la Rugășești, ca de altfel și cele de la Cluj-Napoca și Bedeciu, sunt îndrumate de artista populară Elvira Gavriş, membru al Academiei Artelor Tradiţionale de la Sibiu. Iscusita artistă populară, prezentă la deschiderea cursurilor, a pledat pentru promovarea tradițiilor și înlăturarea kitsch-ului.
„Intenţionez să le învăţ pentru început punctele de cusătură, care pot fi utilizate pe feţe de masă, perne, ii – şi pe urmă vom avea grijă să păstrăm tradiţia zonei, să înlăturăm kitsch-urile şi să reproducem exact modelele aflate în lada bunicilor. Asta pentru că, după cum am văzut, aici sunt suficiente modele de inspiraţie. Iar începând cu anul II vom lucra şi la război, astfel ca la finalul celor doi ani de studiu, fiecare cursantă să ajungă să-şi confecţioneze singură – dacă nu un costum popular întreg, măcar o ie”.
Alegerea de a o aduce pe Elvira Gavriș să îndrume femei dornice ca să se perfecționeze în arta populară s-a făcut deoarece „avem atâtea tradiții”, a recunoscut Vasile Corpodean, managerul Şcolii de Arte, prezent la eveniment.
„Noi am răspuns <prezent> invitaţiei venite din zonă, n-a fost chiar uşor s-o aducem taman din Munţii Apuseni pe Elvira Gavriş, însă dorim ca secţia de cusut-ţesut să facă legătura cu comunitatea locală, fiindcă un lucru este bine ştiut: arta populară este prima care trebuie slujită într-un mediu sătesc şi mai ales într-o zonă cu atâtea tradiţii folclorice, cum e aceasta”.
Frumoasa clădire a Centrului Info-Turistic din Rugășești va găzdui întâlniri ale cursantelor, șezători tradiționale, unde fiecare își va aduce „micile opere”de artă pentru a le finaliza. “În mare parte, cursantele cunosc arta cusutului, din familie – a ţesutului însă mai puţin – dar toate doresc cu ardoare să se perfecţioneze şi să participe şi la viitoarele şezători tradiţionale, ce se vor organiza”, a declarat Anca Boldor, coordonatoarea secţiei de cusut-ţesut de la Rugăşeşti, la rândul ei “ucenic” al doamnei Gavriş.
La inaugurarea noii secții au participat, din partea autorităţilor locale, Adrian Pura, viceprimarul comunei Căşeiu, Anca Boldor, coordonatorul Centrului Info Turistic – Căşeiu şi numeroşi săteni, în rândul cărora s-au aflat toate cele 11 cursante care vor începe curând studiul artei cusutului. Tia Sîrca redactor Cluj.com SURSA: Cluj.com
Portul național reprezintă una dintre cele mai importante forme de cultură ale unui popor, pe baza lui realizându-se cercetări legate de geneza istorică şi etapele principale de evoluţie, formele contemporane şi aria de răspândire, dar și originalitatea în raport cu portul altor popoare.
În îndelungatul proces de evoluţie al costumului popular românesc s-au înregistrat progrese mai mult în înfrumuseţarea pieselor de bază, decât în perfecţionarea sau îmbunătăţirea croielii. Piesa de bază a fost cămaşa pentru bărbaţi si vestita ie pentru femei.
În evoluţia portului popular românesc se evidenţiază trei etape.
1. În prima etapă portul românesc s-a individualizat în raport cu cel al popoarelor vecine şi s-a diferenţiat în funcţie de zonă. Cromatica s-a diversificat local pe categorii de vârstă şi zone geografice, prin preferinţele pentru anumite tehnici, motive specifice etc.
2. Cea de a doua etapă a fost influenţată de zona orăşenească. Materialele industriale au înlocuit textilele casnice, piesele tradiţionale au fost înlocuite în portul zilnic şi mai apoi în portul de sărbătoare.
3. În cea de a treia etapă, contemporană, costumul popular nu se mai foloseşte în mod regulat sau la treburile agricole. Si totuși, național si tradițional, modern și străvechi, ia populară este purtată oricând cu eleganță la ținute de zi, în situații ce valorifică tradiţiile artistice sau la diferite evenimente şi sărbători.
* Fii creativa! Proiecteaza ia ta populara sau stilizata, in cinci pasi 12 oct., 2014
Putem crea împreună, pas cu pas, ia cu motive tradiționale românești sau stilizată pe care o vei purta sau o vei face cadou unei persoane apropiate.
Pasul 1: Alege modelul de broderie pe care îl preferi.
Poți alege dintre modelele de pe site sau facebook, aflate în portofoliul nostru, sau ne poti trimite un șablon pe care îl vom digitaliza gratuit pentru tine.
Pasul 2: Alege culorile iei, a modelului brodat și materialul din care vrei să fie făcută (bumbac, in, pânză topită etc).
Pasul 3: Oferă-ne detalii legate de mărimea și modelul iei pe care o comanzi. Stabilim dacă ia va fi purtată la o ținută casual sau la anumite evenimente. Aceste detalii, coroborate cu imaginația dumneavoastră, ne pot ajuta să confecționăm un model personalizat pentru persoana care o va purta.
Pasul 4: Alege o etichetă pentru ie, cu mesaj personalizat. Persoana care o va primi va avea o amintire frumoasă de la tine, de care își va aminti cu plăcere de fiecare dată când va purta bluza populară sau stilizată. Eticheta se brodează și aplică gratuit.
Pasul 5: Stabilim detaliile legate de livrarea în timp util și plată. Vă putem trimite produsele prin Poșta Română sau firme de curierat. Costul unei ii populare sau stilizate este cuprins între 100 și 200 de lei, în funcție de material și modelul de broderie ales. Pentru cantități medii/mari oferim discounturi. SURSA: BRomania
Motivele decorative de pe textilele țărănești românești, ii, cămeși, broboade, covoare și ștergare, au constituit obiectul unor cercetări îndelungate efectuate de numeroși oameni de cultură români, etnografi, doctori în științe medicale și profesori, pasionați de trecutul nostru pe aceste meleaguri.
Semne artistice și energetice
Toate aceste eforturi au avut un sigur țel, acela de a demonstra că pe obiecte cum ar fi statuetele din os, lut, pe oalele ceramice de Cucuteni, Horezu sau Vădastra, vase antropomorfe cu vechime de peste șase mii de ani, se găsesc semne care, în afară de o semnificație artistică, ar avea și una spirituală, energetică, continuată chiar și până în zilele noastre.
În urmă cu mai mulți ani am avut bucuria și onoarea să cunosc pe unul dintre acești promotori, care s-au încumetat, încă de pe vremea comuniștilor, să arate că semnele și liniile de pe anumite vase ceramice sau articole vestimentare țărănești exprimă un sistem coerent de gândire medicală, bioenergetică (cum ar fi cel chinezesc sau indian). Este vorba despre bioenergoterapeuta Nineta Crainici, cea care în anii 50 ai secolului trecut a fost o talentată cântăreață, solistă a Teatrului Muzical de Stat din Galați.
Exponate de muzeu care conțin date bioenergetice?
Nineta Crainici a început, de atunci, să studieze și să se documenteze despre preocuparea străveche a străbunilor noștri față de bioenergie, de relația dintre energiile cosmice și cele pământești. „Descifrarea unor creații autohtone neolitice implică o viziune complexă, interdisciplinară. Am deprins-o din gândirea vechilor înțelepți hinduși yoga, a chinezilor acupunctori și a japonezilor care practicau artele marțiale. Cunoscând apoi topografia traseelor și punctelor electrodermale din acupuntură și cercetări îndelungate de laborator, am descoperit că așa ceva există și în creațiile străbunilor noștri. Am analizat peste 800 de exponate, de la Muzeul Național de Istorie, găsite în 30 de localități din 16 județe ale țării. Din acestea, 700 conțin date bioenergetice, între care 252 însemnate cu simboluri ornamentale geometrice și puncte rotunde cu substrat bioenergetic de tip acupunctural, însemnări similare simbolicii chineze sau chiar schemelor moderne de acupunctură. Am găsit frecvent pe obiecte variante de spirale ale vieții, pe toracele, abdomenul sau membrele inferioare. Pătratul, dreptunghiul sau triunghiul cu vârful în jos – desene existente și pe straiele populare sau pe covoare – mențin constantă ideea unității în dualitate, a cuplului uman și a naturii. Am descoperit rombul, marcat în epigastru, reprezentând unirea dintre eteric-cer și teluric-hrana pământului. Rombul se repetă și pe vasele epocii sau pe obiectele dacice.”
Ia românească și chackra
Nineta Crainici ne-a vorbit la una dintre întâlnirile noastre și despre chakre (biocâmpuri). De pildă, dacă privim cu atenție o cusătură de pe o ie românească ce descoperim? Simbolistica unui biocâmp. Crucea cu brațe egale, steaua cu opt colțuri, rombul, spirala simplă, pătratul. Toate acestea sunt angrenaje de mișcare în circulație a bioenergiei micro și macrocosimce și datează din mileniul IV, î.Ch., crede Nineta Crainici. Biocâmpul este o realitate obiectivă, ține de activitățile vitale.
„Gândurile colorate” înfrumusețate de o fantezie nemărginită, desene pe care le întâlnim pe straiele populare românești, pe ștergare și covoare, au o anumită însemnătate, un ritm, un echilibru, o armonie. Puțini le înțeleg și știu ce înseamnă ele cu adevărat și câtă liniștire aduc sufletelor noastre amețite de viața cotidiană. Hainele țărănești, românești, pot fi vizionate și pe monumentul de la Adam Clisi sau pe Columna lui Traian: ițarii, cămeșa lungă și căciula care apără capul de frig și ploaie. Aceleași straie le-a purtat și vestitul Badea Cârțan în drumul lui lung per pedes până la Roma.
Fodoreii și curenții energetici de pe iile românești
Iile din zona Hunedoarei (Bucova) păstrează farmecul vremurilor demult apuse. Straiele populare sunt cusute cu migală și rost. De-a lungul mânecilor, în jos, motivele curg râuri marcând prin verticalitatea lor mișcarea brațului femeii. Mâneca se termină cu „fodorei”, și cu altă broderie delicată. („fodor”, în limba maghiară înseamnă „volănaș”).
Conform prof. Magda Păun Ghinea „simbolurile râurilor de pe piept și de pe mânecile anumitor ii populare românești indică trasee energetice corporale, corespunzătoare „nadisurilor” hinduse (curenți energetici). Regăsim pe ii și pe ștergare semne și invocații magice cărora nimeni nu le mai știe azi exact înțelesul, ci doar îl poate bănui.”
Rombul este prezent la Cetatea Frumușica, pe malul Cracăului, pictat pe un idol al cărui corp, lucrat în relief, este o piesă unică de acest fel găsită în România. Rombul apare în sculpturile lui Brâncuși (Coloana infinitului). Rombul magic mai „trăiește” azi pe fote, pe ii, pe brăcire (bete), cioplit în lemn, scrijelit pe corb de cerb, pe covoare și pe ștergare.
Crucea este brodată, cusută, țesută, pe multe obiecte de îmbrăcăminte ale țăranului român. Este veche de când lumea și o întâlnim peste tot: în părțile scandinave unde apare gamată (zvastica) și până în India, unde și azi e considerată simbolul religios al focului, puterea superioară, originea vieții. Întâlnim crucea pe țesăturile orientale, încadrată de un cerc, pe monumentele funerare etrusce. Crucea devine un instrument de tortură la egipteni, perși, cartaginezi. În Grecia și Roma e rezervat numai sclavilor și marilor criminali. Crucea, ca pedeapsă, a fost adoptată și de evrei, în timpul lui Irod. Crucificarea lui Iisus a sfințit acest simbol, identificându-se cu el. (sursă: prof. Magda Păun Ghinea- „Memoria mioritică a cusăturilor naționale”-)
Culorile care vorbesc
Și acum câteva cuvinte despre cromatica caracteristică anumitor zone românești, folosită la straiele populare. Pentru vopsirea firelor de ață erau utilizate plantele și florile. Astfel, găsim cusături minunate și combinații uluitoare care nu supără ochiul, ci dimpotrivă. Avem și roșu și negru, avem galben sau albastru de Voroneț prins în țesătura de in și de borangic. Sunt culori care dau energie, care calmează sau „vorbesc” despre cel care le poartă.
Motivele populare cusute pe piepți, „crucița” care apără de rele, de deochi, de vrăji și de ură, rombul, floarea, soarele, toate aduc armonie, bucurie și împăcare în sufletul celui care ține pe el cămeșa ori ia. Țăranii din trecut își comunicau vârsta și statutul social prin portul hainelor, cromatică sau croială, prin podoabele capului și pieptănătură. Albul era destinat copilăriei și adolescenței. La tinerețe, când sângele dădea în clocot, apăreau culorile vii, în special roșul care se intensifica până la căsătorie. După nuntă, culorile straielor se potoleau, ca să ajungă la bătrânețe mai sobre, alb-negru sau alb complet.
Dana Fodor Mateescu SURSA: Artizanescu
Cusutul s-a efectuat pe pânză de cânepă sau din in, iar mai apoi pe pânză groasă. Din a două jumătate a secolului al XIX-lea materialul fabricat în gospodărie a fost înlocuit cu unul de factură industrială, o pânză subţire, de bumbac, cunoscută sub numele de jolj. Pentru cusut s-au utilizat fire de lână în culori naturale, apoi colorate, fire de cânepă şi in, arnici şi lânică (bumbac, respectiv lână prelucrate industrial şi vopsite în diverse culori); cusături s-au lucrat şi în fir de borangic, mătase vegetală şi sintetică, fir de metal.
Iniţial se coseau ii şi cămăşi, iar apoi, începând cu secolul al XVIII-lea, tehnica a fost adoptată pentru a se împodobi şi unele ştergare de cap.
Amploarea pe care o are această tehnică în arta populară se datorează concordanţei între viziunea artistică a poporului român cu motivele geometrice la care aceasta se pretează: succesiune de linii drepte, verticale, oblice sau orizontale, din a căror combinare ritmică rezultă modelul.
Un fapt foarte interesant este menţionat în monografia comunei Tilişca, unde a poposit, în anii 60 cercetătorul Boris Zderciuc de la Muzeul satului din Bucureşti. Acesta semnala amploarea pe care a cunoscut-o arta cusutului în Tilişca între cele două războaie mondiale. Astfel s-au depăşit nevoile aşezării cu privire la confecţionarea pieselor de port popular şi a existat o adevărată industrie în producţia de piese de port cu ajutorul tiparelor pentru satele ungureneşti din sudul Carpaţilor. Deşi puternic, fenomenul nu a înlocuit stilul local de broderie pe fir şi nici nu a modificat costumul de Tilişca.
Cusutul şi brodatul (tehnică mai nouă, cusătură în relief pe suprafaţa pânzei, executată iniţial la cojoace) au fost, în timp, perfecţionate în mediul sătesc. Motivele tradiţionale geometrice, vegetale, antropomorfe, avimorfe şi zoomorfe au fost bine puse în valoare, după 1960, prin atelierele de artă populară. Acestea au preluat mâna de lucru foarte bine calificată de la sate şi, sub îndrumarea specialiştilor şi a temeinicei cunoaşteri a specificului creaţiei populare româneşti, s-au realizat obiecte care să corespundă vestimentaţiei şi interioarelor moderne.
În cooperative s-a lucrat broderie spartă sau decupată, pentru decorarea caselor burgheze, între cele două războaie mondiale. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea broderia artistică, reprezentată de goblen, a înflorit. Era o nouă formă de aplicare a tehnicii româneşti de cusut punct în cruce, de această dată pe o pânză fină, întinsă pe un gherghef circular. Nu trebuie uitate nici îndeletnicirile de lucru în macrame, pentru mileuri, feţe de masă, poşete etc.
Cămaşa este una dintre cele mai importante piese din costumul popular românesc, care păstrează în croi şi în dispoziţia ornamentelor elemente străvechi. Cămaşa femeiască, încreţită în jurul gâtului, este de tradiţie tracică şi e compusă din piepţi, spate, mâneci şi clin şi a fost purtată pe întreg teritoriul României (excepţie: Maramureş, Oaş, Bihor). Din punct de vedere al ornamentaţiei, în satele din sudul Transilvaniei şi în zona Târnavelor este cunoscută cămaşa cu umeraş şi rânduri pe braţ, cu altiţă îngustă peste umăr, din care pornesc în jos, de-a lungul mânecii, ”rândurile” sau ”şirele” de broderii.Cămaşa bărbătească are mâneca dreaptă, ataşată la nivelul umărului de faţa şi spatele ce–au fost croite dintr-o singură bucată de pânză, decupată la ”gură”. Pe o arie relativ restrânsă, incluzând zona Sibiului şi a Târnavelor, bărbaţii poartă cămaşă cu barburi sau cu cruce, croită drept, la care se adaugă doi sau mai mulţi clini în centrul feţei şi al spatelui, cu terminaţia în formă de M.
Pe Valea Hârtibaciului s-a resimţit influenţa costumului săliştean, cu dominanta cromatică pe negru, dar şi influenţe din Ţara Oltului, prin coloniştii veniţi în Săsuş. Variate tipuri de ii sunt menţionate în Monografia satului Săsăsuş: zăblăicuţă, ie cu pui peste cot, purtată de copile, ie cu beţe (şânoare), în alb şi negru, ie cu flori în beţe cu vânăt şi galben, ie cu pui peste cot (cornul berbecului, munţi, vârtelniţă) şi întoarsă, adică cu lunceţ făcut pe dos şi întors la mânecă jos, ie cu altiţă şi întoarsă, cusută în mai multe culori, ie cusută cu flori colorate (maro, roşu, albastru). Din portul bărbătesc face parte cămaşa de pânză cu pui mici în zilele de lucru şi cămăşa cu prinsătură pe mâneci, cu galben şi cu pui mari la guler şi la mâneci, precum şi cămăşa cu binturi.
Costume populare coase Ana DOMNARIU, Anicuţa lu Sălişteanu, născută în 1947, în Tilişca. A învăţat meşteşugul de la vecina Ana Lascu, din copilărie şi încă îl practică, la domiciliu. Materialele le cumpără de la magazin şi de la o femeie din sat care face comerţ şi foloseşte macrameu, fir negru de la „Firu Roşu” - Tălmaciu. Îi place, deopotrivă să coase şi să brodeze, şi realizează ii şi cămăşi, dar şi goblen – chilim şi macrameu – ponlas. Deşi nu conduce nicio clasă de ţesut-cusut, are un continuator, Maria Şoaită – Mimi, pe care a învăţat-o, de asemenea, să respecte tiparul tradiţional. Ca majoritatea meşterilor populari, se confruntă cu desfacerea produselor şi participarea la manifestări de gen „Nu fac nici un model pe pânză când cos. Cos pe fir, pe trei fire se lucrează, pe puncte. Am cusut mult, aşa că dacă mă apuc, ştiu din cap floarea”, spune Ana Domnariu. "La ia de mireasă, coseam cinci ciocănele pe piept, la celelalte - câte patru, când îmbătrâneşti, ai numai trei ciocănele."
Printre puţinele femei care practică acest meşteşug ridicat la rang de artă al cusutului de "haine româneşti” se numără şi Maria SCHIAU (n. 17 mai 1957, Tilişca, unde a făcut 8 clase). Cunoscută ca Măria lu Ionu Prundenii, a învăţat meşteşugul la şcoală, în clasa a V-a; atunci a deprins taina de a împodobi cu negru şi auriu pânza albă, pentru a coase altiţă, podoghele, ciocănele şi pusuri pe jolj, ciupag, „şire cu băneţi, cruce şi pene cusute pe musculiţe”. Creatorul popular respectă tiparul tradiţional, căci de când s-a născut trăieşte în Tilişca, cu excepţia verilor petrecute în Banat (cât era copilă). Dragostea şi talentul pentru costumul popular le-a transmis şi elevelor pe care le-a avut la clasa din Tilişca. SURSA: Traditii Sibiene
Trimis de Alexandra Pogacean la Vin, 05/16/2014 - 15:02
Am învățat că bogăția unei țări sunt oamenii care au conștiința valorii rădăcinilor proprii și a identității lor culturale, pentru că ei sunt cei care îi asigură continuitatea, ei păstrează cu respect valori, tradiții, patrimoniu, valorifică idei împotriva curentului, construiesc sustenabil și transmit mai departe generațiilor viitoare.
Unul dintre acești oameni este Ioana Corduneanu, autoarea Semne Cusute (http://semne-cusute.blogspot.ch/), proiectul ei de suflet, blogul unde culege și arhivează motive românești, străvechi, autentice, pentru a le pune la dispoziția noastră, a tuturor. Ioana, împreună cu Andreea Tănăsescu, fondatoarea comunității La Blouse Roumaine, de unde a pornit Ziua Internațională a Iiei, ne-au deschis din nou drumul către rădacini, tradiție și autenticul românesc într-un mod cât se poate de actual și de ancorat în realitățile vremii în care trăim. Vă invit să citiți interviul acordat de Ioana Casei Românilor din Elveția.
A.P. : Te rog să ne spui câteva cuvinte despre tine și despre proiectul "Semne Cusute".
I.C. : Bună! Geometria mi-a plăcut dintotdeauna. Mi-a plăcut să desenez, să alătur culorile și mi-a plăcut să studiez cum au făcut alții. Am absolvit Arhitectura și am învățat că totul se construiește după aceleași principii. Întâi visezi ceva ce nu s-a mai făcut și faci planuri. Apoi muncești la o fundație solidă, pe care se va sprijini totul. Cu cât vrei să construiești mai ambițios, cu atât trebuie să sapi mai adânc. După ce am terminat facultatea și am văzut-o pe fiica mea la grădiniță, m-am specializat în retail design, disciplină complexă, intersecția între vânzare, brand, arhitectură, design, comunicare vizuală. Am muncit mult, responsabil - și a început să-mi meargă bine. Atunci am început să mă gândesc și la altele și la alții. Am ales iile, modelele străvechi și simbolurile antice codificate pe cămăși cu acul pentru că vedeam cum se pierd fără ca nimeni să facă ceva în privința asta. Am realizat că oamenii nu vor respecta simbolurile străvechi atâta timp cât se vor uita la ele ca la simple ornamente. Din contră, ele au un rost. Semnele cusute sunt un limbaj vizual, universal, preistoric. Așa cum poți “citi” un kilim, cam așa poți 'citi' și o iie. Pe blog am arhivat modele de ii din izvoare de încredere, povești despre semne și înțelesul lor, scheme de croială, tot ce ai nevoie să știi ca să-ți faci singură o iie, chiar dacă ești pe o insulă pustie. Mi s-a părut vital ca toate informațiile să fie disponibile tuturor, gratuit, online, acolo unde le-ar putea căuta tinerii noștri, generațiile viitoare. Ce nu este pe google, nu există.
A.P. : Ești deschizătoare de drumuri, e o premieră ceea ce faci tu pentru motivele populare, și nu mă refer numai la România când zic asta. Nu s-a mai facut nimic în acest domeniu de foarte mult timp. Cine vroia o carte despre motivele populare românești trebuia să o caute la anticariat. Ce motivează pasiunea și interesul tău pentru semiotica populară? Care este viziunea ta legată de portul nostru tradițional în secolul în care trăim ?
I.C. : Viața mea liniștita și boemă s-a schimbat cu totul. Acum mi-am asumat o mare răspundere. Este răspunderea generației noastre să facem un pod între trecut și viitor. Și nu mă refer numai la trecerea tuturor informațiilor în format digital. Dar totul este o mare dezordine. Câteodată îmi pare că nimeni n-a iubit iile atât de mult încât să le așeze la locul lor, pe care îl merită. Ele pot fi locomotiva care să salveze multe din valorile noastre muribunde. Nu e totul mort, nu e totul pierdut. Tehnologia asta, căreia mulți i-au devenit robi – este doar o unealtă mai evoluată, de care noi ne putem folosi ca să păstrăm tradiția, comunicând-o cum trebuie. Înțelepciunea de viață cumulată de atâtea și atâtea generații – să medităm la ea, să înțelegem ce putem și s-o transmitem în viitor, pe cât posibil nealterată. La ce bun? Hmmm. Ca să învățăm să fim fericiți, împăcați, echilibrați, “zen” în sensul românesc al cuvantului. Ca să trăim frumos și omenos. Că să gandim. Portul nostru tradițional? Oamenii au crezut mereu în deghizare și schimbarea, temporară, pe care ți-o oferă costumele, măștile, carnavalul. Ne îmbrăcăm într-un fel și asta ne schimbă comportamentul și, repetat, schimbă ceva în noi. În secolul în care trăim, portul nostru este o evadare, un refugiu, o oază.
A.P. : La Blouse Roumaine și Semne Cusute au apărut cam în aceeași perioadă, în timp ce la nivel mondial în colecțiile marilor designeri, dar și în alte domenii ale artei, folclorul renaște. Crezi ca este un capriciu al modei sau o mișcare mult mai profundă?
I.C.: Ceva s-a schimbat în mulți oameni. Un capriciu al modei nu poate face asta, el trece pe nesimțite și tu rămâi cu niște haine ciudate în garderobă. Însă iile nu se vor demoda niciodată. S-au demodat perlele? Iile se lasă moștenire. … Nu știu dacă renaște tocmai folclorul; renaște interesul pentru înaintașii noștri. Lumea întreagă este într-un impas. Reacții împotriva consumerismului sunt mai multe. Totuși nu este o viziune clară despre viitor. În astfel de momente, oamenii se întorc în trecut, încercând să recicleze idei ce au funcționat, să le adapteze. Încercăm să ne regăsim rădăcinile, încercăm să ne conectăm cu străbunii noștri, fiindcă ni se par mai buni ca noi. Vrem sa fim ca ei. Începem prin a ne îmbrăca așa cum făceau ei, căutăm să mâncăm ce mâncau ei, sperând că o să ne fie mai bine, că o să îi ințelegm, că o să fim ca ei. Pentru că nu ne place cum suntem noi; superficial și comercial nu mai este suficient. Colecțiile marilor designeri – nu puteau rata ocazia de a profita de pe urma acestei mișcări, căci stiau că va veni: NU AU DECLANȘAT-O EI. Ei vor doar să vândă, nu să schimbe lumea. În spatele designerilor stă o întreagă industrie textilă, lanțuri de retail, logistică, comunicare, publicitate. Toți mănâncă o pâine pe seama acestei mișcări. Designerii acestia fac afaceri cu cârpe. Oferă “ferestre spre tradiție”. Noi am găsit ușa și suntem liberi. Dar suntem încă prea puțini cei ce înnotăm împotriva curentului.
A.P.: Din punctul tău de vedere, pentru că și tu ai fost plecată o perioadă chiar aici în Elveția, ce putem face noi românii din diaspora pentru a ne promova identitatea culturală?
...
Cred că prima condiție să îți poți promova cultura este să crezi tu însuți/însăți în ea. Să fii fericit, mulțumit cu tine, ca persoană, fără complexe, fără disperare, fără a insista. Teasing. 1001 de nopți. Mister. Să nu ponegrești alte neamuri. Mereu am căutat să spun vorbe frumoase și despre alții: bulgari, țigani, sârbi, turci, albanezi. Și am menționat și părțile noastre slabe. Transparent și cinstit.
Mereu cu zâmbetul pe buze.
A.P.: Mulțumim Ioana!
În afara mediului social online încă se vede și se simte puțin, mai ales pentru cei din diasporă, dar românce de pretutindeni cos ii, reîntorcându-se la tradiție, la ceea ce au moștenit de la mame, bunici și străbunici sau pur și simplu la ceea ce simt pentru că identitatea culturală e în genele noastre. O bucată de pânză ce o numim iie ne leagă și ne cheama "acasă". Acasă înseamnă dor, rădăcini, părinți, bunici, țăranul român atemporal și autentic, valori, spiritualitate, Maria Tănase, Eminescu, Eliade, Brâncuși, o istorie de glorie și suferințe deopotrivă. Să nu lăsăm iia să moară căci cu ea vom "muri" și noi!
Să auzim numai de bine...despre români și România! - Alexandra Pogăcean, Fribourg SURSA: Casa Romanilor
După secole în care doar o mână de păstrători de tradiție și cultură din România a mai ținut cu greu vie istoria portului popular, în acest an, mai mult că niciodată, dorul de ie a renăscut. Și mă întreb așadar, de ce acum? Ce este ia? Ce reprezintă ea pentru noi?
Iile au o istorie veche de pe când tot ce folosea omul venea direct din natură și tot acolo se reîntorcea, transformându-se. Așadar iile au dispărut primele când vremea și-a pus amprenta, nu ca alte artefacte, topoare, monede sau vase, ce încă ne mai dezvăluie cunoaștere milenară.
Norocoasele mai găsesc însă câte o ie uitată în lada de zestre a bunicii, ie atinsă cu acul poate de străbunica, sau chiar de stră-străbunica.
De unde își luau străbunele frumoasele modele ce îmbogățesc iile?
Modelele iilor sunt coduri ancestrale, dezvăluite cusatoreselor în momentele de liniște meditativă, când afară bătea viscolul iar ele, acolo lângă prispă, se simțeau una cu ața, acul și pânza. Semnele de pe ii sunt cântece încifrate în punct de cruciuliță. Modelele se formau pe pânză nu pentru că dorea cusătoreasa să producă, să facă, ci pentru că aceasta își dădea voie să fie acel model, acea curgere.
Cusătoreasa intra în acea stare de conectare cu natura și cu inconștientul colectiv al neamului, traducând în simboluri noi, sau existente de când veacurile, arhetipuri, șoapte uitate, înțelepciune și pilde, care puse pe pânză să readucă în conștiința semenilor ciclurile naturii, dar și istoria și realizările spirituale ale străbunilor lor.
Înșiruirile de cruciulițe deveneau astfel vocea strămoșilor cifrată în succesiuni de puncte, cruciulițe și linii colorate, povești model pe care doar spiritul să le poată citi.
În semnele iilor cusătoresele codau astfel descatecele de deochi ale străbunelor, urările de căsnicie fericită pentru fecioare, învățături deocheate de la mame către fetele lor pentru a le învața cum să-și fericească și să-și țină alesul aproape de trup și de suflet, dorurile bunicilor pentru bărbatul plecat la război și alte multe istorioare, care fericite, care triste, ce trebuiau musai transmise mai departe, însă fără cuvinte.
Ani buni româncele s-au rupt de neam. Durerile străbunelor și bunelor ce și-au pierdut soții la război erau greu de pus în cuvinte și de transmis mai departe. Așadar bunicile au ales să tacă, să încuie durerea în inimă, dar odată cu ea și o parte din iubirea și feminitatea ce era dat să fie transmisă mai departe urmașelor.
Atunci când coseau însă iile, iubirea și feminitatea curgea nemijlocit și au scăpat așadar o parte din ce era nespus în lada cu zestre. N-au dezvăluit însă fetelor care sunt cheile decodificării modelelor pline de culoare, pentru că ar fi însemnat să-și plângă explicit dorurile, iar ele erau prea mândre pentru asta.
Mamele noastre au plecat așadar la drum cu deficit de iubire, și cu deconectare față de propria feminitate și față de iubirea de sine. Industrializarea masivă adusă de comunism, sarcinile nedorite și avorturile neplânse le-au șters și urma de sensibilitate pe care au reușit să o dezvolte în viața austeră ce le-a fost dată.
Din aceste mame ne-am născut așadar noi, fetele secolului XX, alienate, bucuroase să purtăm jeanși, păr scurt, pantofi sport băiețești și non-culori. Ne-am format în școli carteziene, ne-am dezvoltat partea stângă a creierului, am învățat să ne exprimăm în cifre, structuri ierarhice și grafice, ne-am reprimat emoțiile pentru a fi bărbate și a reuși în corporații.
Ne-am bucurat să ne stâlcim limba cu englezisme și să ne facem vacanțele afară. Am consumat produse făcute pe linie de mașini și am stat mare parte din zi în fața unui computer. Ne-am petrecut astfel anii ca niște roboței, multitasking, într-o competiție nebună cu noi înșine, trăgându-ne seva doar din autodepășire și laude primite de la alții.
În familie ne-am amestecat rolurile, până nu am mai știut cine este bărbatul și cine femeia, asta în fericitul caz în care am reușit să dezvoltăm o relație mai personală decât cea cu propriul laptop.
Și a venit criza, iar partea stânga a creierului nostru, motorul nostru turat la maxim până atunci, nu a mai găsit soluții eficiente, a cedat. Realitatea ne-a arătat că a face nu mai este suficient. A-ți găsi satisfacția în cifre nu mai are sens. Modul nostru de a funcționa s-a năruit.
Am plâns neputiincioase, după mult timp, plânset de femeie. Am simțit în sfârșit nefericirea până la nivel celular. Am realizat că acea criză exterioară era oglindă pentru criza noastră interioară. Am simțit durerea. Am simțit… Am simțit…
Am început să simțim. Ne-am deschis inimile, timid, speriate de fiecare nouă emoție, neștiind să o punem în cuvinte, neștiind că nu în cuvinte trebuie pusă.
Unele dintre noi au luat o coală de hârtie și au desenat. Altele au început să fredoneze o melodie de mult uitată și să o danseze. Altele au tăcut și au ascultat liniștea pentru prima dată. Altele și-au despletit părul și au uitat să-l mai tundă. Altele s-au așezat pe iarbă sau lângă un pom și au simțit natura. Altele au început să-și asculte visele și să le găsească sens. Există un sens. Totul are sens.
Câteva s-au apucat să împletească, altele să coasă. În cruciulițe strâmbe, în linii șerpuite. Și apoi și-au adus aminte de ii, acele compedii de modele și simboluri din lada prăfuită a bunicii. Când le-au scos și s-au uitat prima data la ele și-au simțit ochii împăienjeniți de lacrimi. Asta pentru că nu au văzut iile, le-au simțit, le-au înțeles.
Și-au adus aminte ce înseamnă să fii româncă, să fii femeie, să porți în tine cunoașterea tuturor femeilor care ți-au fost strămoașe. Și și-au cerut dreptul de femei, și au înțeles care era cheia care descătușa acel flux de iubire și feminitate ce fusese blocat atâta amar de vreme. Era durerea, a trece prin durere.
Și-au început să învețe de pe ii: să învețe rostul familiei, bărbatul și relația lui cu exteriorul: vorbitorul, culegătorul, vânătorul, razboinicul; femeia și relația ei cu interiorul: cea care ascultă ce e în inimă, pacifista, cea care crează cu mâinile.
Au învățat rostul culorilor, au învățat armonia, au învățat ce înseamnă să cosi cu suflet, să cosi suflet.
Și au format o horă mare pe care doar ele o văd, acolo în suflet și au lăsat să le vina în interior toate epistolele scrise de străbunele de pe tot cuprinsul României pe bucăți de pânză și s-au îmbogățit.
Și și-au tras iile cele vechi sau cele noi pe ele și au fost mândre. Mândre românce. Mândrele.
Și au simțit că aparțin acestui pământ minunat și au aflat că se trag din zeițe. SURSA: Smart Woman
Olăritul
Unul dintre cele mai vechi meşteşuguri, olăritul a apărut ca o necesitate a oamenilor de a prepara şi păstra hrana. Acum acest meşteşug este continuat de meşteri olari din Rădăuţi şi Marginea.
Specificul vaselor din Rădăuţi îl reprezintă culorile folosite pentru decorare. Astfel vasele sunt desenate cu figuri geometrice sau florale de culoare maro, verde, sau galben, pe fond roşu sau alb.Ceramica de Marginea este deja o marca binecunoscuta în întreaga lume. Ceramica de culoare neagră este o mărturie a originii dacice, ea întâlnindu-se astăzi doar la Marginea. Tehnica realizării vaselor este aceeaşi folosită acum sute de ani, adaptată însă vremurilor noastre.
Dacă în trecut vasele erau arse în gropi mari de 1,5 m, de forma unui con cu vârful în sus, alături de care era o groapă mai mica, ce comunica printr-un canal cu prima şi în care se făcea focul, astăzi arderea se face în cuptoare închise şi în partea superioară şi la gurile de foc. Culoare cenuşie sau neagră este dată de arderea fără oxigen.
Formele vaselor sunt şi ele fie din vremuri străvechi: oala înaltă, oala mare cu doua toarte sau străchini, fie moderne: vaze, platouri, căni. Tehnica de decorare este pentru toate cea tradiţională: vasele se lustruiesc cu o piatra specială, astfel ca urmele cenuşii rămase pe pereţii vasului încă nears să se amestece cu negrul. SURSA: PELERIN BUCOVINA
Nimic nu este mai spectaculos decât mângâierea lutului în ritmul uniform al roţii de olar, încercând să ridice cu cele două mâini, ca pe o coloană fără sfârşit, vasul încă fragil. Mulţi dintre copii strânşi în jurul roţii nu-i vor uita pe olarii veniţi să le arate măiestria formelor şi a culorilor. Din spaţiul cu recunoscute tradiţii ale Horezului a venit olarul Gheorghe Iorga. Te impresionează frumuseţea formelor şi a motivelor decorative, reralizate cu o acurateţe incredibilă. Zona Horezului a fost reprezentată şi de soţii Mihaela şi Ion Paloş, doi neîntrecuţi meşteri în arta cărora se îmbină motive decorative vechi cu compoziţii ornamentale originale. Venit din Codlea - jud. Braşov, Nicolae Diaconu face pe deplin dovada stăpânirii meşteşugului olăritului, cancee, ulcioare, străchini au fost bine primite de vizitatorii târgului. Figurinele lucrate de Liviu Iorga din Vâlcea dovedesc multă fantezie în alcătuirea formelor şi în surprinderea expresiilor.
Reprezinta o indeletnicire pe care noi romanii o mostenim din adancul timpurilor, de la indepartatii nostri stramosi din neolitic, dar totodata a fost si este una dintre cele mai propice modalitati de materializare a insusirilor artistice.
Prin forma, proportii, decor si culoare vasele de orice tip au intrunit pe langa rosturile practice si virtuti artistice decurgand din stiinta, inventivitatea si imaginatia mesterului popular, din stapanirea tehnicilor si a mestesugului.
Taranul din vechime nu se inconjura de lucruri multe, stralucitoare si moarte. Obiectele lui erau putine la numar, niciodata pur decorative, impersonale, anorganice. Avea la indemana lucrul viu al mainilor lui care rostuiau materia, innobiland-o prin efort si suferinta. In acest sens, olaritul este o munca obositoare ce necesita forta, indemanare si cunostinte deosebite. De aceea, olaritul este un mestesug rezervat in exclusivitate barbatilor, femeile ajutand eventual doar la decorat.
Mestesugul olaritului avea in primul rand un rol practic, dar ceramica este folosita si in scop decorativ, in constructii sau pentru anumite ritualuri. Locuinta taraneasca cuprinde o varietate de vase de lut – oale, ulcioare, cani, strachini, chiupuri, blide, oale pentru tinut laptele, oale enorme in care se pregatea mancarea pentru sarbatorile religioase, vase pentru flori, statuete, fluiere, jucarii etc.
Olaritul, unelte si etape
Principalele etape ale prepararii lutului inainte de ardere (curatire, dospire, framantare, modelare, uscare, ornamentare), sunt sugerate de uneltele folosite: troaca, mezdreaua, cutitoaia, fachiesul, si plotogul, cornul si gaita. Nu lipseste nici morisca de mana – rasnita utilizata pentru macinarea fina a oxizilor de plumb si a nisipului sau pietrei ce intrau in compozitia smaltului aplicat pe vase intre doua arderi in cuptor. Din cadrul acestui instrumentar, un rol deosebit il detine roata olarului sau roata pentru modelat.
Olaritul
Roata e formata din doua discuri, unul mai mic sus si unul mai mare in partea de jos, acestea fiind unite printr-un ax vertical. Pe discul de sus se pune bulgarele de pamant, iar discul de jos este miscat de olar, imprimandu-i cu piciorul o miscare circulara destul de rapida. Astfel, roata se invarteste, obtinandu-se forme circulare cu contur regulat.
Sa urmarim etapele si succesiunea lor, prin care lutul simplu, se transforma intr-un obiect de arta populara.
Dospirea argilei
Argila, de cea mai buna calitate, extrasa din “coasta dealului”, este adusa in curte si lasata la “dospit” vreme de cateva saptamani. In cadrul acestui proces, argila este maruntita si udata cu apa la un anumit interval de timp. Apoi, lutul este taiat in bucati mari, batute cu maiul si udate.
Framantarea argilei
Aceste bucati de lut, cunoscute si sub numele de “turte” sunt aduse in atelier si asezate pe o platforma de lemn. Urmeaza framantari repetate cu picioarele, apoi cu mainile pana cand capata un aspect unsuros. Lutul este apoi taiat felii cu cutitoaia, care iarasi se amesteca, si se bat cu maiul pentru a obtine o pasta omogena. Cand olarul considera ca pasta este buna aceasta se imparte in bulgari rotunjiti si de marime egala. Dospirea si framantarea se inscriu printre cele mai importante operatii, migaloase si obositoare, dar care asigura in buna parte calitatea produselor.
Modelarea argilei
Bulgarii de lut ajung apoi pe roata de modelat. In aceasta etapa foarte importanta este coordonarea adecvata a vitezei rotii cu apasarea usoara a bucatii de argila si modelarea treptata a acestuie. Argila se inalta ca un turnulet si din acest moment se actionaza pentru formarea interiorului. Netezirea si finisarea peretilor se face cu o bucata de lemn numita „pieptene” si cu o bucata de piele „potlogul”. Toate acestea se petrec cu mare repeziciune, modelarea unei strachini simple nu dureaza mai mult de un minut. Sunt uimitoare trecerile prin diverse forme geometrice, sfera, trunchi de con, cilindru, etc.
Modelarea vaselor
Dupa modelare vasele se pun la uscat, la umbra, timp de cateva zile. Dupa uscare sunt inmuiate intr-o zeama alba sau rosie, preparata din apa si huma, numita popular „albeala”, iar in limbajul etnografilor „angoba”. Peste aceasta se astern ornamentele solar, vasele sunt stivuite, date la cuptor, iar cand se foloseste smaltul se fac doua arderi.
In creatia sa plastica, olarul a folosit un repertoriu bogat de forme si simboluri, realizand structuri compozitionale de mare rafinament artistic. Astfel, pe suprafata angobata a vasului erau trasate cu ajutorul cornului sau a pensulei, motive ca meandrul, calita ocolita cu sori, creanga bradutului, aripa hultanului, pana, ochiul de iepure, sarpele, degetutele, florile campului, folosind nuante de alb, albastru si cafeniu. La final, vasul era impregnat cu un strat translucid de smalt, de buna calitate, ceea ce potenta rafinamentul artistic al vaselor. Cea mai raspandita tehnica de decoratie foloseste un corn de vita avand in varf o pana de gasca. Prin corn se scurge culoarea prin pana de gasca. Avem astfel o veritabila penita. Decorurile fine se pot obtine folosind un betisor fire de par de porc mistret.
Ornamentarea vaselor
Un alt tip de decoratie se obtine prin zgarierea cu un varf metalic a vasului dupa inmuierea sa in substanta coloranta, aparand astfel culoarea pastei. O alta tehnica, intalnita in special in sudul Romaniei, consta in aplicarea in relief a unor snururi, braie sau rozete de pasta.
Cromatica vaselor de ceramica pastreaza traditii stravechi. Ceramica rosie din sud-vestul tarii este de provenienta romana, iar galbenul, verdele si albul din diferite centre indica traditii bizantine. Toate culorile folosite sunt naturale.
Horezu – vechi centru de ceramica populara
Aparut spre sfarsitul sec. al XVIII-lea, centrul de ceramica de Horezu considerat cel mai important centru de ceramica din Romania, a fost specializat initial in confectionarea strachinilor si a taierelor, apoi si-a diversificat productia prin introducerea mai tarzie a canitelor, ulcioarelor, a ghivecelor pentru flori si a borcanelor de untura.
Piese elegante reflectand pe alocuri influente orientale, vasele de Horezu, nu de putine ori, au fost destinate uzului familiilor boieresti. Axat pe productia de ceramica smaltuita, centrul a cunoscut o binemeritata celebritate datorita in special, farfuriilor ornamentate cu un decor obtinut prin jiravire cu instrumente ca gaita sau cornul. In aceasta tehnica, vasele erau „inflorite” cu motive „penate” sau “in lacrima” de o mare finete, asemanatoare unei panze de paianjen. Pentru a le realiza mesterul desena pe farfuria uscata, o serie de linii colorate cu cornul din care picura incet vopseaua, dupa care, utilizand amintita gaita (o pensula subtire din fire de porc) se intervenea deplasandu-se putin culoarea inca umeda fara a rupe firul desenului. Grupat de regula in cercuri concentrice pe marginile farfuriei, decorul jiravit inconjura un motiv central: peste, soare, cocos, spirala, biserica. Alte ornamente larg utilizate la Horezu erau cele vegetale (brad, trifoi, vrejuri), sau geometrice (zig-zag, puncte, linii). Pentru modelele mai complicate se utiliza chiar tiparul din carton cu ajutorul caruia se trageau contururile in creion.
Muzeul Taranului Roman – colectia de obiecte din ceramica
Practicat timp de secole cu precadere in centre satesti dintre care aproape 65 isi continua existenta si astazi, mestesugul olaritului este reprezentat in Muzeului Taranului Roman prin aproximativ 18.000 de piese.
Ceramica
Acestea constituie una dintre cele mai importante colectii de obiecte din ceramica (atat din punct de vedere numeric cat si valoric) pastrata in muzeele tarii. Initiatorul acestui fond a fost Alexandru Tzigara Samurcas cel care in 1906 punea bazele Muzeului de la Sosea. In patrimoniul colectiei sunt reprezentate obiecte din aproape 100 de centre producatoare.
Colectia cuprinde oale folosite la vatra pentru pregatirea alimentelor, chiupuri, plosti si ulcioare, cani, strachini, cancee, cahle si tepe de casa, iata cateva categorii de vase utilizate in gospodaria taraneasca, modelate atat in satul traditional dar si azi, bine reprezentate in colectia muzeului.
Olaritul
Un segment aparte al acestei colectii il reprezinta obiecte aparent minore, jucariile si miniaturile de lut. Cele peste 700 de piese sunt reprezentative pentru productia de acest gen realizata in centre ca: Vladesti (Valcea), Pisc (Ilfov), Oboga (Olt) la sfarsitul sec. al XIX-lea Alaturi de fluericele cu caracter antropomorf sau zoomorf se afla in aceasta colectie o serie de miniaturi dupa vase de uz gospodaresc: canite, oale, ulcioare, cosulete inspirate din instrumentarul bucatariei traditionale din Baia Sprie si Baia Mare, modelate in prima jumatate a sec. al XX-lea.
SURSA: Turism si Traditii
Ceramica de Corund, unul dintre cele mai celebre centre de olărit din țară
pentru a vizita și Corund, unul dintre cele mai celebre centre de olărit din țară, aflat în vestul județului Harghita, în depresiunea Praid, în localitatea de la care și-a împrumutat numele, la circa 30 de km de Odorheiu Secuiesc, am aflat că 300 de familii se ocupă cu ceramică în Corund, dar în sat sunt și cioplitori în lemn, ateliere de țesătorie și de iască (o ciupercă lemnoasă din care se fac obiecte artizanale). Meserii care au reușit să supraviețuiască cu brio, olăritul fiind un meșteșug destul de vechi în Corund. Aici am vizitat atelierul unui olar cunoscut în zonă, pe care l-am urmărit cu interes, dat fiind faptul că am mai fost în casa unor olari din Horezu, dar și într-o fabrică de ceramică din Rhodos și eram curioasă să văd diferențele și asemănările de tehnică și stil.
Pentru a realiza un produs din ceramică de Corund, argila se aduce din albia râului de lângă sat în formă brută, de culoare gri și maro. Apoi se macină ori se frământă lutul să nu aibă impurități, până ajunge o pastă omogenă. Se taie în fâșii și se duce la olari care fac adevărate opere de artă cu el pe roata de olărit. Tot ce e de formă circulară se poate face fără probleme, Roata pe care se modelează lutul are două discuri, unul mai mic sus și unul mai mare în partea de jos, unite printr-un ax vertical. Pe discul din partea de sus se pune pământul, iar discul de jos este mișcat circular de olar cu piciorul. Astfel, roata se învârtește, formându-se vasele circulare cu un contur regulat. Cred că nu este ușor să faci acest lucru ore în șir, cere multă îndemânare și forță. Tocmai de aceea, olăritul este o meserie destinată bărbaților, femeile ocupându-se de decorarea vaselor. E o muncă în echipă, la care lucrează întreagă familie. Se vorbește mai degrabă de familii de olari, decât de olari în sine, tocmai din acest motiv.
Ulterior, vasul din lut se lasă la uscat, după care se imersează în caolină albă pentru culoarea albă și iar este pus la uscat, aplicându-se ornamentul cu contur negru, cu mâna liberă (de regulă, cu ajutorul unui corn de vită ce are în vârf o pană de gâscă, prin care se scurge culoarea). Iar se usucă și urmează aplicarea culorilor realizate din pământ roșu oxidat, maroniu, verde și puțin albastru (cobalt). Modelele sunt florale și zoomorfe stilizate.
După prima ardere în cuptorul special destinat acestui scop, se pune smalțul și la a doua ardere la 980 de grade Celsius, ceramica devine transparentă și culorile vii. Ceramica natur se arde o singură dată, cealaltă de două ori. Arderea durează 8 ore, iar răcirea 18 ore, până ce culoarea ceramicii devine de la roșu-purpuriu la alb în starea de răcire. Produsele realizate astfel se pot personaliza sub smalț.
Dacă ajungeți la Praid, pentru a vizită salina, neapărat să faceți un drum și până în Corund, satul aflat la altitudinea de 580 de metri, pe valea Corundului. E minunat să vezi cu ochii tăi cum se realizează astfel de produse, cu câtă îndemânare transformă olarul bucată de lut și să cumperi direct de la meșterul popular un vas din ceramică util în gospodărie sau care să îți bucure ochii. Iar zona este de o deosebită frumusețe! SURSA: Povesti de Calatorie
Tehnică
După ce lutul s-a frământat bine cu puțină apă și s-a curățat de impurități se taie fâșii și se modelează pe roata de olărit până ce capătă forma dorită, apoi se lasă câteva zile la zvântat înainte de a se băga la cuptor. Prealabil arderii în cuptor vasele vor fi decorate cu ajutorul unei penițe fabricate din pană de gâscă sau corn de vită sau pot fi metalice.
Ornamente
Vasele aparținând ceramicii de Corund prezintă desene florale și zoomorfe stilizate caracteristice secuiești. Ceramica de Corund este prezentă în diferite forme cromatice: albă, maro, albastră (cobalt) sau multicoloră.
Obiecte vechi de peste 5000 de ani pot fi admirate la Muzeul Municipiului Bucureşti
Pe teritoriul României s-au păstrat urmele uneia dintre cele mai strălucite civilizaţii ale Preistoriei europene: civilizaţia Cucuteni, o cultură insuficient cunoscută la noi, dar care a lăsat în urmă mii de vase şi figurine de ceramică pictată, unice în Europa. Câteva dintre obiectele cu o vechime de peste 5000 de ani sunt expuse până la finalul lunii august la Palatul Suţu - Muzeul Municipiului Bucureşti.
Ceramica de Cucuteni este una dintre cele mai vechi şi mai renumite din Europa, iar primele obiecte din acest material au fost descoperite acum 125 de ani într-un sat din apropierea Iaşiului. Cele mai multe sunt vase decorative sau de uz casnic, pictate în alb, ocru şi negru, şi figurine reprezentând oameni sau animale.
Romeo Dumitrescu, preşedintele Fundaţiei Cucuteni pentru Mileniul III, explică pentru Digi24 că reprezentanţii civilizaţiei nu utilizau roata olarului. „Aceste vase sunt făcute din bucăţi de lut lipite unele de altele”, spune el, adăugând că ţări ca Austria, Spania sau Portugalia deţin mai puţin de zece statuete din perioada respectivă, în timp ce România se poate mândri cu mii de artefacte.
Fragmentele frumos pictate au adus cu ele şi informaţii despre populaţia misterioasă venită din zona Anatolia, respectiv din Turcia de astăzi. Acum 6000 de ani, civilizaţia Cucuteni era răspândită în zona de azi a Moldovei, în Ucraina şi în Republica Moldova. „Cercetările şi experimentele specialiştilor au arătat că oamenii practicau un ritual misterios: îşi ardeau casele folosind cantităţi enorme de lemn, acopereau resturile şi construiau alte case peste cele arse”, se spune în filmul documentar „Built to Burn”, în regia lui Mihai Bauman, realizat în 2008.
„Aşa cum s-a constatat în urma săpăturilor arheologice, 98-99% din case sunt arse. Se pare că era un obicei funerar pentru că, pentru această civilizaţie, nu avem nici un cimitir”, mai spune Romeo Dumitrescu.
Ritualul era aplicat cu stricteţe, aşa că nu s-au găsit nici oseminte. Au rămas în schimb mii de obiecte din ceramică, iar arheologii desoperă în continuare altele noi. „Un astfel de obiect este însă la început doar un puzzle de cioburi, iar restaurarea lui poate dura două-trei luni şi este destul de costisitoare”
Săpăturile arheologice, transportul şi restaurarea unui singur obiect din cultura Cucuteni costă aproape 3000 de euro. Etapa de restaurare este esenţială: bucăţile de ceramică autentice sunt completate cu alte materiale, vasul este lipit cu mare grijă şi apoi repictat. Ceramica de Cucuteni face parte din patrimoniu şI este foarte apreciată şi în străinătate. Câmpurile arheologice sunt adesea vandalizate, iar obiectele de ceramică nu mai ajung în colecţii de patrimoniu, ci sunt vândute pe piaţa neagră cu 2-3000 euro. Obiectele prezentate la Bucureşti au fost expuse în ultimii ani şi la Vatican, Oxford şi New York. SURSA: Digi24
* Ceramica de Horezu este un tip de ceramică românească tipic orașului oltenesc Horezu.
România este prezentă pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanitățiii UNESCO cu
- Ritualul Călușului (inclus la 25 noiembrie 2005),
- Doina (2 octombrie 2009),
- Ceramica de Horezu (3-7 decembrie 2012)
Un simbol dominant în pictura vaselor de Horezu este cocoșul alături de care, însă, întâlnim și alte figuri precum stele, șerpi, copaci, oameni, flori, pești, spirala dublă, linia dreaptă, linia ondulată, frunza, brâul, soarele, spicul, pomul vieții și coada de păun. Există și două culori specifice zonei: roșul și galbenul de Horezu.
* Olaritul, mestesug de traditie milenara, a fost si continua sa fie in anumite localitati din Romania o activitate prospera pentru o parte dintre mesterii locali. Din vremuri indepartate, olarii s-au recrutat din randul agricultorilor care invatau sa modeleze vase doar ca activitate complementara. Treptat, in arta olaritului s-au specializat cei mai talentati locuitori ai satelor, ei reusind sa se impuna prin mestesugul pe care l-au preluat in familie de la parintii si bunicii lor.
„Ceramica de Hurez " a devenit demult o marca. Centrul ceramic Horezu a fost si continua sa fie un adevarat „lider " al creatiei ceramice populare romanesti. Satul Olari din localitatea Horezu a fost cunoscut dintotdeauna ca specializat in ceramica. Olarii de la Horezu au lucrat mai intai „vase de rand " pe care le vindeau la balciurile din zona sau le livrau „chirigiilor " ca sa le vanda in sate indepartate. De regula, comertul se facea in natura, cateva vase in schimbul malaiului, pasarilor sau animalelor. Denumirea „vase de rand " vine de la faptul de a fi fost folosite in viata de zi cu zi. Mai tarziu folosinta lor se restange la cadrul ritual, fiind utilizate la pomeni sau „de mosi ". Vasele nu erau „decorate ", ci dor „stropite " : cateva pete de culoare facute in smalt. Vasele de larg consum, dupa cum tradeaza si numele lor, trebuiau sa fie bune si usor de folosit, sa fie stabile si sa corespunda pretentiilor igienice, dar pe langa aceste insusiri functionale trebuiau sa placa ochiului si sa incante sufletul. inainte de razboi, vasele de rand par sa fi constituit categoria de ceramica preponderenta la Horezu.
Vasele decorate cu „gaita " si „cornul " - farfurii cu marimi variate, „taiere " si „ciorbalace ", castroane de diferite dimensiuni, cani, ulcioare – reprezinta ceea ce cunoastem noi astazi ca fiind ceramica traditionala de Horezu. Le recunosti dintr-o privire dupa motivele pe care le regasesti in fiecare casa din zona si, mai ales, dupa felul ingrijit de aranjare a ornamentelor pe vas.
In aceasta lume a simbolurilor in care „canta " in special cocosul, traiesc in armonie stelele, pestii, serpii,copacii, apele cu valuri, oamenii si florile. Cocosul descinde de pe casele oltenesti, acolo unde indeplinea o esentiala functie de avertisment: paznic solar impotriva necunoscutului, a noptii si somnului. Legenda spune ca acesta era cel care ii trezea pe oameni in vremurile in care tehnica nu era atat de avansata si, astfel, cocosul a ramas emblema locului.
Asistam la un fenomen universal de marketizare a traditiilor care reprezinta o adaptare a mestesugarilor la conditiile actuale de piata. Cu toate acestea, nu de putine ori, constati cu tristete ca modernismul tinde sa "bata" traditia.
* Ceramica de Horezu, inclusă de UNESCO în Patrimoniul Cultural Imaterial
- de Alina Dan - Mediafax, Ana Obretin - Mediafax
UNESCO a decis, în cadrul celei de-a şaptea sesiuni a Comitetului Interguvernamental de Protejare a Patrimoniului Cultural Imaterial, care se desfăşoară la Paris, în perioada 3 - 7 decembrie, înscrierea ceramicii româneşti de Horezu în lista Patrimoniului cultural imaterial.
Potrivit site-ului UNESCO, confecţionarea ceramicii de Horezu este "un meşteşug tradiţional unic", practicat atât de bărbaţi, cât şi de femei din partea de nord a judeţului Vâlcea, procesul de fabricaţie fiind divizat. Astfel, potrivit descrierii prezentate de UNESCO, "bărbaţii sunt cei care se ocupă cu extragerea lutului, care este, ulterior, curăţat, porţionat şi udat, frământat, tescuit şi amestecat, devenind astfel materia primă cleioasă din care sunt confecţionate celebrele vase roşiatice de Horezu. (...) Femeile sunt acelea care decorează obiectele folosind tehnici şi instrumente specifice, cu care desenează modele tradiţionale. Îndemânarea şi talentul de a combina formele şi culorile definesc personalitatea şi unicitatea acestui tip de ceramică. Culorile sunt vii şi variază de la maro închis, roşu, verde şi albastru până la celebrul ivoriu de Horezu".
În urma discuţiilor de joi, reprezentanţii Comitetului Interguvernamental de Protejare a Patrimoniului Cultural Imaterial al UNESCO au decis că ceramica de Horezu întruneşte calităţile pentru a fi inclusă în Patrimoniul Cultural Imaterial.
Astfel, potrivit UNESCO, "tehnicile, arta şi cunoştinţele asociate ceramicii de Horezu sunt markeri simbolici pentru identitatea comunităţii din Horezu şi Olari; înscrierea meşteşugului ceramicii de Horezu în lista reprezentativă a UNESCO ar putea contribui la cooperarea cu alţi meşteşugari din alte zone în scopul promovării respectului pentru diversitate culturală şi creativitate umană; măsurile propuse pentru creşterea promovării, cercetării şi transmiterii meşteşugului demonstrează angajamentul diferitelor asociaţii de meşteşugari şi autorităţi locale pentru păstrarea acestei competenţe; olarii din Horezu şi autorităţile locale participante la procesul de nominalizare şi-au dat acordul pentru o informare gratuită, prioritară şi completă în vederea înscrierii acestui element în patrimoniul UNESCO; meşteşugul ceramicii de Horezu este inclus în moştenirea culturală intangibilă a României, aflată sub autoritatea Comisiei Naţionale pentru Patrimoniul Cultural Imaterial, iar cei ce îl promovează şi îl practică au oferit informaţii pe toată durata pregătirilor".
Cea de-a şaptea sesiune a Comitetului UNESCO pentru protejarea patrimoniului imaterial al umanităţii a debutat luni şi se va încheia vineri, la Paris. Pentru această sesiune au fost primite 8 candidaturi pentru înscrierea pe lista patrimoniului imaterial în pericol şi 36 de candidaturi pentru lista patrimoniului imaterial.
SURSA: WIKIPEDIA
SURSA: SIBIUL
SURSA: MEDIAFAX
Ceramica de Marginea
In perioada comunismului posesia unei roti de olar era considerata infractiune iar multi olari au fost nevoiti sa renunte la acest mestesug sau sa-l practice pe ascuns. Mult mai tirziu comunistii au incercat exploatarea acestui mestesug in scop de propaganda si au incercat relansarea lui intr-o forma cooperatista, incercind chiar mecanizarea acestui mestesug exclusiv manual prin introducerea rotii de olar actionata electric si a malaxoarelor mecanice. Familia noastra pastreaza traditia, toate fazele de productie fiind manuale.
Ceramica neagra de Marginea – mostenire dacica
Pentru iubitorul de istorie si de frumos, urmarirea acestui mestesug in timp si spatiu poate fi o preocupare extraordinar de placuta. Ceramica de culoare neagra este marturie a originii dacice. Ea se mai intalneste astazi numai in atelierele de olarit de la Marginea, jud. Suceava.
Dupa modelare, vasele isi urmeaza drumul vechi de mii de ani: pe vremuri, erau arse in gropi mari de 1,5 m, de forma unui con cu varful in sus. Alaturi era sapata o groapa mai mica, ce comunica printr-un canal cu prima si in care se facea focul, foc ce ducea la colorarea in rosu a vaselor din groapa mare. In acest moment vasele erau acoperite cu un strat gros de lut umed, astupandu-se astfel si canalul dintre cele doua gropi; arderea insa continua, fara oxigen, vasele capatand culoarea cenusie sau neagra.
Tehnica s-a pastrat pana azi, cu ceva schimbari: pamantul este adus de olar de la marginea satului, insa vasele sunt arse acum in cuptoare, inchise si in partea de sus si la gurile de foc. Lemnele de brad stau stiva pe peretii atelierelor. Ca si dacii, mesterul framanta lutul cu mainile goale, dupa ce l-a inmuiat cu apa. Isi alege apoi un bulgare de pamant, il pune pe roata si totul incepe sa se transforme, pana cand in ochiii mesterului se citeste multumirea lucrului bine facut.
Formele vaselor sunt si ele din vremuri stravechi: oala inalta, oala mare cu doua toarte, strachini de diferte dimensiuni, oale cu manusi. Tehnica de decorare este cea traditionala: vasele se lustruiesc cu o piatra speciala, urmele cenusii ramase pe peretii vasului inca nears amestecandu-se cu negrul metalic al acestora.
Acestei tehnici i se adauga folosirea motivelor si ornamentelor geometrice: spirale, linii frante, ramuri de brad. Asa sunt mesterii pe-aici, pastratori de traditii si iubitori de nou. O mana de oameni ce continua sa invarta roata si sa arda in cuptorul inabusit vase de lut, ca si stramosii lor.
SURSA: CERAMICA MARGINEA
http://www.ceramicamarginea.ro/despre-ro.html
Cojocaritul
Aparuti in cadrul procesului de specializare a unor activitati legate de confectionarea pieselor de imbracaminte, cojocarii au fost, pana nu demult, nelipsiti din satele calarasene. Marea lor majoritate isi exercita mestesugul in gospodarie, in timpul liber, ocupandu-se cu agricultura si cresterea animalelor. Incepand de toamna si pana primavara, atunci cand erau des solicitati de concitadinii lor, angrenau in aceasta activitate toti membrii familiei, in acest caz putandu-se vorbi chiar de o specializare la nivelul familiilor. Cojocarii satelor erau totodata si tabacari, din mainile lor iesind, uneori, adevarate opere de arta populara. Avem in vedere pieptarele si cojoacele executate din piele si blana de oaie, impodobite cu frumoase elemente cu motive geometrice si florale, viu colorate, realizate din masina (se obtinea din piele de oaie, eliminandu-se blana). Ca tehnica, cojocarul incepea cu alegerea si prepararea pieilor, preferandu-se piele de animale sacrificate primavara si vara. Argasitul pieilor se facea dupa metode arhaice, bazate pe sare, iar tabacitul se realiza cu ajutorul unui amestec de tarate de grau si sare. Urma apoi "trasul" pieilor, cand cojocarul elimina resturile de came cu ajutorul unei "cutitoaie" bine ascutita. Prelucrarea mesinei era putin mai complicata, aceasta fiind si vopsita cu ajutorul unor extracte obtinute din plante. In zilele nostre cojocarii au devenit tot mai rari, satenii preferand hainele de piele realizate in atelierele industriale. Sursa: Smlex.Trei
Ocupatia de baza a locuitorilor a ramas cresterea animalelor, ca rezultanta fireasca fiind dezvoltarea mestesugurilor taranesti beneficiare de materiile prime rezultate din aceasta indeletnicire, intre care se detaseaza cojocaritul. Privind calitatile sale artizanale, se poate conchide ca si-a castigat dreptul de mestesug prin excelenta artistic. Fara a neglija aspectul functional, prin modificari flagrante de croiala, elementele artistice completeaza in mod fericit piesele de port realizate in toate cojocariile, piese care corespund perfect conditiilor de clima existente in zona.
Se poate observa chiar o usoara amplificare a croiului in vederea sporirii spatiului decorativ, ceea ce duce la o usoara crestere a lungimii bonditei si cojocului sau chiar a umerilor bonditei cu prim de dihor.
Daca in vechime ornamentica pieselor de cojocarit traducea integrarea sociala a purtatorului, piesele moderne de port au sters diferentierile existente, fiind in general marcate prin nesemnificative modificari care tin mai mult de compozitia ornamentala a decorului si nu de schimbarea materialului propriu-zis. Sub acest aspect, nu inseamna ca oricare individ din comunitatea sateasca isi poate permite confectionarea pieselor de port supuse discutiei, intrucat preturile practicate depasesc cu mult limitele rezonabile ale purtatorilor de ‘straie nemtesti’, deci incifrand automat o dovada expresa de harnicie, cat si de bunastare a purtatorului.
Inainte de a analiza mestesugul propriu-zis, se poate mentiona faptul ca trecerea spre artistic are loc in momentul in care dintr-un mestesug practicat invariabil de catre numerosii baci in perioadele in care nu sunt cu stana la munte devine un mestesug de breasla practicat de persoane specializate care renunta la alte indeletniciri si care raspund astfel comenzilor ferme ale colectivitatii, solicitand in general piese unice, nerepetabile, iar in cazul tinerilor casatoriti, sub forma de pereche.
Pe de alta parte se poate observa chiar o specializare pe faze de lucru, fapt care duce la realizari tot mai perfectionate ale acestor piese de cojocarie. Cojocarii prelucreaza in general pieile de oaie si de miel. Pieile mari de berbec nu erau folosite la confectionarea pieselor de port sarbatoresc, ci numai la piesele de purtat sau la fuspelturi – cergi sau plocazi captusite cu blana, folosite ca invelitori sau ca asternut.
Piesele supuse prelucrarii trebuie mai intai dubite (tabacite). Operatiunea consta in acoperirea pe partea jupita cu un amestec de tarate de grau, chisleac sau zer si sare, dupa care se ruleaza si se aseaza intr-un ciubar, la cald, unde sunt lasate sa dospeasca aproximativ o saptamana. Urmeaza spalatul, uscatul la umbra si apoi trasul cu carligul, dupa care urmeaza inalbitul, utilizandu-se nalba – sos de ipsos – imprastiata pe toata suprafata si apoi raderea cu ajutorul unei raspe speciale, de obicei confectionata dintr-un capat de coasa fixata intr-un maner de lemn.
Trebuie sa aratam ca fiecare cojocar avea propriile sale retete de prelucrare, atat ca reteta a dubalei, care de obicei constituia un obicei de familie, cat si al momentelor optime de prelucrare ulterioara, care sub aspect de transmitere al mestesugului, erau destainuite doar membrilor familiei, cojocarii de obicei, neprimind ucenici, practica din urma fiind specifica doar atelierelor orasenesti. Pe de alta parte, nu se prelucrau cantitati mari de piei, ci doar strictul necesar realizarii comenzilor imediate.Pieile negre de miel sunt folosite pentru confectionarea bonditelor, iar cele albe pentru confectionarea cojoacelor. Pieile de oaie sunt folosite pentru celelalte piese de port de fiecare zi, inclusiv portul ocupational al butinarilor.
Nu ne oprim asupra confectionarii caciulii sau a cusmei, care in comuna bucovineana are o forma specifica, ingustata spre varf, confectionata din pielicele de miel de culoare neagra, mai recent si brumarie, ci vom starui mai mult asupra bonditei care cuprinde numeroase forme, ramanand piesa reprezentativa a portului, putand fi purtata chiar si sub cojoc si sub suman, in toate anotimpurile anului. Tipologic se poate stabili evolutia ei incepand cu secolul al XIX-lea, cand informatorii descriu bondita lunga cu clini in poale, ornamentata cu prim de miel. Prima atestare a bonditei cu prim de dihori, respectand acest croi, este din anul 1848, apartinand lui Dumitru Ursu din satul Delut, piesa despre care urmasii acestuia, care au prezentat-o, spuneau ca ‘era cea mai strasnica bondita pe care o putea avea un fecior pe vremea aceea.’
Sfarsitul secolului al XIX-lea, duce la varianta de bondita scurta, cu primul din ce in ce mai lat (primul este o garnitura care se pune la marginea caciulilor sau a partii de jos a hainelor si este facuta din blana neagra de miel) iar ca ornamente braiele batute, frumos ordonate, incadrand marginea interioara a primului pe toata lungimea lui. Inceputul secolului al XX-lea, introduce primul tesut, de culoare neagra, care coexista impreuna cu primul de miel si cel de dihor, acesta devenind din ce in ce mai lat.
Primul tesut era de doua feluri: din lana si din matase, de culoare neagra. In aceasta perioada, mesterii cojocari introduc in decoratia braielor batute, precum si a ornamentelor cusute pe petele de ierha, margelele, care puncteaza decorul intens geometrizat, cusute in game ce se asorteaza cu nuantele blanii de dihor, mergand de la negru prin maro spre galben auriu. De obicei, petelele de ierha – benzi brodate cu diferite motive cu fire de matase neagra si margele – nu sunt realizate de catre mesterul cojocar ci de anumite femei specializate in aceasta operatiune care dispun de un numar de modele notate pe hartie – mostre – acestea fiind mereu reimprospatate, uneori combinate conform dorintei viitorului posesor.
Pentru realizarea primului de dihor pentru o bondita, sunt necesare 12-15 pielicele de dihor bine lucrate, spinarile dispuse vertical, avand latimea de 13-15 cm sau mai mult, impodobind ‘poalele’ – partea de jos – ‘dinaintii’ – partile din fata, iar ‘manecile’ si ‘ciupagul’ – partea de la gat – se decoreaza cu resturile de blana nefolosite.
Cojocul, tipic zonei, se remarca prin scurtimea sa, de obicei nedepasind talia, cat si prin manecile lungi si stramte, ajungand de regula pana la varful degetelor. Uneori bondita cu dihori purtata pe dedesubt in zilele de sarbatoare din iarna depaseste poalele cojocului. Respectand ornamentica bonditei, se detaseaza de aceasta prin folosirea primului de astrahan sau cel tesut. Daca bondita noua este imbracata, de obicei pentru prima data in zilele de Pasti sau, in cazul mirilor la nunta, cojocul este imbracat pentru prima data in ziua de Boboteaza.
Cojocarul confectioneaza, numai la comanda, si alte piese de port, printre care si bondita infundata care se incheie sub brat, fiind specifica lucratorului la padure, de asemenea, tot el coase si cojoacele de purtat, precum si caciulile. Sunt cunoscuti unii cojocari care monteaza curelele cu margele, depasindu-si astfel atributiile de baza, aceasta operatiune fiind specifica numai curelarului, care este specializat in aceasta lucrare, inainte de cel de-al doilea razboi mondial oferind spre vanzare – deci fara comanda – aceasta piesa de port.
Curelarii care montau curelele cu margele aveau la randul lor un cerc de femei specializate, fie in coaserea margelelor, fie in tesutul cu matase al acestora, ei realizand doar montarea propriu-zisa. Curelele amintite se incheie totdeauna prin trei catarame plasate sub capatul drept al curelei care mascheaza sistemul de prindere prin introducerea in banda verticala situata inaintea buzunarului.
La inceputul secolului al XX-lea, cojocarii lucrau in perioada de iarna la gospodarii care aveau un numar mare de piei de oaie ce trebuiau prelucrate si folosite pentru confectionarea bonditelor, cojoacelor si a fuspelturilor. Hainele de sarbatoare se confectionau la atelierul cojocarilor.
In deceniile al patrulea si al saselea al secolului al XX-lea, unul dintre cei mai renumiti cojocari a fost Emilian Lucau, iar mai tarziu, dupa 1970, acest mestesug este continuat de Ovidas Cazac. In comuna au mai existat si alte persoane care cunosteau aceasta meserie, dar o practicau sporadic.
Dupa anul 1960, s-a trecut la confectionarea cojoacelor vopsite tip ‘Alain Delon’, insa pieile erau prelucrate dupa modalitati industriale specifice zonei Radauti sau Bistrita. SURSA: Turism si Traditii
Sumanul este o piesa de port popular avand o traditie foarte veche in imbracamintea autohtona care se poarta obisnuit in sezonul friguros de iarna, atat de catre femei, cat si de barbati. Sumanul este o haina taraneasca lunga, confectionata din panura sau din tesatura cu acelasi nume. Etimologic, cuvantul provine din bulgarescul sukman. Pivele de batut sumane existente in comuna, dar si in intreaga zona, sunt dovezi incontestabile ca, la acea data, materialul pentru confectionarea sumanelor se producea in cantitate destul de mare.
Sumanul, ca postav, se tesea din lana de oaie de diferite calitati, alese dupa varsta si rasa animalelor. Dupa varsta: a) din lana de miel, numit si suman de mite; b) din lana de carlan (miel la a doua tunsoare), numit si suman de noaten si c) din lana de oaie, care uneori ramanea in culoarea sa naturala, brumarie sau laie, sau din lana neagra. Dupa rasa oilor, in sat se confectionau sumane mai ales din lana turcana si mai putin din cea tigaie. De cele mai multe ori, lana pentru sumane se vopsea cu substante vegetale, in culoare neagra, dintr-un amestec de scoarta de arin, sovarf, iar pentru fixarea culorii se folosea calacanul (piatra vanata). Culoarea maro se scotea din cojile de nuci. Dupa tesutul materialului urma batutul la piua, unde se bateau timp de 24 de ore, uneori mai mult. La batut, stofa scadea in lungime si latime. Stofa pentru sumane era dusa la piua in Fundu Moldovei sau la Benea, ori Campulung la piua lui Nemtan.
Sumanul traditional se croia in clini, ca sa fie larg. Acesti clini se mai numeau si falduri. Croiul unui suman depindea de marimea persoanei ce urma sa-l poarte, din 5.5 m pana la 6-7 m de tesatura. Partile componente ale unui suman erau: stanii, dinaintii, faldurile, pavele, manecile si ciupagul sau gulerul, mai lat.
Sumanele de sarbatoare sunt bogat ornamentate si erau purtate, in special in zilele Craciunului. In ornamentica sumanelor predomina monocromia, culoarea frecventa fiind neagra cu care se vopseau snururile numite saraduri. Saradurile erau confectionate de persoane anumite, iar aplicarea lor in ornamentarea sumanelor era facuta de femei specializate in aceasta operatiune. Sumanul cernit (vopsit in negru) era saraduit cu ornamente vegetale florale. SURSA: Turism si Traditii
Costumul popular
Portul popular face parte, alături de cântec şi dans, din aceeaşi identitate, iar receptarea lui, prin ignorarea „calendarului” de „munci şi zile”, deci de trudă şi de sărbătoriri, este imposibilă. De-a lungul vremii, portul răzeşilor şi ţăranilor, care formau obştea sătească a nordului moldav, reprezenta o notorietate, adică un lucru atât de cunoscut de toată lumea, încât rarii mărturisitori români, cronicarii, nu aveau de ce s-o ia în discuţie, aşa că singurele mărturii ne vin tot de la străini, în trecere prin aceste locuri.
Călătorii străini prin ţările române, surprinşi de contactul cu preistoria europeană, lasă prin arhivele cancelariilor bisericii catolice mărturii interesante despre viaţa şi credinţele strămoşilor noştri. Iar una dintre aceste mărturii, datorată lui Marco Bandini (1593-1650), călugăr italian care a vizitat Moldova în două rânduri, în octombrie 1644 şi în octombrie 1646, cuprinde, pe lângă interesantele opinii despre frumuseţea şi bogăţia ţării, despre datini şi credinţe ciudate, o afirmaţie şocantă, care, dacă n-ar fi fost făcută, ulterior, şi de Dimitrie Cantemir, ar putea fi socotită drept răuvoitoare. Din nefericire, Marco Bandini are dreptate, ca şi Cantemir, mai târziu, atunci când susţine că, la români, „originea, virtutea şi gloria strămoşilor nu se bucură de nici o preţuire. Ei preţuiesc doar situaţia prezentă”[1].
Femei din Iacobeni, în 1805 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)
Dacă n-ar fi fost acest egoism, dublat de suficienţă, care ne caracterizează cu adevărat, probabil că am fi scăpat definitiv de veşnica anonimizare în preistorie, cu mult prea rare şi nesemnificative tentative de acces la istorie, iar regăsirile, ca temelii ale unor noi începuturi, nu ar mai trebui căutate prin notiţele unor pelerini prin spaţiu şi timp.
Johann Schiltberger (1381-1438), care vizitează cele trei ţări române în 1396, numind Moldova „Valahia Mică” (der clainen Walachei), spune că „poporul de aici este primitiv şi rustic… şi îşi lasă barba să crească şi nu o taie niciodată”. „Poporul moldovean, cu un port întocmai al străbunilor săi, purcede după datina şi rânduiala acestora”. Schiltberger nu dă alte amănunte, referitoare la identitatea străbunilor şi la componentele datinii şi ale rânduielii. O face, însă, dar cu un secol mai târziu, Anton Verancsics (1504-1543), cel care descrie cele trei ţări române, pe care le vizitase în 1535, după documentări temeinice prin literatura vremii sale.
Fată din Iacobeni, în 1805 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)
„Scriu mulţi autori… că valahii sunt numiţi după un oarecare bărbat roman Flaccus, sub conducerea căruia a fost adusă în aceste regiuni o colonie romană, ca să-i supună pe daci, şi că ei ar fi numiţi oarecum flacci. Căci ei spun că mai apoi, după trecerea a multă vreme şi prin tot felul de legături cu neamuri şi limbi felurite, s-a ajuns că din stricarea numelui de flacci să se formeze cel al vlahilor (valacchi), care ar fi al flaccilor…
Obiceiurile lor sunt barbare. La îmbrăcăminte nu se aseamănă, căci muntenii au căzut aproape de tot şi la obiceiuri, şi la portul turcilor, pe când moldovenii ţin morţiş la portul lor şi acela dintre ei care ar adopta de la turci sau de la orice alt neam vreo parte a portului sau a armelor lor sau orice alt lucru de acest fel e pedepsit cu moartea”.
Informaţiile lui Anton Verancsics reprezintă jumătăţi de adevăruri, în sensul „minciunii greceşti”, aşa cum a denumit-o Lucian Blaga, drept abandon al adevărului, în favoarea semnificantului. Verancsics, surprins de „latinismul” limbii auzite în cele trei ţări române, nu vede în Flaccus memoria subconştientă a lui Pelasg, ci numele unei căpetenii oarecare, neconfirmată de istorie. Pe de altă parte, diferenţele de vestimentaţie, în defavoarea muntenilor, care împrumutaseră „de la turci”, adică de la vlahii balcanici, cu care se aflau, prin negoţ şi păstorit, într-o continuă legătură, diverse elemente pragmatice de port, şochează mai curând prin conservatorismul excesiv al moldovenilor, care, precum hyperboreii descrişi de Pliniu cel Bătrân, manifestă izolarea „înţeleaptă” faţă de „năravurile cele rele” ale noutăţii, ale dinamicii dezvoltării societăţii umane.
Informaţia că moldovenii ar fi pedepsit cu moartea pe cei care îşi abandonau portul se referă, desigur, la obligativitatea claselor sociale de a se identifica prin port.
Paul de Alep a călătorit prin Moldova în aprilie 1654 şi în septembrie 1656, de fiecare dată dezamăgit de „oamenii ţării”, care „nici nu postesc, nici nu se roagă, nu au nici un fel de religie; sunt creştini doar cu numele. „Femeile din Moldova (autorul se referă la boieroaice – n.n.) se îmbracă cu veşminte asemănătoare cu cele ale europenelor. Ele poartă părul împletit, răsucit pe capul lor cu un colan şi acoperit cu un conci alb, iar la cele bogate, cu un conci trandafiriu, şi pe deasupra cu maramă, tot albă. Toate poartă şaluri albastre de Alep, iar cele bogate şaluri de Bursa, din mătase neagră…
Fete din Fundu Moldovei şi un rus, în 1915 – Colecţia Vasile Ursache
Fetele lor poartă, de asemenea, părul împletit şi încolăcit pe cap, dar fără conci, şi aceasta pentru a face deosebire între fete şi femei”.
De Rusalii, fetele şi femeile împleteau „cununi de flori şi de busuioc pentru a şi le pune pe cap”.
Odată cu a doua călătorie a lui Paul de Alep în Moldova, cea din 1656, un alt călător apusean, Conrad Iacob Hiltebrandt (1629-1679), se iveşte, dinspre Ardeal, în dulcele târg al Sucevei, unde, cu ocazia Anului Nou, vede şi descrie obiceiul Jocului Cerbului. „Era un cerb, în care se ascundea un om. Un ştrengar dănţuia cu el şi apoi culca cerbul la pământ cu o săgeată. Cu aceasta s-a terminat jocul, pentru care cei care au jucat au primit bacşiş” (şi dacii săgetau Cerul îndepărtat, noros, numit Cernunos), dar şi costumul ţărănesc al bărbatului şi al femeii: „Cămăşile bărbaţilor atârnă peste cioareci, sunt scurte şi ajung de-abia peste coapse. Cioarecii şi ciorapii într-una, încălţămintea este o bucată de piele, pe care o leagă pe picior cu sfori lungi şi o numesc opinci… Femeile poartă haine de stofă, ţesută de ele. Îşi ung părul cu unt. Fetele umblă cu capul gol. Cămăşile lor sunt cusute cu mii de înflorituri. Nevestele poartă pe cap o legătură mare, împletită dintr-o pânză de bumbac străvezie şi pe care pot să o scoată când vor. Ele mănâncă multă mămăligă, coc colaci pe spuză, fac cozonaci din făină”.
Port în regiunea Prutului (Boian) – de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)
Potcoavele de la cizmele femeieşti, purtate la horă, sunt menţionate şi de Hiltdebrandt: „Ele poartă cizme cu un fel de potcoave groase şi o năframă albă în jurul capului, atârnând până pe spate” (p. 395).
SURSA: Turism si Traditii
Vrancea este o zonă de interferenţă între Muntenia şi Moldova şi reuneşte patru mari subzone etnografice iar aceasta se resimte şi în ornamentaţia costumului popular, în care se combină frumos modele, culori, croieli şi piese ale costumului popular.
Costumul popular autentic vrâncean, sobru sau viu colorat, funcţie de vârstă, ornamentat discret, dar de efect, purtat cu eleganţă şi mândrie de localnici, ilustrând convingător continuitatea şi unitatea cultural-etnografică a poporului nostru.
Fie că urci apa Zăbalei, spre Nistoreşti sau Nereju, Putna spre Tulnici ori pârâul Vasui spre Vrâncioaia, ori apa Râmnicului spre Jitia şi Vintileasca, ultimele straie ale portului ţărănesc se păstrează cu toate influenţele etnografice. Nu este femeie în vârstă să nu mai aibă în casă, măcar "pentru moarte", piese din portul locului.
Costumul vrâncean se compune din cătrinţă, cămaşă, bete, năframă şi opinci. Cămaşa femeilor, bogat ornamentată, este piesa de rezistență. Pe mâneci, pe piept și la gât are un decor bogat, cu o simbolistică diversă, un adevărat manuscris pe care extrem de puțini mai pot să-l reproducă. Port popular din Vintileasca
Costumul barbatesc este format din cămașă, ițari și pieptar. Cămașa are mâneci largi, cu cusături bogate. Spre deosebire de catrința femeilor, de culoare închisă, pantalonul bărbaților este alb, strâns în partea de jos.
La Vintileasca se mai fac încă sumane de postav, stofă deasă din lână bătută în piuă, dar și comozii papuci cu talpă de șorici. Din portul popular nu lipsesc ciorapii de lână, poalele cu colți, strecătoarea, cum se numește aici catrința, cămașa cusută cu lânică vopsită, iar pe cap tulpanul. Bărbații poartă cămașă albă, cu cusătură simplă, ilic din cioareci și căciulă din blana de miel, fie că e vară, fie că e iarnă. SURSA: Vrancea-Turistica
Portul popular din zona Neamţ păstrează elemente străvechi ale portului românesc, ca de exemplu camaşa dacică, încreţită la gât.
COSTUMUL FEMEIESC este compus din:
- cămaşă (încreţită la gât);
- poale;
- catrinţă;
- bârneaţă;
- bundiţă;
Cămaşa, bogat ornamentată cu motive geometrice, florale, zoomorfe şi chiar antropomorfe, era lucrată pe pânză ţesută în casă (în stative). Acest tip străvechi de cămaşă se regăseşte pe Columna lui Traian. Ornamentele dispuse pe "stani" şi mâneci, erau lucrate cu "lanica" sau "arnici", într-o singură culoare, în două sau mai multe culori, în funcţie de zona de provenienţă.
Poalele, ornamentate doar în partea de jos, respectă acelaşi model cu cel al cămăşii.
Catrinţa este piesa vestimentară care se îmbracă peste poale şi care acoperă trupul de la brâu în jos.Ţesută tot în casă, în 4 sau 2 iţe din lână şi cu vrâste de mătase sau fir auriu şi argintiu (în cazul catrinţei de sărbătoare), catrinţa este întâlnită pe tot cuprinsul judeţului Neamţ. Locul acesteia este luat, în unele sate de la şes, de pesteman (comuna Trifeşti) sau fusta creaţă pe care o găsim în localităţi ca Târpeşti sau Ion Creangă.
Peste mijloc, femeile se încing cu bârneaţă, ţesută de asemenea în 4 iţe, din canava, în culori asortate cu cele folosite la catrinţă. În unele sate, pe sub catrinţă, femeile se încingeau cu brâu, bârneaţa fiind pusă pe sub catrinţă.
Asemeni ţărăncilor de pe tot cuprinsul românesc, şi femeile din zona Neamţului, îşi acopereau capul doar după nuntă (cununie), tinerele fete umblând cu capul descoperit. Specifică Neamţului este casânca, fie neagră, fie înflorată. În unele sate se purta şi bariz (un batic înflorat) sau, în vechime, ştergare. De asemenea, în zona extracarpatică, se purta şi batista albă în trei colţuri, ornamentată cu mărgele şi dantelă. În vechime femeile îşi acopereau capul cu ştergar sau fişiu. Acest gen de acoperământ îl mai poartă doar femeile vărstnice.
În ceea ce priveşte încălţămintea, până după mijlocul secolului trecut, femeile purtau, ca şi barbaţii, opinci. Acestea erau confecţionate din piele de porc sau de vită şi se încălţau peste obiele (oghiele) sau peste ciorapi (colţuni) tricotaţi din lână.
COSTUMUL BĂRBĂTESC
Costumul popular bărbătesc din judeţul Neamţ este asemănător celui de pe întreg cuprinsul Moldovei, puţinele deosebiri fiind date de cromatică sau motivele decorative. Acesta se compune din :
- căciulă
- cămaşă
- fustă
- bundiţă
- brâu (chimir)
- iţari (cioareci)
Ca şi portul popular pentru femei, şi cel bărbătesc era confecţionat în mare parte în casă.
Căciula, purtată mai ales în anotimpul rece, era confecţionată din pielicele de miel.
Camaşa: în zona Neamţului există 3 tipuri de cămăşi bărbăteşti:
- camaşa bătrânească, care se poartă mai rar, în unele sate dispărând în totalitate.
- camaşa cu fustă, care este compusă din două piese - camaşa propriu-zisă şi fusta creaţă. Broderia era executată cu arnici şi cu mătase, cu motive geometrice, vegetale sau zoomorfe, în una sau mai multe culori. Ornamentaţia este mai puţin bogată decât la camaşa femeiască, fiind dispusă pe guler, la umăr, pe stăni şi la terminaţia mânecilor. Acelaşi model apare şi la terminaţia fustei.
- cămaşa cu platcă
Brâul - ţesut în război (stative) în 2 sau 4 iţe, încinge mijlocul bărbatului peste cămaşa. Cei mai înstăriţi purtau în locul brâului, chimir confecţionat din piele şi ornamentat cu cusături sau împletituri din fâşii de piele, iar în unele cazuri, chiar cu mărgele.
Iţarii (cioarecii) - sunt pantaloni a căror vechime este plasată în vremurile dacice. Confecţionaţi dintr-o stofă specială, albă, lucrată în casă, aceştia aveau o lungime mult mai mare decât cea a piciorului, astfel încât, atunci când erau îmbrăcaţi, se încreţeau pe gambă.
Opincile - confecţionate din piele de porc sau de vită, au cedat locul cizmelor cu carâmb înalt, odată cu trecerea vremii.
Bundiţa - este piesa vestimentară comună, purtată atât de femei, cât şi de bărbaţi. Lucrată pe jamsă (o piele foarte fină de miel), bundiţa sau bondiţa este un cojocel fără mâneci, bogat ornamentat cu motive geometrice şi vegetale (florale), cele din urmă fiind mult mai des întâlnite.
În Neamţ exista 2 tipuri de bundiţe: cea scurtă, întâlnită mai des pe Valea Muntelui şi în zona Pipirig, şi cea lungă, numită şi cheptar, întâlnită în sate precum Tazlău şi Ghindăoani. Principala caracteristică a acestei piese de port este marea bogăţie cromatică.
Pe timpul iernii, în zona Neamţului ca şi-n alte părţi ale Moldovei, ţăranii purtau sumane, între care cele mai renumite erau cele purtate la sărbători, numite şi sumane cu sarad. Saradul este o broderie realizată din fire fine de lână şi care era cu atât mai bogat cu cât era mai înstărit cel ce-l purta. O altă caracteristică a sumanului de sărbătoare, şi nu numai, o constituie croiala. Clinii sumanului dădeau şi denumirea acestuia de suman cu clini sau suman cu falduri.
O alta piesă de port întâlnită este spenterul care este un cojocel scurt, cu mâneci, realizat din piele, ca şi bundiţa, ornamentat cu motive florale, dar pe suprafeţe mult mai reduse decât aceasta.
Pe lângă veşmintele tradiţionale enumerate, amintim şi două piese purtate ca accesorii: năframa şi traista.
Năframa - este purtată la sărbători şi la ocazii speciale (nunţi sau înmormântări), confecţionată din pânză şi împodobită cu motive variate, realizate fie la ţesut, fie după aceea, prin coasere cu "strămătura" sau "arnici".
Năfrămile erau purtate de tineri şi vârstnici, de bărbaţi şi femei. De remarcat este faptul că năfrămile erau piese de port ce se ofereau ca dar, sau "de pomană" participanţilor la evenimentele deosebite din viaţa satului (logodne, nunţi, înmormântări, etc.).
Traista - este un element de port, care spre deosebire de celelalte, se poartă frecvent şi-n zilele noastre. Ţesută în stative în 4 iţe, traista întâlnită în ţinutul Neamţului este asemeni celor întâlnite pe întregul cuprins al Moldovei. Întâlnim astfel traista: "cadrilată" şi "vărgată". Culorile predominante sunt alb şi negru dar există şi cadriluri în alte nuanţe: galben, roşu, vişiniu, verde etc. Baiera este ţesută asemeni bârneţelor, în 4 iţe.
Spre deosebire de costumul folosit la muncă în zilele obişnuite, care este mai sobru şi mai puţin ornamentat, costumul popular de sărbătoare se caracterizează printr-o bogăţie a ornamentelor, şi o paletă coloristică mai mare.
TEHNICA DE LUCRU A COSTUMELOR
Cu toate diferenţele de ordin decorativ de la un sat la altul, portul popular din judeţul Neamţ, asemeni celui de pe întregul cuprinsul moldav, apare ca o unitate etnoculturală transcrisă din vechime, încă din vremea dacilor.
De-a lungul timpului, portul popular a suferit transformări impuse de progresul societăţii, transformări legate în special de materialele din care acesta era confecţionat. Aşa se face că pânza lucrată în casă a fost înlocuită cu "albita" sau "pânza topită" prelucrată în fabrici. De asemenea s-a renunţat la purtarea sumanelor şi cojoacelor, în locul lor fiind preferate hainele confecţionate industrial, iar opincile au fost înlocuite de pantofi, ghete sau cizme.
Cu toate acestea, costumul popular şi-a păstrat nealterată frumuseţea, autencitatea şi rafinamentul. Şi astăzi, străinii care ne vizitează ţara sunt plăcut impresionaţi de costumul popular. Măiestria lucrului de mână ramâne neîntrecută, româncele fiind recunoscute pentru talentul lor în împodobirea pieselor de port şi a locuinţelor: "Sărăcia căsuţelor e înviorată de belşugul lucrurilor ţesute...Nu poţi călca un astfel de prag, fără respect pentru energia unei femei ca aceasta care lucreaza greu la câmp, e o mamă plină de îngrijire pentru copiii ei, ţese mai mult ea singură îmbrăcămintea alor săi şi mai află vreme şi gust pentru ca să facă a înflori o asemenea industrie casnica" (Portul Popular Moldovenesc - Emilia Pavel )
Într-adevar, se poate vorbi de o industrie casnică atunci când ne referim la confecţionarea pieselor de port popular.
Toate etapele realizării costumului popular se desfăşurau în casă. Torsul, urzitul, răsucitul, ţesutul, vopsitul, cusutul erau realizate manual, cu ustensile mai mult sau mai puţin evoluate. Remarcabile sunt tehnicile utilizate la împodobirea cămăşilor şi bundiţelor. Realizate manual, în cele mai diverse moduri, cu puncte de cusătură dintre cele mai diferite, broderiile se caracterizează printr-un rafinament aparte. Cele mai utilizate sunt punctele de cusătură numite: "cruciuliţa", punctul "în urma acului" cu care se realizează "puii pe faţă şi pe dos". După cel de-al doilea război mondial, în împodobirea cămăşilor au fost folosite şi paietele şi mărgelele, mai ales la costumul de sărbătoare.
Motivele utilizate în ornamentaţia costumului popular sunt diverse: geometrice, fitomorfe, zoomorfe, cosmice şi chiar antropomorfe. Dintre cele mai des întâlnite amintim: "floarea", "bobocul", "strugurele", "frunza de vie", "frunza de stejar", "coarnele berbecului", "musculiţe","luceferi", "melcul", "creanga bradului", "ghinda", etc..
CROMATICA PORTULUI DIN JUDEŢUL NEAMŢ
Asemeni portului de pe întregul teritoriul românesc, şi costumul popular din ţinutul Neamţului se caracterizează prin folosirea pânzei albe (pentru cămăşi, poale şi fuste) pe care se brodau motive tradiţionale în diferite culori. Ornamentele sunt realizate, în cea mai mare parte, într-o singură culoare, cele mai utilizate fiind culorile: negru, roşu, grena sau albastru. Pe lângă acestea, o utilizare destul de largă o au şi nuanţele de galben şi portocaliu, iar, în cazul folosirii motivelor florale, gama coloristică este mult mai extinsă, pe langă culorile menţionate deja, întâlnim şi nuanţe de: verde, violet, maro, etc.
Demnă de remarcat este tehnica utilizată în vopsirea firelor folosite la cusut şi ţesut. Din cele mai vechi timpuri, româncele au utilizat vopsele vegetale pentru obţinerea nuanţelor dorite. Cele mai utilizate nuanţe se obţineau din: coaja de arin, sovârf, frunze de nuc, mesteacăn de dud, coji de nuci verzi, coji de ceapă, flori de sunătoare, din "moţul curcanului" sau din brânduşe. Reţetele utilizate la vopsit, deşi foarte vechi, se mai păstrează încă şi astăzi, dar aria de răspândire a acestui meşteşug este acum mult mai restrânsă.
În ceea ce priveşte folosirea actuală a costumului popular, se poate spune că, din păcate, în zilele noastre, românii apelează din ce în ce mai rar la portul tradiţional. Folosit mai ales de către vârstnici, în zilele de sărbătoare, costumul popular a devenit o raritate. Fenomenul a apărut ca urmare a "civilizării" masive a satului romanesc, ceea ce a dus nu numai la renunţarea purtării lui, ci şi la confecţionarea sa. Cu toate acestea, exista centre meşteşugăreşti în care, la comandă, se execută costume populare. Cele mai cunoscute din judeţ sunt centrele din: PIPIRIG, TÂRGU-NEAMŢ, BORCA şi BICAZUL ARDELEAN.
Sursa: Neamt-Turism
Portul popular pune în evidenţă talentul şi sensibilitatea pentru frumos a locuitorilor acestor zone, care în zilele de sărbătoare îmbracă aceste straie.
Ca şi în trecut, femeile din Bucovina lucrează costumele populare manual, folosind motive folclorice: spicul, soarele, frunza şi nu în ultimul rând, crucea simbolizând credinţa în Dumnezeu.
Portul femeiesc este format dintr-o cămaşă bogat împodobită cu motive florale şi geometrice, o catrinţa ţesută cu fir auriu, care este legată în talie cu brâu colorat, iar în picioare se poartă opinci. Iarna, femeile poartă bundiţe, ciorapi şi baticuri din lână.
Portul bărbătesc este format dintr-o cămaşă mai lungă, care prezintă în general o broderie geometrică în culori de negru sau maro, legată la mijloc cu o curea din piele, o vestă (bundiţă) cu pielea albă în afară decorată cu motive florale sau geometrice şi adaosuri din blană de jder şi cu blană spre interior, iţari din lâna, pe cap o căciulă din piele de miel, iar în picioare opinci.
Există şi anumite haine pentru anotimpurile reci, respectiv sumanul, folosit toamna - este confecţionat dintr-o haină din lână deasă - şi cojocul - o haină lungă până la genunchi, cu blana întoarsă în interior şi pielea în afară, decorat cu flori brodate.
Indiferent de zona etnografică, frumuseţea portului popular din Bucovina a făcut înconjurul lumii, peste tot fiind admirat şi apreciat. SURSA: PELERIN BUCOVINA
Asemănător în linii mari cu costumul popular din Mărginimea Sibiului, costumul popular de pe Jiu are câteva note proprii, printre care ţesura deosebită a pânzei albe învârstată din distanţă în distanţă cu dungi.
Portul femeiesc
În componenţa portului femeiesc intră: ciupeagul, poalele, catrinţele, ştrinfii (ciorapii) şi cârpa (broboada sau chischineul). Ciupeagul (cămaşa) – este croit din foi de pânză care se unesc în jurul gâtului, deschizătura fiind aşezată lateral . Are, de asemenea cheutori, fiind lipsit de guler. Mânecile sunt uşor bufante, strânse la încheieturi şi apoi terminate cu cipte (dantele late). Momarlan Femeie
Râurile de cusături măiestre curg pe mâneci în jos, brodate cu panglică de culoare neagră. Piepţii cămeşii femeieşti sunt împodobiţi cu mai multe rânduri de pui (râuri) de aceeaşi dimensiune cu cei de pe mâneci. Peste ciupeag se îmbracă un pieptar din piele nevopsită de miel sau din catifea neagră.
Costumul femeilor este completat de poale şi catrinţe, poalele fiind încreţite (plisate). Peste poale, în faţă şi în spate se pun catrinţele negre cu dantelă pe marginea de jos. Ambele catrinţe sunt brodate pe părţile laterale cu dantelă neagră, iar în partea de jos, aproape de jumătate au două benzi late de ornamente cusute cu mătase neagră sau alte culori sobre în motive geometrice sau florale .
Aceleaşi motive se întâlnesc şi pe ştrimfi (ciorapi albi lungi până la genunchi), confecţionaţi fie din bumbac, fie din lână amestecată cu borangic. În încălţări atât femeiele cât şi bărbaţii purtau şosete groase de lână numite călţuni, încălţămintea tradiţională fiind opincile.
Portul barbatesc
Piesele componente ale portului bărbătesc sunt: cămaşa, cămeşuia, vesta, cioarecii, brâul (chimirul) şi pălăria (clopul).
Cămaşa lungă până deasupra genunchilor era confecţionată din pânză ţesută manual învărgată cu dungi de culoare roşie învrâstate cu negru, nu avea guler şi era prevăzută în partea anterioară cu o despicătură pentru cap. Ea se strângea în jurul gâtului cu ajutorul unor şnururi subţiri numite chiotori.
Cămaşa avea o croială specială cu clini intercalaţi în faţă şi în spate , iar în partea de jos era plisată , cu poalele cusute cu ajur. Modelele cusute pe cămăşă erau geometrice sau florale, aranjate sub formă de râuri (benzi) în formă de cruce. Peste cămăşă se îmbrăca pieptarul, înfundat, sau despicat în faţă, din postav sau din catifea.
Momarlan Barbat
Brâul (chimirul) confecţionat din piele, lat de până la două palme, împodobit cu modele de cârmă bătută se încingea peste cămaşă dând acesteia în partea de jos aspectul unor fustanele care coborau până la jumătatea coapselor.
Cioarecii erau confecţionaţi din pânză albă de bumbac ţesută în casă – pentru vară, iar pentru sezonul rece din lână, ca şi cea pentru căputuri.
Ca acoperământ pentru cap, în sezonul cald se purta pălăria (clopul) confecţionată dintr-o pâslă rigidă şi mai aspră numită pănură. Borurile erau scurte şi teşite, iar la baza calotei era fixată de jur împrejur o panglică, tot neagră, numită primbură. Pentru iarnă atât bărbaţii cât şi femeile aveau şube, sumane sau cojoace aproape identice.
Toate materialele din care se confecţionau veşmintele tradiţionale au fost iniţial ţesute în casă cu ajutorul războaielor de ţesut . Tot în casă erau ţesute şi confecţionate străiţile şi săcuiele ca şi desagii, toate folosite pentru transportul bagajelor. Acestea erau din lână sau bumbac, decorate cu dungi transversale şi longitudinale în diverse culori printre care apărea şi roşul.
De-a lungul vremii costumele tradiţionale momârlăneşti au suferit unele modificări, fiecare generaţie încercând să le îmbogăţească cu elemente de creaţie personală. SURSA: Adevarul Despre Daci
Hora cu scrânciob
Obiceiul scrânciobului este unul de amiază, realizat de tineri flăcăi, şi are loc în cea de-a doua zi de Paşte. Această tradiţie adună laolaltă toţi sătenii, care asistă la datul în leagăn al tinerelor fete. În primul rând, erau date în dulap fetele de măritat de către flăcăii care le iubeau. Se spunea că, astfel, vor fi ameţite şi convinse să se mărite mai repede.
Hora cu dulapFlăcăii construiau din timp dulapul, o instalaţie din lemn gros, cu patru braţe, care poartă câte un scaun ca raftul unui dulap, de unde îi vine şi numele. Instalaţia seamănă cu roata de la morile de apă şi este pusă în mişcare de flăcăi puternici, care învârt de o manivelă. Fetele îi răsplăteau pe flăcăi pentru truda lor cu ouă roşii sau încondeiate, pe care le ţineau în sân sau în buzunarele de la ilice.
Dulapul
Toată suflarea satului prezentă la horă privea la această distracţie. Era o veselie grozavă. Era şi o întrecere între flăcăi, care să le dea în dulap pe fetele cele mai renumite, dar şi între fete (care a fost preferata celor mai mulţi flăcăi). Copiii abia aşteptau să facă lăutarul scârţ! ca să plece flăcăii şi fetele la joc şi ei să le ia locul la scrânciob. Asta era distracţia lor cea mai mare de peste an şi doreau să profite de ea din plin. Uneori, se dădeau în dulap şi însuraţii, chiar şi bătrânii, spre hazul tuturor.
Se spunea că aceia ce au fost daţi în scrânciob îşi vor îndeplini visurile, vor avea un an bogat şi vor trece mult mai uşor peste greutăţi. După zilele de Paşti, scrânciobul era dezmembrat şi depozitat de către feciorul care se ocupase de instalarea lui şi nu se mai folosea decât anul următor la hora de Paşti. SURSA: Vrancea-Turistica
Dansuri populare
Moştenirea culturala a vrâncenilor s-a păstrat in principal prin dansuri, cântece şi artă populară.
Localitatea Vintileasca s-a făcut cunoscută în ţară şi străinătate, în primul rând, prin tradiţiile şi obiceiurile sale păstrate încă şi purtate prin lume de formaţiile artistice ale Căminului Cultural şi, mai ales, prin activităţile Ansamblului Folcloric „Dorul ciobănaşului” .
Hora a trăit ca instituţie culturală a satului în toate duminicile şi zilele de sărbătoare importante de peste an, cu excepţia zilelor din post, în care nu se face horă. Hora, in cultura satului are o simbolistica aparte. "Iesitul la hora" era unul din cele mai importante elemente de socializare in rândul tinerilor, însemnând trecerea copiilor în rândul fetelor şi flăcăilor .
“Hora Unirii” a fost descrisă de Mihai Eminescu drept “cea mai frumoasă horă a neamului românesc”. Aceasta, cântată şi jucată de ambele părţi ale Milcovului la 24 ianuarie 1859, a devenit simbolul înfrăţirii tuturor românilor. De atunci, hora este un dans al mândriei patriotice, un simbol al biruinţei .
Astăzi, la păstrarea tradiţiilor locale contribuie cu precădere organizarea activităţilor în cadrul căminelor culturale la care tinerii şi vârstnicii se strâng la hore, baluri, unde au loc serbările şi spectacolele organizate cu diverse ocazii. Prin căminul cultural se păstrează moştenirea folclorică a vrâncenilor , se dezvoltă spiritul cultural, transmis prin intermediul formaţiilor artistice de dansuri şi a soliştilor vocali. SURSA: Vrancea-Turistica
Colindele
Colindele sunt cele mai importante obiceiuri care se practica si azi in zona etnoculturala a Dunarii de Jos si bratului Borcea, incepand din ajunul Craciunului, si pana in ziua de Anul Nou. Din categoria acestora amintim: colindele de Mos Ajun, colindele de Craciun, Steaua, Irozii, Brezaia, Plugusorul, Vasilca, Sorcova, Seara Sfantului Vasile. Fara a intra in amanunte, intrucat colindele amintite mai sus sunt specifice aproape lntregului areal romanesc, ele intalnindu-se, fara exceptie, in toate localitatile calarasene, subliniem doar valoarea deosebita a acestora, care ocupa un loc aparte, prin tematica complexa, bogata si diversa, precum si prin minunata poezie populara pe care o cuprind. De altfel, daca spatiul tipografic ne va permite, tntr-o anexa a lucrarii de fata intentionam sa publicam cateva colinde reprezentative din zona, care vin sa confirme consideratiile noasfre teoretice.
Colindele (bine pastrate in sate ca Unirea, Borcea, Calarasii Vechi, Ciocanesti, Ulmu, Razvani, Lehliu- Sat, Vlad Tepes, Chirnogi, Chiselet, Radovanu s.a.), insotesc unele jocuri mimice (brezaie, capra, calutul) sau sunt comunicate direct de grupurile de colindatori. Tematica acestor colinde imbraca aspectele laice cu cele religioase si abordeaza principalele domenii ale vietii satului (viata social- economica a gospodariei, puterea si frumusetea tinerilor, eroismul si iubirea, vazute in perspectiva viitoarelor casatorii). Analiza temelor si a motivelor vehiculate in repertoriul colindelor din spatiul calarasean ne dezvaluie sensuri care pledeaza pentru originalitatea si autenticitatea acestora. Asa sunt, spre exemplu, motivele tematice care ilustreaza barbatia tinerilor (incluzand aici sfravechiul obicei al incurarii cailor, cu evidentierea probelor de vitejie si a intrecerii dintre calareti sau dintre cai si soim), motivul alegerii tanarului ostean ca domn, ideea luptei dinfre bine si rau (exceptional pusa in valoare in colindul "Leul") motivul cererii de zestre (din ciclul colindelor de logodna si nunta) etc. De asemenea, retinem si valoarea pronuntat moral - religioasa a unor colinde, evidentiindu-se perenitatea unor norme si reguli de convietuire sociala si de conduita nescrise, dar respectate de infreaga colectivitate sateasca.
Nu putem tncheia aceste scurte consideratii teoretice, fara a aminti valoarea de exceptie a Plugusorului, Plugul mare si intr-o variants remarcabila, "Plugului cu papusoi" , intrucat prin continutul lor tematic, care variaza de la o localitate la alta, constituie o importanta sursa de cunoastere a vietii sociale specif ice comunitatilor rurale. Prin datele istorico- etnografice pe care le ofera, plugusorul contine elemente pe baza carora se pot recunoaste stravechi tehnici agro-pastorale, relatiile sociale dintre membrii colectivitatilor satesti, unitatea etnoculturala a poporului roman.
Din punct de vedere al modului de desfasurare, obiceiul de "a colinda" inseamna de fapt a merge din casa in casa cu diferite urari. La colindat participa tot satul traditional, desi efectiv colinda doar copiii si flacaii in cete, barbatii, pana la o anumita varsta, mai nou si fetele, rar de tot femeile si uneori si fete si flacaii impreuna. Gazda casei colindate era intrebata intodeauna daca primeste colinde. Celor care nu primeau colinda li se strigau strigaturi batjocoritoare. Se canta intai se colinda la usa sau la fereastra, iar apoi, la cererea gospodarului se intra in casa, unde se canta "colinda cea mare" . Steaua, Irozii si Vasilca se cantau totdeauna numai in casa.
Colindatorii erau rasplatiti cu daruri traditionale. In ceea ce priveste obiceiul "Vasilca" , aceasta se desfasoara inaintea zilei de Sf. Vasile. O sursa documentara din anul 1927 ne descrie astfel acest obicei: "Vasilca e un cap de porc impodobit si asezat pe o tava. Capatana porcului se impodobeste in asa fel incat sa reprezinte a papusa, se pun margele, cercei si pe tava pe care este asezata se pune grau. Inainte cu trei zile sau patru zile de Sf. Vasile se umbla cu Vasilca mai mult pe la cei bogati. Colindatorii stau in mijlocul casei, iar tava se pune pe masa. Se zice ca Vasilca are darul de a aduce sanatate in casa" .
Sursa: Smlex.Trei
Dintre obiceiurile calendaristice cele mai răspândite şi mai spectaculoase, cu originea în credinţe şi mituri străvechi, sunt de bună seamă ciclurile legate de sărbătoarea Naşterii lui Iisus şi schimbarea anului. Crăciunul este polul în jurul căruia gravitează o multitudine de colinde, urări şi tradiţii specifice, care trimit spre vremuri demult apuse, dar ce se regăsesc, surprinzător, în contemporaneitate. În folclorul românesc Colindatul de Crăciun este cel mai important ciclu sărbătoresc popular tradiţional, cel mai bogat şi colorat prilej de manifestări folclorice.
Deprinderea de a colinda, de a saluta cu mare bucurie Naşterea Domnului, de a-L întâmpina cu urări, daruri, petreceri, cântece şi jocuri este străveche. Colindatul deschide amplul ciclu al sărbătorilor de iarnă. Repertoriul tradiţional al obiceiurilor româneşti desfăşurate cu ocazia Anului Nou, dar şi a Crăciunului cuprinde: colinde de copii, colinde de ceată (colindele propriu-zise), cântecele de stea, vicleimul, pluguşorul, sorcova, vasilca, jocuri cu măşti, dansuri, teatru popular şi religios, etc. Cele mai bogate, mai variate şi mai strălucitoare din punct de vedere artistic sunt, alături de pluguşoare, colindele de ceată.
Caracterul esenţial al sărbătorii este bucuria şi încrederea cu care omul întâmpină trecerea de la anul vechi la anul nou, începutul unei noi perioade de vegetaţie, al unei noi etape în viaţa lui şi a sătenilor săi, a colectivităţii în care trăieşte.
Obiceiurile de iarnă se respectă în satele ialomiţene cu sfinţenie. Cetele de colindători cutreieră uliţele satelor şi gospodăriile ţărăneşti, făcând tradiţionalele urări.
Farmecul melodiilor şi textelor poetice ale colindelor este inegalabil. Tinerei generaţii îi revine sacrul rol de a duce mai departe acest inestimabil tezaur popular.
La colindat
Adevăratul colindat se desfăşoară în seara şi noaptea de Crăciun. Colindătorii se adună în cete bine rânduite. Fiecare grup îşi alege un conducător numit de obicei „vătaf“ sau „jude“. Colindătorilor propriu-zişi li se alătură câţiva flăcăi cu sarcina să poarte, în saci şi traiste, darurile primite. Pe vremuri, fiecare ceată putea să ia la colindat numai o anumită parte a satului, având grijă să nu pătrundă în zona ce se cuvenea alteia.
Odată intraţi în curtea casei, colindătorii îşi deapănă repertoriul înaintea membrilor casei, adunaţi în prag. Cântecele sunt întotdeauna însoţite de dansuri. După ce cântecele şi dansurile din faţa casei s-au terminat, gazda îşi invită colindătorii în casă. Aici, înainte de aşezarea la masă pentru ospăţul comun, vătaful cetei porunceşte să se cânte alte câteva colinde. Numărul colindelor depinde în mare măsură de rangul gazdei şi de belşugul de daruri pe care ea urmează să le ofere colindătorilor.
Unei singure melodii îi pot corespunde mai multe texte (versiuni locale, varianta laică sau creştină).
Pluguşorul
Urare tradiţională la români in preajma Anului Nou, pluguşorul a păstrat scenariul ritualic al unei invocări magice cu substrat agrar. El e întotdeauna însoţit de strigături, pocnete de bici şi sunete de clopoţei, dar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai uşor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor. Textul pluguşorului şi-a pierdut astăzi caracterul de incantaţie magică. Recitată într-un ritm vioi, urarea devine tot mai veselă, mai optimistă, pe măsură ce se apropie de sfârşit.
Capra
Acest obicei ţine, de regulă, de la Crăciun pana la Anul Nou. Măştile care evocă la Vicleim personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, capră sau turcă în Moldova şi Ardeal, borita (de la bour) în Transilvania de sud. În Muntenia şi Oltenia, capra e denumită „brezaia“ (din cauza înfăţişării pestriţe a măştii) şi obiceiul se practică mai ales de Anul Nou.
Capra se alcătuieşte dintr-un lemn scurt, cioplit în formă de cap de capră, care se înveleşte cu hârtie roşie. Peste această hârtie se pune o altă hârtie neagră, mărunt tăiată şi încreţită în forma părului. În loc de aceasta se poate lipi şi o piele subţire cu păr pe ea. În dreptul ochilor se fac în lemn doua scobituri unde se pun două boabe de fasole mari, albe, cu pete negre, peste care se lipeşte hârtia neagră cu încreţituri sau pielea cu păr. În loc de urechi, capra are două găvane de lingură. Pe ceafă are patru corniţe, frumos împodobite cu hârtie colorată, pe care se află înşirate şiraguri de mărgele. În dosul coarnelor se află o oglindă care răsfrânge foarte mândru lumina de pe la casele unde intră capra noaptea. În cele două fălci de sus ale capului, se pune falca de jos, care se mişcă în jurul unui cui care nu se vede. Aceasta falcă este îmbrăcată la fel ca şi capul. Sub ceafă este o gaură în care se pune un băţ lung de un cot, de care se ţine capra. De partea de dinaintea fălcii de jos se află atârnat un clopoţel, iar de partea de dinapoi se află legată o sârmă. Dacă această sârma se lasă slobodă, partea de dinaintea fălcii de jos atârnă şi astfel gura caprei se deschide. Dacă s-ar trage scurt de sârmă, gura caprei s-ar închide printr-o clămpăneală seacă, de lemn. Fireşte clopoţelul sună. Atât băţul, cât şi sârma sunt acoperite cu un sac de formă tronconică, de pânză groasă de sac, care, pentru a sta umflată si a acoperi astfel pe cel ce va ţine capra de băţ, va clămpăni-o şi va juca-o, are legate pe dinăuntru nişte cercuri de sârmă sau de lemn.
Masca este însoţită de o ceată zgomotoasă, cu nelipsiţii lăutari ce acompaniază dansul caprei. Capra saltă şi se smuceşte, se roteşte şi se apleacă, clămpănind ritmic din fălcile de lemn. Un spectacol autentic trezeşte în asistenţă fiori de spaimă. Mult atenuat în forma sa citadină actuală, spectacolul se remarcă mai ales prin originalitatea costumului şi a coregrafiei. Cercetătorii presupun că dansul caprei, precum şi alte manifestări ala măştilor (căiuţii-feciori travestiţi în crai, turca-masca de taur), întâlnite în satele româneşti la vremea Crăciunului provin din ceremoniile sacre arhaice închinate morţii şi renaşterii divinităţii.
Sorcova
Aparţinând obiceiurilor de Anul Nou, umblatul cu sorcova e mai cu seamă bucuria copiilor. Aceştia poartă o crenguţă înmugurită de copac sau o sorcovă confecţionată dintr-un băţ în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată. Numele de sorcovă vine de la cuvântul bulgar surov (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un arbore. Înclinată de mai multe ori în direcţia unei anumite persoane, sorcova joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrate cu capacitatea de a transmite vigoare şi tinereţe celui vizat. Textul urării, care aminteşte de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mişcării sorcovei.
Steaua
De la Crăciun şi până la Bobotează copiii umblă cu steaua, un obicei vechi ce se întâlneşte la toate popoarele creştine.
Acest obicei vrea să amintească steaua care a vestit naşterea lui Iisus şi i-a călăuzit pe cei trei magi.
Cântecele despre stea provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din literatura latină medievală a Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanţă Calvină şi multe din ele, chiar din tradiţiile locale. Micul cor al stelarilor, care intră în casă în zilele Crăciunului, cântă versuri religioase despre naşterea lui Iisus: „Steaua sus răsare“; „În oraşul Vitleem“; „La nunta ce s-a întâmplat“; „Trei crai de la răsărit“.
Steaua sus răsare
Ca o taină mare
Steaua străluceşte
Şi lumii vesteşte
Şi lumii vesteşte
Ca astăzi Curata
Preanevinovata
Fecioara Maria
Naşte pe Mesia
Naşte pe Mesia
Magii cum zăriră
Steaua şi porniră
Mergând după rază
Pe Hristos să-l vază
Pe Hristos să-l vază
Şi dacă porniră
Îndată-L găsiră
La Dânsul intrară
Şi se închinară
Şi se închinară
Cu daruri gătite
Lui Hristos menite
Luând fiecare
Bucurie mare
Bucurie mare
Care bucurie
Şi aici să fie
De la tinereţe
Pân-la bătrâneţe
Pân-la bătrâneţe
SURSA: Traditie Ialomita
Origini
Inițial, colindele aveau o funcțiune rituală, anume aceea de urare pentru fertilitate, rodire și belșug. Acest obicei era legat fie de începutul anului agrar (adică de venirea primăverii), fie de sfârșitul său (toamna, la culegerea recoltei).
Pe de altă parte, un scop des întâlnit al colindelor era acela de alungare a spiritelor rele și de reîntâlnire cu cei plecați pe tărâmul celălalt. În acest sens, ele moștenesc funcțiunea sărbătorilor păgâne ale Saturnaliilor, Calendelor lui Ianuarie și a Dies natalia Solis Invicti. Peste timp, din semnificația inițială a colindelor s-a păstrat doar atmosfera sărbătorească, de ceremonie, petreceri și urări
Funcții și tipologii
Colindele se clasifică în general după sfera lor tematică. În practică, se deosebesc anumite funcții, corespunzătoare destinatarului colindei (de fată, de băiat, de negustor, de tineri însurăței, de logodiți), a locului de desfășurare (la intrarea și la plecarea din casă, de fereastră), sau a momentului (de doliu, de zori). Pornind de la rolul normativ binecunoscut al acestora, se pot descifra mai multe funcții secundare subordonate funcției de bază, care este urarea. Între funcțiile secundare cele mai des întâlnite sunt cele de: comunicare, inițiere, întărire a coeziunii grupului social, protecție, normare, manifestare a sacrului și experimentare a acestuia, onomastice sau catharetice.
Peste unele colinde s-a suprapus și elementul creștin, regăsibil mai ales la refren, însă acest fapt s-a petrecut abia în Evul Mediu, sub influența Bisericii. Acestea conțin o sumedenie de scene apocrife, suprapuse peste elemente mai vechi.
În ceea ce privește tipologia colindelor, nu există o împărțire strictă pe categorii. Iată două dintre acestea:
Cercetând vastul material din domeniul colindelor, adunat de etnologul Nicolae Ursu, cercetătoarea Rodica Giurgiu realizează următoarea clasificare:
Colinde protocolare
Colindătorii
Gazda trezită de colindători
Gazda și colindătorii
Rugămintea de a fi primiți în casă - Cererea darurilor
Gazda plecată la vânătoare
Cerb împodobit cu daruri
Alte subiecte
Colinde profesionale
Ciobanul sătul de ciobănie și/sau răsplata oilor
Ciobanul care și-a pierdut oile/ Miorița/ Pescarul și vidra
Colinde de vânători/ Colinde de agricultori
Colinde de fată
Fata și cei trei pețitori/ Soarele își pețește sora, pe Lună/ Seceriș funest/ Alte subiecte
Colinde de flăcău
Junele și calul / Junele și însurătoarea/ Colinde satirice/ Alte subiecte
Colinde familiale: Jupânul și jupâneasa
Colinde edificatoare/moralizatoare
Disputa dintre grâu, vin și mir/ Gazda ospitalieră și minunile/ Alte subiecte
Colinde de trecere: Anul vechi și cel nou/ Ziua și noaptea
Colinde-baladă: Ilincuța Șandrului/ Mireasa moartă/ Soacra rea/ Maica bătrână/ Milea
Colinde-cântece: Colinde de război/ Cucul și turtureaua/ Călugărul și călugărița/ Ciobanul și mielul
Colinde neîncadrabile/ Plugușoare și urări de Anul Nou
Doina Bocșa oferă o clasificare puțin diferită:
Colinde de gazdă/ Colinde profesionale/ Colinde de june/ Colinde de fată
Colinde de pețit/ Colinde familiale/ Colinde cosmogonice, mito-religioase
Colinde religioase, apocrife/ Colinde religioase cărturărești
Colinde diverse (provenite din alte categorii folclorice sau distractiv-satirice)
Desfășurarea ritualului
Articol principal: Colindat.
* În ceea ce privește felul colindatului, Emilia Comișel și Ovidiu Bîrlea identifică trei mari categorii:
Colidatul celor mici
Pițărăii sau mersul cu Moș Ajunul - cu caracter agricol, prin care se urează belșug la grâne și animale. Se încheie cu solicitarea darurilor.
Sorcovitul - prin care se urează sănătate
Colindatul cu mască
Mersul cu capra (sau turca, țurca, brezoaia) - rămășiță a culturilor dionisiace
Mersul cu ursul - rămășiță a cultului totemic al ursului
Colindatul propriu-zis, al cetelor de flăcăi sau fete
* În vremurile precreștine, ritualul era zgomotos, dura mai multe zile, iar festivitățile cuprindeau ofrande vegetale și animaliere, mese comune, dansuri și reprezentații dramatice. Toate acestea se desfășurau primăvara sau toamna. După mutarea Anului Nou la 1 ianuarie, în vecinătatea Crăciunului, aceste ritualuri au fost serbate numai în vremea celor două sărbători creștine.
„Ritualul se desfășoară de obicei începând din Ajunul Crăciunului (24 decembrie), până dimineața zilei următoare. Grupul de șase până la treizeci de tineri (colindători) aleg un vătaf, care cunoaște obiceiurile tradiționale și vreme de patruzeci sau optsprezece zile ei se adună de patru, cinci ori pe săptămână, într-o casă anumită, ca să primească instrucția necesară. În seara zilei de 24 decembrie, îmbrăcați în straie noi ți împodobiți cu flori și zurgălăi, colindătorii fac urări mai întâi la casa gazdei, apoi trec pe la toate casele din sat. Chiuie pe străzi, cântă din trompete și bat darabana, pentru ca larma făcută să alunge duhurile rele și să-i vestească pe gospodari de sosirea lor. Ei cântă prima colindă la fereastră și după ce au primit învoirea celor ai casei, intră în casă și își continuă repertoriul, dansează cu fetele tinere și rostesc urările tradiționale. Colindătorii aduc sănătate și bogăție, reprezentate de o rămurică de brad pusă într-un vas plin cu mere și pere mici. Exceptând familiile cele mai sărace, de la celelalte primesc daruri: colaci, plăcinte, fructe, carne, băutură etc. După ce au străbătut întreg satul, grupul colindătorilor organizează o serbare la care iau parte toți tinerii.”
—Mircea Eliade în Istoria credințelor și ideilor religioase''
Față de această descriere, în general diferă numele grupului de colindători, numele conducătorilor acestuia, precum și ordinea celor colindați. Colindele sunt interpretate prin cântarea în grup, la unison, ori în două grupe, antifonic. Uneori, ceata se acompaniază cu instrumente (fluier, cimpoi sau dobă mică).
Ritualurile care implică ființe animaliere („Capra”, „Ursul”) se caracterizează prin existența anumitor roluri: animalul (un flăcău costumat, care face zgomote caracteristice: clămpănit/mormăit și dansează), și un „moș” sau doi.
SURSA: WIKIPEDIA
Calusul
Calusul. Considerat a fi cea mai importanta manifestare folclorica traditionala, in care dansul, ca mod de expresie, are un rol preponderent, calusul se intalneste si in unele localitati din judetul Calarasi. Fara sa intram in amanunte in ceea ce priveste dansul propriu-zis, ne limitam sa-l amintim aici ca obicei, practicat, de regula, sambata de Rusalii, lua forma unui rit de vindecare a celor "luati de calus" , depunandu-se un juramant, in mare taina, pe malul unei ape. In desfasurarea traditionala a jocului, intalnita la Radovanu si Sohatu, existau momente aparte, de pilda hora calusului, in care femeile dadeau calusarilor copiii mici sa-i joace pentru a-i feri de boli.
Rusaliile este sarbatoarea care face trecerea de la obiceiurile de primavara la cele de vara, dupa cum afirma cunoscutul cercetator Romulus Vuia, considerand ca radacinile acestui obicei se gasesc in lumea tracica: "Intoarcerea verii era celebrata cu fast deosebit de populatia traca. Multimea cuprinsa de o adevarata nebunie a dansului, cu capete impodobite cu flori, invada gradinile si dumbravile inflorite si, in sunetul muzicilor si cantecelor, se invartea hora si dansuri bahice care se transformau in adevarate orgii. Timpul cel mai potrivit pentru aceasta serbare au fost zilele infloririi rozelor, in mai sau iunie. De la acest cult al rozelor a primit sarbatoarea numele de rosalia" . Sarbatoarea de Rusalii este amintita si in satele calarasene, subiectii intervievati de noi recunoscand ca era un motiv de bucurie si petrecere fara sa reliefeze o semnificatie anume. Sursa: Smlex.Trei
Paparudele
Paparudele, mentionate de asemenea, ca obicei, in lucrarile profesorului Mihai Vulpescu, au constituit o prezenta in satele calarasene pana in urma cu nu prea multi ani. Semnatarul acestei monografii a vazut desfasurandu-se acest obicei la Vlad Tepes, prin anii '50 - '60. In verile cu seceta prelungita, grupuri de fete, in picioarele goale si cu fuste confectionate din frunze de bozii, colindau satul recitand:
"Paparuda, ruda/
Ia iesi de ne uda/
Cu galeata lata/
Peste toata gloata,/
Sa sunam cheitele/
Sa curga ploitele/
Sa dam cu ulciorul,/
Sa despicam cerul./
Cand oi da cu sapa,/
Sa tasneasca apa".
Fetele erau intampinate de gospodine care le udau picioarele cu apa. Se crede ca in acest fel, norii, care atat de mult asteptati, isi vor face prezenta si vor satisface nevoia de apa a lanurilor de grau si porumb.
Interesul pentru obiceiurile si datinile populare, evident la specialisti, se regaseste, in ultimul timp si in manifestarile cultural-artistice, coregrafi si regizori aducand in scena diferite aspecte ale traditiilor din zona. Demn de remarcat este "Colinda Baraganului" , conceput ca un festival al datinilor si obiceiurilor de iarna din satele calarasene si care se bucura de tot mai mult succes de la un an la altul. De asemenea, Ansamblul folcloric "Jienii" din comuna Cuza Voda a montat in scena, gratie contributiei coregrafului de exceptie care este Dumitru Savu, nunta din Campia Baraganului, obtinand cu acest spectacol locul I la Festivalul-concurs international de folclor traditional de la Istibanja - Republica Macedonia, la editia din 23-26 septembrie 1993. Si exemplele de acest gen pot continua. Sursa: Smlex.Trei
Confectionarea mastilor
Măştile sunt un subiect de sociologie şi psihologie colectivă, de istoria şi filosofia culturii.
MastiCunoaşterea şi cercetarea meşteşugului confecţionării măştilor înseamnă, de fapt, pătrunderea în spiritualitatea satului românesc tradiţional, având în vedere încărcătura simbolică avută altădată calităţi deosebite pentru cel care îl practică: imaginaţie, talent, îndemânare şi un deosebit simţ al umorului.
Confecţionarea măştilor întregeşte atmosfera specifică sărbătorilor de iarnă, măştile reprezentând diverse personaje: moş, babă, ursar, general, sanitar, pădurar.
Jocuri cu masti
Meşterii populari le realizează din blană şi piele de animale, ţesături de pânză sau de postav gros, lut ars, lemn cioplit, coajă de tei, de mesteacăn sau de brad, metal, sfoară groasă, pene, câlţi, păr de cal sau de porc, boabe de fasole şi de porumb, pănuşi de porumb, nasturi, mărgele, coarne de animale, bucăţi de sticlă, hârtie şi carton colorat, coarne de animale sau resturi de obiecte casnice, precum doage de cofe sau funduri de putini, şi multe alte materiale, care nu mai sunt de folos prin gospodăria omului. Culorile utilizate sunt sugestive pentru ritualurile de iniţiere: alb şi negru, reprezentând viaţa şi moartea, roşul, semn al vitalităţii şi al regenerării, verdele sau albastrul, culori ale primăverii. SURSA: Vrancea-Turistica
Confecţionarea măştilor populare în tradiţia populară este strâns legată în special de sărbătorile de iarnă. În cadrul obiceiurilor de iarnă desfăşurate în vetrele satelor, masca are un rol extrem de important.
Pentru confecţionarea măştilor se folosesc blanuri (de oaie, capră, urs), piele, lemn cioplit, coji de copac, metal, mărgele, boabe de fasole. Aceste măşti au o bogată încărcătură emoţională, reprezentând în general transpunerea unor animale precum capre, cai, ursi, lupi, cerbi sau a unor personaje din mitologia populară sau din folclor. SURSA: PELERIN BUCOVINA
Pentru a se apăra de inexplicabil, de plăsmuirile temerilor sale, omul a luptat prin mijloace materiale şi spirituale pe care le-a socotit mai eficace şi ca rezultat a inventat un instrument magic, menit să-l protejeze: Masca În cadrul obiceiurilor de iarnă, poate cele mai spectaculoase ca prezentare, masca - folosită aici mai ales ca element de recuzită - ocupă un rol primordial. Vatra satului este scena pe care se desfăşoară jocurile populare cu măşti, spectatori fiind membrii colectivităţii. La ediţia din 1998 a Taberei de creaţie "Vara pe uliţă", Muzeul Satului a avut ca invitaţi trei meşteri, creatori de măşti, toţi venind din Moldova - binecunoscuta zonă păstrătoare a jocurilor cu măşti. Oraşul Hârlău - judeţul Iaşi, a fost reprezentat prin profesorul Bogdan Bârzu, creatorul unor măşti extrem de expresive realizate în diverse tehnici (scultură, colorare, modelaj etc.) prin folosirea unei game largi de materiale (blană de capră, oaie, nutrie, iască, lemn, tablă de aramă etc.). Secondat de tânărul, dar talentatul meşter Bogdan Onofrei din Scobirţi - jud. Iaşi, prof. Bogdan Bârzu a organizat un reusit spectacol cu păpuşi intitulat "Dănilă Prepeleac". Venită din comuna Nereju, din ţinutul de legendă al Vrancei, Tudorita Lupaşc ne-a surprins şi în acest an prin varietatea măştilor de cap şi a măştilor-costum prezentate.
In Nereju au mai ramas doar trei mesteri care mai stiu tainele mastilor mortii din vremea dacilor si secretele confectionarii vaselor din lemn. Asemenea indienilor americani care au disparut si odata cu ei si indeletnicirile si mestesugurile civilizatiei lor, asa dispare putin cite putin din zestrea poporului vrancean. In Nereju mai sint doar trei ultimi mesteri populari, doi sint la o virsta foarte inaintata, iar cel mai tanar vrea sa se lase de meserie si sa plece la munca in strainatate, unde se cistiga mai bine. Cei trei mesteri sunt ultimii cunoscatori ai tainelor fabricarii faimoaselor masti din vremea dacilor. Unul din cei trei, inca in viata, este Pavel Staruiala. Este singurul din Vrancea care stie arta dogariei mici. Bota pentru apa sau coferul din lemn “cu care se duc babele sa ia aghiazma”, cum spune razand batrinul Pavel, sunt lucruri care se fac cu migala si putini sunt tinerii care se incumeta sa le lucreze, mai ales daca nu prea castiga bani.
Copiii mei se ocupa cu altceva, cu exploatarea lemnului, dar eu i-am crescut din vinzarea vaselor din lemn. Ei acum imi spun ca vor sa faca bani, nu sa stea ca mine in atelier si sa traga la randea”, ne-a spus Pavel Staruiala. Batrinul povesteste ca lucreaza in lemn de la virsta de 15 ani. “Tata a murit in razboi, nu am avut de la cine sa invat, dar am furat meseria de la altii. Acum am 82 de ani si nu mai am puterea sa lucrez in dogarie, cum faceam odata”, a mai spus batrinul.
Mesterii mastilor infricosatoare de la Nereju
Unul din cei doi mesteri care confectioneaza masti funerare vrea sa se lase de meserie. Al doilea ultim “mohican” al folclorului vrancean este Serban Tertiu din Nereju. A invatat sa faca masti de la tatal sau, Pavel Tertiu, care a inchis ochii in anul 1982, la virsta de 82 de ani. Mesterul Serban Tertiu este cunoscut in toata tara, dar si peste hotare pentru mastile pe care le confectioneaza. “Sint o traditie din vremea dacilor si se foloseau la priveghiul mortilor, ca sa alunge spiritele rele si sa insoteasca sufletul celui decedat dincolo de tarimul celor morti.
Am 24 de elevi de la Scoala de Arte pe care ii invat sa faca aceste masti si sper sa duca mai departe mestesugul”, ne-a spus Serban Tertiu. Al treilea si cel mai tinar este Pavel Lupascu, un mester al mastilor si instrumentelor de fluierat. La cei 47 de ani ai sai deja nu mai vrea sa lucreze aceste obiecte traditionale rare. “De cind cu criza asta nu se mai vinde mai nimic. Inainte faceam de nu puteam lucra, cata comanda aveam. Acum nici 10-15% din ce vindeam in anii trecuti nu mai vand.
Daca o sa continue si nu o sa fim ajutati ca mesteri populari, ma duc in alta tara, cu mainile mele pot fi si sudor si mecanic, fac orice”, ne-a spus mesterul traditional Pavel Lupascu. Se stie deja ca multe din costumele populare din Vrancea au fost vindute peste hotare si acum fac parte din colectiile private ale unor straini. Disparitia acestor ultimi mesteri va insemna pierderea indelentnicirilor unei civilizatii care s-a nascut si a evoluat in aceasta Tara a Vrancei. SURSA: Turism si Traditii
Arta folosirii plantelor
Dintotdeauna vintileanul a iubit natura, pentru că aceasta i-a fost singurul sprijin. I-a oferit adăpost şi hrană şi, în momentele cele mai grele, leacuri pentru bolile de care era chinuit, de suflet bolnav sau de dragoste. Cu 50 de ani în urmă, din cauza distanţei faţă de oraş, procurarea unui medicament era ceva imposibil pentru oamenii de aici.
Multe femei foloseau plantele pentru a face diverse leacuri, acum ele fiind prea puţin cunoscute. Reţetele acestor alifii au anumite secrete care s-au moştenit din mamă în fiică. Generaţia celor care erau recunoscute pe toată Valea Râmnicului pentru leacurile lor s-a stins: Ţurea Mariţa din Tănăsari, Ţurea Marioara (lui Ţardea) din Neculele sau Bodina din Pleşi, care preparau şi foloseau minunile plantelor pentru vindecare dar şi pentru descântece şi vrăji.
Tinereţea fără bătrâneţe a fost şi ea descoperită la Vintileasca. Femeile făceau alifii pentru luminarea feţei şi pentru menţinerea ei cât mai tânără. SURSA: Vrancea-Turistica
Meşterii populari foloseau de obicei materia primă preponderentă în zona satelor de baştină Şi chiar dacă după asanarea bălţilor, aceasta a dispărut, meşteşugul împletitului se perpetuează prin strădania împământeniţilor şi iubitorilor de frumos. Distanţa de la care îşi procură materia primă - Delta - nu îi împiedică să transmită meşteşugul deprins de la părinţii lor şi de la bătrânii satului învăţându-şi copiii şi nepoţii să iubească ceea ce este autentic în arta împletitului. Anul acesta, în cadrul taberei au fost prezente două generaţii: tata, mama şi fiica, o familie de meşteri în ale împletitului din zona Sibiului, formată din Ladislau, Margareta şi Alice Seghedi. Aceştia au făcut demonstraţia unei deosebite măiestrii şi sensibilităţi în realizarea de piese tradiţionale precum: coşuri de pâine cu capac, coşuleţe, pălării şi o lume întreagă de jucării, ca păpuşi, animale sălbatice, obiecte gospodăreşti şi atelaje miniaturale.
Prelucrarea lemnului
În Bucovina – ”Ţara Fagilor” binecunoscută pentru întinderile-i vaste de păduri, meşteşugul prelucrării lemnului a prins contur încă din vremuri arhaice.
Factorii istorico-geografici şi-au pus accentul pe dezvoltarea culturii lemnului pe aceste meleaguri.
Meşteşugul prelucrării lemnului în Bucovina diferă de la o zonă la alta, prezentând particularităţi în special datorită influenţelor aduse aduse de etnicii germani, polonezi sau slovaci colonizaţi imediat după anexarea acestei regiuni la imperiul Austro-Ungar(1774) pe linia tehnicilor de lucru specifice.
În prezent se poate vorbi de o adevărată civilizaţie a lemnului în Bucovina, atât prin varietatea tehnicilor folosite la prelucrare, dar şi prin importanţa pe care o aveau obiectele confecţionate din lemn în gospodăria bucovineană.
Îmbinând utilul cu frumosul, din lemn se făceau casele, şura, grajdul, poarta şi gardul, mobilierul din interiorul caselor(lada de zestre, masa, patul, laviţa, blidarul), coveţi, poloboace, lingurele, războiul de ţesut, roata, fusul şi furca pentru tors.
În prelucrarea lemnului s-au specializat dulgherii în construcţia caselor, şurelor, grajdului, tâmplarii care făceau uşi, ferestre şi mobilier, dogarii care confecţionau poloboace, ciubere, cofe.
De remarcat sunt decoraţiunile de pe toate aceste obiecte având diverse forme geometrice sau florale.
SURSA: PELERIN BUCOVINA
Preocuparea pentru prelucrarea artistica a lemnului isi gaseste multiple explicatii, dar una dintre cele mai plauzibile consta in aceea ca materialul se preteaza la intrebuintari diverse, cu multa usurinta, iar decorarea propriu-zisa se realizeaza cu unelte simple (topor, barda, dalta, briceag), nepresupunand tehnologii elaborate minutios. Un alt argument il poate constitui faptul ca lemnul a fost prelucrat artistic de om inaintea lutului, constituind astfel materialul asupra caruia s-au imprimat primele insemne decorative.
Din punct de vedere al tehnicilor folosite, nu se poate vorbi de sculptura in lemn propriu-zisa, intrucat rareori se realizeaza detasarea completa a unui volum, insa se folosesc alte tehnici: crestarea, incizia, pirogravarea, intarsia, cojirea, incovoierea, cioplirea, infasurarea si impletirea, incrustarea si, in cazuri deosebite, tehnica ronde-bosse, de asemenea, perforarea (traforarea), iar pentru botele ciobanesti turnarea sau umplerea cu metal (cositor). Sub raport ornamental, obiectele de lemn incearca sa suplineasca, prin mijloace de expresie proprii, lipsa culorii, urmarindu-se indeobste evidentierea insusirilor naturale ale esentei lemnoase.
case din lemn
Din punct de vedere morfologic, pot fi distinse mai multe categorii de elemente, motive si compozitii ornamentale: geometrice, zoomorfe, fitomorfe, cosmice, liber desenate si mixte. Ca motive antropomorfe s-a identificat reprezentarea realista a doua motive: mana in varianta pumn si capul de om, motive desprinse din partea superioara a botelor ciobanesti. Compozitia antropomorfa realizata prin incizie este foarte des intalnita si, de obicei, expune ciobanul cu oile in diferite ipostaze.
Ca motive ornamentale geometrice se pot distinge dintele de lup, zimtii, spirala si cercul incizat sau decupat prin care se face trecerea spre cosmomorf realizandu-se decoratii de mare vechime ca roza vanturilor, sau motivul solar in toate variantele lui. Se intalnesc, de asemenea, patratul, rombul, sau arcul de cerc si funia sau torsada prin care se realizeaza zoomorful reprezentarii sarpelui, iar ornamentele vegetale, de obicei reprezentate in maniera naturalista si uneori stilizat – crenguta de brad, frunza, conul, floarea – recurg la rezolvarea motivului in functie de tehnica folosita tot prin tusa dreapta sau curba derivata din arc de cerc.
Unele obiecte, in special cele din inventarul pastoral, ca: lacra, scafa, cupa, apoi unele forme de batalau, pilug si brai sunt realizate prin strunjire si, de multe ori, ornamentate ulterior cu motive pur geometrice ordonate intr-un ritm statornic circular. De altfel, nici productia dogarului, precum totalitatea vaselor formate din doage nu beneficiaza de aportul unei decorari exprese, pirogravura completand decorativ aceste piese.
- lingura - Unul din obiectele cele mai comune si mai variat ornamentate este lingura, indispensabila oricarei stani sau gospodarii pastoresti, dintre care confectionarea unora depaseste sfera mestesugului de lingurar, intrucat ornamentarea lor dovedeste talent artistic deosebit. Dintre mesterii cei mai renumiti de linguri sunt cunoscuti Florea Doroftei si Ion Craciun.
- Botele ciobanesti solicita o tratare mai atenta, intrucat, in afara de multipla ei functionalitate se presupune ca ar avea la baza rabusul, bota-rabus. Momentul in care semnul de rabus de pe bota ciobaneasca se transforma in ornament presupune, probabil, existenta unor valori afective deosebite, iar in realizarea lor, tehnicile sunt variate, aparand adesea motive neasteptate cum ar fi steaua sau steluta, soarele si luna. Rareori apar stilizari heraldice. Tehnicile cele mai frecvente de decorare a botelor sunt crestarea, incizia, cojirea, precum si parlirea, care consta in realizarea motivului ornamental in negativ, dupa care urmeaza arderea la para focului pana se obtine carbonizarea superficiala a partii cojite, in final indepartandu-se coaja ramasa, obtinandu-se astfel pozitivul ornamentului.
- Pirogravarea este tehnica ce se obtine prin realizarea motivelor ornamentale cu ajutorul unui fier inrosit in foc. Ca forma simplista a parlirii este trecerea unei bote cojite prin para focului urmarindu-se inlaturarea tuturor asperitatilor pentru a se obtine ulterior luciul ei prin frecare cu un postav aspru. In localitate au existat bote ciobanesti – fluier a caror ornamentare vadeste respectarea unor norme ferme de executie, presupunand folosirea unor unelte speciale, cum ar fi fierul lung pentru arsul orificiului interior sau in mai rare cazuri sfredelul lung utilizat in acelasi scop. Prin arderea orificiului interior al unei bote-fluier se presupune consumarea unui interval de timp indelungat, cat si o deosebita indemanare a creatorului.
- Fluierul fara dop arareori este confectionat din lemn, in comuna si in intreaga zona sunt folosite fluierele din alama sau arama si mai rar aluminiu, adevarata arta atat in confectionare, cat si in interpretare, avand-o fluierul mare sau cavalul realizat invariabil din lemn de foioase. Ornamentica acestuia atinge culmi de maiestrie, iar motivele distribuite de regula in doua registre neproportionale incanta in rigoare si finete. Sunt reluate de obicei motivele botelor ciobanesti, in care uneori elementul concentric pur se disociaza in spiral unduind printre spatiile dintre gauri si unind cele doua registre..
SURSA: Turism si Traditii
Padurile de plop si salcie existente pe terasa Dunarii si Borcei, precum si cele de stejar care se mai pastreaza inca din vestitul Codru al Vlasiei au of erit locuitorilor din zona material trainic pentru a dura constructii frumoase, instalatii tehnice, unelte de munca si ustensile de uz casnic. Prelucrarea lemnului, ridicarea constructiilor, ornamentarea stalpilor si fruntarelor caselor prin crestare si perforare se facea de catre mesteri specializati, raspanditi in mai toate satele. Uneltele folosite de acestia sunt cele tntalnite si in alte zone ale tarii: securea, barda, toporul, fierastraul, cutitoaia, capra, tesla, burghiul. Sursa: Smlex.Trei
Lemnul a constituit dintotdeauna un material sensibil, în care meşterul popular a pus atât îndemânare, cât şi simţ artistic. Lemnul s-a supus mâinii pricepute a omului, dând naştere unei cuprinzătoare game de obiecte, de la cele mici, de uz personal - ustensile casnice şi unelte de lucru, obiecte de cult, până la piese mari de interior şi cele utilizate în construcţii. Dintre obiectele prezentate de meşteri se disting lingurile, lingurarele, crucile, furcile de tors, elegante prin linie şi decor, bogat ornamentate, şi icoanele, toate împodobite cu crestături rafinate ce le conferă valoare artistică. Transmiterea meşteşugului în familie se recunoaşte tot aşa cum acurateţea lemnului şi păstrarea tradiţiei în prelucrarea acestuia se recunoaşte în arta populară tradiţională.
Lemnul a constituit dintotdeauna un material sensibil în care meşterul popular a pus atât îndemânare câat şi simţ artistic. El, lemnul, s-a supus mâinii pricepute a omului, dând naştere unei cuprinzătoare game de obiecte, de la cele mici, de uz personal, ustensile casnice şi unelte de lucru, obiecte de cult, până la piese mari de interior şi cele utilizate în construcţii. Dintre obiectele prezentate de tinerii meşteri vrânceni se disting tiparele şi păpuşarele destinate decorării caşului. Alături de acestea au bucurat ochii vizitatorilor: linguri, cruci şi icoane, toate impodobite cu crestături rafinate conferindu-le valoare artistică. Transmiterea meşteşugului în familie se recunoaşte în realizările lui Ion Pavel din Negreşti - jud. Vrancea, tot aşa cum acurateţea lemnului şi păstrarea tradiţiei în prelucrarea lemnului se regăseşte în arta tânărului, dar deja experimentatului, talentatului meşter Ene Vasile din Râmnicu Vâlcea. De o incontestabilă valoarea sunt şi piesele confecţionate de vestitul meşter Nicolar Purcărea. Lingurile, lingurarele, blidarele, tiparele de caş, troiţele ori pistornicele sale sunt delicat filigranate şi decorate adeseori cu motivul calului stilizat, ori al împletiturii romboidale. Din frumosul ţinut al Sucevei a venit C-tin Cramariuc, un tânăr, dar experimentat meşter ale cărui lucrări de sculptură reflectă într-o varietate de forme arta populară specifică Bucovinei. Toţi meşterii ne-au bucurat ochii şi sufletele cu obiecte confecţionate, fie de ei, fie de tinerii lor învăţăcei: linguri, lingurare, cruci şi furci de tors, elegante prin linie şi decor, bogat ornamentate prin sculpturi măiestre ori prin meşteşugite combinaţii de esenţe de lemn.
Instrumente muzicale
Muzica este parte organică a existenţei ţăranului român. Sensibilitatea la frumuseţea sunetului s-a transmis şi în formele şi ornamentele bogate ce împodobesc instrumentele muzicale create de meşterii populari. Secţiunea consacrată creatorilor de instrumente în cadrul actualei ediţii a Taberei de creaţie "Vara pe uliţă" a pus laolaltă trei adevăraţi artişti ai sunetului şi formelor:
- meşterul Ion Arsene din Jugur - Argeş, secondat de ginerele său Mihaiu Constantin din Câmpulung Muscel, căruia i-a transmis dragostea pentru acest meşteşug cu minunatele fluiere şi ocarine din lemn de prun, bogat ornamentate cu inele de alamă incizate;
- Cosma Popescu, învăţător pensionat din Trepeziţa - Dolj, care transmite şi acum copiilor, aşa cum o face de peste 40 ani, dragostea pentru forma şi sunetul deosebit al ocarinelor de lut. Meşterii de instrumente muzicale, prezenţi la actuala ediţiei a Taberei de creaţie, au făcut deopotrivă demonstraţie de frumuseţe a instrumentelor construite şi de talent în ce priveşte extinderea gamei de posibilităţi interpretative a melodiilor populare, …"perle în sine", cum le considera George Enescu.
Prelucrarea fierului
Continuand traditia mesterilor faurari ai evului mediu, mestesugul fieraritului a fost practicat, in ultimul secol, tn mai toate satele zonei, fierarii lucrand tn cadrul unor mici ateliere artizanale care satisfaceau cerintele comunitatilor rurale respective. Recent, ca urmare a aplicarii Legii fondului funciar, concomitent cu reaparitia atelajelor particulare in mediul rural, atelierele de fierarie au redevenit realitate in satele judetului. In cadrul acestor ateliere, prelucrarea fierului se face prin forjare la cald, dupa metodele utilizate de sute de ani. In dotarea unui asemenea atelier intra: foale confectionate din piele de capra (inlocuite tot mai mult de o turbosuflanta electrica), nicovala, ciocane de diferite marimi si tot felul de clesti. Se confectioneaza, sau se repara, unelte agricole simple, canine, balamale si broaste pentru usi, obiecte de feronerie, gratii pentru usi si ferestre, potcoave pentru cai. De regula, in asemenea ateliere lucreaza mesteri tineri unii dintre ei mostenind acest mestesug din vremuri stravechi, multi luand ca nume de familie insusi numele mestesugului: Feraru. Sursa: Smlex.Trei
Sculptura în piatră
Meşteşugul prelucrării pietrei s-a practicat în ţara noastră încă din cele mai vechi timpuri, fiind asociat mai ales cu arhitectura traditională (elemente constructive pentru case, fântâni, porţi) şi industria morăritului (pietre de moară). Prin diversitatea produselor sale însă, el se regăseşte într-o arie mult mai largă a civilizaţiei materiale (obiecte de uz gospodăresc – râşnite, pive manuale, tocile, gresii) şi spirituale (obiecte legate de cult – mese de altar, lespezi, cruci de mormânt, troiţe). Cu un instrumentar restrâns, rudimentar, pietrarii au lucrat cvasitotalitatea produselor de piatră cunoscute: pietre de temelie, scări la casă, stâlpi de porţi şi garduri, ghizduri şi vălaie de fântână, lespezi, pietre de moară şi râşnită, pietre de tocilă şi gresii. Deşi marea majoritate a produselor au fost lucrate din raţiuni strict utilitare, acestea prezintă şi valenţe estetice, îmbinând masivitatea, monumentalitatea cu proporţiile atent gandite şi un decorativism simplu cu fineţea execuţiei.
CENTRE ETNOFOLCLORICE
Agapia, mănăstire - centru de ţesături (covoare);
Bălţăteşti - centru de ţesături, Maria şi Iulian Mihalachi;
Bicaz Ardeal - centru de ţesături, ARTPOP;
Bârgăoani - centru cojocărie;
Boteşti - centru de ţesături (cuverturi, covoare, ştergare);
Ceahlău - centru de ţesături (covoare), Maria Porfir;
Dămuc - centru de cojocărie, Alexandru Găină;
Petricani -Târpeşti - centru de măşti, Nicoale Popa ;
Pipirig - Dolheşti - centru de cojocărie, Nicolae Dolhescu;
Răuceşti - centru cojocarie, Ioana Varvara;
Războieni, mănăstire - centru de ţesături (carpete) şi obiecte de cult;
Săbăoani - centru de ţesături (covoare);
Tazlău - arta lemnului (porţi);
Timişeşti - centru de măşti, Ion Albu;
Ţolici - arta lemnului;
Vânători, Lunca - arta lemnului, Vasile Găman
Sursa: Neamt-Turism