Pe fondurile administrate de Romsilva au venit să vâneze anul trecut peste trei mii de cetățeni străini. Au plătit taxe de cinci milioane de lei și la acești bani se mai adaugă și banii pe transport, cazare sau masă. Există zeci de firme care se ocupă de organizarea vânătorilor pentru străini, dar Romsilva deține doar ceva mai mult de zece la sută din fondurile de vânătoare din România. Deși nu se cunoaște în mod oficial, numărul străinilor care vin să vâneze la noi este mult mai mare. Pentru a li se permite să vâneze cât mai mult, fondurile de vânătoare au tendința să crească numărul animalelor. Inclusiv cel al unor specii protejate, cum sunt lupul sau ursul.
În seria de documentare Wild Carpathia, realizatorii descriu România ca fiind „Scoția de altă dată”. Se fac referiri la tradiții, castele medievale, dar și la păduri și animalele care încă mai trăiesc pe teritoriul României. Țara noastră este printre puținele din Europa în care mai trăiesc urși, lupi sau râși.
În ceea ce privește urșii, se estimează că în România trăiește cam jumătate din populația europeană. Oficial, sunt în jur de şase mii, deși biologii susțin că pentru un asemenea număr, România ar trebui să aibă o suprafaţă de aproape două ori mai mare.
„În momentul de față nu cred că există un sistem de estimare a mărimii populației de urs foarte eficient. Pot să fie foarte bine 4.000 de urși în România”, spune Mihai Pop, inginer silvic.
Dar cu cât numărul estimat al exemplarelor este mai mare, cu atât se pot vâna mai multe. Pentru urs și lup e nevoie de o autorizație specială. Dar cum în Occident aceste animale au dispărut încă din Evul Mediu, se găsesc destui vânători germani, francezi sau englezi dispuși să plătească bani grei pentru un trofeu.
Există chiar firme specializate care organizează excursii de vănătoare în România și în funcție de ce își dorește clientul, tarifele practicate încep de la o mie de euro și pot ajunge la câteva zeci de mii de euro pentru o astfel de excursie.
De exemplu, dacă un neamț vrea să împuște iepuri timp de trei zile, o să plătească pentru autorizații și cazare ceva mai mult de o mie de euro. În plus, pentru fiecare iepure ucis, turistul e taxat suplimentar cu câte 35 de euro. Dar iepuri, fazani sau potârnichi se găsesc și în Europa de Vest. Dacă tot bate drumul până în România, vânătorul occidental caută animale pe care nu le găsește la el acasă.
„În general, gestionarul fondurilor de vănătoare păstrează trofeele pentru vânătorul străin. Un trofeu de cerb valoros ajunge la 6, 7 mii de euro și mai mult. La urs poate să ajungă și la 14, 15 mii de euro”, spune Mihai Pop, inginer silvic.
Peste preţul trofeului însă se adaugă și autorizațiile, cazarea, masa și transportul, care valorează la rândul lor alte câteva mii de euro. Romsilva, de exemplu, administrează doar a zecea parte din fondurile de vânătoare din România. Strict pe aceste domenii, au venit să vâneze anul trecut peste trei mii de străini, iar taxele încasate de Romsilva au însumat peste cinci milioane de lei. Numai că în România mai există și fonduri administrate de Asociația Generală a Vânătorilor, dar și foarte multe domenii private. Așa că numărul turiștilor care vin la vânătoare precum și sumele pe care le cheltuie sunt de fapt mult mai mari.
Mai există și alt tip de turiști care vin pentru fauna din România, însă în loc de arme de foc folosesc aparate de fotografiat și binocluri. Pentru a petrece câteva zile în Deltă, timp în care fotografiază păsările și peisajele, acești turiști mai iubitori de natură plătesc și ei firmelor de la noi câteva mii de euro.
În plus, animalele rămân acolo și pot fi văzute de mai multe generații de turiști.
SURSA: DIGI24
Fals tratat de turism de vânătoare
Asfaltul a rămas o amintire de acum câțiva kilometri. Ne hurducăm pe un drum desfundat, sinuos, abrupt și nins, înghesuiți într-o Toyota Land Cruiser colțuroasă ca un mistreț, cu pneuri groase, crestate adânc, ca niște gheare de animal.
Șoferul, un paznic de vânătoare care se comportă nedelicat cu schimbătorul de viteze, împinge brusc maneta în treapta întâia, rotește volanul mult spre stânga și calcă accelarația fără milă. Mașina adastă o fracțiune de secundă, ca un taur care trage aer pe nări, apoi mugește, cu crampoanele pneurilor înfigându-se în zăpadă și țâșneste înainte, pe o pantă de circa 20 de grade.
În stânga roților – o prăpastie, în dreapta – un versant abrupt. Explorăm unul dintre cele mai sălbatice locuri din grădina Carpaților, în munții Rodnei, pe cel mai mare fond de vânătoare din România.
„La noi nu e ca în Ungaria sau Austria, ori Italia. Nu îți aduce nimeni vânatul în bătaia puștii să tragi în el din foișor”, spune Dragoș Hârjoabă, vicepreședinte al asociației care gestionează fondul de vânătoare. În schimb, turiștii care vin să vâneze aici au parte de ceva diferit și tot mai rar în Europa: o vânătoare autentică, unde trebuie să iei urma vânatului, să-l găsești, să-l urmărești și apoi, dacă ești norocos, să-l dobori. Alternativ, poți sta într-un foișor de pândă acoperit, nu departe de un loc de hrănire și, dacă ești norocos, poate că un animal vine să își ia tainul de mălai pe care i l-a lăsat paznicul de vânătoare. „Poți sta și șase ore la pândă, fără să vină nimic, sau poate să vină animalul și să-l ratezi. Poți să umbli 4-5 ore în pădure și să nu dai de vânat. Depinde tot de noroc”, explică Dragoș Hârjoabă.
Foișorul unui punct de vânătoare de la Valea Mare, unde se practică vânătoarea la pândă
Fondul de vânătoare nr. 15 Valea Mare, pe care îl administrează ca vicepreședinte al Societății Cinegetice „Someșul Rodna” măsoară 29.000 de hectare, din care 5.000 în zona Parcului Național Munții Rodnei (PNMR). Fondul se întinde pe vestitele păduri grănicerești primite în proprietate de localnici încă de pe vremea Mariei Tereza. Acum, terenurile pe care se întinde fondul de vânătoare se află în proprietatea primăriilor din zonă: Rodna, Șanț, Maieru și Măgura Ilvei.
Pe acest fond de vânătoare este permisă și vânătoarea caprei negre, dat fiind faptul că populația din zonă este una robustă, în creștere. „Am avut alocate două trofeuri de capră neagră pe 2013 și tot atâtea pe 2012, toate au fost recoltate”, spune Dragoș Hârjoabă.
Antreprenorul în vârstă de 33 de ani din Maieru adaugă că în acest moment nu este o afacere să faci turism de vânătoare, deoarece numărul de animale aprobate spre „recoltare” este insuficient pentru ca din banii obținuți să reușești să întreții un fond așa de mare. Rămâne însă pasiunea. „Am preluat fondul acum trei ani și îl creștem. Avem zone unde am arat, în munte, sa punem napi, pentru animale. Iarna, avem angajați care merg zilnic la punctele de hrănire, ca să lase porumb pentru hrană”, explică vânătorul.
Tarifele de vânătoare ar putea acoperi costurile, dacă turismul de vânătoare ar fi o industrie veritabilă în România. De exemplu,
- un cerb împușcat costă de la 1.500 de euro în sus,
- o capră neagră pornește de la 1.500-2.000,
- iar un mistreț, de la 300.
Însă, turismul cinegetic în România este doar o poveste vânătorească. „La ora actuală, la nivel de politici de stat nu se gândește absolut nimeni la turismul cinegetic. E lăsat aproape exclusiv în seama întreprinzătorilor particulari”, spune lectorul universitar Vasile Ceuca, care predă cursul de Cultura Vânatului la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară (USAMV) din Cluj.
O cabană pe care o frecventa Zoe Ceaușescu oferă acum cazare și pentru vânătorii străini care vin la Valea Mare
Biroul său este decorat cu trofee de vânătoare. Un lup împăiat poartă pe cap o tocă de absolvent. Ceuca este și coordonatorul pe linie tehnică al fondului de vânătoare nr. 45 Someșul Cald, pe care îl gestionează universitatea, calitate în care a avut adesea de-a face cu turiștii care vin la vânătoare în România.
„Colaborăm în special cu vânători pasionați și serioși, care respectă etica vânătorii. Majoritatea sunt austrieci și germani, dar vin și cehi. Am avut însă de-a face și cu turiști de vânătoare care vin doar la distracție, cu aceștia nu mai colaborăm și a doua oară”, precizează cadrul universitar.
Cazare la „mica înțelegere”
Serviciile turistice conexe vânătorii sunt de cele mai multe ori asigurate de gestionarii fondului de vânătoare, la „mica înțelegere” cu proprietarii de pensiuni din zonă. „Sunt puține fonduri de vânătoare care au propriile cabane. Regia Pădurilor Romsilva este un asemenea caz, deoarece ei au cabane, în schimb, nu mai prea au fonduri de de vânătoare în administrare”, mai spune Ceuca.
Așa că fiecare gestionar de fond de vânătoare se descurcă după puteri. De exemplu, dacă mergi la vânătoare pe fondul Valea Mare, ai trei posibilități de cazare. Există un motel în Pasul Rotunda care oferă condiții de trei stele, și cu care colaborează administratorii fondului, dar mai tentant este să-ți petreci câteva zile într-o fostă vilă a Zoei Ceaușescu, amplasată tot în Pasul Rotunda, chiar pe fondul de vânătoare. Aici, cazarea este de 100 de lei pe noapte de persoană. Mobilierul a fost păstrat să arate ca cel din „Epoca de Aur”. Afară există un loc de barbecue și un foișor pentru servit masa.
A treia varianta este Cabana Sofia, o vilă cu bucătărie, living și patru dormitoare, situată în satul Valea Anieșului, care îi aparține chiar lui Dragoș Hârjoabă. Cabana funcționează în sistem self-catering și este decorată cu trofee de vânătoare pitorești.
Pădurile grănicerești sunt un teren de vânătoare ispititor pentru turiștii străini. Imagine realizată dintr-un punct de pândă al fondului
Astfel de aranjamente sunt posibile cam pe orice fond de vânătoare care organizează partide pentru turiști, spune Vasile Ceuca. „Există mulți vânători străini pe care nu îi interesează confortul în mod deosebit. Confortul unei pensiuni de dou-trei stele le este de ajuns. Avem astfel de vânători care revin de trei sau patru ani la vânătoare”, mai spune cadrul didactic.
Munca din spatele unui trofeu
În spatele unui trofeu remarcabil, se află multă muncă. Paznicul de vânătoare Nechita Anca este un vlăjgan care cutreieră pădurile îngrijind de punctele de hrănire a animalelor sălbatice. Cele mai accesibile astfel de locuri sunt la aprope o oră de mers cu mașina de Valea Mare, ultima localitate din județul Bistrița-Năsăud, dincolo de care se termină asfaltul. „Merg zilnic să las mălai, să văd dacă mai au sare, să mă uit dacă e totul în regulă cu punctele de observație”, spune Nechita.
Drumeția prin pădure, de la locul unde te lasă mașina și până la un punct de hrană, este o reală plăcere, chiar și pentru turiștii leneși care preferă peisajele urbane sofisticate. În aerul tare și rece, brazii drepți, care țâșnesc dintr-un strat subțire de zăpadă, sunt ca o cortină ce se ridică, de la colț, treptat, pe măsură ce urci. Poteca străbate făgașe de izvoare și intersectează urme de urs, de mistreț și de căprior. „Uitați, asta e urmă de căprior, de acum câteva minute. Ne-a auzit și a fugit”, arată paznicul de vânătoare spre o serie de puncte adâncite în zăpadă.
Mistreții sunt ghiftuiți iarna aceasta și nu le prea arde de mâncat hrana pe care le-o pune paznicul. „Este o iarnă deosebit de blândă, pădurea e încă verde și au ce mânca. Dacă va da gerul și totul se va acoperi de zăpadă, atunci vor veni mai des la punctul de hrănire, unde le lăsăm grăunțele”, explică Dragoș Hârjoabă.
Nechita lasă să curgă dintr-un sac boabele de porumb într-un jgheab săpat într-un buștean, până dă pe-afară. Apoi merge să vadă dacă a mai rămas din bucata de sare lăsată ceva mai încolo. „Nu au minerale suficiente în corp și atunci le lăsăm bucăți mari de sare să le lingă”, spune paznicul de vânătoare. La sfârșit, pe un copac de lângă punctul de hrănire lasă o capcană audio-video, care se autodeclanșează la apariția unui animal.
Paznicul de vânătoare Nechita Anca cutreieră zilnic munții, îngrijind de punctele de hrănire a animalelor sălbatice
Avantajele României în domeniul turismului cinegetic sunt aceleași, indiferent dacă dialogul se poartă într-un 4×4 cu pneuri ca niște gheare de animal sau într-un birou universitar spilcuit. „România e căutată deoarece are efective foarte valoroase din punct de vedere genetic și ca număr de exemplare, la majoritatea speciilor”, subliniază lectorul Vasile Ceuca.
Cu toate acestea, turismul de vânătoare nu se regăsește în strategia de brand turistic a României și nici la nivelul Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice nu există o strategie cu privire la acest domeniu. Astfel, potrivit Departamentului pentru Ape Păduri și Piscicultură din cadrul ministerului citat, toate inițiativele legate de turismul de vânătoare sunt apanajul exclusiv al operatorilor din domeniu.
Textul de mai sus a apărut în Revista „Sinteza”, nr 2 (februarie 2014), la secțiunea GoodLife/ Travel și este reprodus cu acordul editorului. Puteți citi aici continuarea, despre aventurile unui vânător italian în România și costurile pe care le implică turismul de vânătoare, pentru cei care îl practică (paginile 173-177).
Fără o strategie națională sau măcar o viziune unitară de dezvoltare, vânătoarea rămâne un trofeu turistic la care au acces doar cei inițiați. Mama natură a avut însă grijă ca turiștii care vin să vâneze în România să plece mulțumiți.
SURSA: Cluj.Travel
Turismul cinegetic
Pescuitul şi vânătoarea, două activităţi practicate de pasionaţii din domeniu, reunesc anual mii de turişti atât în cadrul concursurilor şi competiţiilor la nivel local şi naţional, cât şi în cadrul activităţilor aferente puse la dispoziţie de reprezentanţii unităţilor de cazare. Pe lângă capturi, considerate nişte adevărate trofee pentru participanţi, revin câştigurile obţinute din taxe, abonamente, închirierea instrumentelor de lucru şi costurile de cazare care se duc, într-o anumită proporţie, la bugetul de stat. Deşi autorităţile româneşti încă nu au bifat toate mijloacele necesare promovării corespunzătoare a turismului românesc, atât turismul de tip cinegetic, cât şi cel piscicol continuă să producă profit şi să aducă turişti străini, potenţialul său, neexploatat suficient, fiind în creştere.
În rândurile care urmează, Curierul Naţional a ales să vă prezinte câteva dintre principalele destinaţii care atrag astfel de turişti, atât în arealul pescuitului sportiv, cât şi în cel al expediţiilor de vânătoare, graţie competiţiilor desfăşurate şi activităţilor puse la dispoziţia lor pe meleagurile româneşti.
Turismul cinegetic
România deţine cea mai mare suprafaţă de pădure din Europa, care adăposteşte, în prezent, peste 30.000 de specii de păsări şi de animale, peste două milioane de iepuri, 30 de mii de urşi, 50 de mii de lupi, 10 mii de jderi, sute de mii de păsări, căpriori, mistreţi, cocoşi de munte, capre negre, cerbi carpatini, raţe şi gâşte, conform datelor centralizate de AGVPS. Fondurile de vânătoare autohtone au o distribuţie diferită, respectiv 5.000 de hectare, la câmpie, 7.000 de hectare la deal şi 10.000 de hectare la munte.
Numărul turiştilor străini care vin să vâneze în România a cunoscut o creştere vizibilă în ultimii ani, străinii preferând vânatul mare pentru care cheltuie începând de la 8.000 de euro. La ora actuală, în România sunt 60 de mii de vânători şi un fond cinegetic de 22 de milioane de hectare. Majoritatea fondurilor sunt gestionate de asociaţii de vânători, afiliate sau nu la Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi - AGVPS, numărul vânătorilor care participă într-un an, într-un sezon, ridicându-se la 4.500 străini şi la 2.500 români. Potrivit AGVPS, profitul anual este peste 200 de mii de lei, veniturile din turismul cinegetic totalizând circa 6 milioane de euro. Totodată. Conform Direcţiei Generale de Regim Silvic şi Cinegetic, în România există 23 de mari complexuri private de vânătoare.
Care sunt tarifele
În prezent, turiştilor străini li se aplică o serie de restricţii pentru a participa la vânătoare în fondurile cinegetice autohtone, precum taxe speciale pentru vânătoare, fotografiere, expatrierea trofeelor sau închirierea armelor. Potrivit datelor centralizate pe site-urile de specialitate, vânătorii români trebuie să achite o cotizaţie anuală de 850 de lei şi pot participa la sesiuni de vânătoare de iepuri, fazani, mistreţi. Străinii nu beneficiază de abonament, dar au un tarif între 50 şi 150 euro pe zi.
Preţurile practicate de stat pentru diferitele trofee sunt mai mici decât de alte state din UE. De exemplu, pentru un urs, statul percepe o taxă de 5.000 de euro, vânătorii străini plătesc 7.000 de euro, iar pentru un cerb carpatin, suma se apropie de 6.000 de euro, iar la mistreţ, tariful pleacă de la 250 de euro şi poate depăşi 1.000 de euro.
Pentru organizarea unei zile de vânătoare, costul este de cca 275 de euro pentru fiecare vânător, la care se poate adăuga şi costul pentru mijloacelor de transport şi închirierea unor arme de vânătoare, care stabilesc, la rândul lor, un preţ de pornire de 25 euro.
Unde se vânează
Dintre cele mai vânate specii, amintim prepeliţa şi potârnichea, care sunt specifice Bărăganului şi Dobrogei, fazanul, care se regăseşte în zona de câmpie şi de deal, mistreţul, căprioara, iepurele, şi totodată, ursul, cerbul, care se regăsesc în pădurile de munte. De asemenea, Delta Dunării este o zonă foarte cunoscută pentru practicarea turismului cinegetic şi apreciată pentru vânatul păsărilor (gâştele sălbatice). Alte zone căutate de vânători mai sunt comuna Tarcăului, care prin suprafaţa sa administrativă de peste 40.000 ha constituie un areal important pentru vânătoare şi pescuit, pădurile de la Văratec şi Agapia şi centrele tradiţionale din Banat, Bihor, Giurgiu, Arges, Sibiu sau Mureş.
În ceea ce priveşte cazarea, printre cele mai căutate unităţi, conform agenţiilor de turism, se numără Complexul de Vânătoare de la Crinţ, Pensiunea Casa Vânătorilor de la Olăneşti, Complexul Turistic Tudor Petrimanu, majoritatea preţurilor pornind de la 70 de lei/noapte/persoană.
SURSA: Curierul National
Vânătoare în România
În România, vânătoarea este percepută, de peste 50 de ani, ca o activitate raţională, desfăşurată în scopul menţinerii, cu arma de vânătoare, a echilibrului în natură. Mai exact spus, în scopul menţinerii echilibrului dintre speciile de vânat prădător şi cele de vânat plantivor, şi dintre speciile de vânat în general şi mediul acestora, abiotic şi biotic, de viaţă.
Această concepţie s-a impus întrucât echilibrul actual din natură nu mai este un echilibru natural în adevăratul sens al cuvântului, ci un echilibru menţinut într-o stare de relativă stabilitate prin intervenţia înţeleaptă, motivată ecologic şi economic, a factorului VÂNĂTOR.
Aşadar, vânătoarea este o activitate conştientă, prin care se exploatează durabil o resursă naturală regenerabilă. Este percepută astfel de managerii în materie, care urmăresc permanent evoluţia populaţiilor de vânat din punct de vedere cantitativ şi calitativ, şi care stabilesc, prin metode şi mijloace cu pretenţii ştiinţifice, cotele anuale de vânare, diferenţiate pentru multe specii de vânat sedentar pe sexe, pe clase de vârstă şi pe categorii de calitate. Ei merg cu logica mai departe, urmărind menţinerea în permanenţă a unor efective optime de vânat, de asemenea corect structurate, aşa încât să se beneficieze de cote de vânare cât mai mari, în condiţiile unor prejudicii cât mai mici produse de vânat mediului agricol şi/sau forestier de viaţă.
Pentru adevăraţii vânători, vânătoarea a fost şi este însă cu totul altceva. Este în primul rând o chemare lăuntrică, străveche, pe care o resimt în mod irezistibil faţă de vânat şi de natură. În şi mai mulţi dintre semenii noştri nevânători, această chemare sălăşluieşte latent, ca să izbucnească surprinzător, atunci când se aşteaptă şi ne aşteptăm mai puţin. Un lucru este însă de netăgăduit: vânătoarea se practică, în general, din pasiune. O pasiune care incumbă de obicei timp şi bani. Oricât de pasionaţi ar fi vânătorii şi oricât i-ar costa obiectul pasiunii lor, ei rămân totuşi conştienţi de ceea ce fac, în limitele cotelor de vânare prestabilite anual, aşa încât perenitatea vânătorii să nu fie pusă în pericol. De aceea, pentru foarte mulţi dintre vânători este cu mult mai important ce anume şi cum anume vânează, decât cât vânează. Adevărata satisfacţie vânătorească vine, pentru aceştia, de la modul sportiv şi elegant în care dobândesc vânatul, nicidecum de la mărimea tabloului de vânătoare sau, după caz, de la punctajul trofeului vânatului dobândit. Sunt şi acestea mulţumiri pentru ei, dar secundare. Cum sunt de altfel şi rezultatele economice ale activităţii desfăşurate benevol.
Pentru istorici şi pentru oameni de cultură, vânătoarea mai înseamnă trecut, tradiţie şi civilizaţie. O tradiţie care lasă în urmă milenii de experienţă cumpătată. De la omul culegător şi vânător preistoric până în zilele noastre, evoluţia activităţii de vânătoare s-a împletit strâns cu evoluţia societăţii umane, trasând urme de o inestimabilă valoare în cultura universală şi cultura în domeniul cinegetic.
Influenţa şi rolul pozitiv al vânătorii rezultă din nenumărate date arheologice, desene rupestre şi înscrisuri antice, scrieri medievale şi tratate moderne de cinegetică. Grăitoare sunt şi numeroasele basoreliefuri şi sculpturi străvechi, statuetele, statuile şi sculpturile mai recente, tablourile şi fotografiile epocii moderne şi multe alte asemenea opere de artă, având ca motivaţie vânatul şi vânătoarea. Folclorul şi toponimia constituie şi ele dovezi certe, ca de altfel şi nenumăratele şi nemuritoarele opere scrise şi/sau interpretate. Toate vin să argumenteze susţinerea conform căreia vânatul şi vânătoarea au constituit un nesecat izvor de inspiraţie pentru artişti şi au influenţat covârşitor, de-a lungul timpului, evoluţia societăţii umane, care, la rândul ei, le-a influenţat în aproape aceeaşi măsură.
Pentru protecţioniştii naturii şi chiar pentru tinerii “verzi”, care au categoric mult mai puţini ani de activitate în materie de protecţia naturii, vânătorii sunt încă exemple demne de urmat. Pragmatici fiind, vânătorii şi-au impus singuri oprelişti în practicarea vânătorii, limite clare în timp şi spaţiu, aşa încât să nu pericliteze, în nici un fel, durabilitatea activităţii. Au fost, de asemenea, primii care au sesizat şi au luat poziţie împotriva deteriorării habitatelor vânatului, înţelegând înaintea tuturor că protecţia vânatului, fără o protecţie corespunzătoare a habitatelor, rămâne o simplă utopie. Aşa cum utopică rămâne şi teoria protecţiei totale a unor specii de vânat sau a vânatului în anumite arii protejate, fără o motivaţie convingătoare a interesului pentru o astfel de protecţie.
Având aceeaşi dragoste comună “natura”, care include şi vânatul, protecţioniştii, tinerii “verzi” şi vânătorii au, în genere, aceleaşi interese. Numai că unii au, aşa cum am precizat deja, spirit pragmatic şi milenii de experienţă în urmă, pe când ceilalţi sunt “juniori” în activitate şi susţin încă teorii iluzorii, lipsite adeseori de interesul material concret în acest sens.
Trecând peste unele “neînţelegeri” inerente, fiecare dintre părţi monitorizează influenţa civilizaţiei asupra echilibrului în natură şi fiecare încearcă să intervină în favoarea celui din urmă, pentru a o favoriza pe cea dintâi. Deşi acţionează separat, dar în acelaşi sens, împreună vor trebui să-şi asume, de acum înainte, responsabilitatea pentru ceea ce vor lăsa moştenire generaţiilor viitoare.
De acţionat efectiv cu arma, pentru menţinerea echilibrului dintre vânat şi mediu, vor acţiona însă doar vânătorii. Nici pentru sportivi, vânătoarea nu reprezintă un simplu sport, deşi implică efort fizic, uneori până la adânci bătrâneţi, şi spirit fair-play. Această activitate nu se poate confunda nici cu disciplina tirului, deoarece are cu totul şi cu totul altă motivaţie, practicându-se în condiţii cu mult mai puţin previzibile decât în poligon. Vânătoarea presupune cunoştinţe multiple despre natură, despre vânat şi despre tehnica vânătorii, raţiune şi inspiraţie, înzestrare fizică şi pasiune, autoeducare şi autocontrol, talent şi experienţă, dar şi trăiri sufleteşti aparte, care motivează efortul fizic depus şi refugierea temporară din tumultul vieţii cotidiene.
Pentru veterinari, similar confraţilor din Uniunea Europeană, vânătoarea constituie doar o activitate utilă societăţii, definită neinspirat “ucidere a animalelor sălbatice”, prin care se introduc în circuitul economic anumite produse animaliere (carne, blănuri, coarne etc.). Definiţia dată de aceştia vânătorii este însă simplistă şi supărătoare, deoarece vânătorii nu ucid vânatul, ci, aşa după cum s-a arătat, îl vânează de regulă selectiv. Deşi noţiunile sunt oarecum similare, ele nu se pot totuşi confunda fără riscul căderii în ignoranţă. Un risc pe care veterinarii contemporani şi l-au asumat, determinând nenumărate proteste la nivelul organismelor naţionale şi internaţionale în domeniu.
Percepţiile referitoare la vânătoare sunt aşadar diferite, influenţate fiind covârşitor de profesiunea celor preocupaţi, într-un anume fel, de activitate. Aceste percepţii sunt însă generatoare de imagine în societate. De aceea, vânătorii moderni, conştienţi de riscul actual al perceperii greşite a activităţii practicate de ei cu bună credinţă, susţin, pentru publicul larg, adevărul de necontestat conform căruia desfăşoară, din pasiune şi pe cheltuială proprie, o activitate utilă echilibrului în natură şi societăţii. Dacă nu ar face-o ei, societatea ar fi nevoită să angajeze profesionişti în acest scop, pe cheltuială publică. Altfel ce s-ar întâmpla cu populaţiile de urşi şi de mistreţi scăpate de sub control? Dar cu cele de lupi, vulpi, jderi, dihori şi ulii porumbari, precum şi cu populaţiile altor specii care pot decima vânatul plantivor şi pot căuta ulterior resurse alternative de hrană prin gospodăriile sătenilor? Aceasta fără a ne mai gândi la populaţiile de vânat plantivor, care, înmulţindu-se haotic, ar putea deveni, la rândul lor, extrem de păgubitoare pentru agricultură şi silvicultură.
Iată doar câteva motive pentru care vânătoarea contemporană, aşa cum a fost succint prezentată, se impune a fi redefinită concis ca fiind un hobby al vânătorilor, util în egală măsură echilibrului în natură şi societăţii umane.
Administrarea și gestionarea fondului cinegetic
În decursul istoriei cinegetice, principiile care au stat la baza administrării faunei sălbatice de interes vânătoresc, au suferit modificări esenţiale.
Mai întâi, vânatul a fost considerat “res nullius”, fiecare vânător dobândindu-l oriunde şi oricând, după necesităţi şi posibilităţi. Se considera, pe bună dreptate, că vânatul, mai ales cel migrator, nu putea aparţine nici unui proprietar de teren. Nici măcar în privinţa vânatului sedentar nu s-au putut emite astfel de pretenţii, avându-se în vedere că şi acesta se deplasa, fără oprelişti, de pe o proprietate pe alta.
Cu timpul, proprietarii marilor latifundii agricole şi forestiere şi-au extins pretenţiile şi asupra vânatului aflat temporar pe suprafeţele ce le aparţineau, acceptând sau nu, după cum considerau de cuviinţă, pentru toate speciile de vânat sau numai pentru unele dintre acestea, practicarea vânătorii de către alţi vânători.
Acest principiu, care s-a impus în marea majoritate a ţărilor de pe bătrânul continent, a fost legiferat şi în România interbelică. Vânatul aparţinea în totalitate, atât cel sedentar cât şi cel migrator, proprietarului pe terenul căruia se găsea temporar. Cu singurul amendament că proprietarul, dacă nu era vânător – membru al Uniunii Generale a Vânătorilor din România – nu putea practica vânătoarea, fiind nevoit să arendeze acest drept celor care aveau această calitate şi, implicit, permisul de vânătoare necesar. În situaţia proprietăţilor mai mici de 100 ha, contractul nu se încheia direct cu proprietarii, ci cu primăria, arenda transmiţându-se bugetului local pentru a fi utilizată în lucrări de interes comunitar.
După 1947, o dată cu promulgarea unei noi legi în materie de vânătoare, adaptată noii organizări socio-economice a României, principiul s-a modificat. Vânatul a intrat, fără excepţie, în proprietatea statului, deţinătorii de terenuri pierzându-şi orice drept asupra acestuia.
Conform conţinutului reglementărilor ce au urmat, fondul cinegetic al României a fost împărţit în unităţi de gospodărire cinegetică, denumite fonduri de vânătoare. Administrarea acestora s-a asigurat exclusiv prin intermediul ministerului în atribuţiile căruia a intrat activitatea de silvicultură. Gospodărirea efectivă a fondurilor de vânătoare a fost însă încredinţată, pe bază de contract, asociaţiilor vânătoreşti, dar numai pe circa 2/3 din suprafaţa cinegetică a ţării. Ministerul responsabil de activitatea de silvicultură şi-a oprit în gospodărire directă, după modelul preluat din răsărit, cele mai reprezentative fonduri de vânătoare, denumite Gospodării Vânătoreşti Speciale (G.V.S.). Acestea totalizau restul de aproape 1/3 din suprafaţa cinegetică a ţării.
Aşa era organizată activitatea vânătorească şi în decembrie 1989, cu o pondere puţin mai ridicată a fondurilor gospodărite special (37%), în dauna suprafeţei date în folosinţă asociaţiilor vânătoreşti afiliate A.G.V.P.S. din România (63%).
Transformările socio-economice petrecute în ţara noastră după această dată, ca şi necesitatea alinierii legislaţiei române la noile reglementări internaţionale în materie, au impus modificarea conţinutului Legii economiei vânatului.
Noua lege, intitulată Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului, nr. 103 din 27 sept. 1996, a intrat în vigoare începând cu data de 26 oct. 1996. Ea a fost, în principal, rezultatul intervenţiilor şi insistenţelor conducerii A.G.V.P.S. din România la nivelul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură şi de vânătoare. Forţaţi de împrejurări şi de scăderea aparent nejustificată a efectivelor unor specii importante de vânat, care a urmat evenimentelor din decembrie 1989, s-au aliniat la această iniţiativă şi reprezentanţii Regiei Naţionale a Pădurilor.
Conform prevederilor acestei legi au fost statuate, cu caracter de principii, următoarele:
Fondul cinegetic naţional – cuprinzând vânatul, care a fost şi a rămas bun public, şi biotopul acestuia, a cărui componentă terenul, poate fi bun public sau privat – a fost împărţit în unităţi de gospodărire cinegetică, denumite fonduri de vânătoare, cu suprafeţe de minimum 5.000 ha la câmpie, 7.500 ha la deal şi 10.000 ha la munte, ceea ce a asigurat, în continuare, o stabilitate relativă vânatului şi premizele unei culturi cinegetice eficiente;
Vânatul, principala componentă a fondului cinegetic naţional, a rămas pe mai departe bun public, ceea ce l-a scos de sub riscul capriciilor proprietarilor de teren agricol şi silvic; aceştia au fost totuşi recompensaţi cu 81% din valoarea tarifului de gestionare al fondului de vânătoare pentru faptul că admit vânatul şi practicarea vânătorii pe suprafeţele de teren ce le aparţin;
Ministerul în atribuţiile căruia a intrat responsabilitatea administrării fondului forestier şi fondului cinegetic naţional răspundea de strategia în domeniu, de reglementarea activităţii, de verificarea aplicării actelor normative în materie şi de respectarea prevederilor contractelor de arendă; de asemenea, răspundea de urmărirea evoluţiei efectivelor de vânat şi de aprobarea centralizată a cotelor anuale de recoltă;
Contractele de gestionare a fondurilor de vânătoare se puteau încheia pe minimum 10 ani, de către autoritatea publică centrală de resort cu asociaţiile vânătoreşti şi cu Regia Naţională a Pădurilor, ultimele având obligaţia contractuală de a conserva efectivele de vânat la un anumit nivel şi într-o anumită structură, stabilite de această autoritate prin institute de cercetare ca fiind optime pentru biotop;
Vânătorii, români sau străini, puteau gestiona fonduri de vânătoare numai dacă erau organizaţi în asociaţii vânătoreşti şi numai dacă erau calificaţi în acest sens, printr-un examen de vânător, susţinut în faţa unei comisii naţionale, după minimum un an de pregătire teoretică şi practică în materie;
Numărul vânătorilor era limitat în funcţie de suprafaţa fondului cinegetic, iar dobândirea calităţii de vânător se făcea strict în limita numărului de locuri disponibile din cadrul fiecărei organizaţii vânătoreşti; cifra de 60.000 de vânători corespundea în prezent suprafeţei şi potenţialului cinegetic al fondurilor de vânătoare preluate în gestionare de asociaţiile vânătoreşti;
Vânătoarea se practica numai de vânători, în principal în scopul menţinerii echilibrului agro-silvo-cinegetic, precum şi pentru conservarea vigurozităţii şi calităţii vânatului; în secundar, vânătoarea se practica şi în scop social, iar în subsidiar şi pentru rezultatele materiale ce decurgeau din aceasta. Legea elaborată în baza principiilor prezentate concis mai sus a fost pusă, în acelaşi timp, în acord cu prevederile Convenţiilor internaţionale în materie, motiv pentru care avea un pronunţat caracter protecţionist şi asigura un cadru eficient şi democratic de coordonare a activităţii cinegetice.
Numai că, din interese politice de moment şi din interese economice cu grijă ascunse, s-a dorit şi a fost influenţată înlocuirea legii, cu una categoric inferioară acesteia. Ne referim la Legea nr. 407/2006, a vânătorii şi protecţiei fondului cinegetic, modificată şi completată aproape imediat prin Legea nr. 197/2007 şi Legea nr. 215/2008, în scopul de a deveni cât de cât acceptabilă şi aplicabilă.
Legea nr. 407/2006, modificată şi completată, reprezintă în fapt o compilaţie a Legii nr. 103/1996, adaptată neinspirat şi interesat perioadei de tranzacţie pe care o parcurgem. Principiile administrării şi gestionării faunei de interes cinegetic s-au păstrat însă, ca şi suprafaţa mare a fondurilor de vânătoare, ceea ce a favorizat o gestionare în continuare durabilă a acestei faune.
Intenţiile de modificare şi completare sau de înlocuire a legii, manifestate în continuare, maladiv, de reprezentanţii instalaţi politic ai autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, pot pune, în viitor, în real pericol gestionarea durabilă despre care am făcut vorbire şi perenitatea vânătorii în România.
Diversitatea habitatelor şi faunei de interes vânătoresc
România este situată geografic în plină zonă temperată şi este străbătută central de paralela 45 şi de arcul Carpaţilor, orientat de la nord la sud în prima jumătate şi de la est la vest în cea de-a doua. Datorită aşezării geografice şi existenţei arcului carpatic, care funcţionează ca un uriaş dispecer al maselor de aer, teritoriul ţării primeşte influenţa blândă a climei Oceanului Atlantic la nord de munţi, influenţa climatului excesiv continental la est şi sud-est de aceştia şi influenţa climatului mediteranean în sud-vestul ţării.
Toate aceste influenţe climatice, care se întrepătrund prin trecători şi peste crestele munţilor, grefate pe relieful extrem de eterogen, dispus în trepte din ce în ce mai joase dinspre centrul spre nordul, sudul şi estul ţării, au determinat existenţa unei multitudini de microclimate, cu asociaţii vegetale şi animale dintre cele mai variate, caracteristice zonelor de munte, de deal, de podiş, de câmpie, de luncă şi de deltă. Este o primă explicaţie a marii biodiversităţi vegetale şi animale care se întâlneşte în România.
O a doua explicaţie a conservării acestei biodiversităţi în România, comparativ cu situaţia din multe alte ţări europene, o constituie densitatea mai mică a populaţiei umane şi exploatarea mai puţin intensivă a solului destinat producţiei agricole şi forestiere. Din acest motiv, deteriorarea habitatelor naturale s-a produs mai lent şi în mai mică măsură decât în ţările cu populaţie mai densă şi cu standarde de viaţă mai ridicate.
În sfârşit, o a treia explicaţie a perpetuării marii biodiversităţi în România o constituie înţelepciunea înaintaşilor noştri, care au înţeles să exploateze în mod durabil resursa naturală regenerabilă, denumită generic vânat, cu gândul la ziua de mâine şi la generaţiile viitoare.
În acest context trebuie judecată situaţia de excepţie a efectivelor şi a calităţii populaţiilor de vânat din România, care includ, şi în prezent, specii de interes vânătoresc ameninţate cu dispariţia în multe ţări din Europa. Fără nici un fel de exagerare se poate afirma că România a rămas, alături de alte câteva state est-europene, rezervaţia de mari prădători, dar nu numai, a Europei.
Aceasta fiindcă în România vieţuiesc, în cea mai mare densitate din lume,
- ursul brun (Ursus arctos L.),
- lupul (Canis lupus L.),
- pisica sălbatică (Felis silvestris L.) şi chiar
- vidra (Lutra lutra L.)
- Râsul (Lynx lynx L.),
- nurca (Lutreola lutreola L.) şi
- hârciogul (Cricetus cricetus L.)
sunt şi ele prezente în efective viabile.
- Brebul (Castor fiber) a fost recent reintrodus în fauna României şi prosperă rapid ca efective, iar
- şacalul (Canis aureus L.), pătruns în ultimii 50 de ani la noi, tinde să devină o plagă pentru vânatul plantivor.
Nici efectivele unor păsări migratoare, rare în alte locuri, nu sunt deloc neglijabile, în anumite perioade din an,
- gâsca cu gât roşu (Branta ruficollis P.),
- raţa roşie (Aythya nyroca G.),
- călifarul alb (Tadorna tadorna L.),
- călifarul roşu (Tadorna feruginea P.),
- ferăstraşii (Mergus sp.),
- ţigănuşul (Plegadis fascinellus L.)
- becaţina mare (Gallinago media Lt.),
- cârsteiul de câmp (Crex crex L.) şi
- cârstelul de apă (Rallus aquaticus L.).
Situaţia de excepţie a României în privinţa biodiversităţii faunei de interes vânătoresc şi în privinţa conservării unor efective mai mult decât viabile de prădători, inclusiv de talie mică, nu este nicidecum favorabilă şi din punct de vedere economic pentru gestionarii fondurilor de vânătoare şi pentru vânători. Aceştia sunt puşi în situaţia de a se mulţumi cu cote de recoltă mult mai reduse decât confraţii lor din Europa, unde prădătorii nu sunt în aceeaşi măsură concurenţi ai vânătorilor la acelaşi surplus populaţional.
Conservarea biodiversităţii faunei de interes vânătoresc în România şi perpetuarea unui echilibru sănătos între speciile de vânat plantivor şi cele de vânat prădător, precum şi între speciile de vânat în general şi mediul acestuia de viaţă, costă aşadar vânătorii localnici, gestionarii fondurilor de vânătoare şi, în final, economia ţării.
De aceea, eforturile ţărilor din Europa, care nu mai au demult în faună anumite specii ameninţate, ar trebui îndreptate, pentru protecţia reală a acestora, spre ţările în care ele mai vieţuiesc încă. Repopularea acestor specii, îndeosebi a speciilor prădătoare, în habitatele din care au dispărut de multă vreme pare să nu mai fie fezabilă, din cauza refuzului populaţiilor locale de a colabora deschis în acest sens.
În concluzie, eforturile ţărilor din Europa occidentală, îndreptate spre conservarea speciilor ameninţate acolo unde acestea mai vieţuiesc în efective viabile, trebuie materializate şi economic, nicidecum oprite la nivelul unor interdicţii impuse prin Directive şi al unor sfaturi date tocmai de cei care n-au avut înţelepciunea să le aplice. Fără o motivaţie convingătoare, mai ales de natură economică, protecţia şi conservarea speciilor ameninţate riscă să rămână, în timp, doar simplă teorie utopică.
Managerii activităţii de vânătoare din România nu doresc să repete greşelile comise în alte ţări, dar nici nu trebuie să suporte singuri costurile salvgardării unor specii ameninţate cu dispariţia în Europa şi în lume. Acesta este un mare adevăr, care nu poate fi contestat şi la care trebuie reacţionat constructiv şi eficient.
Specii de vânat
Capra neagra (Rupicapra rupicapra L.)
Desi la origine pare sa fi fost un animal de padure, capra neagra este întalnita preponderent în golul alpin, localizata fiind în general în apropierea stancariilor inaccesibile omului si animalelor domestice. Iarna coboara temporar spre limita altitudinala a padurii si uneori în stancariile din terenul împadurit. Sunt, ca exceptie, si nuclee reduse de capre negre care nu parasesc decat arareori padurea.
Prin miscarile periodice spre padure, atunci cand ninge, si spre golul de munte unde zapada este repede spulberata, atunci cand este timp frumos, capra neagra reuseste sa aleaga în permanenta cele mai favorabile conditii de vietuire, chiar si în perioada critica de iarna. Din acest motiv nu a fost si nu este necesara hranirea complementara a caprei negre. Sarea, în schimb, îi este necesara si o atrage irezistibil.
Alergatul caprei negre din Carpati începe o data cu racirea accentuata a vremii, de regula în cea de-a doua jumatate a lunii octombrie, si dureaza, cu aproximatie, o luna. Vremea rece grabeste alergatul, iar cea calduroasa îl întarzie.
Vanarea caprei negre se face în principal la dibuit si foarte rar la panda, în perioada 15 octombrie – 15 decembrie pentru trofeu si 1 septembrie – 15 decembrie pentru selectie. Goana si vanatoarea cu caini manatori sunt interzise prin lege. Armele care se pot utiliza în Romania la vanatoarea de capre negre trebuie sa fie cu glonț și sa fie de la cal. 5,6×50 în sus.
Ceea ce trebuie sa cunoasca vanatorii de capre negre atunci cand se pregatesc sa vina în Carpatii Romaniei este ca terenul se prezinta greu si foarte greu accesibil, fiind obositor chiar si pentru sportivii de performanta. Efortul merita sa fie însa facut, deoarece numai aici se pot întalni exemplare de exceptie apartinand subspeciei celei mai viguroase de capre negre din lume, cu trofee într-adevar fara egal. Imbatabilul record mondial de 141,1 pct. C.I.C. apartine, înca din 1937, Romaniei, ca de altfel si alte 7 din primele 10 trofee ale lumii.
Dupa 1990 au fost înca dobandite multe trofee de peste 120 puncte, cele mai frecvente fiind însa cele de peste 110 puncte la tapi si de peste 105 puncte la capre.
Din motivele aratate, vanatoarea de capre negre în Romania trebuie considerata o piatra de încercare, care merita trecuta de orice vanator de munte care se respecta.
Cerbul comun (Cervus elaphus L.)
Din golul alpin pana pe malul Dunarii, cu o pondere covarsitoare în zona de munte si cea de dealuri înalte, întalnim una din cele mai salbatice populatii de cerb comun din Europa. Iernile grele si marii pradatori si-au spus cuvantul în privinta unei selectii naturale de exceptie, situatie convingator evidentiata prin vigurozitatea corporala si marimea trofeelor.
La vremea echinoctiului de toamna, boncanitul este în toi la munte. Fenomenul se declanseaza aici în jur de 15 septembrie, creste în intensitate pana prin 23-25 ale lunii si se sfarseste în jur de 10-15 octombrie în golul de munte. La campie, boncanitul începe cu cca. 10-15 zile mai devreme, iar la deal cu doar cateva zile înainte de declansarea acestuia în munte. Ca intensitate, trebuie remarcat faptul ca în zonele mai nelinistite, de mai mica altitudine, boncanitul se petrece mai discret si mai ales dupa caderea serii, asa încat este mai greu si mai tarziu sesizat.
Vremea rece, cu bruma abundenta dimineata, si caderile de zapada urmate de timp senin întetesc boncanitul, pe cand vremea calda îl face mult mai lanced, dar nu îl amana cum gresit se crede.
Trofeele de varf sunt rare, dar merita sa fie cautate. Romania a detinut, pentru a doua oara, recordul mondial la cerb între anii 1981 si 1985, cu un trofeu de exceptie ca forma, de 261,25 pct. C.I.C., dobandit în Muntii Vrancei, pe curbura exterioara a Carpatilor. De aici a mai provenit trofeul Romeo Stanescu, care în 1937 la Berlin ar fi putut fi nou record mondial si tot de aici au fost populati cerbi de extraordinara valoare în parcul Regiei Maria de la Balcic (Bulgaria). Acest trofeu a fost deja surclasat în Romania, în toamna anului 2003, de un alt record national de aproape 270 puncte C.I.C., dobandit în Muntii Gurghiului, de aceasta data pe curbura interioara a arcului carpatic. De aici a provenit si primul trofeu mondial al Romaniei, denumit Carol Koch, omologat la Leipzig în anul 1930.
Pentru cerbii cu adevarat salbatici, care n-au fost niciodata hraniti artificial, astfel de trofee sunt absolut senzationale si nu pot fi explicate decat ca efect al unui fond genetic deosebit de valoros.
Vanarea cerbilor în Romania este admisa la dibuit si la panda, cu sau fara chematoare, în perioada 15 septembrie – 31 decembrie pentru masculi de selectie si doar în perioada 10 septembrie – 15 noiembrie pentru trofeu. La femele,și vițel perioada permisă la vânătoare este între 1 septembrie și 15 februarie. Arma cu glont admisa de lege pentru aceasta specie este de la calibrul 7×57 în sus.
Cine se respecta ca vanator merita, macar o data în viata, sa-si încerce norocul la o vanatoare la cerb comun salbatic în Carpatii Romaniei.
Ursul (Ursus arctos arctos L.)
Reprezinta cel de-al treilea vanat mare al Romaniei, tara cu cea mai mare densitate de ursi bruni din lume. De altfel, aproximativ jumatate din populatia de ursi bruni a Europei, exceptand Rusia, se regaseste în Carpatii si Subcarpatii tarii.
Desi este o specie strict protejata, atat prin conventii internationale si directive europene, cat si prin legea nationala în profil, surplusul populational, de cca. 200-300 exemplare/an, trebuie totusi extras, în scopul strict al prevenirii suprapopularii, a producerii de prejudicii activitatii umane si pentru evitarea accidentelor, omuciderilor.
Bineînteles ca prioritar trebuie vanate exemplarele batrane, ranite, accidentate si cele cu grave deviatii comportamentale, printre care parasirea temporara a habitatului salbatic si apropierea de localitati si de oameni. Mai raman însa suficient de multe exemplare care trebuie eliminate pentru conservarea echilibrului ecologic.
Metodele de vanatoare traditionale, care asigura o extragere selectiva în sensul respectării naturii si fairplay-ului cerut de o astfel de vanatoare, raman goana si dibuitul, ultimul combinat cu scurte ragazuri de panda, mai ales dimineata în zori de zi si seara dupa apusul soarelui, în locurile frecventate de ursi.
Panda la nada nu mai este acceptata, deoarece s-a dovedit catastrofala pentru structura populatiilor de ursi, degradata grav prin extragerea preponderenta a masculilor dominanti alesi dintre exemplarele care o frecventeaza.
Armele cu glont admise pentru vanarea ursului trebuie sa aiba minimum cal. 7×64.
Fiind o specie amenintata cu disparitia în multe tari din Europa, exportul de trofee din Romania – blanuri si cranii – este admis doar în numar limitat.
Pentru vanatorii de pretutindeni, interesati de valoarea ursilor bruni din lume, adaugam faptul ca Romania si-a doborat propriul record mondial la blana de urs, în anul 1985, cu un trofeu de 687,79 puncte C.I.C. Ramane discutabila, în continuare, doborarea ultimului record mondial al Romaniei la craniu de urs brun, de 69,30 puncte C.I.C., de catre Rusia, cu un craniu de provenienta discutabila ca subspecie, de 70 puncte C.I.C., dobandit în Kamciatca.
Lupul (Canis lupus L.)
Dupa om, lupul pare sa fi fost specia cu cea mai mare distributie pe glob. Din evul mediu, arealul speciei s-a redus însa continuu, ajungand sa dispara din multe tari europene (Anglia, Germania, Olanda, Belgia, Danemarca, Franta, Elvetia, Cehia, Ungaria, Suedia, Ucraina etc.) si din 48 de state ale S.U.A.
În prezent, de cand specia este strict protejata prin Directiva Habitate si Conventii sau Acorduri Internationale, a reaparut în multe dintre acestea (Franta, Slovenia, Cehia, Germania, Suedia) si este cu siguranta salvata în toate celelalte țări în care efectivele erau în evidenta scadere.
În Romania, unde lupul a fost si adulat ca element totemic în mitologia tarii, si combatut ca daunator feroce al vanatului plantivor si animalelor domestice, efectivele au scazut pana pe la 1500 de exemplare în 1970, ca apoi sa creasca pana la aproape 4000 de exemplare, dupa anul 2000. În prezent efectivele sunt în usor regres. Totusi, efectivul actual este mai mult decat viabil si trebuie redus cu arma de vanatoare, la un nivel si o densitate convenabile din punct de vedere cinegetic.
În cazul lupului, cu un spor populational natural relativ ridicat, surplusul populational trebuie constant extras, prin metode de vanatoare adecvate, cum sunt panda si goana, organizate în perioada de toamna-iarna-primavara. În timpul împerecherii, dar nu numai, lupul raspunde si chiar vine usor la “urletul” imitat de vanator. Cu toate acestea, efectivele de lup sunt greu de tinut sub control cu arma de vanatoare.
Arma recomandata, din considerente de etica vanatoreasca, este arma cu glont de la cal. 5,6×43 în sus. Se vaneaza însa frecvent si cu arma lisa si proiectil unic sau alice de 5 mm.
Trofeul îl constituie blana si craniul. La blana de lup, Romania si-a doborat în anul 1997 propriul record mondial, cu un nou trofeu de 186,17 puncte C.I.C. Recordul national la craniu de lup atinge si el 45,30 puncte C.I.C., foarte aproape de recordul mondial de 46,88 puncte C.I.C. În concluzie, în Romania nu este greu de dobandit un lup de aur, desi sansele vanarii unui lup sunt relativ reduse.
Pisica salbatica (Felis silvestris L.)
Desi din cauza scaderii drastice a efectivelor speciei, în Europa a fost necesara interzicerea împuscarii acesteia prin Directiva Habitate si Conventii Internationale, reflectate întocmai în legislatia nationala. În Romania sunt întalnite în prezent peste 10.000 exemplare, raspandite din zona de munte pana pe malul marii. Ducand o viata extrem de discreta, se presupune ca însesi efectivele mentionate sunt subestimate.
Deoarece a devenit daunatoare în multe zone cu vanat mic, anual trebuie extras, prin vanatoare, un anumit surplus populational, dimensionat dupa experienta anilor precedenti si evolutia efectivelor.
Extragerea acestui surplus populational, în cazul pisicii salbatice, se face mai mult întamplator, cu ocazia goanelor efectuate la vanat mic sau la panda. Se poate împusca însa si sistematic, prin panda la vizuini si, mult mai spectaculos, cu cainii de vizuina.
Pentru Romania, pisica salbatica reprezinta înca un motiv de binemeritata mandrie nationala, deoarece detine, înca din 1967, un foarte greu egalabil record mondial la craniu, de 21,40 puncte C.I.C. Marea majoritate a craniilor, îndeosebi de cotoi de peste 2-3 ani, întrunesc punctajul minim necesar medaliei de aur.
Capriorul (Capreolus capreolus L.)
Capriorul reprezinta o specie mult mai comuna, întalnita din padurile de munte, pana în Delta Dunarii, cu o densitate sporita în zona de dealuri, de coline si de campie. Vigurozitatea exemplarelor întalnite si marimea trofeelor dobandite exclusiv în terenul liber, de la exemplare salbatice ajutorate cu hrana complementara doar în perioada critica de iarna, denota, ca si în cazul cerbului, un fond genetic de o exceptionala valoare.
Recordul national de 211,67 puncte C.I.C., omologat la Marsilia în 1977, provine din sudul tarii, dintr-o zona de campie arida, întrerupta pe alocuri de ravene împadurite. Trofee puternice, de peste 150 puncte C.I.C., se obtin însa frecvent si din zona de podisuri si dealuri medii, localizate în sudul, vestul si centrul tarii, precum si în Lunca Dunarii si în insulele cuprinse între bratele acesteia.
Sezonul de vanatoare la capriori masculi este deschis între 1 mai si 15 octombrie, iar la femele între 1 septembrie si 15 februarie. Metodele de vanatoare admise sunt panda si dibuitul, cu sau fara chematoare. Goana este interzisa la aceasta specie, ca de altfel si vanarea cu caini manatori.
Indiferent de sex, anotimp si metoda de vanatoare, la caprior nu se poate trage decat cu proiectil unic, admise fiind si armele lise si armele cu glont de la calibrul 5,6×43 în sus.
Cerbul lopatar (Dama dama L.)
Desi este o specie alohtona care nu poate supravietui în terenurile cu mari pradatori si strat gros de zapada, lopatarul s-a aclimatizat usor în cateva statiuni propice din vestul, sudul, sud-estul si nord-estul tarii. Astazi populatiile naturalizate sunt viabile numeric, dar de calitate medie. Recordul national, dobandit în anul 1883, atinge doar 204,06 puncte C.I.C. Sunt totusi relativ frecvente trofeele care depasesc 180 de puncte C.I.C.
Sezonul de vanatoare este cuprins între 1 septembrie si 15 decembrie la masculii de selectie, între 10 octombrie si 1 decembrie la masculii pentru trofeu si între 1 septembrie – 15 februarie la femelele și viței. Perioada optima de vanare a taurilor este însa mai redusa, limitandu-se la intervalul 15 – 30 octombrie.
Se vaneaza cu arma cu glont, de la calibrul 6,5 x 57 în sus.
Mistretul (Sus scrofa T.)
Este una dintre speciile de larg interes vanatoresc cu cea mai pronuntata plasticitate ecologica din Romania. Se întalneste din golul alpin pana pe malul marii, cu densitati remarcabile în zona fagetelor, gorunetelor si stejeretelor, dar si în campie, în Lunca si în Delta Dunarii. În astfel de locuri cu concentrari masive de mistreti, se pot organiza partide senzationale de vanatoare la goana, cu sau fara caini hartuitori, unice prin rezultat si spectaculozitate. Dibuitul pe înserat, cu scurte ragazuri de panda, si panda la trecatori se practica mai rar. Mai nou, ca urmare a unor cereri exprese ale vanatorilor straini, se practica si panda la locurile de hranire, mai comoda si mai sigura, dar criticabila din punct de vedere al sportivitatii si al posibilitatii de extragere cu prioritate a exemplarelor dominante care ar trebui lasate sa procreeze.
Astfel de exemplare, care depasesc frecvent 200 de kg în cazul vierilor, uneori chiar 300 de kg, cu colti arma mai lungi de 22-25 cm, sunt însa cele care au dus faima vierilor din Carpati si atrag irezistibil vanatorii pasionati. De aceea, metodele sunt alese, de la caz la caz, în functie de posibilitati si de preferintele vanatorilor.
Perioada admisa pentru vanare este limitată doar pentru femele și purcei, sezonul de vânătoare fiind deschis din 1 iunie până în 31 ianuarie. Vierul se poate împușca tot timpul anului, cu un interval optim cuprins între 15 octombrie si 15 decembrie, cand împerecherea se intensifica, iar vierii solitari parasesc ascunzisurile si vin la ciurde.
Armele admise pentru vanarea mistretilor în Romania sunt fie lise cu proiectil unic, fie cu glont de la calibrul 6,5×57 în sus.
În Romania, recordul national de 144 puncte C.I.C. nu a fost doborat din anul 1980, dar nu este deloc exclus un astfel de eveniment cinegetic, deoarece sunt relativ frecvent dobanditi mistreti cu colti de peste 135 – 140 puncte C.I.C.
Râsul (Lynx lynx L.)
Înca bine reprezentat în Carpati, rasul ramane, alaturi de urs si lup, unul din cei trei mari pradatori ai vanatului plantivor din zona de munte. Foarte rar este întalnit si în zona de dealuri înalte. Fiind animal cu activitate nocturna si discreta, poate fi surprins si poate fi vanat mai mult întamplator. Astfel de ocazii ofera goanele organizate la mistreti, la ursi si la lupi. Uneori poate fi întalnit si la dibuit si poate fi asteptat, cu sanse mici, si la panda. Indiferent de metoda practicata, vanarea rasului se face limitat, cu arma cu glont, de la cal. 5,6×43 în sus sau cu arma lisa si alice de 4,5-5,0 mm.
Trofeele de ras din Romania, ca si cele de urs si lup, sunt remarcabile, dominate fiind de o blana care întruneste 173,37 puncte C.I.C. si de un craniu de 28,05 puncte C.I.C.
În prezent specia este interzisă la vânătoare prin Directiva Habitate, acordându-se autorizații individuale doar pentru râșii problemă.
Sacalul (Canis aureus L.)
Originar din India si Ceylon, si-a extins arealul pana în Balcani, apoi spre centrul Europei, fiind în evidenta expansiune spre nord. În Romania a patruns în ultimii 50 de ani, dar este acum frecvent în Dobrogea, în toata Lunca Dunarii si în luncile principalelor rauri din campia de sud si de sud-est a tarii. A fost semnalat însa si în Subcarpati si în zona de nord a tarii.
Limitarea arealului spre zona de dealuri înalte pare sa fie determinata de existenta lupului.
Desi extrem de prudent, se vaneaza cu ocazia goanelor organizate la alte specii, dar si la panda, mai ales la nada, si mai putin la dibuit.
Deoarece este un animal prolific si foarte periculos pentru progenitura vanatului plantivor (iepure, ied de caprioara, vitel de cerb si chiar purcei de mistret), trebuie tinut, cu mare atentie, sub control. Deși se bucură de atenție prin Directiva Habitate, se poate împușca tot timpul anului.
Vulpea (Vulpes vulpes L.)
Se întalneste cu mare frecventa în Romania, din golul de munte pana pe malul Marii Negre. La vanatorile organizate cu goana, atat la vanatul mare cat si la cel mic, constituie o aparitie absolut normala. Se poate vana însa si la dibuit, la panda, cu caini special dresati la vizuina si cu caini gonitori. Existand în efective mari, fiind foarte prolifica si considerata factorul principal al vehicularii rabiei se impune a fi tinuta atent sub control ca efective, cu arma de vanatoare, pe tot parcursul anului. Recordul national la craniu de vulpe atinge 25,70 puncte C.I.C., comparativ cu recordul mondial de 28,03 puncte C.I.C.
Viezurele (Meles meles L.)
Este un animal plantigrad discret, prezent în Romania din zona de munte pana în Lunca Dunarii, care nu poate fi surprins la suprafata pamantului decat noaptea. Ziua si-o petrece în vizuina, iar iarna o petrece dormitand în interiorul acesteia.
Poate fi vanat cu sorti mari de izbanda, la panda, seara tarziu cand iese din vizuina sau dimineata devreme cand se reîntoarce la aceasta, în perioada 1 august-31 martie. Cu totul si cu totul întamplator poate fi surprins si ziua afara. Mai poate fi pandit la trecatori ori în locurile în care mananca, dar cu sanse mult mai reduse. Nu este exclusa nici metoda vanarii la vizuina cu caini dresati, dar în astfel de situatii este necesara saparea unei gropi de acces la locul în care este fixat de caini în subteran.
Se împusca cu arma lisa si alice de 3,5-4,0 mm, dar si cu glont, de catre vanatorii mai scrupulosi.
Recordul national la craniu de viezure a fost omologat la 23,97 puncte C.I.C., comparativ cu recordul mondial de 24,58 puncte C.I.C.
Iepurele (Lepus europaeus L.)
Cu toata presiunea exercitata de pradatori asupra speciei, iepurele ramane totusi cel mai frecvent vanat, prezent pe întreg teritoriul tarii, cu o densitate maxima în zona de campie. Din 1990, datorita diversificarii conditiilor de mediu, efectivele acestuia sunt în progres ori stationare. Doar în anumite terenuri cultivate cu plante industriale sau lasate parloaga efectivele au regresat.
Pe buna dreptate, specia este considerata cea mai comuna si cea mai accesibila vanatorilor în tot sezonul de vanatoare, deschis între 1 noiembrie si 31 ianuarie. Se poate vana la goana, în camp si la padure, la sarite sau cu cainele de aret. Desi ocaziile abunda si vanatoarea de iepuri risca sa devina putin sportiva, ea poate fi practicata în asa fel încat sa ramana interesanta si atractiva chiar si pentru vanatorii cei mai pretentiosi.
Cocosul de munte (Tetrao urogallus L.)
Este considerat vanat nobil, datorita raritatii întalnirilor cu el din cauza locurilor de vanatoare greu si foarte greu accesibile în Romania.
Apropierea de cocosul care roteste pe cloamba se face pe întuneric, strict pe strofa a doua a cantecului, atunci cand el nu aude si nu se uita în jur. Farmecul rotitului si al acestei modalitati traditionale de vanatoare face sa fie rasplatit efortul de a ajunge în locurile de rotit si justifica reticenta la ideea de a fi vanat în viitor doar toamna, prin metode de vanatoare nepracticate în Romania.
Conform legii, în prezent, cocoşul de munte este menţionat ca specie fără perioadă de vânătoare.
Ierunca (Tetrastes bonnasia L.)
Desi din ce în ce mai retrasa si la propriu si la figurat, ierunca se încapataneaza sa reziste în Subcarpatii înalti si în Carpatii Romaniei, în efective înca viabile.
De aceea se mai vaneaza înca, dar mai mult simbolic, în perioada 15 septembrie – 30 noiembrie.
Singura modalitate cu adevarat interesanta de vanatoare ramane chematul cocosului cu fluiericea. Este extraordinar de palpitanta si merita sa fie traita macar o data, chiar si fara ca arma sa-si spuna cuvantul.<p
Fazanul (Phasianus colchicus L.)
A fost introdus în Romania de foarte multa vreme, mai înainte de anul 1500 în vestul Transilvaniei si dupa 1900 în sudul tarii. Acum poate fi considerata o specie naturalizata, asadar autopropagativa, în toata zona de campie, de coline si de dealuri joase din tara. Efectivele sale sunt în usoara scadere, afectate fiind de prezenta pradatorilor, de iernile grele si de greseala de a mai vana, din cand în cand si gainile.
Pentru sporirea densitatii fazanilor din libertate, sunt înca necesare populari periodice cu pui proveniti din fazanerii, în care se urmareste atat conservarea caracterului salbatic al reproducatorilor, cat si adaptarea timpurie a puilor la conditiile din libertate, asa încat popularile sa reuseasca, iar puii sa se poata adapta perfect conditiilor de mediu mai înainte de deschiderea sezonului de vanatoare.
Acest sezon de vanatoare tine de la 1 octombrie pana la 28 februarie, iar vanarea fazanilor este admisa cu cainele de aret, la sarite si la goana, dupa preferintele vanatorilor.
Potarnichea (Perdix perdix L.)
Dupa o lunga perioada de regres a efectivelor de potarnichi, s-a produs un reviriment neasteptat al acestora în ultimii 10-15 ani, pe fondul reducerii efectivelor de fazani si, mai ales, ca efect al ramanerii unor terenuri agricole necultivate (parloaga). În prezent, Romania pare sa aiba cea mai buna situatie din Europa din punct de vedere al evolutiei acestei specii.
Datorita sensibilitatii potarnichilor la apropierea cainelui si omului, precum si a zborului iute, vanatoarea de potarnichi cu caini de aret, aproape singura agreata în Romania, prezinta un farmec aparte pentru vanatori.
Potarnichea se vaneaza însa limitat, doar în perioada 15 septembrie – 31 decembrie.
Prepelita (Coturnix coturnix L.)
Soseste în Romania pe la sfarsitul lunii aprilie, venind din Africa Centrala, si pleaca înapoi în lunile septembrie-octombrie. Numarul mare de prepelite care nidifica la noi si mai la nord de tara noastra, precum si prolificitatea ridicata datorate celor doua ponte depuse într-un an, asigura o crestere suficient de mare a efectivelor speciei, încat sa nu fie influentate de vanare în mai mare masura decat de mersul vremii. Desigur ca este vorba exclusiv de vanatoarea cu arma, singura admisa legal în Romania.
Frumusetea vanatorii la prepelite cu cainele de aret si gustul inegalabil al carnii acestei specii starnesc interesul multor vanatori din tara si din strainatate.
Sezonul de vanatoare ramane însa limitat, din 15 august – 31 octombrie.
Porumbelul gulerat (Columba palumbus L.)
Este atat oaspete de vara cat si pasare de pasaj în Romania, care, pe la începutul lunii noiembrie, poposeste în efective de ordinul milioanelor în Delta si Lunca Dunarii. În iernile blande, cand gaseste resurse de hrana, întarzie mult la noi si chiar poate sa ierneze în sudul tarii. Se vaneaza în perioada 1 septembrie – 10 februarie.
Ciocarlia-de-câmp (Alauda arvensis L.)
Toamna, cand porneste migratia dinspre nord spre sud, sute de mii de ciocarlii se adauga celor din tara, suscitand interesul putinilor vanatori amatori de o astfel de vanatoare, în general straini. Sezonul este cuprins între 15 septembrie – 31 octombrie.
Sitarul-de-pădure (Scolopax rusticola L.)
Trece primavara devreme pe la noi, urmand retragerea zapezii, în drumul sau dinspre tarile calde spre nordul mai rece al Europei, unde nidifica. Zborul de seara al enigmaticei pasari cu ciocul lung, de fapt parada sa nuptiala, poate fi urmarit mai întai la cocosel, în a doua jumatate a lunii martie, apoi la perechea deja stabilita, la începutul lunii aprilie, aproape concomitent în zona de joasa altitudine si în zona de dealuri, apoi la munte. La munte, poate chiar sa ramana pentru a cuibari, dar numai putine perechi si numai în anii în care primaverile cu zapada abundenta îi retin timp mai îndelungat decat în mod obisnuit. Toamna cade, din luna octombrie pana pe la începutul lunii decembrie, în padurile de munte, de deal si de campie, preferand luncile raurilor, precum si Lunca si Delta Dunarii, în drumul sau de reîntoarcere de la nord la sud.
Se vaneaza la goana si la sarite, cu sau fara caini scotocitori sau pontatori, doar toamna, într-un interval legal cuprins între 1 septembrie – 28 februarie. Vanatoarea cu cainele pontator este extrem de pasionanta, chiar si atunci cand sitarul este ratat ori arma nu are ocazia sa rasune.
Sturzii (Turdus sp.)
Sunt patru specii de sturzi cunoscute în Romania (sturzul de vasc, cantator, al viilor si cocoșarul), care se vaneaza în perioada 1 septembrie – 28 februarie. De fapt doar iarna intereseaza vanatorii, din octombrie pana în februarie, cand efectivele sporesc ca urmare a exemplarelor venite din nord, în mai mare abundenta decat cele care pleaca spre sud sa ierneze.
Gâștele (Anser sp.)
Doua specii prezinta interes mai mare pentru vanatoare: gasca-de-vară (Anser anser L.) si garlita mare (Anser albifrons S.). Celelalte specii ori sunt mult mai reduse ca efective, ori apar doar sporadic în Romania, ori sunt ocrotite prin conventii internationale.
Prima specie este oaspete de vara si se vaneaza la început de sezon, dar si iarna putinele exemplare care raman sa ierneze în tara noastra, iar cea de-a doua este doar oaspete de iarna, care vine în luna octombrie si pleaca la sfarsit de februarie sau început de martie. Sezonul de vanatoare la gaste este deschis la: Gâsca-de-vară între 15 august – 15 februarie şi Gârliţa mare între 15 octombrie – 15 februarie;
Gastele se pot vana la panda organizata în locurile de trecere si, mai ales, la locurile unde se hranesc în camp. Nu sunt indicate panda la locurile de înnoptare si, în general, vanatoarea de seara.
Ratele (Anas sp.)
Din cele 16 specii de rate întalnite în Romania, ca oaspeti de vara, oaspeti de iarna sau doar de pasaj, frecvente sunt trei specii: rata mare (Anas platyrhynchos L.), sarsela de iarna (Anas crecca) si sarsela de vara (Anas querquedula L.), iar relativ frecvente: rata cu cap castaniu (Aythya ferina L.), rata lingurar (Anas clypeata L.), rata pestrita (Anas strepera L.) rata fluieratoare (Anas penelope L.) si rata sulitar (Anas acuta L.). Toamna, pe la începutul lunii noiembrie cand vremea se strica si iarna, pe la sfarsitul lunii februarie cand aceasta se încalzeste, pasajul se intensifica în Romania si de ocazia organizarii unor partide interesante de vanatoare la panda. La început de sezon, ratele se mai pot vana si la sarite si la goana, dar metodele sunt mai putin uzitate.
Sezonul de vanatoare la rate este deschis diferențiat pe specii astfel:
Raţa mare se vânează în perioada 1 septembrie – 15 februarie,
Rața mică și rața cârâitoare între 1 septembrie – 10 februarie;
Raţa fluierătoare, rața cu cap castaniu, rața pestriță, rața lingurar, rața cu cap negru și rața sunătoare se împușcă între 15 august – 15 februarie;
Rața sulițar între 15 august – 31 ianuarie;
Rața moțată între 15 septembrie – 10 februarie;
Alte specii de vanat de interes vanatoresc mai scazut, fie din cauza efectivelor mai reduse, fie din cauza importantei cinegetice mai mici, sunt urmatoarele:
Mamifere – perioada permisă la vânătoare:
Muflonul (Ovis aries musimon), în perioada 15 septembrie-15 decembrie;
Marmota (Marmota marmota), în perioada 15 septembrie-31 octombrie;
Bizamul (Ondatra zibethica), în perioada 1 septembrie -15 aprilie;
Cainele enot (Nyctereutes procyonoides), în perioada 15 septembrie-31 martie;
Jderul de copac (Martes martes), în perioada 15 septembrie-31 martie;
Jderul de piatra (Martes foina), în perioada 15 septembrie-31 martie;
Dihorul comun (Putorius putorius), în perioada 15 septembrie-31 martie;
Hermelina (Mustela erminea), în perioada 15 septembrie-31 martie;
Nevastuica (Mustela nivalis), în perioada 15 septembrie-31 martie.
Pasari – perioada permisă la vânătoare:
Gugustiucul (Streptopelia decaocto), în perioada 15 august – 28 februarie;
Turturica (Streptopelia turtur), în perioada 15 august – 30 septembrie;
Graurul (Sturnus sp.), în perioada 15 august – 28 februarie;
Becatina comuna (Gallinago gallinago), în perioada 1 septembrie – 28 februarie;
Becatina mica (Lymnocryptes minimus) 1 septembrie – 28 februarie;
Lisita (Fulica atra), în perioada 1 septembrie – 10 februarie;
Gainusa de balta (Gallinula chloropus), în perioada 1 septembrie – 28 februarie;
Gaita (Garrulus glandarius), în perioada 1 septembrie – 28 februarie;
Stancuta (Corvus monedula), în perioada 10 iulie – 20 martie;
Cioara griva (Corvus corone cornix), în perioada 1 iunie – 31 martie;
Cioara de semanatura (Corvus frugilegus), în perioada 15 august – 31 ianuarie;
Cotofana (Pica pica), în perioada 1 iunie – 31 martie.
De ce vânăm?
Iată una din întrebările pe care “verzii” le pun din ce în ce mai frecvent şi mai tranşant celor circa 7 milioane de vânători din Europa. Această întrebare şi altele asemenea, care au început să fie auzite şi la noi, trebuie să ne oblige la răspunsuri sincere, în primul rând faţă de noi înşine. Dacă nu le vom putea găsi noi satisfăcătoare, cu greu vom putea fi convingători, în discuţiile purtate pe această temă, cu opozanţii vânătorii.
Vânăm, fără îndoială, pentru menţinerea echilibrului agro-silvo-cinegetic, în limitele sporului populaţional, transmis nouă (vânătorilor) sub formă de cote de recoltă, de autoritatea publică centrală a statului în domeniu. Vânăm, aşadar, durabil, cu aprobarea şi sub controlul autorităţilor publice centrale care răspund de vânătoare şi de mediu. Vânăm preponderent selectiv, aducându-ne astfel contribuţia la conservarea şi chiar la îmbunătăţirea calităţii populaţiilor de vânat. Facem acest lucru în calitate de vânători calificaţi, printr-un examen susţinut şi promovat cu ocazia dobândirii calităţii de vânător.
Practicăm, deci, vânătoarea în cunoştinţă de cauză, pe cheltuială proprie, scutind statul de plata unor sume importante de bani pentru eventuala angajare a unor profesionişti care să facă, în lipsa noastră, acelaşi lucru.
Iată un răspuns care poate fi apreciat teoretic ca fiind complet şi convingător chiar şi pentru “verzi”. Nu este însă aşa. “Verzii” insistă să afle un răspuns tranşant la întrebările: De ce vânăm? Care este motivaţia interioară a acestei îndeletniciri? O facem din plăcere sau din necesitate?
Răspunsul nu poate fi deloc simplu, fiindcă s-ar risca interpretarea eronată a acestuia, în defavoarea vânătorilor.
Vânăm, în principal, din dorinţa menţinerii echilibrului agro-silvo-cinegetic, artificial şi riguros stabilit. Această necesitate nu poate fi pusă la îndoială, deoarece altfel, fără extragerea surplusurilor populaţionale, s-ar produce un haos în activitatea de gestionare raţională a vânatului şi în echilibrul instabil şi temporar stabilizat artificial de OM în natură. Haosul ar conduce, în final, la sărăcirea faunei sălbatice şi chiar a biodiversităţii. Necesitatea poate să nu fie însă conştientizată de absolut toţi vânătorii.
Motivele practicării activităţii de vânătoare, de către aceştia din urmă, sunt foarte diverse:
Unii o fac din plăcerea de a petrece, motivat şi activ, o parte din timpul liber în mijlocul naturii; motivaţia vânătorului este determinată într-un astfel de caz, de “excursia” făcută şi de actul vânătorii în sine, generator de emoţii intense spre care orice bărbat are o pornire lăuntrică, ancestrală; natura şi vânătoarea, împreună, îi poate capacita pe vânători într-o asemenea măsură, încât să uite de toate problemele cotidiene; aceasta, adăugat la efortul fizic făcut, constituie pentru ei un important şi eficient mijloc de “reîncărcare a bateriilor” organismului; toate, la un loc, constituie motive suficiente pentru părăsirea temporară a comodităţii oferite de căminul familial;
Alţi vânători, care se respectă şi respectă în egală măsură vânătoarea, o fac pentru “arta vânătorii din pasiune”; aceştia sunt motivaţi mai mult de modul în care dobândesc vânatul, nu de cât anume vânat dobândesc; ei sunt capacitaţi de tehnica vânării şi urmăresc perfecţiunea actului în sine, neinteresându-i prea mult rezultatul vânătorii;
Sunt şi vânători care practică vânătoarea din dorinţa de a dobândi, cu orice preţ, vânat cât mai mult, chiar în condiţiile în care fac rabat de la etica practicării activităţii; prin această fază trec foarte mulţi dintre vânătorii începători, insuficient şcolarizaţi; din păcate, unii rămân cu această pornire anormală toată viaţa;
Puţini dintre “vânători” merg la vânătoare pentru a ucide vânatul, încălcând sfidător orice regulă de etică vânătorească; între ei şi braconieri nu este prea mare deosebire, afară de faptul că unii acţionează la limita legii, iar alţii în afara ei;
Există şi vânători, puţini la număr, care practică vânătoarea pentru şansa de a studia vânatul, interesându-i în mai mare măsură observaţiile asupra acestuia, ecologice şi etologice, decât rezultatul vânătorii; sunt în general vânători care cunosc atât de mult despre comportamentul vânatului, încât actul vânătorii devine prea facil şi prea puţin interesant, comparativ cu acumularea, în continuare, de cunoştinţe în domeniu;
O altă categorie de vânători, în general mai nevoiaşi sau mai gurmanzi, vin la vânătoare pentru vânatul pe care-l pot prelua în bucătăria proprie; aceasta a fost şi rămâne încă o motivaţie puternică pentru practica vânătorii, indiferent dacă vrem să o recunoaştem sau nu;
În sfârşit, sunt şi vânători care merg la vânătoare pentru masa sau focul de la final de zi, justificate de buna dispoziţie şi de atmosfera descătuşată de constrângerile cotidiene cu care aceasta se încheie; în astfel de situaţii, când se lasă frâu liber imaginaţiei şi comunicării sincere, se transmit cel mai instructiv cunoştinţele, obiceiurile şi tradiţiile vânătoreşti; pentru mulţi vânători, sfârşitul zilei de vânătoare contează cel mai mult.
Iată câteva dintre motivaţiile concrete ale interesului vânătorilor pentru practicarea vânătorii. Probabil că sunt departe de a fi epuizate, deoarece acestea sunt cu mult mai nuanţate şi pot domina mai multe deodată acelaşi vânător.
Le place sau nu “opozanţilor vânătorii”, acestea sunt, în general, motivele reale pentru care vânătorii vânează, bineînţeles în limitele şi în condiţiile menţionate. Din aceste motive, vânătoarea a fost şi este încă îndrăgită. Vânătoarea nu este, aşadar, nici simplu sport, nici activitate pur raţională şi nici nu dăunează, aşa cum este acum practică, în vreun fel naturii.
Deşi vânează din motive diverse – unele criticabile nu numai din partea “verzilor” ci şi a semenilor – vânătorii fac în general, pe cheltuiala proprie, un lucru util faunei de interes vânătoresc, echilibrului în natură şi societăţii. Acesta este lucrul cel mai important şi de netăgăduit. Cu o singură condiţie, şi anume ca vânătoarea să se practice durabil, lucru care depinde de capacitatea managerilor în domeniu şi de eficienţa luptei antibraconaj.
SURSA: AGVPS