Ultimele fotografii făcute pe insula Ada Kaleh, chiar înainte de inundarea ei. Imaginea unei lumi care se pregătea de apocalipsă
Insula Ada Kaleh, sau Carolina, cum o numeau austriecii, a dispărut sub apele Dunării în anul 1970. Insula se găsea la aproximativ trei kilometri în aval de Orşova şi avea o lungime de aproape 2 kilometri. Pe insulă trăiau circa 600 de turci. Turiştii din acea perioadă cunoşteau foarte bine insula, un important punct de atracţie nu doar pentru că se afla în mijlocul Dunării sau pentru clima ei diferită de cea din Severin, dar şi pentru produsele fabricate pe insulă. Toţi cei care o vizitau aveau parte de o bucăţică din Turcia, puteau gusa delicatele turceşti (cafeaua, ceaiurile, rahatul), puteau încerca tutunul şi îşi puteau cumpăra diverse bijuterii ori uleiuri. Insula mai era faimoasă şi pentru creşterea trandafirilor din care se făcea parfum. Insula este amintită inclusiv de Herodot, care spune că era "plină de măslini şi de viţă sălbatică". Printre vizitatorii de seamă ai insulei s-au numărat Regele Carol al II-lea, care a venit pe Ada Kaleh împreună cu Nicolae Iorga. O parte dintre clădirile de pe insulă au fost demolate înainte de inundare şi s-a reîncercat refacerea ei pe insula Şimian, dar proiectul a fost abandonat deoarece locuitorii s-au mutat în alte zone ale ţării sau chiar au plecat în Turcia. "Adevărul" vă prezintă o serie de fotografii inedite, realizate cu puţin timp înainte de scufundarea controlată a insulei, în anul 1970. Ele au fost realizate de Mejdi Ibrahim.
SURSA: adev.ro/njgw3j
Ada-Kaleh, insula cu turban înghiţită de apele lacului de la Porţile de Fier I
SURSA: adev.ro/mnyghj
Secrete despre insula dispărută Ada- Kaleh şi cum s-a construit cea mai mare hidrocentrală din România - ce ascunde Muzeul Porţile de Fier I
Muzeul Hidrocentralei Porţile de Fier I, o secţie a Muzeului Regiunii Porţilor de Fier de la Drobeta Turnu Severin, a fost inaugurat în anul 1976 şi modernizat în 2001. În muzeu sunt expuse costume populare din zona Porţile de Fier, o bogată colecţie de ceramică şi o moară de apă, considerată precursoarea turbinei moderne Pelton, adusă din zona de nord a judeţului Mehedinţi.
Începerea oficială a lucrărilor la Sistemul Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier I a avut loc la 7 septembrie 1964.
Această construcţie este simetrică şi identică, având două centrale hidroelectrice despărţite de barajul deversor, cu o lungime de 441 m şi 14 guri deversoare, înălţimea barajului fiind de 74 m. Lacul de acumulare format are peste 2 miliarde metri cubi apă şi o lungime de 120 km. Trecerea vapoarelor se face prin cele două ecluze construite simetric faţă de axul barajului. Sistemul de ecluzare este în două trepte după principiul vaselor comunicante (diferenţa de nivel a apei este de 30 m).
„Este o secţie care a fost gândită, concepută şi realizată cu mulţi zeci de ani în urmă ca o necesitate în primul rând pentru prezentarea în amănunt a zonei, pentru promovarea zonei şi pentru promovarea obiectivului de interes naţional, sistemul hidroenergetic Porţile de Fier I. Secţia respectivă evocă şi aduce în faţa celor care ne vizitează obiective importante şi necesare a fi cunoscute în evoluţia regiunii Porţile de Fier sub aspectul biodiversităţii naturale, problematicii hidrologice, evoluţiei istorice a zonei, evocării şi păstrării în memoria colectivă a aşezărilor omeneşti, obiceiuri, tradiţii ale zonei şi, bineînţeles, pentru conservarea inventarului gospodăriilor multietnice din zona şi Parcul Natural Porţile de Fier”, spune managerul Muzeului Regiunii Porţilor de Fier, Doiniţa Chircu. Înainte de construirea Hidrocentralei de la Porţile de Fier I, Colectivul complex al Academiei Române a făcut cercetări complexe în zona viitorului lac de acumulare Porţile de Fier I. O parte din aceste cercetări au fost valorificate în cadrul expoziţiei. Zona Defileului Porţile de Fier a fost locuită încă din paleolitic. Cercetările au stabilit că aici s-au dezvoltat două culturi arheologice noi: Schela Cladovei în epipaleolitic şi Insula Banului în prima epocă a fierului. Expoziţia ilustrează faptul că aceste comunităţi umane au locuit aceasta zonă de acum 30.000 de ani până în zilele noastre. Acest lucru este demonstrat de o bogată ceramică aparţinând diferitelor culturi arheologice.
Baza de pornire a luptei împotriva statului dac
Zona aceasta a fost disputată de-a lungul secolelor de puterile militare care au acţionat pe acest segment al Dunării. În epoca romană, această zonă a jucat un rol important. Întărită cu numeroase fortificaţii, aceasta a constituit baza de pornire a luptei împotriva statului dac. Pentru a putea controla regiunea, romanii au construit un drum pe malul sudic al Dunarii, adesea tăiat în piatră, iar pe fluviu şi-au trimis o flotă militară. Armele de foc prezente în expoziţie sugerează lupta dusă de populaţia locală, ajutată de numeroase fortificaţii împotriva năvălitorilor. Primul aşezământ monahal din Ţara Românească a fost organizat în jurul Mănăstirii Vodiţa. Construită de călugărul sârb Nicodim în secolul al XIV-lea, aceasta a constituit un focar al ortodoxiei, care se opunea penetraţiei catolicismului în zonă. Din expoziţie nu lipsesc obiecte din cultura Schela Cladovei, cea mai veche aşezare umană stabilă din Europa, aflată la marginea municipiului Drobeta Turnu Severin. Cei care trec prajul muzeului pot vedea aici şi un strămoş al turbinei moderne de astăzi, o moară de apă adusă din zona de nord a judeţului Mehedinţi, de la Isverna.
Un colţ din Ada-Kaleh
O parte din zona Porţile de Fier a fost disputată de cele două mari imperii ale vremii: Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman. În acest sens, austriecii au construit în Insula Ada-Kaleh o fortificaţie de tip Vauban, dar insula a revenit Imperiului otoman şi aici s-a stabilit o comunitate turcească. După primul război mondial, statutul acestei populaţii era neclar. În 1923, reprezentanţii comunităţii turceşti au cerut ca insula să facă parte din statul român. Până la inundarea insulei de lacul de acumulare Porţile de Fier I, populaţia se ocupa cu turismul, cele mai căutate produse fiind dulceaţa de trandafiri şi smochine, rahatul turcesc, ţigaretele. În amintirea insulei dispărute Ada Kaleh, în muzeu a fost amenajat un interior în stil turcesc, unde sunt expuse piese reprezentative pentru populaţia aflată la interferenţa imperiilor habsburgic şi otoman. Practic, muzeografii de la Porţile de Fier au reuşit să conserve şi să expună aici obiecte şi un interior de clădire, de construcţie de pe insula Ada Kaleh, adică să păstreze vie memoria unei insule care a ţinut mult timp o civilizaţie cu tot ceea ce o caracteriza. Vedem aici două paturi joase, cu o înălţime de maxim 20 de centimetri, în stilul nomad pe care îl aveau turcii şi legat de simbolul credinţei musulmane pe pereţi sunt agăţate câteva tablouri ce conţin sentinţe din Coran, precum şi micul covoraş de rugăciune pe care este ţesută Cetatea de la Meca, acolo unde s-a început propăvăduirea Islamului
Un “Gibraltar” pe mijlocul Dunării
„Zona Porţilor de Fier a fost o zonă de graniţă, o zonă de interferenţă între Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman, a fost disputată de-a lungul secolelor fie de turci sau de austrieci. Şi insula Ada-Kaleh s-a aflat în acest sector al Dunării. De aceea, pe insulă au locuit şi turci şi austrieci. Când austriecii au stăpânit această insulă, au construit aceea cetate cu rol de apărare, care a fost strămutată în aval de Turnu Severin la Insula Şimian. Atunci când turcii au stăpânit insula Ada-Kaleh a construit cea mai mare moschee la nord de Dunăre, acolo a fost aşternut şi un covor cu greutate de 480 de kilograme, care avea ca dimensiuni 15 metri lungime şi 9 metri lăţime. Am considerat că merită ca în muzeul nostru să amintim despre această faimoasă insulă, care era considerată un adevărat Gibraltar pe mijlocul Dunării”, spune Mariana Drăghia, muzeograf la Muzeul Hidrocentralei Porţile de Fier.
În acest interior în stil turcesc sunt expuse o parte din obiectele conţinute în fondul Ada Kaleh al Muzeului Regiunii Porţilor de Fier: două lăzi de zestre sau sandâcuri cum le numeau turcii, în care îşi păstrau hainele sau obiectele de valoare, sahanuri adică vase pentru păstrarea mâncării (mâncarea se ţinea caldă în mangalul în care se prepara cafeaua la nisip), narghileaua cu care se pipa tutunul aromat. Incursiunea în Muzeul de la Hidrocentrala Porţile de Fier I se încheie cu coborârea în Sala turbinelor, unde se pot admira cele 6 turbine Kaplan. Acolo se coboară cu un lift, circa 20 de metri şi dintr-o pasarelă, dintr-o sală special amenajată pentru turişti, ei pot obţine informaţii despre acest important obiectiv economic şi strategic al României, sistemul hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier I.
Citeste mai mult: adev.ro/nq8u7w
Istoria insulei Ada Kaleh - misterele paradisului pierdut
Dunărea care izvorăşte din Munţii Pădurea Neagră străbătea, în general un drum lin, de la izvoare, până la Cazanele Dunării. Aici ea întâlnea bariera naturală a Cazanelor Mari şi Cazanelor Mici, care practic împiedicau navigaţia. Încă din Antichitate se încercaseră tot felul de mijloace de a trece prin zonă, atât terestru, cât şi pe apă.
În secolul XIX, aici exista o categorie specială de navigatori, piloţii de cataracte, oameni încercaţi care ştiau să treacă navele în siguranţă. După traversarea Cazanelor, se deschidea larga perspectivă a Orşovei Vechi şi altarul zeilor, Insula Ada-Kaleh. Descrisă de Herodot, ca fiind acoperită de viţă sălbatică şi măslini, insula amintea şi de expediţiile lui Hercule. Rând pe rând, geto-daci, romani, daco-romani, turci, austrieci, români au stăpânit insula. Nu de puţine ori au fost aici războaie, fortificaţii.
Totuşi, la Marea Unire din 1918, insula a cunoscut ultima jumătate de veac a istoriei sale, într-o pace relativă. Populaţia insulei a fost formată în marea ei majoritate din turci. Aici îşi găsise locul de reculegere Miskin-Baba, ultimul descendent al unei dinastii princiare uzbece, care, în vis a primit porunca profetului Mahomed de a se stabili acolo şi a deveni un model spiritual pentru oamenii de acolo.
Planul de a construi lacul de acumulare al barajului Porţile de Fier a sacrificat insula. Primele plecări ale turcilor au început în 1967. Academicianul C.S. Nicolăescu Plopşor a avut ideea providenţială de a muta cele mai importante elemente ale insulei pe Insula Ostrovul Şimian, de lângă Drobeta Turnu Severin. Austriecii construiseră aici o fortăreaţă, de tip Vauban, în formă de stea, în care, după ce pacea nu mai era întreruptă decât de valurile Dunării, izbindu-se de malurile insulei localnicii se instalaseră, construindu-şi locuinţe. Casele, spun foştii locuitori erau curate, prevăzute cu toate cele necesare confortului şi igienei personale. Femeile şi bărbaţii îşi aveau fiecare baia lor, existau instalaţii de încălzit apa. Oamenii îşi cultivau în grădini legume, îngrijeau pomii fructiferi, în special exoticii smochini. Insula era o oază de climat subtropical, mediteraneean într-o zonă cu climă temperat continentală, generată de lanţul Balcanilor, care acţiona ca un baraj natural împiedicând întreaga zonă a Severinului, Orşovei să se bucure de aceeaşi climă din Italia sau Grecia. Pe insulă, se păstra sfânta tradiţie a preparatelor de casă: cafeaua la nisip, rahatul de Ada-Kaleh, a cărui reţetă s-a pierdut odată cu insula, braga, citronada, dulceţurile, baclavalele, halviţa, ţigările. Insula avea şcoală primară, dispensar medical, geamie, dar şi biserică pentru creştinii din insulă. La Ada Kaleh exista cel mai mare covor ţesut pentru o moschee din România. Azi, desfăşurat doar pe jumătate, din cauza dimenisunii uriaşe, el este adăpostit de geamia din Constanţa.
Regele Carol II a dat privilegiul scutirii de taxe pentru importuri, în special de tutun. Cei de pe Ada-Kaleh fabricau ţigările ”Cabinet” şi, spun cei care au trăit pe insulă, ţigările de foi, a căror calitate rivaliza cu havanele cubaneze, favoritele Regelui Carol II.
Comuniştii au impus deschiderea unei fabrici de confecţii, au transformat insula într-un bastion, izolând-o de teama presupuşilor agenţi ai regimului sârb, condus de mareşalul Tito, socotit duşman de regimul de la Bucureşti. Ei i-au deportat pe proprietarii celor două fabrici de pe insulă în Bărăgan, ca şi pe alţi oameni a căror unică vină era starea lor materială, care, în ochii autorităţilor îi făcea ”duşmani ai poporului”. Drama locuitorilor a început cu plecările, apoi cu demolarea caselor şi construcţiile. Moscheea cu minaret a fost minată, deşi există voci care afirmă că în anumite momente, când nivelul scade, s-ar mai vedea vârful ei ieşind din apa Dunării. Comuniştii au mutat o parte a fortificaţiei, care să se vadă de pe malul românesc, la Şimian. Moartea savantului Plopşor în 1968 a însemnat şi moartea proiectului său de a reînvia Ada-Kaleh pe Ostrovul Şimian.
Abia în 2005 s-ar fi încercat redeschiderea problemei vechiului Ada-Kaleh, pe baza fondurilor de preaderare, dar totul a rămas la stadiul de intenţie. Goana după integrarea europeană, iluzia efemerei creşteri economice, criza de după 2008 au aşternut uitarea. Insula nu mai trăieşte decât în lacrimile strămutaţilor. Aceştia, mulţi nişte copii, în momentul dispariţiei paradisului, azi bătrâni în pragul pensiei, suferă azi de reumatism, nereuşind să se adapteze climatului temperat, căldurii sufocante a verii, gerului năpraznic al iernii, la Severin, Orşova, Brăila, Galaţi sau Hârşova, Constanţa unde i-a purtat crudul destin. Alţii mai norocoşi, au reuşit să ajungă în Turcia. Pe fundul lacului de acumulare a dispărut un vis. Nimeni nu ştie şi nici nu poate evalua valoarea comorii care a fost Insula Ada-Kaleh.
Nimeni nu mai ştie dacă bogaţii insulei, deportaţi în Bărăgan sau închişi nu şi-au ascuns prin tainiţele cetăţii stelate agoniseala de-o viaţă sperând la vremuri mai bune, iar soarta să-i răzbune, în sensul că dacă ei nu s-au mai întors nici asupritorii să nu aibă parte de ce e acolo, totul ajungând pe fundul lacului, odată cu insula. S-a vehiculat ideea de a face excursii cu minisubmarine, de a se încerca expediţii arheologice subacvatice, dar totul nu a fost decât la stadiul de idee.
Niciodată salvarea unui paradis nu poate conta pentru noi. Egiptenii, când s-a construit barajul de la Aswan au demontat piatră cu piatră uriaşul ansamblu hypogeu al legendarului Faraon Ramses II şi l-au reconstituit la scara 1:1, pe etajele superioare ale muntelui, originalul ajungând sub apa Nilului (Spencer, Terence (1966). The Race to Save Abu Simbel Is Won. Life magazine, December 2, 1966). Să fi fost numai statutul de fostă colonie britanică a Egiptului de vină, ori alţii ştiu să preţuiască istoria. Sunt azi guverne care investesc milioane de dolari anual pentru cercetări ale comunităţilor ”încremenite” în timp. Ada-Kaleh era picătura de istorie într-un ocean al modernizării necruţătoare.
Azi, prin Orşova şi Severin câte o cafenea tradiţională mai aminteşte de savoarea cafelei la nisip, sau sucului de lămâi proaspete. Turcii care au lucrat acolo au păstrat cu sfinţenie secretul preparării citronadei, după cum nici braga sau rahatul (Loukoumi) de pe Ada Kaleh nu au mai putut fi egalate după scufundarea insulei, în 1970. Aceasta ar fi, în câteva rânduri imaginea unui paradis dispărut, care putea fi salvat, ale cărui comori culturale şi nu numai ar fi putut încânta generaţii întregi de oameni. Azi Ada-Kaleh trăieşte doar în lacrimile şi amintirile celor nevoiţi să plece din acel loc luxuriant şi învăluit în legendă.
Citeste mai mult: adev.ro/nj9dhq
Secretul insulei Ada-Kaleh, paradisul fiscal al României
Insula, ce a fost catalogată drept un paradis fiscal al României, a avut o istorie zbuciumată, datorită poziţiei sale strategice, găsindu-se mereu fie sub stăpânirea turcă, fie sub stăpânirea austriacă. După construirea Sistemului Hidroenergetic şi de Navigaţie de la Porţile de Fier I, Insula Ada-Kaleh a ajuns sub apele Dunării, iar cetatea a fost mutată pe Insula Şimian.
Insula Ada-Kaleh, “un mic Gibraltar”, cum l-au botezat istoricii, situată în aval de oraşul Orşova, avea o altitudine de 48 m, fiind dominată de dealul Alion, înalt de 317 m şi situat la nordul Dunării, iar la sud de Golubinska Planina. Lungimea insulei era de 1750 m, iar lăţimea 400-500 m. În documentele medievale insula avea şi alte denumiri: Carolina, Porizza, Ciughene Adasia (Insula Ţiganului), Ada-I-Kebir (Ostrovul Mare). Denumirea Ada-Kaleh (Insula Cetăţii), se generalizează după 1788, devenind oficială din 1878. Insula Ada-Kaleh a fost stăpânită alternativ de turci şi austrieci. Primele fortificaţii au fost făcute de Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei, pentru a stăvili puhoiul turcesc. Insula a avut o istorie zbuciumată, datorită poziţiei sale strategice, găsindu-se mereu fie sub stăpânirea turcă, fie sub stăpânirea austriacă. Între 1718-1739, când insula a fost sub stăpânire austriacă, a fost construită cetatea de tip Vauban, în formă de stea.
Cetatea avea forma unui paralelogram şi era prevăzută cu bastioane, cazemate şi şanţuri de apărare. Fortificaţiile erau legate prin drumuri subterane. Războaiele austro-turce de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de al XVIII-lea, au demonstrat faptul că în zona Porţilor de Fier era necesară construirea unor cetăţi după un sistem nou, care să reziste artileriei.
Formă de stea alungită
In 1689, generalul Veterani din armata austriacă, vrea să construiască o cetate în formă pentagonală în această insulă. Propunerea este susţinută de contele Marsigli şi chiar se construiesc şanţuri şi palisade. Între 1716-1718, Eugeniu de Savoia cere viitorului guvernator al Banatului să reia problemele de construire a cetăţii. Lucrările preliminare pregătitoare sunt începute în august 1717, când se leagă insula de mal printr-un pod de vase pentru transportul materialelor. În 1737 fortificarea insulei era terminată. În afară de cetatea propriu-zisă se mai aflau două centuri exterioare de fortificaţii. Fiind condiţionată de configuraţia insulei, cetatea avea formă de stea alungită. Era înzestrată cu obişnuitele bastioane şi cazemate legate prin galerii boltite lucrate din cărămidă, care formau o amplă curte interioară. Accesul în cetate se făcea dinspre est şi vest printr-un şir de porţi cu ancadramente de piatră făţuite, purtând amprenta stilului baroc. Zidurile înalte de 25 m erau lucrate tot din cărămidă şi prevăzute cu ambrazuri înguste la exterior şi evazate în interior, colţurile fiind lucrate din piatră şlefuită. Peste poarta de răsărit s-a ridicat o moschee care a fost reclădită în 1903 pe locul unei biserici a mănăstirii franciscane. Pe unul din pereţii porţii de răsărit se afla o inscripţie din 1739 care prea mărea victoria turcilor.
Cetate de tip Vauban, Ada-Kaleh a fost construită de către austrieci după pacea de la Karlowitz (1718). Ocupând o mare parte din teritoriul insulei, cetatea reprezenta una dintre cele mai importante fortificaţii de acest tip din Europa. Curând după terminarea ei cetatea a căzut în stăpânirea turcilor. Acest lucru era consfinţit prin pacea de la Şiştov care prevedea ca Ada-Kalehul să rămână sub stăpânirea turcilor, iar Orşova, din apropiere, revenea austriecilor. Prin pacea de la Berlin (1878), Ada-Kaleh rămâne o oază musulmană pe Dunăre, proprietate a sultanului dar sub administrare austro-ungară, cu un statut special. În insulă exista un primar, un judecător şi un preot – musulmani, iar steagul arborat era cel turcesc. Din anul 1923, populaţia insulei a cerut alipirea acesteia la România. Acoperită de apele Dunării După construirea Sistemului Hidroenergetic şi de Navigaţie de la Porţile de Fier I, Insula Ada-Kaleh a ajuns sub apele Dunării, iar cetatea a fost mutată pe Insula Şimian.
Dezinteresul pentru renaşterea paradisului pierdut, unde, conform legendelor, a poposit chiar Hercule, s-a produs imediat după terminarea Hidrocentralei Porţile de Fier I, aşa că nu mai interesau pe nimeni câteva vestigii ce nici măcar nu erau româneşti. Puţinul ce s-a mutat pe Insula Şimian a încremenit, năpădit de vegetaţie. Din păcate, dezinteresul arătat de comuniştii care au vandalizat insula de tot ce era frumos şi valoros a continuat şi după 1989. De-a lungul anilor, mai mulţi investitori străini au bătut la uşile administraţiei judeţului în speranţa de a pune mâna pe insulă, însă totul a rămas doar la faza de discuţii.
Insula Ada-Kaleh sau Carolina, aşa cum a fost numită, până în 1788, de austrieci, n-a aparţinut decât foarte puţin statului român. Având zidurile groase de până la 20 de metri, dispuse în două rânduri, cetatea era foarte greu de cucerit în luptă, singura şansă fiind cea a unui asediu îndelungat, menit să-i înfometeze pe localnici. Numai că se presupune că de pe insulă plecau o serie de tuneluri pe sub apele Dunării, ce răspundeau pe malul sârbesc. Aici se construiseră şcoli, o ţesătorie, o croitorie, una dintre cele mai mari fabrici de rahat şi halviţă şi, totodată, o fabrică de ţigarete.
Citeste mai mult: adev.ro/npniiy
În cetate a poposit chiar şi regele Carol al II-lea, împreună cu Nicolae Iorga, fiind aşteptaţi în fermecătoarea grădină a lui Omer Feyzi de însuşi primarul insulei, Ismail Turhan. Atunci, aceasta era un adevărat paradis financiar, locuitorii fiind scutiţi de taxe vamale, impozite, serviciu militar şi nu plăteau nimic pentru lemnele de foc aduse de pe teritoriul României. O dată cu venirea la putere a comuniştilor, soarta insulei se schimbă radical. Au avut loc masive exproprieri şi deportări în Bărăgan, iar turcii de aici au fugit pe unde au apucat.
Cel mai bogat om din insulă, Ali Kadri, se retrage în Turcia, lăsându-şi impresionanta avere la mâna destinului, iar alte mari vile, precum a lui Regep Aga sau Maria Antonescu, au fost ocupate de diferite persoane de la Bucureşti, trimise aici de comunişti. Populaţia turcă ce dorea atunci să plece în Turcia, pentru a intra în posesia paşaportului, era condiţionată să-şi doneze întreaga avere statului român. Înainte de acoperirea cu ape a Insulei Ada-Kaleh s-a încercat reconstruirea unei copii fidele pe Insula Şimian. Cu toate încercările, aici au fost construite doar ruine. Astăzi, pe Insula Şimian se văd doar cripte crăpate şi câteva morminte năpădite de vegetaţie.
Citeste mai mult: adev.ro/npniiy
Covorul sultanului Abdul Hamid al II-lea, pe vremea când insula Ada Kaleh încă nu-şi dormea somnul sub ape
Covorul a fost dăruit geamiei de pe insula Ada Kaleh în anul 1904, de către sultanul Abdul Hamid al II-lea. Covorul a fost lucrat manual timp de 17 ani, are o lungime de 14 metri şi o lăţime de nouă metri. De asemenea, câtăreşte 490 de kilograme. O adevărată operă de artă, covorul a fost salvat de pe insulă înainte de scufundarea acesteia şi a fost dus la Moscheea Carol I din Constanţa, unde poate fi văzut şi în ziua de azi. Insula Ada Kaleh, sau Carolina, cum o numeau austriecii, a dispărut sub apele Dunării în anul 1970. Insula se găsea la aproximativ trei kilometri în aval de Orşova şi avea o lungime de aproape 2 kilometri. Pe insulă trăiau circa 600 de turci. Covorul (in dreapta jos), pe vremea când încă se afla pe insula Ada Kaleh.
Citeste mai mult: adev.ro/nk6s29