O idee bună supravieţuieşte oricăror conjuncturi politice. Aşa s-a întâmplat cu un concept legat de "civilizarea" Carpaţilor, care a apărut încă din 1880, odată cu organizaţia "Societatea Carpatină Transilvăneană", iniţiată de avocatul şi ziaristul sibian Carl Wolf, despre care am scris numărul trecut că a fost sufletul construirii hidrocentralei de pe râul Sadu. Asociaţia mai era cunoscută şi ca SKV, iniţialele venind de la denumirea sa în limba germană, majoritatea iniţiatorilor ei fiind saşi. Cei care au muncit la construirea infrastructurii montane au venit din toate categoriile sociale - profesori, medici, patroni, studenţi, muncitori, funcţionari, cercetători, ingineri, orăşeni şi ţărani - uniţi de pasiunea lor pentru munte. Dar şi de o anumită mentalitate. Cel mai bun exemplu vine de la una dintre filialele de elită ale SKV, cea din Braşov, condusă de Iulius Romer. Deviza montaniarzilor braşoveni suna astfel - "tradiţia nu înseamnă păstrarea cenuşii şi predarea flamurii". Altfel spus, munceşte pentru a spori moştenirea de la înaintaşi, să nu laşi copiilor tăi ţara tot aşa cum ai găsit-o, ci fă-o mai frumoasă şi mai bogată. Aceasta este interpretarea pe care ne-a dat-o acum şeful cabanei Postăvaru, Rolf Treutsch, povestindu-ne despre timpuri demult apuse, aşa cum ştie de la bunicii săi, care au făcut parte din SKV.
Fenomen naţional
După momentul crucial din 1918, cel al făuririi României Mari, fenomentul SKV a luat o amploare deosebită. Dacă organizaţia sibiană avea, la debutul său, doar câteva sute de membri, ea a căpătat proporţii impresionante, ajungând în 1920 la nu mai puţin de 4.456 de membri, iar mai apoi depăşind 7.000 de susţinători - toţi cotizanţi. Asociaţia s-a răspândit în toate colţurile ţării, având filiale în Bistriţa, Cernăuţi, Lupeni, Mediaş, Orăştie, Petroşani, Reghin, Sighişoara, Timişoara şi Bucureşti. Dar nu numai atât. Au apărut forme de organizare similare, unele dintre ele susţinute de personalităţi ale ştiinţei şi culturii noastre. Un bun exemplu vine de la Societatea Carpatină din Sinaia, înfiinţată în 1895, a cărei activitate a fost încurajată de Tache Ionescu şi Bucura Dumbravă, în timp ce Societatea Turiştilor din România, apărută în 1903, la Bucureşti, a reuşit să-i atragă de partea sa pe Grigore Antipa, Simion Mehedinţi şi Alexandru Vlahuţă. Lista activităţilor de voluntariat, dedicate muntelui, continuă cu Asociaţia Drumeţilor din Munţii Iubiţi ai României, fondată în 1929, Turing-Clubul României - funcţională din 1925, Asociaţia Turistică "România Pitorească" - din 1930, Asociaţia "Munţii Noştri", Clubul Carpatin Român, Societatea Carpatină din Sinaia, ca să dăm doar exemple ale celor mai active asocieri interbelice, dintr-un şir mult mai lung.
Trasee desenate de cartografi
Traseele n-au fost amenajate la întâmplare. Munca era precedată de studii amănunţite, ale cartografilor, pentru cele mai bune variante spre nori. Poteca trebuia susţinută, în unele locuri, cu ziduri din piatră, în alte părţi era nevoie de parapeţi, de scări sau de lanţuri prinse de stânci. Toate pentru siguranţa turiştilor. Se adăugau marcajele - de culori şi forme speciale, pentru fiecare cărare în parte - aplicate pe stânci sau pe copaci. Plus indicatoarele de la răscruci de drumuri. "Albastru" şi "Roşu" - două trasee din masivul Postăvaru, utilizate de zeci de ani de turiştii plecaţi din Poiana Braşov. Au fost realizate de membrii SKV. Tot ei au creat "Pichetul Roşu" din Bucegi, dar şi poteca "Tache Ionescu" sau "Şapte Scări" - cea din urmă fiind în masivul Piatra Mare. Se adaugă cele din Rodna, Parâng, Căliman, Cibin, Sebeş, Piatra Cariului, Apuseni. Datele statistice arată că această organizaţie a reuşit să amenajeze, în total, peste 700 de kilometri de poteci alpine. Filiala braşoveană a stabilit un veritabil record, de 101 kilometri de trasee, realizate până în 1936, doar în Postăvaru şi Piatra Craiului. Lungimea drumurilor de munte apărute în perioada interbelică e mult mai mare, dacă luăm în calcul şi munca altor asociaţii, în Făgăraş, Ciucaş, Penteleu, Lotru.
Cărămizi în rucsac
Fiecare lua în rucsacul lui câteva cărămizi, de la poalele muntelui, plecând spre înălţimi, spre locul ales pentru construirea cabanei. La o acţiune participau sute de oameni. Porneau în coloană, străbătând pustietatea, ocolind văi ameţitoare, stânci inaccesibile, să ducă materialele de construcţie spre cele mai înalte creste. Nu erau doar membrii organizaţiilor de voluntari, veniţi de la oraş. Li se alăturau şi ţăranii din satele de munte, care îşi puneau la bătaie animalele de povară, căruţele, în care încărcau trunchiuri masive din lemn. Până şi apă se căra, dacă în locul unde urma să fie cabana nu era un izvor. Apa era necesară pentru prepararea mortarului, să fie legate între ele pietrele de la temnelia viitoarei construcţii. Lucrarea era executată de meşteri, aduşi special pentru treaba asta, să facă un lucru de calitate, solid. Autorităţile locale au sprijint astfel de acţiuni, primăriile oferind terenul necesar organizaţiilor, pentru a construi cabanele şi refugiile montane.
Cum a apărut staţiunea Păltiniş
O cabană se construia în mai puţin de jumătate de an, în ciuda efortului deosebit. Cum a fost cazul Mălăieştiului. Clădirea a fost deschisă în 1924, după numai cinci luni de muncă. Autori sunt membrii SKV. Ei s-au remarcat şi de această dată, ridicând aproape 60 de cabane, în aproape toţi munţii. Prima realizare a celor de la SKV a fost la 17 septembrie 1881, când au inaugurat o cabană în Piatra Craiului. A urmat, în acelaşi an, cabana Negoiu. Aceiaşi oameni au pus bazele staţiunii Păltiniş, cu primele cinci cabane făcute acolo, cea mai veche fiind Prejba, apărută în 1887. Tot ei au marcat un reper important al Bucegilor - cabana Omu, dată în folosinţă în 1888. Alte asociaţii de voluntari au sporit zestrea Carpaţilor, precum Societatea Carpatină din Sinaia, de care e legat numele cabanei Caraiman. Se adaugă o serie de refugii alpine, în zone izolate, realizate de Turing-Clubul României. Se adaugă adăposturile din Bucegi ale Asociaţiei Drumeţilor din Munţii Iubiţi ai României, dar şi două cabane apărute datorită Societăţii Turiştilor din România - una în Piatra Craiului, alta la poalele Negoiului.
Primii salvatori montani
Primele echipe salvamont au apărut pe teritoriul României în jurul anului 1900. S-au constituit formaţiuni în Sinaia, Braşov, Sibiu şi Buşteni, cu voluntari SKV. Cei selectaţi erau, în general, oameni care locuiau în zona montană. O primă acţiune de salvare a fost consemnată în 1906, în Munţii Făgăraş, pe Valea Podragului. Cel care s-a evidenţiat atunci pentru efortul său a fost un ghid turistic- Ion Coţofan, din Avrig. Puţine date există, din păcate, în legătură cu şcolile de ghizi. Se ştie doar că prima instituţie de acest fel s-a înfiinţat la noi în 1904. Un grup de ghizi montani apăruse încă din 1884, la Sibiu. Un reper important în categoria siguranţei montane este legat de posturile de prim-ajutor, a căror funcţionare, în mijlocul celor mai periculoase zone montane, a debutat în 1890.
Şerpaşi de România
Noul sistem turistic - cabane şi trasee - era administrat, la începutul secolului trecut, după reguli precise, de către organizaţiile voluntarilor. Să luăm ca exemplu felul în care era pusă la punct toată treaba asta de către SKV. Turistul avea nevoie de informaţii - ce trasee montane sunt disponibile, unde anume sunt cabanele, cât de lung sau de periculos e drumul până la ele. Aşa că în satele sau oraşele de la poalele munţilor s-au creat birouri de informare turistică. Oaspeţii veneau mai întâi aici. Era locul unde putea fi găsit un om foarte important - ghidul turistic. Pentru treaba asta erau aleşi cei mai descurcăreţi localnici. Ghizii fuseseră ciobani sau vânători. Calitatea lor principală era că ştiau ca-n palmă zonă de competenţă, în care îi conduceau pe turişti. Aveau şi legitimaţii, statutul lor fiind oficializat. Se ştia că pentru creasta Făgăraşului îl poţi găsi, în Zărneşti, pe Iosif Minea. Dacă doreai să colinzi Piatra Craiului, îl căutai pe Nicolae Oratie. Doar câteva nume de ghizi, dintr-o istorie demult apusă şi prea puţin cunoscută, cea a turismului românesc. Tot la birourile de informare se închiriau felurite echipamente pentru călătorii nepregătiţi să se ia la trântă cu muntele, vara sau iarna. Poate nu ştiaţi, dar în România au existat şerpaşi. Erau disponibili în satele de munte, tot dintre localnici. Ei cărau, contra unui tarif bine stabilit, bagajele voluminoase ale turiştilor. Era strict interzis şerpaşilor să mănânce din hrana clienţilor. Ghizii aveau şi ei un tarif strict, fiind plătiţi cu ziua. Ghidul percepea o taxă pentru două zile numai în situaţia în care fusese alături de turist mai mult de 36 de ore. Dacă acest interval era sub 36 de ore, turistul plătea numai pentru o zi.
Reguli pe munte
Ajuns la cabană, turistul trebuia să ştie un lucru foarte important - ce spune cabanierul e literă de lege. Cabanierul era desemnat de către organizaţia de voluntari să administreze acea clădire. Puteai să pleci pe un anumit traseu, dar nu înainte de a-l informa pe cabanier. Ca să se ştie unde te afli, în munţi, şi eventual să se intervină, la nevoie, pentru salvarea ta. Turistul avea obligaţia să păstreze curăţenia în cabană, să nu facă zgomot ori scandal. Erau editate pliante, atât în română, cât şi în limbi străine, prin care turiştii învăţau să se comporte pe munte - cum să recunoşti urmele animalelor sălbatice, mai proaspete sau mai vechi, să ştii dacă sălbăticiunile ar putea fi în apropierea ta. Se indica până şi felul în care trebuie străbătută zona alpină - cum să urci, cum să cobori, ca să nu aluneci, să te accidentezi.
Cabana - muzeu
Dacă pereţii ar putea vorbi, ar face-o cu siguranţă cei de la cabana Postăvaru. O parte din clădirea actuală, modernizată şi extinsă, are în componenţa ei un corp ridicat în 1881 de către voluntarii SKV. Greu de spus dacă mai e azi o cabană seculară în munţii României, care să fi rezistat timpului. Doar numele originale s-au păstrat, ca şi locul în care li s-a pus temelia. Multe clădiri au suferit ulterior distrugeri, din cauza oamenilor sau a naturii, încât au fost reconstruite, chiar de la zero. Dar aici, mai sus de Poiana Braşov, la Postăvaru, au rămas "amprentele" oaspeţilor din ultimii 100 de ani. Scrijelituri care îmbracă pereţii exteriori ai bătrânei case de la munte. Zărim printre atâtea amintiri una foarte veche, cea a lui Novak. Numele e însoţit de anul sosirii lui în acest loc - 1896. Credeam că e cea mai veche "atestare". Nici pomeneală! Cea dintâi e din 1893, ne anunţă şeful cabanei, Rolf Truetsch, care a studiat noianul semnăturilor. Facem cunoştinţă şi cu Adele Zeidner, de pe urma căreia au rămas câteva şanţuri adânci, cu tot cu anul sosirii ei aici - 1907, la care se adaugă Helena, din 1908. Am petrecut o noapte în mijlocul istoriei, într-una din camerele spaţioase, exact cum au fost ele concepute cu 129 de ani în urmă. Supravegheaţi de siluete zâmbitoare, salutându-ne din alt veac. Ghizi montani sau constructori ai traseelor alpine. Am aflat după aceea, tot de la Rolf, că voluntarii purtau, prin anii '20, bocanci cu ţinte bătute în talpă, iar pe zăpadă foloseau schiuri din lemn, făcute în atelierele dogarilor. Cei pe care îi apuca noaptea în pustietate îşi luminau calea folosind lămpi cu gaz, care aveau în interior un ciorap din azbest. Obiecte de acest fel pot fi văzute azi la Postăvaru, fiind în pregătire un muzeu al cabanei.
"Spriritul de pe vremuri s-a pierdut"
Nopţi la foc de tabără, zile întregi de muncă. "Era o pasiune extraordinară pentru munte. Tot ce s-a făcut a fost altruist", ne face Rolf un tablou al anilor interbelici, când mii de oameni invadau Carpaţii. "Spiritul acela s-a pierdut azi", e convins şi trist totodată interlocutorul nostru. Acelaşi pesimism în privinţa actualităţii l-am găsit la Mircea Opriş, preşedintele Asociaţiei Naţionale a Salvatorilor Montani. "Azi nu mai e aceeaşi implicare a oamenilor pentru munte. Pe vremuri, totul se făcea din convingere şi plăcere. Acum s-a schimbat mentalitatea, nu mai depune aproape nimeni efort, dacă nu există şi recompensă. Atunci era altă mentalitate", e de părere cel care, la rândul său, a participat, în anii '70 - '80, la construirea a 12 refugii alpine. Dar lucrurile se schimbaseră deja, Mircea Opriş spunându-ne că banii necesari nu mai veneau de la voluntari, ci de la autorităţi. Ce se întâmplase între timp cu spiritul voluntariatului? Explicaţia vine de la Rolf Truetsch, legată de momentul venirii comuniştilor la putere. Să luăm cazul SKV - dacă până în anii '40 cabanele construite de voluntari fuseseră administrate de asociaţie, care avea statut juridic, banii obţinuţi din turism fiind destinaţi viitoarelor amenajări alpine, după 1948 a fost impusă altă organizare montană. Clădirile au fost naţionalizate. "Nu a existat un act efectiv de naţionalizare. Pur şi simplu au fost luate de stat", conchide Rolf.
Azi se fură din ce s-a construit
În munţii din România sunt 555 de trasee montane omologate. Unele au câţiva kilometri lungime, altele sunt mult mai impozante, de până la 20 de kilometri. Statistica aparţine Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului. Mai sunt aproape 100 de adăposturi alpine, în care turiştii se pot retrage, în caz de urgenţă. Numai că ştirile montane, despre construcţii noi, sunt puţine. Un exemplu ne-a venit tot de la Mircea Opriş, despre Asociaţia Turiştilor din Săcele. Voluntarii au ridicat, după 1990, o cabană în Masivul Piatra Mare, pusă la dispoziţia împătimiţilor de mişcare în aer liber. Din păcate, alte ştiri abundă, când vine vorba de Carpaţii României - distrugerile. Se fură orice, până şi lanţurile sau cablurile agăţate de stânci, de care turiştii ar trebui să se ţină, când poteca e prea periculoasă, pe "buza" prăpastiei. Multe adăposturi alpine sunt sparte, cablurile electrice tăiate, dispărând chiar şi becurile. Hoţii sunt însă greu de prins iar de multe ori salvamontiştii repară stricăciunile din propriul buzunar.
Organizaţia SKV în cifre
1880 - înfiinţarea organizaţiei, la Sibiu.
700 de kilometri de trasee montane amenajate.
60 de cabane construite.
1900 - constituirea primelor grupe de salvatori montani.
1904 - prima grupă de ghizi.
SURSA: Romania Libera
SKV – Echipa care a trasat harta turismului montan din România
Puțini dintre temerarii care iau astăzi la pas Negoiu sau Moldovelul mai știu cine a trasat cărările pe munți sau de când există refugiile și cabanele ce le oferă adăpost. Harta traseelor montane din România nu a suferit schimbări benefice semnificative de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Atunci, o mână de oameni iluștri și pasionați de natură din Sibiu au avut visul ambițios și inițiativa amenajării turistice a munților. Urmând exemplul organizațiilor de turism înființate în aceeași perioadă în Europa de Vest, asociația și-a propus construirea primelor trasee, cabane și refugii turistice, în toate masivele muntoase ce mărgineau Transilvania. Așa au apărut vechile cabane de pe creste, pe care le știm și astăzi, primele birouri de informații turistice, primii ghizi montani și precursorii Salvamontului, localnicii-șerpași care duceau poverile pe munte, primele piste și concursuri de schi. Atrăgând un număr impresionant de voluntari, mai întâi din Ardeal, apoi din întreaga țară, membrii și voluntarii SKV au bătut căi sigure și durabile, pentru ca frumusețea munților noștri să poată fi descoperită chiar din inima lor.
Pionierii turismului montan
Siebenbürgischer Karpathenverein (S.K.V.), cu numele tradus ulterior în limba română de Asociația Carpatină Transilvană, a fost înființată la 28 noiembrie 1880, la Sibiu, și a funcționat neîntrerupt până în 1945, când a fost dizolvată în mod abuziv, iar proprietățile sale naționalizate. În limba română, S.K.V. s-a mai numit ulterior și Societatea Carpatină Ardeleană a Turiștilor, denumire înscrisă și pe „Cartea de membru”. Ședința de fondare a SKV a avut loc în clădirea Primăriei sibiene, la inițiativa lui Carl Wolff, avocat și redactor șef la Siebenbürgisch-Deutsches Tagesblatt.
La început, asociația sibiană a avut 498 de membri din rândul sașilor. De înfiinţarea şi dezvoltarea în timp a asociaţiei sunt legate, alături de Carl Wolff, numele unor membri marcanţi ai comunităţii săseşti precum: Alfred Prox, E.A. Bielz, Julius Römer, Emil von Bömches, Dr. Hugo Schuster, Dr. Hans Markus, Dr. Wilhelm Bruckner, Karl Lehmann, Prof. Dr. Paul Philippi, Walter Gutt, Reinhold Gutt. Președinții SKV, până la scoaterea asociației în afara legii în 1945, au fost: Karl Conradt (1880-1889), Wilhelm Bruckner (1889-1901), Gustav Lindner (1901-1909), Josef Georg Konnerth (1909-1914), Ernst Lüdecke (1914-1919), Friedrich Kepp (1919-1940) și Fritz Gött (1940-1944).
Dintre românii care au activat în timp ca membri ai asociației se numără Emil Racoviţă, Take Ionescu, Ioan Meşotă, Gheorghe Dima, Iosif Puşcariu, Tiberiu Brediceanu. Ulterior, alături de membrii cotizanți au activat mii de voluntari, care au muncit împreună la construirea infrastructurii montane. Aceștia erau oameni diverși, cu preocupări diferite, uniți de pasiunea lor pentru munte, dincolo de alte criterii sociale sau politice. După 1918, asociația a luat amploare și s-a extins în întreaga țară, cu un număr tot mai mare de membri și voluntari, ajungând, în 1920, la 4.456 de membri, apoi, în 1925, la peste 6000.
Educație ecologică și turistică avant la lettre
Asociația Carpatină a avut un statut clar și a reușit chiar să formeze o anumită mentalitate în interiorul său și în rândul primilor turiști pe munte. Cel mai bun exemplu în acest sens vine de la una dintre filialele de bază ale SKV, cea din Braşov, condusă de Iulius Römer. De altfel, Asociația Alpină Ardeleană din Brașov (Siebenbürgische Alpenverein) a fost prima societate de turism din România, înființată în 1873 și afiliată ulterior, din 1881, la SKV.
Crezul braşovenilor era: „tradiţia nu înseamnă păstrarea cenuşii şi predarea flamurii”. Militau altfel spus pentru ca moștenirea primită de la generațiile anterioare să fie protejată și valorificată, iar generațiilor următoare să le fie transmisă o țară și mai frumoasă decât au găsit-o ei. Adică se opta pentru un fel responsabil de gestionare a resurselor, o dezvoltare durabilă, mult înainte ca acest concept atât de actual astăzi să se impună în vocabularul cotidian. Încă din 1918, seful secţiunii Braşov a SKV, dr. Gustav Philippi, anticipa că „în scurt timp Brașovul va fi vizitat de mult mai multă lume.(…) Scopul asociației noastre este deschiderea munților prin amenajarea și darea în folosință a drumurilor și prin construirea de cabane”.
La propriu, pe cărări nebănuite
Dintre primele și cele mai notabile realizări ale Asociației este amenajarea traseelor montane. Deși atât pe hârtie, pentru stabilirea hărților, cât și practic, pe munte, era o activitate de pionierat, fără specialiști sau precedent în domeniu, s-a lucrat temeinic, munca în teren fiind bazată pe studii cartografice. Apoi, în munte, au fost făcute poteci, s-a stabilit un cod de culori și semne speciale, recunoscut de turiști, care să îi ghideze ușor și în sigurantă pe munte. Indicatoarele de la răscruci „albastru” şi „roşu” – două trasee din masivul Postăvaru, utilizate de zeci de ani de turiştii plecaţi din Poiana Braşov, au fost realizate atunci. Tot SKV a creat „Pichetul Roşu” din Bucegi, dar şi poteca „Şapte Scări” – cea din urmă fiind în masivul Piatra Mare. Se adaugă cele din Rodna, Parâng, Căliman, Cibin, Sebeş și Apuseni.
Cărările au trebuit adesea susținute cu lucrări speciale (ziduri, parapeți, podețe și scări) pentru ca terenul accidentat să nu pună în pericol turiștii. În final, datele statistice arată că această organizaţie a reuşit să amenajeze, în total, peste 700 de kilometri de poteci alpine. Filiala braşoveană a stabilit un record de 101 kilometri de trasee, realizate până în 1936, doar în Postăvaru şi Piatra Craiului.
Primele cabane și refugii montane
Pe lângă trasee, SKV a construit cabane și refugii pentru drumeții aflați pe munte. Având în vedere mijloacele vremii, s-a lucrat cu voluntari din rândul țăranilor care cunoșteau bine zonele, pe post de ghizi. Tot ei și își aduceau animalele și căruțele pentru transportul materialelor de construcție sau al apei, acolo unde nu erau izvoare în apropiere. Se povestește că voluntarii urcau pe munte chiar și cu cărămizi în ranițe, pe care le cărau de la poalele munților, până în înălțimi. Acțiunile voluntarilor și membrilor SKV au fost sprijinite adesea și de autoritățile locale, care au pus la dispoziție terenul pentru viitoarele construcții.
SKV-ul a reușit să ridice 60 de cabane, în aproape toate lanțurile muntoase. Mai întâi au fost cabana din Piatra Craiului și Cabana Negoiu, în 1881. Apoi s-au pus bazele staţiunii Păltiniş, cu primele cinci cabane făcute acolo, cea mai veche fiind Prejba, apărută în 1887. Tot ei au marcat un reper important al Bucegilor – Cabana Omu, dată în folosinţă în 1888. Amprenta SKV asupra turismului în Carpaţi, a continuat cu fondarea stațiunii Poiana Braşov şi alte zeci de cabane importante, între care Bâlea, Urlea, Şurian, Parâng, Bolboci, Mălăieşti.
Întemeierea Păltinișului
Textul unui poster ilustrat prin care Secţiunea S.K.V. Sibiu făcea reclamă Sanatoriului Păltiniș, datând din martie 1893, explică scopurile înființării și condițiile oferite de noile cabane, construite după modelul tirolez, din Austria:
Încă acum opt ani [1885 - n.n.] filiala din Sibiu a S.K.V., bazându-se pe experienţa în ceea ce priveşte efectul benefic al aerului de munte asupra sănătăţii, cu imboldul dat de medicul militar Julius Pildner von Steinburg, a luat hotărârea ca prin construirea unui sanatoriu în climatul montan să creeze o instituţie cu scopuri pur umanitare, să vină în întâmpinarea acelor suferinzi cărora medicina tradiţională nu le poate da ajutor, dar totodată şi a celor dornici de odihnă, oferindu-le însănătoşire şi călire prin şedere mai îndelungată în climatul de altitudine. Desăvârşirea acestui proiect a început anul trecut, în frumoşii munţi ai Cristianului, la Hohe Rinne, la o altitudine de 1400 de metri, construindu-se clădirile necesare, care între timp au ajuns la finalizare, putând fi predate publicului la data de 1 iulie a.c.
În staţiune se poate ajunge uşor de la Sibiu, în 5-6 ore de mers cu trăsura. Amenajările vor fi practice, cu camere prevăzute pentru un număr de 45-60 de persoane şi cu un restaurant care va avea datoria să ofere meniuri delicioase, dar totuşi ieftine. Prezenţa garantată şi permanentă a unui medic în staţiune va contribui la crearea unei senzaţii de siguranţă pentru oaspeţi şi rudele acestora. Folosirea staţiunii, care va avea scopuri pur umanitare, va fi garantată oricui, indiferent de calitatea de membru al S.K.V., de apartenenţa religioasă, naţională sau socială şi va fi datoria supremă a conducerii staţiunii să facă posibilă şi şederea unor persoane cu posibilităţi financiare modeste. Va fi astfel creat un sanatoriu cu calităţi deocamdată unice în ţară [Monarhia Austro-Ungară – n.a.], care va fi frecventat cu plăcere, având peisaje frumoase şi ţeluri turistice deosebite, un sanatoriu cu potenţial de dezvoltare deosebit, în special în condiţiile creării unor legături cu viitoarele colonii de vacanţă şi cu spitalul local [din Sibiu – n.a.].
(Pasaj preluat din A fost odată Hohe Rinne, vezi bibliografia)
Primii ghizi montani, precursorii Salvamontului și șerpașii României
În 1890 au apărut primele posturi de prim-ajutor. Bazele Salvamontului din România au fost puse tot de către SKV, care a format primele echipe pe la 1900. Primii salvamontiști au fost voluntari din zonă, care știau munții ca pe propria lor ogradă. Prima acțiune de salvare este consemnată în 1906, pe Valea Podragului din Munții Făgăraș.
Odată traseele stabilite, cabanele și refugiile construite și capitolul siguranță pe munte bifat, era nevoie de ghizi montani și ajutoare, oameni care să îndrume turistul și să-l facă să descopere tot ce muntele avea mai frumos de dăruit. Așa că în România au existat cândva serpași, locanici care cărau bagajele cu măgari și cai, cam ca și frații lor din Nepal. Prețul lor era dinainte stabilit, cu ziua, și aveau o serie de reguli de conduită care spuneau de exemplu și că nu au voie să mânânce din hrana turiștilor.
Presupunând că erai turist la începutul secolului trecut, drumeția de care te puteai bucura în munții noștri ar fi avut șanse să fie mult mai reușită chiar decât astăzi. Toate informațiile de care aveai nevoie – trasee recomandate pentru fiecare tip de aventurier, gradul de dificultate al traseului, posibilități de cazare, echipament de care ai avea nevoie, chiar și posibilități de închiriere, dacă nu aveai în dotare – toate acestea erau disponibile într-un loc pe cât de firesc, pe atât de scump la vedere astăzi: biroul de informații. Aici te aștepta ghidul turistic să te pună în temă despre cum e mai indicat să te iei la trântă cu muntele, în funcție de anotimp. Acești ghizi montani, numărați pe degete la acea vreme, erau stafful cunoscut de toată lumea. Astfel, știai că în Zărnești te întâmpină Iosif Minea, în Piatra Craiului îl găsești pe Nicolae Oratie ș.a.m.d.
Nu erai lăsat de capul tău nici în creierul munților, pentru că existau reguli bine stabilite și pentru turiști, nu numai pentru voluntarii, ghizii și șerpașii SKV. Prin pliante și afișe tipărite în română și în alte limbi, aveai la dispoziție un mic ghid de supraviețuire, care te învăța să recunoști urmele animalelor sălbatice, cum să eviți pericolele, ce să faci în caz de accidentare etc. În cabană, erai responsabil de păstrarea curățeniei și de comportament civilizat față de alți turiști, iar la plecarea pe orice traseu trebuia să anunți neaparat cabanierul, pentru că în caz de pericol, el era cel care știa încotro te îndrepți și putea ghida echipele de salvare pe urmele tale.
Încetarea activității SKV în România
Asociația Carpatină Transilvană a activat cu succes timp de 65 de ani, până în 1945, când a fost scoasă în afara legii, drept o organizație nazistă. Toate proprietățile sale au fost naționalizate, fără a se întocmi acte oficiale doveditoare.
Activitatea SKV în cifre și ani:
1880: înfiinţarea organizaţiei, la Sibiu
700 de kilometri de trasee montane amenajate
60 de cabane construite
3 stații meteorologice
peste 6000 de membri în 1925
filiale în Sibiu, Brașov, Făgăraș, Bistrița, Reghin, Sighișoara, Mediaș, Sebeș, Orăștie, Cluj, Petroșani, București, Timișoara și Cernăuți
1900: constituirea primelor grupe de salvatori montani
1904: prima școală de ghizi montani
un Muzeu al Carpaților, cu colecții valoroase de picturi, lucrări științifice, cărți poștale și fotografii din Munții Carpați, intrat din 1920 în componența Muzeului Bruckenthal
1945: scoaterea SKV în afara legii
1996: reînființarea Asociației Carpatine Transilvane
Asociația Carpatină Ardeleană de astăzi
Asociaţia a fost refondată în Germania, de o mână de vechi membri SKV, cu numele de Secţia Carpaţi în cadrul DAV (Clubul Alpin German). În România, SKV – Asociația Carpatină Transilvană a fost reînființată tot la Sibiu, în 1996, cu sprijinul Forumului German din România. Singura cabană care a reintrat în posesia SKV până în prezent este cabana Postăvaru „Iulius Römer”.
În prezent, scopurile Asociaţiei Carpatine Ardelene continuă demersurile din perioada sa de întemeiere, propunându-și promovarea turismului montan (excursii, drumeţii, expediţii etc.), a activităţilor sportive montane (schi, turism sportiv, orientare, alpinism, snowboard etc.), susţinerea de acţiuni de cercetare ale zonelor montane din România (speologie, etnografie, ecologie etc.), organizarea şi susţinerea unor acţiuni de protecţie a naturii şi, în mod special, a zonelor montane.
SURSA: Romania Libera