Socialismul îşi câştigă adesea aderenţi datorită ideilor vitrină pe care le promovează. În general, promisiuni pentru o lume mai „bună”, mai „justă”, mai „frumoasă”, evident dacă doar am lăsa statul să facă mai multe. În spatele vitrinei, însă, istoria ne arată cât de mare a fost diferenţa între realitate şi promisiune (nu ne referim neapărat la atrocităţi comise, ci la toate politicile intervenţioniste care au produs invariabil consecinţe nedorite). Vitrina socialismului este construită din vocabularul cu care sunt formulate politicile publice. De pildă, „salariu minim”. Simplu gând la un „salariu minim” ne face să ne imaginăm o lume în care oamenii cu salarii mici ar avea salarii mai mari, dacă numai ar impune statul un nivel de salariu minim. O formulare diferită a exact aceleiaşi politici, făcută sub aceeaşi formă, este „ilegalizarea muncii sub un anumit nivel de salariu”. Formulat astfel efectul este diferit. Parcă nu mai intrăm în visul bunelor intenţii şi nici nu ne mai place ce se află în spatele vitrinei. De aceea nici nu se spune „ilegalizarea muncii sub un anumit nivel de salariu”, deşi ar fi o descriere mai potrivită a acestei politici.
Articolul acesta însă nu este despre salariu minim, ci despre o altă politică tot „minimă”, devenită populară după ce a fost propusă în cadrul unui referendum în Elveţia. Este vorba despre venitul minim necondiționat (sau garantat). Ce înseamnă exact venitul minim necondiţionat depinde de interlocutor, existând şi aici mai multe variante. Însă la o dezbatere recentă pe această temă cei doi interlocutori s-au pus de acord că ar fi un venit pe care îl primeşte oricine prin virtutea faptului că s-a născut. La prima vedere sună bine, ne face să ne imaginăm oameni care nu mai au grija zilei de mâine, sunt mai relaxaţi, dar mai ales ne gândim la situaţia financiară proprie şi la cum ar putea deveni ea mai bună dacă am primi deodată un venit suplimentar pentru care nu e nevoie să facem nimic. De altfel promotorii propunerii chiar o prezintă ca fiind „şansa pentru eradicarea sărăciei”. Iar în cazul în care am fi sceptici la această afirmaţie (nu de alta, dar nu e prima dată în istorie când se promite eradicarea sărăciei) ni se spune că aşa spun „experţii”, aşa că mai bine nu chestionăm afirmaţia.
Sunt multe întrebări însă care pot da jos vitrina venitului minim necondiţionat. De unde vin banii pentru acel venit? Ce sistem de stimulente creează un astfel de sistem pentru oameni? (pentru întrebarea aceasta vă recomand articolul acesta scris de Vlad Tarko). Ce sistem de stimulente creează pentru politicienii în căutare de voturi dintr-o democraţie? Dar să lăsăm toate astea la o parte. Să presupunem că venitul minim necondiţionat nu ar schimba stimulentele oamenilor şi nici ale politicienilor (care s-ar limita şi nu ar licita în alegeri pentru mai multe voturi cu venitul minim necondiţionat). Mai mult, să presupunem că s-ar aplica cea mai apărabilă versiune a venitului minim necondiţionat, adică una prin care s-ar înlocui actualul sistem birocratic de welfare cu un venit minim necondiţionat.
Luând ca referinţă anul 2014, care ar fi fost venitul minim necondiţionat dacă întreaga sumă care a fost bugetată pentru welfare s-ar fi redistribuit conform politicii venitului minim necondiţionat?
În 2014, statul român a bugetat (prin bugetele centrale, deoarece bugetele locale sunt publice doar în teorie) cheltuirea a aproximativ 26 miliarde de lei (25,948,799,000 ron) pe asigurări şi asistenţă socială, mai puţin pensii. Sumele acestea nu sunt strict fondurile care se distribuie persoanelor asistate, ci includ costul birocraţiei aferente sistemelor sociale (salarii, sporuri, chirii, achiziţii de bunuri şi servicii, etc.). Pensiile sunt, teoretic, corelate cu contribuţia fiecăruia la sistemul de pensii şi mai ales sunt intangibile, conform deciziei Curţii Constituţionale nr. 57/2006. Pentru calculul nostru, o să facem presupunerea favorabilă venitului minim necondiţionat, că o persoană beneficiind deja de pensie nu ar mai primi şi venit minim necondiţionat, ci ar primi doar pensia, exact aşa cum este calculată ea în prezent. Astfel avem o populaţie beneficiară mai mică (populaţia totală, mai puţin pensionarii) şi o sumă care se împarte la mai puţini oameni. Populaţia României, conform ultimului recensământ este uşor peste 20 de milioane de oameni (20,121,641 oameni) iar numărul pensionarilor conform Ministerul muncii, familiei și protecției sociale este de 4,684,000.
Luând toate acestea în calcul, venitul minim necondiţionat în România ar fi fost 140,07 lei pe lună în 2014. Cam puţin. Să încercăm să mai adăugăm câteva cheltuieli pe care le face statul în scopuri aproximativ sociale pentru a le redistribui şi pe ele sub forma venitului minim necondiţionat. Adăugăm cheltuielile fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale (43,647,000 ron) şi sumele alocate pentru locuinţe, servicii şi dezvoltare publică (2,589,584,000 ron). Bineînţeles, aceste sume includ, la rândul lor, costul birocraţiei aferente. Cu toate acestea, chiar şi cu sumele acestea adăugate ajungem la 154,29 lei pe lună. În continuare o sumă foarte mică.
Să încercăm atunci să ne îndreptăm atenţia către bugetele locale. Dar atunci, va trebui să ne raportăm la anul 2012, pentru că acela este ultimul an pentru care avem o imagine a bugetelor locale. Luând aceleaşi sume ca şi pentru 2014, în 2012 avem o populaţie de 21,305,097 de oameni (conform INS), un număr de pensionari de 4,692,717 (conform INS) şi o alocare cumulată între asigurări şi asistenţă socială, asistenţă socială pentru accidente de munca şi boli profesionale, cheltuielile ale fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale, locuinţe, servicii şi dezvoltare publică de aproximativ 33 de miliarde de lei (33,066,698,382 ron). Făcând exact acelaşi calcul pentru anul 2012 şi integrând sumele din bugetele locale, ne reiese un venit minim necondiţionat de 165,87 lei pe lună. O sumă care rămâne foarte mică.
Un economist libertarian francez, Frederic Bastiat, sesizând aspectul intrinsec redistribuţionist al statului, spunea că „Statul este marea ficţiune prin care toată lumea încearcă să trăiască pe spinarea celorlalţi.” Evident lucrul acesta este imposibil, de aceea rezultatele de mai sus nu ar trebui să ne mire. Statul social nu face decât să concentreze fondurile pe care un venit minim necondiţionat le împrăştie între mai mulţi. Ilustrarea prin cifre poate avea o şansă mai mare să ne arate mai clar ce este în spatele vitrinei şi astfel să nu ne mai lăsăm amăgiţi de promisiunile altei politici socialiste care ne promite să eradice sărăcia printr-o reformă miracol.
SURSA SOLIB