Chiar dacă se încearcă a face neobservată o asemenea misiune tehnică a OIM – care, nu-i aşa, nu este una de la "Stăpânul Inelelor", pe numele său adevărat FMI –, este vorba totuşi de un fapt cu totul neuzual pentru o ţară europeană şi, în plus, membră a Uniunii Europene! Oficial şi juridic, România nu este nici din Africa subsahariană, nu este nici vreo ţară care abia acum îşi aşază relaţiile de muncă sau în care a avut loc de curând vreo lovitură de stat de tip comunist în urma căreia oamenii sunt chemaţi la muncă forţată etc., etc. Dimpotrivă, România este membru fondator al OIM, iar, ca membru al Uniunii Europene, a primit avizul Comisiei de la Bruxelles privind acquis-ul comunitar în privinţa relaţiilor de muncă, considerate fără echivoc printre cele mai moderne şi echilibrate din lume. Atunci ce conformitate – mai precis ce încălcări – să caute echipa OIM în România? Simplu: propunerile de modificări ale Codului Muncii, pe care Guvernul le-a aruncat pe piaţă aparent spre dezbatere publică şi despre care circulă veşti prin piaţă că ar putea face obiectul unei asumări a răspunderii guvernamentale în parlament.
Unele oficialităţi de resort spun că ar fi vorba doar de un test pentru a se vedea, luând în seamă reacţiile, dacă este sau nu nevoie de modificări ale Codului Muncii. Dar membri ai partidului de guvernământ se chiar laudă cu respectivele propuneri, pe care le prezintă ca abordări de dreapta necesare în actuala fază a lucrurilor în România pentru dinamizarea dezvoltării. Propunerile însă aparţin integral Consiliului Investitorilor Străini, o asociaţie care face mare tam-tam, dar care nu are iniţiativă legală în domeniu, căci nu este membră a patronatelor şi deci este în afara tripartitismului social (sindicate, patronate, guvern) pe care este bazat dialogul social şi este organizată însăşi OIM. În mod dramatic, FMI şi-a băgat coada. Oficial, spune că sunt iniţiative ale Guvernlui, deşi tot oficial reclamă acestuia din urmă ipocrita "flexibilizare" a relaţiilor de muncă.
Nu este deloc dificil de a reconstitui scenariul integral. Profitând de situaţia economică dramatică în care România se află, capitalul străin, folosindu-se de poziţiile strategice dobândite în economie, forţează promovarea unor măsuri care să ducă la o "sclavagizare" a forţei de muncă şi a relaţiilor de muncă din România. Obiectivul este urmărit de capitalul internaţional probabil pe un plan mai larg, dar atingerea acestuia nu este încercată nici măcar ca marea cu degetul în ţările de origine. România este însă un teren bun de experiment: la periferie, nu în centru, dar totuşi în Europa !
Termenul "sclavagizare" nu trebuie ocolit. Nu este cumva vreo exagerare, având în vedere despre ce este concret vorba: o precarizare totală a statutului angajatului (cât mai puţine contracte pe perioadă nedeterminată; cât mai multe pe perioadă determinată); impunerea de ore de muncă, în sus sau în jos, la cheremul angajatorului; discreţionism al angajatorului în materie de angajări şi concedieri; abandonarea protecţiei liderilor sindicali la concedieri pentru eliminarea acelora care îi apără pe salariaţi. "Sclavagizare" pentru că în joc nu mai este, precum în cazul tăierilor, câştigul angajatului, ci fibra însăşi a relaţiilor de muncă, statutul şi demnitatea angajatului ca om! "Sclavagizare" pentru că sunt aruncate la coş cuceririle istorice ale muncii în faţa capitalului de acum un secol, rod al unei îndelungate şi crâncene lupte pentru apărarea drepturilor fundamentale la muncă şi odihnă!
Nu este doar o simplă curiozitate ce poziţie va adopta echipa OIM şi ce va face FMI, pentru că se află pe aliniamente diferite. Dar, mai ales, ce va face Comisia de la Bruxelles, care respectă pentru unii membri reglementările OIM, dar în cazul României cochetează jenant cu FMI, care nu ar trebui să aibă nici o implicare în chestiune!
SURSA JURNALUL Autor: Ilie Serbanescu 24 Ian 2011 -
FMI: experimentul continuă
În situaţia în care se afla la începutul anului 2009, România a fost aleasă pentru un experiment. Niciodată întreprins până atunci pe pielea unei ţări. FMI îşi aplicase formulele-standard de zeci de ori anterior în cazurile unor ţări în restrişte care ajungeau la mâna lui. Nemaiavând spaţiu de manevră din cauza situaţiei economice create, ţările respective acceptau reţetele prescrise, bune sau rele cum erau, în schimbul unor împrumuturi cu care să depăşească dificultăţile de plăţi externe. Aceste dificultăţi erau reale în toate cazurile şi era absolut clar că, plăceau nu plăceau, împrumuturile, oricât de costisitoare şi deranjante ar fi fost, aveau un sens. Şi se conştientiza prea bine pentru ce trebuiau să fie făcute eforturile spre a fi plătite.
În 2009, statul român a fost însă pus să contracteze din “afară” un împrumut uriaş nu pentru a se salva pe sine, ci pentru a aduce pe piaţă finanţare la dispoziţia băncilor străine şi, prin acestea, şi a firmelor nebancare străine rămase, în contextul crizei, fără finanţare din partea propriilor mame din Occident. Aşa ceva nu se mai întâmplase în istoria FMI! Faptul a explicat şi dimensiunea imensă a împrumutului. Statul român s-a împrumutat la concurenţa a două deficite bugetare pentru a finanţa evident doar unul! Atât de mult a contat experimentul în sine, încât FMI a acceptat un an neefectuarea vreuneia dintre ajustările absolut necesare cerute. Ba, mai mult, a consimţit – prin excepţie de la reglementările de decenii ale instituţiei – să dirijeze o parte din împrumuturile acordate nu către banca centrală, precum era regula, ci direct către trezoreria statului, pentru finanţarea deficitului bugetar. Amânarea ajustărilor a complicat extrem lucrurile şi a mărit costul ajustărilor.
Din punctul de vedere al experimentului era însă chiar mai bine. Ajustările erau mai grele şi testarea suportabilităţii sociale la măsuri de austeritate devenea mai relevantă. Se putea evidenţia, aici, la periferia sistemului, dar totuşi în Europa , până unde poate fi întinsă coarda. Un test care nu se îndrăznea să fie făcut în ţări din centrul sistemului, deşi unele din acestea ar avea nevoie de măsuri de austeritate poate şi mai severe.
Odată declanşat, testul trebuie să continue. Şi poate continua cu bani puţini. Aproape chiar şi fără bani! Sau, mai precis, cu bani doar pentru “la o adică”! 3,6 miliarde de euro de la FMI şi cam încă pe atât de la Comisia de la Bruxelles reprezintă un mizilic! Cam la concurenţa deficitului bugetar permis României în actuala fază. Corsetul îndatorării este însă la fel de strâns, căci, cu atât de puţini bani de la FMI-UE, înseamnă că plata tuturor obligaţiilor anterioare, inclusiv în contul împrumutului uriaş în vigoare de la FMI-UE, va trebui să se facă prin apel la piaţa privată. Adică la bănci străine de pe piaţa privată externă şi internă, pentru că trebuie, nu-i aşa!, ca şi capitalul privat străin, mai bine spus în primul rând acesta, să trăiască bine mersi.
Dar nu mai este nevoie de foarte mulţi bani şi pentru că ajustările trec de fapt pe un alt palier. Nu mai este nevoie neapărat de tăieri şi de alte măsuri de austeritate. Ajustările, ca să spunem aşa, merg la miezul lucrurilor! Dacă observăm noile condiţionalităţi ale FMI – deja evidenţiate, dar care vor fi bătute în cuie prin noul acord –, acestea privesc aproape toată forţa de muncă, potrivit unor cerinţe formulate integral de aşa-numiţii “investitori străini” şi care urmăresc modificări dramatice în Codul Muncii, în legile sindicatelor, patronatelor şi contractelor colective. Toate vizează sclavagizarea forţei de muncă şi a relaţiilor de muncă din România. Dacă, pentru nişte fărâmituri pasagere, patronatele româneşti pun botul la modificările cerute de capitalul străin din România, îşi asumă o grea răspundere, întrucât îşi aşază astfel semnătura pe dispariţia României ca ţară.
SURSA JURNALUL Autor: Ilie Serbanescu 17 Ian 2011 -
Motivaţia muncii se întoarce în 1970!
Cea mai gravă este, fără îndoială, demotivarea totală a muncii. Reducerea masivă a salariilor în sectorul public coboară nivelul general al salariilor în economie, nu numai prin efectul matematic asupra mediei, ci mai ales prin efectul de contagiune. Sectorul privat, care s-a plâns sistematic că statul "strică piaţa" dând salarii prea ridicate, primeşte undă verde de a-şi subretribui angajaţii - ceea ce este o nenorocire! Statisticile arată că deja salariul mediu net a scăzut vertiginos şi tinde să se întoarcă la nivelul puterii de cumpărare din 1990! Iar salariul minim net este ca putere de cumpărare la nivelul din 1970! Cum dracu' să duci înainte o ţară în deja al doilea deceniu al secolului al XXI-lea cu motivaţia muncii de acum 40 de ani sau chiar 20 de ani?!
În mod absolut periculos pentru viitor, salariatul român tinde să devină un fel de sclav, care, în mod obiectiv, ca orice sclav, nu poate fi productiv. Capitalismul a învins în competiţia istorică tocmai eliberând fizic forţa de muncă. Întoarcerea la sclavagism nu este o soluţie pentru capitalism, ci reprezintă dimpotrivă îngroparea acestuia. În mod tragic, deja înaintea actualelor măsuri de austeritate, în timp ce se plângea pe umărul pensionarilor, clasa politică pur şi simplu refuza să vadă realitatea: dacă era cineva de căinat în primul rând în România, acesta era salariatul român, ţinut, de mediul privat din România (căci acesta este cel mai important angajator!) la un nivel salarial execrabil. Într-atât încât, în timp ce în oricare altă ţară europeană dacă prinzi o slujbă ai ieşit din sărăcie, în România, jumătate dintre săraci sunt chiar salariaţii! Este uşor să ne dăm seama ce se întâmplă după reducerile salariale din sistemul public şi ecoul lor amplificat în sectorul privat!
Curtea Constituţională a aiurit complet lucrurile. Prin decizia sa, a oprit tăierea pensiilor, dar n-a oprit şi tăierea sursei de finanţare a pensiilor. Nu numai că în acest fel gaura din sistemul public de pensii s-a adâncit şi se tot adânceşte, dar o dramatică anomalie economică şi o şi mai strigătoare la cer nedreptate socială s-au creat. Ca putere de cumpărare, salariul mediu coboară la nivelul anului 1990, în timp ce pensia medie este la nivelul de 130% faţă de 1990. Cu alte cuvinte, pensiile cresc, iar sursa de finanţare a pensiilor - adică salariile - scade. Paroxism la pătrat! Şi încă înainte de adoptarea măsurilor de austeritate, un pensionar în medie avea un venit mai mare decât, tot în medie, un membru al unei familii de salariaţi. Şi toate acestea de ce?! Pentru că pensionarii constituie cel mai mare bazin electoral, mult mai extins decât cel constituit de salariaţi. Ajustarea pensiilor a devenit o necesitate nu doar economică, ci şi una socială!
Dar poate cea mai camuflată, dar nu mai puţin gravă distorsiune socială - care merită, fără îndoială, o analiză aparte - este deprecierea serviciilor sociale colective, parte componentă a nivelului de trai, şi anume acea parte care se întoarce la oameni din ceea ce aceştia contribuie la bugetele publice. Este vorba, înainte de toate, de sănătate şi educaţie. Nu numai nivelul actului de sănătate şi de educaţie scade, dar şi motivaţia celor care îl asigură coboară în chip obiectiv. Şi, să nu ne amăgim, prin metode arhicunoscute şi arhiexperimentate, atât cadrele medicale, cât şi cadrele didactice vor transfera asupra beneficiarului serviciului atât amputarea finanţării oficiale, cât şi scăderea salarială.
SURSA JURNALUL Autor: Ilie Serbanescu 12 Oct 2010