Ce înseamnă sărăcia în România?
La nivel internațional, conform unor estimări recente ale Băncii Mondiale pentru perioada 1992-2009, România, reprezentată prin linia albastru deschis, esta de departe țara cu cea mai ridicată rată a sărăciei din Europa Centrală și de Est[i]. Urmărind povestea graficului Băncii Mondiale, apare evident faptul că ne confruntăm cu o problemă socială destul de serioasă în România, comparativ cu alte țări din regiune.
Rata sărăciei în Europa Centrală și de Est. Date ale Băncii Mondiale
A fi sărac în România înseamnă a trăi cu un venit lunar care nu asigură un minim de consum de produse alimentare și non-alimentare (cum ar fi îmbrăcăminte, încălțăminte, servicii publice de bază etc.). Pentru a determina cine este sărac și cine nu, autoritățile publice folosesc un „prag al sărăciei”, o anumită sumă de bani care reprezintă limita minimă cu care statul consideră că se poate trăi decent. Orice persoană care trăiește cu un venit lunar mai mic decât pragul stabilit este considerată săracă.
Atunci când măsurăm incidența sărăciei la nivel național, vorbim despre rata sărăciei, anume ponderea populației care trăiește cu un venit lunar mai mic decât cel stabilit ca fiind pragul sărăciei. Aici se face distincția între rata sărăciei relative, respectiv rata sărăciei absolute. Metoda relativă se referă la un prag de sărăcie dinamic: pragul sărăciei relative este calculat ca fiind 60% din mediana veniturilor realizate[ii]. Pentru a calcula suma reprezentând acești 60% din mediana veniturilor, se determină venitul echivalent[iii] disponibil pentru fiecare individ din gospodărie, după care se sortează toate veniturile în ordine crescătoare. Această sortare se face atât la nivel de individ pentru pragul de sărăcie la nivel individual, cât și la nivel de gospodărie pentru pragul de sărăcie la nivel de gospodărie. Suma care împarte această înșiruire de venituri în două, adică suma care se află la mijlocul șirului, reprezintămediana veniturilor realizate. 60% din valoarea acestei sume reprezintă pragul sărăciei relative: această sumă împarte populația în „săraci” și „non-săraci”. Pragul sărăciei relative (inclusiv din resurse proprii) în anul 2013 a fost calculat la 574,4 RON/lunăla nivel individual[iv] și în 2014 la 600,4 RON/lună[v]. Cu acest prag, rata sărăciei relative în 2013 se apropie de 18% din totalul populației[vi] (însemnând aproximativ 3,5 milioane locuitori[vii]), iar în 2014 aceasta a fost 18,4%[viii].
Sărăcia absolută reprezintă o altă modalitate de conceptualizare a fenomenului sărăciei. Nu are în vedere veniturile și consumul populației întregi, ca în cazul sărăciei relative, ci este estimată pe baza cheltuielilor impuse pentru obținerea unui coș de bunuri de consum, fie alimentare sau non-alimentare, definită de către autoritățile publice ca necesară pentru a subzista. Costul coșului alimentar este estimat pentru a asigura necesarul de 2550 de calorii zilnice pentru o persoană, la care se adaugă cheltuieli non-alimentare definite ca necesare. Aceste cheltuieli sunt definiteîn baza consumuluireal din rândul populației reprezentând decilele[ix] 2 și 3 ale distribuției populației după cheltuielile de consum[x] (vezi graficul de mai jos). Conform acestei definiții, în 2013 pragul sărăciei absolute a fost stabilit la suma de 307,3 RON/lună pentru fiecare adult echivalent[xi], iar rata sărăciei absolute a fost de 4,3 % din totalul populației[xii] (însemnând aproximativ 900.000 locuitori[xiii]).
Sărăcia este un concept complex, în permanență supus dezbaterilor și diferențelor de opinii, însă un lucru este cert: fiecare națiune tinde spre eradicarea ei mai mult sau mai puțin. Plecând de la această înțelegere, statul operează cu definiții și metode de calcul diferite pentru a monitoriza nivelul de trai. Cele două formule de calcul descrise nu vizează singurii indicatori cu care lucrează autoritățile publice, însă sunt cei mai importanți indicatori sociali, fiecare servind scopuri diferite. Metoda relativă este conceptualizată în cadrul contextului național și desemnează riscul de sărăcie în funcție de veniturile întregii populații. Sărăcia relativă ne spune ceva, așadar, și despre inegalitățile de venit în rândul populației. Metoda absolută identifică persoanele private material, mai precis care duc lipsă de resurse financiare de a-și acoperi nevoie de bază. Scopul măsurării ratei sărăciei absolute este de a stabili transferuri sociale în bani menite să compenseze lipsa veniturilor din care să se poate subzista.
Citește și introducerea în tema sărăciei în România sau află despre cum arată sărăcia în România, despre politici sociale pentru combaterea acesteia sau despre inegalitate și cum afectează aceasta sărăcia.
[i] Organizația Națiunilor Unite a definit termenul de Europa Centrală și de Sud-Est ca fiind regiunea compusă din: Albania, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Cehia, Grecia, Ungaria, Polonia, România, Serbia, Slovacia, Slovenia, Republica Macedonia, Ucraina.
[ii]Ministerul Muncii calculează acest prag în două feluri, inclusiv consum din resurse proprii și exclusiv din resurse proprii.
[iii]Se calculează suma de bani ce îi revine fiecărui membru din familie conform scalei de echivalenţă OECD modificată: capul gospodăriei = 1,0; persoană de 14 ani și peste = 0,5; persoană de sub 14 ani = 0,3.
[iv] Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, Setul național de indicatori de incluziune socială corespunzători pentru anul 2013, p. 35. Recuperat pe 21.01.2015 de AICI (pdf)
[v]Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, Setul național de indicatori de incluziune socială corespunzători pentru anul 2014, p. 34.
[vi] Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, Setul național de indicatori de incluziune socială corespunzători pentru anul 2013, p. 34.
[vii] Calcul propriu folosind date accesate pe Institutul Național de Statistică: http://www.insse.ro.
[viii] Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, Setul național de indicatori de incluziune socială corespunzători pentru anul 2014, p. 34.
[ix] Populația totală a unei țări este împărțită în 10 grupe egale numeric în funcție de venituri (în ordine crescătoare), fiecare grupă reprezentând 10% (o decilă) din întreaga populație în funcție de venituri.
[x] Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, Evoluția indicatorilor privind sărăcia în perioada 2010 – 2011, p. 37.
[xi] Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, Indicatori de incluziune socială calculați de M.M.F.P.S.P.V. corespunzători perioadei 2004 – 2013, p. 3. Recuperat pe 21.01.2015 de AICI (pdf)
[xii] Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, Setul național de indicatori de incluziune socială corespunzători pentru anul 2013, p. 6.
[xiii] Calcul propriu folosind date accesate pe Institutul Național de Statistică: http://www.insse.ro.
SURSA: Openpolitics
Am văzut în analiza anterioară cum definește și calculează statul român sărăcia, și-anume cea relativă și cea absolută. Sărăcia relativă este cunoscută și sub denumirea de „risc de sărăcie” și este calculată în funcție de distribuția veniturilor întregii populații, prin urmare se schimbă constant în raport cu dinamica distribuției veniturilor. Sărăcia relativă poate fi doar redusă sau atenuată deoarece vor fi mereu oameni cu venituri mai mici decât ale altora. Sărăcia absolută însă este raportată la un prag fix care stabilește costul unui coș minim de bunuri și servicii definite ca satisfăcând necesitățile de bază ale unei persoane care trăiește în România. Fiind raportată la un nivel de subzistență, sărăcia absolută poate fi și trebuie să fie eradicată. Textul de față analizează adâncimea sărăciei absolute, așadar se referă exclusiv la sărăcia absolută. Plecăm de la ideea că știm prea puțin despre cei care trăiesc în sărăcie și prin urmare, o mai mare importanță trebuie acordată acestui fenomen. Ne interesează ce înseamnă în termeni reali faptul că 4,3% din populația României trăiește în sărăcie absolută[i] și ce instrumente folosește statul pentru a monitoriza acest fenomen.
Traiul sub limita sărăciei absolute înseamnă lipsa resurselor materiale necesare satisfacerii nevoilor de bază. Vorbim despre lipsa unei locuințe adecvate, a hranei zilnice necesare, a îmbrăcăminții corespunzătoare, la care se adaugă alte lipsuri de duc la degradare totală a condițiilor de trai. Sărăcia nu înseamnă doar privări grave de bunuri și servicii necesare subzistenței, ci și un risc crescut de perpetuare a sărăciei datorită lipsei resurselor necesare pentru educație, pentru medicamente și îngrijire corespunzătoare în caz de îmbolnăvire sau chiar pierderea sursei de venit datorită îmbolnăvirii. Lista riscurilor poate continua.
Știm că aproximativ 900.000 locuitori au cheltuit mai puțin de 307,3 RON/lună pe persoană în 2013. Ceea ce nu știm însă este cu cât mai puțin de 307,3 RON/lună au consumat acești locuitori și mai ales câți dintre ei au cheltuit foarte aproape de 0 RON/lună. Indicatorii statistici care investighează disparitățile din interiorul categoriei de persoane sărace ne pot spune care este diferența dintre consumul real al populației sărace și pragul sărăciei. Mai precis, ne informează cu privire la dinamica de consum a populației sărace și inegalitatea dintre persoanele sărace.
Statul român folosește un singur indicator de estimare a situației din interiorul sărăciei: deficitul mediu relativ de consum al populației sărace. Acest indicator calculează o medie a cheltuielilor populației sărace pe care o raportează la pragul sărăciei absolute, indicând diferența dintre prag și această medie de cheltuieli. Ceea ce ne spune acest indicator este sporul de venit[ii] (în procente) pe care ar trebui să îl obțină persoanele sărace pentru a se situa la nivelul pragului[iii]. Spre exemplu, dacă avem doar două persoane sărace în România și una cheltuie 150 RON pe lună, iar cealaltă 300 RON pe lună, deficitul mediu prezentat calculează media dintre lipsa de la 150 de lei la 307,3 (157 lei) și cea de la 300 lei la 307,3 (7 lei), în acest exemplu un deficit mediu de 82 lei/persoană, adică un deficit mediu de consum de 26,7% raportat la pragul sărăciei de 307,3 RON/lună. De reținut este faptul că acest spor pe venit nu se aplică individual, ci reprezintă o medie pentru toți cei săraci, ceea ce înseamnă că nu reflectă inegalitatea dintre cei săraci.
Deficitul mediu relativ de consum al populației sărace oscilează între 17-18% în raport cu pragul sărăciei absolute începând din 2008. Cu alte cuvinte, cei care trăiesc sub pragul sărăciei absolute (în 2013 cu sub 307,3 lei/lună de persoană) necesită un spor de venit în medie de 17-18% la cheltuielile lor reale pentru a ajunge la nivelul de subzistență stabilit de pragul sărăciei absolute. Altfel spus, în medie persoanele sărace din România cheltuie în jur de 255 lei pe adult pe lună, ceea ce nu ajunge pentru satisfacerea nevoilor de bază.
Ceea ce nu ne spune acest indicator este câtă inegalitate există în rândul săracilor, cât de aproape de 0 sunt cheltuielile celor mai săraci din societate sau ce proporție reprezintă acești cei mai săraci membri ai societății din totalul populației sărace. Cu alte cuvinte, deficitul mediu relativ de consum nu poate distinge între situația (1), în care avem două persoane sărace în România, una cheltuind 227 lei/lună, cealaltă 223 lei/lună, deficitul mediu fiind media între deficitul de 80 lei al primei persoane și 84 lei al celei de-al doilea persoane, adică un deficit mediu de 82 lei/persoană pe lună, și exemplul anterior, (2) când o persoană cheltuie doar 150 lei/lună, cealaltă însă dublul, adică 300 lei/lună. Cu alte cuvinte, deficitul mediu nu poate să ne spună nimic despre diferențele de cheltuieli în rândul celor săraci.
Se poate observa din graficul de mai jos că acest deficit nu a fost redus semnificativ de-a lungul anilor și mai ales din anul 2008 variază între aceiași parametri, indicând lipsa instrumentelor de ameliorare a profunzimii sărăciei în România.
Din păcate, deși este un indicator prețios, nu este folosit corespunzător în România: ca bază a unei politici sociale îndreptată către cei mai săraci din rândul populației. Monitorizarea politicilor sociale rămâne la un nivel superficial, bazată exclusiv pe indicatorul de rată a sărăciei absolute după cum este prezentat în rapoartele Ministerului Muncii și Protecției Sociale privind incluziunea socială. Acest lucru ridică întrebarea eficienței transferurilor sociale, mai ales având în vedere faptul că pragul de sărăcie absolută se rezumă la costul minim necesar pentru subzistență definit de stat, dar problematic și acesta. Se înțelege faptul că statul român îi tratează pe toți cei săraci cu superficialitate, nefiind interesat de diferențe substanțiale care pot exista în cadrul grupului de persoane sărace, deși acest indicator ar putea ajuta la design-ul politicilor sociale menite să elimine sărăcia absolută.
Citește și introducerea în tema sărăciei în România sau află despre cum se evaluează rata sărăciei, despre politici sociale pentru combaterea acesteia sau despre inegalitate și cum afectează aceasta sărăcia.
[i] Aferent anului 2013.
[ii] Sărăcia absolută se calculează în funcție de cheltuieli, nu venituri realizate.
[iii] Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, Indicatori de incluziune socială calculați de M.M.F.P.S.P.V. corespunzători perioadei 2004 – 2013, p. 4. Recuperat pe 21.01.2015 de AICI
SURSA: Openpolitics
Ce este inegalitatea socială și în ce măsură influențează sărăcia?
România intenționează să reducă numărul de persoane aflate în situație de risc de sărăcie și excluziune socială cu 580,000 până în 2020[i] conform țintelor stabilite de Planul Național pentru Reformă în cadrul strategiei Europa 2020[ii]. Atingerea acestui scop presupune ridicarea veniturilor celor 580,000 de persoane deasupra pragului de sărăcie relativă, stabilit la 600,4 RON/lună pentru 2014[iii]. Ceea ce ne interesează este dacă acest demers reprezintă premisele incluziunii sociale veritabile și ale echității sau ar însemna doar un artificiu matematic de cosmetizare a statisticilor legate de excluziune socială și sărăcie. Prin urmare, acest text este o analiză a legăturii dintre sărăcie și inegalitate, arătând felul în care un grad mare de inegalitate socială influențează diferite aspecte ale sărăciei.
Deși sărăcia și inegalitatea sunt fenomene interconectate, modalitatea de calcul a ratei sărăciei relative nu ne spune nimic despre gradul de inegalitate a veniturilor[iv]. După cum am văzut într-o analiză precedentă, pragul sărăciei relative se stabilește în funcție de mediana veniturilor realizate: se ordonează crescător veniturile fiecărui individ, iar valoarea care se află la mijlocul distribuției este mediana veniturilor, iar rata sărăciei relative se calculează ca fiind 60% din această valoare mediană. În 2014 mediana veniturilor era 1001 RON/lună net, pragul sărăciei fiind 600,4 RON/lună. Inegalitatea socială este mult mai vastă dacă luăm în calcul veniturile întregii societăți, ea măsurând diferența dintre veniturile cele mai ridicate și veniturile cele mai scăzute într-o societate.
În principiu inegalitatea face ca un procent redus din populație să dețină majoritatea resurselor financiare din acea societate în timp ce majoritatea împarte resursele rămase. Acest lucru influențează apariția fenomenului de sărăcie deoarece o parte din această majoritate ajunge în situația în care deține resurse insuficiente supraviețuirii sau supraviețuiește cu necesități de bază nesatisfăcute[v]. Așadar, într-o societate cu acces limitat la resurse, cum este societatea noastră[vi], inegalitatea socială este unul dintre factorii care stau la baza diverselor forme de sărăcie[vii].
Teoriile economice moderne susțin ideea conform căreia inegalitatea de venituri are un impact negativ și asupra dezvoltării economice[viii]. Mai mult, inegalitatea este strâns corelată cu o serie de indicatori sociali, cum ar fi starea generală de sănătate[ix], nivelul de educație, bunăstarea copiilor[x] etc. Se înțelege faptul că pe măsură ce inegalitatea de venituri crește, apar diferite probleme sociale asociate, cum ar fi scăderea speranței de viață[xi], scăderea bunăstării în rândul copiilor (și al populației în general), care la rândul său duce la scăderea performanței educaționale sau chiar abandon școlar. Așadar, inegalitatea socială duce la perpetuarea unui cerc vicios care împiedică nu numai reducerea sărăciei, dar și dezvoltarea economică.
Cât despre măsurarea statistică a inegalității, cel mai des întâlnit indicator prin care se caracterizează inegalitatea distribuirii veniturilor între membrii societății[xii] este coeficientul Gini. Acesta măsoară inegalitatea în unități procentuale unde 0 (0%) reprezintă egalitatea perfectă (fiecare individ are exact același venit), iar 1 (100%), inegalitatea perfectă (un singur individ deține toate veniturile din societate, iar restul nu dețin nimic). Pentru a explica modalitatea prin care acest indicator este calculat în termenii cei mai simpli, se presupune o situație ipotetică de societate compusă pe două niveluri de venit[xiii]. Indicele Gini este calculat ca diferența dintre proporția grupului cel mai bogat din populație și proporția din venituri pe care acesta o câștigă din veniturile totale din societatea respectivă[xiv]. Să zicem că grupul cel mai bogat reprezintă 20% din populație, iar acest grup deține 50% din totalul veniturilor. În acest caz, se scade proporția grupului cel mai bogat, 20% din proporția venitului pe care acesta îl câștigă, 50%, în consecință, indicele Gini este de 30%. O societate relativ egalitară cum ar fi Suedia tinde spre un indice Gini de aproximativ 24%[xv], în timp ce în societățile puternic inegale acesta poate ajunge la65%, după cum este de pildă cazul Africii de Sud[xvi].
În graficul de mai jos este prezentat coeficientul Gini pentru perioada 2005-2014, calculat în funcție de veniturile realizate, de către Eurostat. Linia albastră reprezintă indicele Gini al României, linia portocalie al Bulgariei, linia verde al Suediei, iar linia roșie reprezintă indicele Gini pentru media celor 27 de state europene. Se observă o evoluție relativ stabilă a inegalității la nivelul Uniunii Europene, la aproximativ 30%, și pentru Suedia la 24%. Inegalitatea în România crește substanțial până în 2007, urcând până la 38%, apoi scade treptat până în 2010, ajungând la 34%, după care intră într-o nouă perioadă de creștere ușoară (34,7% în 2014). Din 2010, inegalitatea în România este depășită doar de cea din Bulgaria. De remarcat este că pe întreaga perioadă cuprinsă în grafic inegalitatea este semnificativ mai ridicată în România comparativ cu media europeană, deși în 2005 nivelul era asemănător. Prin urmare, apar cu atât mai importante măsurile de atenuare a inegalității pentru a susține în cele din urmă reducerea sărăciei din rândul populației.
Un alt indicator al inegalității, din nou prin prisma veniturilor, este raportul dintre veniturile quintilei[xvii] superioare de venit și veniturile quintilei inferioare de venit. Acest raport ne arată de câte ori mai mult câștigă cincimea cea mai bogată din societate față de cea mai săracă cincime a populației. Graficul de mai jos cuprinde aceleași state alături de media celor 27 de state europenepe aceeași perioadă de timp. În medie în Uniunea Europeană cei mai bogați 20% din populație câștigă de 5 ori mai mult decât cei mai săraci 20%, iar acest fapt este susținut de-a lungul timpului. România, reprezentată prin culoarea albastră, se află deasupra acestui nivel începând cu anul 2006. În perioada analizată (2005-2014) în țara noastră cei mai bogați 20% au câștigat în medie de 6,4 ori mai mult decât cei mai săraci 20%, similar cu Bulgaria (6 ori), în timp ce în Suedia cei bogați câștigă doar de 3,6 ori mai mult decât cei săraci. În 2014 acest raport a atins în România nivelul de 7.2, fiind depășit doar de nivelul din 2007 (7.8).
Inegalitatea economică necesită investigații amănunțite cu privire atât la cauzele, cât și la posibilele metode de atenuare a acesteia. Analizele de inegalitate socială și combaterea acesteia indică printre altele sistemul de taxare și instrumente de politici pentru redistribuire, promovarea dezvoltării economice și cea a mobilității sociale[xviii]. Or niciunul dintre cele cinci obiective stabilite pentru 2020 în Planul Național de Reformă[xix] nu reprezintă o măsură potențială de reducere a inegalității sociale. Aceste cinci obiective se referă, cum am spus, la reducerea numărului de indivizi cu venituri sub pragul sărăciei relative, precum și ocuparea forței de muncă, alocarea de fonduri pentru cercetare și dezvoltare, obiective legate de schimbarea climatică și educație, însă cu accent pe învățământul superior.
Deși reducerea numărului de persoane sărace relativ ar reduce într-o anumită măsură inegalitatea de venituri, din păcate planul nu stabilește pentru cât timp ar rămâne veniturile acestor persoane deasupra pragului de sărăcie; dacă vorbim de persoane aflate imediat sub pragul sărăciei sau de persoane aflate în sărăcie de profunzimi diferite; sau dacă instrumentele de reducere a numărului de indivizi săraci sunt sustenabile financiar și fiscal pe termen mediu și lung. Prin urmare, rămânem cu niște indicatori care ne povestesc despre inegalitate și sărăcie, dar fără măsuri reale de ridicare a nivelului de trai pentru cei care trăiesc în sărăcie.
Citește și introducerea în tema sărăciei în România sau află despre cum se evaluează rata sărăciei, cum arată sărăcia în România, sau despre politici sociale pentru combaterea acesteia.
[i] REZULTATELE ANALIZEI DOCUMENTARE Sectorul INCLUZIUNE SOCIALĂ ŞI COMBATEREA SĂRĂCIEI, Mai 2013, p. 3.
[ii]Obiectivele Europa 2020. Accesat în 02.04.2015 de pe: http://ec.europa.eu/europe2020/europe-2020-in-a-nutshell/targets/index_ro.htm.
[iii]Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, Setul național de indicatori de incluziune socială corespunzători pentru anul 2014, p. 34. Disponibil la cerere.
[iv] Motivul pentru care această metodă nu oferă informații suficiente cu privire la inegalitatea socială este faptul că mediana nu ține cont de diferențele dintre venituri. Spre exemplu, să zicem că avem o societate compusă din trei indivizi: primul are un venit lunar de 300 RON, cel de-al doilea de 550 RON iar cel de-al treilea de 700 RON. Mediana veniturilor (venitul individului de la mijlocul șirului) este 550 RON. Însă distribuția veniturilor poate arăta și în felul următor: primul individ are un venit lunar de 300 RON, cel de-al doilea de 550 RON, iar ultimul de 1800 RON. Mediana veniturilor rămâne tot 550 RON pentru că este suma care împarte șirul (de trei venituri) în două, însă diferența față de prima distribuție este că ultimul individ are venituri disproporționat de mari față de cel cu venitul cel mai mic. Prin urmare, inegalitatea este mare în al doilea caz comparativ cu primul, deși mediana nu înregistrează această diferență, fiind aceeași în ambele cazuri. Ca urmare, rata sărăciei stabilită la 60% din mediană va rămâne aceeași pentru amândouă situațiile ilustrative descrise mai sus, fără a lua în calcul inegalitățile de venituri dintre indivizii din distribuție.
[v] Țâra, S. (2013). Inegalități sociale și sărăcie în România actual. Economie teoretică şi aplicată Volumul XX, No. 2(579), pp. 108-123.
[vi] Toate societățile au acces limitat la resurse, de alftel, pentru că resursele naturale sunt in sinea lor finite.
[vii]Chiar dacă inegalitatea socială nu duce la sărăcie în orice circumstanță datorită intervențiilor sociale redistributive.
[viii]Persson, T., Tabellini, G. (1991). IsInequalityHarmful for Growth? TheoryandEvidence. NBER WorkingPaper No. 3599; Alesina, A.F., Perotti, R. (1993). Income Distribution, Political Instability, and Investment. NBER WorkingPaper No. w4486; Keefer, P., Knack, S. (2000). Polarization, politicsandpropertyrights: Linksbetweeninequalityandgrowth. The World Bank.
[ix] Lynch, W. J. et al. (2004). IsIncomeInequality a Determinant of PopulationHealth? Part 1. A Systematic Review. MilbankQuarterly.
[x]Wilkinson, R., Pickett, K. (2009). The spirit level.
[xi]Deaton, A. (2006). Global patterns of incomeandhealth: facts, interpretations, andpolicies.
[xii] Institutul Naţional de Statistică, (2009). SISTEMUL INDICATORILOR DE INCLUZIUNE SOCIALĂ.
[xiii] Nivelurile de venit corespunzătoare fiecărei proporții de populație vor fi reprezentate grafic prin Curva Lorenz. Această reprezentare grafică creează o linie de 45 de grade reprezentând situația ipotetică de egalitate perfectă. Indicele Gini va fi diferența dintre această linie ipotetică și linia creată de distribuția veniturilor din societatea respectivă.
[xiv]Haughton, J., Khandker, R.S. (2009). Handbook on PovertyandInequality, World Bank.
[xv]Recuperat pe 02.04.2015 de AICI (pdf)
[xvi]Accesat pe 02.04.2015 de pe: http://data.worldbank.org/indicator/SI.POV.GINI.
[xvii]Populația totală a unei țări este împărțită în 5 grupe egale numeric în funcție de venituri (în ordine crescătoare), fiecare grupă reprezentând 20% (o quintilă) a întregii populații în funcție de venituri.
[xviii]Mobilitatea socială se referă la posibilitatea indivizilor şi grupurilor sociale de a se deplasa între diferite poziții socio-economice.
[xix]Accesat pe 02.04.2015 de pe: http://ec.europa.eu/europe2020/europe-2020-in-a-nutshell/targets/index_ro.htm.
SURSA: Openpolitics
În interiorul sărăciei, de la statistici la politici sociale
Când vine vorba de protecție socială avem de-a face cu două constrângeri esențiale, anume voința politică și resursele limitate. Cea din urmă derivă din prima, voința politică fiind la baza modului în care veniturile publice sunt redistribuite către populație. Am discutat anterior despre principalii indicatori sociali calculați de către stat, mai precis definițiile sărăciei și adâncimea sărăciei absolute. Întrebarea care se ridică este ce se întâmplă cu aceste statistici odată ce sunt calculate. Mai precis, ne interesează dacă informațiile obținute pentru acești indicatori ai sărăciei sunt îndreptate către definirea și implementarea de politici sociale menite să combată sărăcia. Cu alte cuvinte, folosește statul român acești indicatori sociali pentru a concepe politici cât mai eficace sau ne confruntăm cu tendințe contradictorii și politici incoerente sau ineficace în privința sărăciei?
Sistemul de asistență socială românesc este compus dintr-o varietate de prestații bănești și alte beneficii sociale acordate prin programe naționale sau locale[i]. Prestațiile bănești se împart în trei categorii:
beneficii de asistență socială universale, acordate fără testarea mijloacelor de trai;
beneficii de asistență socială selective, bazate pe testarea mijloacelor de trai (adică există condiții de eligibilitate, scopul lor fiind eliminarea acelora care au un minim de mijloace); și
beneficii de asistență socială categoriale, acordate pentru anumite categorii de beneficiari (de pildă părinți singuri, copii cu handicap etc.), cu sau fără testarea mijloacelor de trai[ii].
Principala diferență dintre beneficiile selective și cele universale este în linii mari aplicarea testului mijloacelor de trai. În primul caz beneficiul este acordat doar celor identificați ca neavând anumite mijloace de trai, deci ca fiind săraci, iar în al doilea caz este vorba de beneficii acordate tuturor celor care le solicită, fără testarea mijloacelor de trai. Beneficiile selective și beneficiile universale produc efecte diferite prin felul în care afectează distribuția de venituri ale populației, mai precis dinamica sărăciei.
În continuare, este descris și ilustrat fiecare dintre aceste beneficii. Foarte important de menționat este faptul că graficele prezentate sunt exemple ipotetice și presupun implementare perfectă: toți cei care au dreptul conform regulilor solicită dreptul social bănesc și îl primesc.
Beneficii universale
Graficul de mai jos prezintă un exemplu ipotetic pentru a ilustra cum ar trebui să funcționeze un transfer universal. Pe axa orizontală X este reprezentată ponderea populației, iar pe axa verticală Y sunt reprezentate veniturile înregistrate de fiecare individ, într-o ordine crescătoare. Pragul sărăciei este stabilit în punctul p pe axa Y și reprezintă pragul sărăciei absolute din 2013 de 307,3 RON/lună. Ymin este venitul minim înregistrat de cel mai sărac individ, desemnat ipotetic la 100 RON/lună pentru scopul acestui text. R1 pe axa X desemnează individul care împarte întreaga populație între săraci și nesăraci[iii]: la stânga lui pe grafic se află toți cei săraci, iar la dreapta lui se află toți cei non-săraci. Pragul sărăciei absolute și rata sărăciei sunt preluate din raportul de Indicatori de Incluziune Socială al Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice[iv], iar restul sumelor sunt fictive, menite să faciliteze înțelegerea argumentelor.
Graficul reprezintă un beneficiu cu caracter universal, cum ar fi alocația de stat pentru copii[v], până recent în valoare de 42 RON/lună. Fiind vorba de un transfer universal, acordat tuturor copiilor în cazul acesta, efectul pe care îl produce este scăderea ratei sărăciei în rândul populației. Presupunând că fiecare persoana adultă cu un venit are un copil și primește o alocație de stat pentru copil de 42 RON/lună, reducerea ratei sărăciei în acest caz provine din schimbarea veniturilor întregii populațiide la linia neagră ascendentă denumită „venituri înainte de transferul social” la linia întreruptă de culoare albastră denumită „venituri după transferul social”. Prin ridicarea nivelului veniturilor din rândul populației, un anumit număr de persoane vor avea venituri mai ridicate decât pragul sărăciei, ceea ce îi face să treacă în rândul celor non-săraci. Cu mai puțini oameni săraci decât înainte de transfer, rata sărăciei scade. Prin urmare, efectul acestui transfer se monitorizează și se stabilește prin calcularea ratei sărăciei înainte și după transferurile sociale.
Cu suma alocației în plus la veniturile realizate, individul care împarte populația României în săraci și non-săraci nu va mai fi R1, ci R2, venitul căruia estep, pragul sărăciei, doar dacă primește alocația (în lipsa alocației de stat pentru copii, venitul lui R2 ar fi subp în mod normal.) Toți oamenii de la R1 până la R2 au ieșit din sărăcie pentru că le-au crescut veniturile lunare cu ajutorul transferului, deci rata sărăciei scade.
Dezavantajul acestui tip de transfer este capacitatea redusă de a ridica veniturile celor mai săraci din societate. Aceștia rămân tot cei mai săraci, cu venituri foarte joase, în timp ce săracii cu venituri foarte aproape de pragul sărăciei vor trece peste prag. Acest lucru face ca rata sărăciei să scadă însă situația celor mai săraci rămâne la fel de gravă.
Pentru a ilustra cum ar trebui să funcționeze aplicarea unui beneficiu selectiv având ca scop stabilirea unui venit minim garantat, se consideră graficul de mai jos. Avem aceeași axă orizontală X care reprezentată ponderea populației, axa verticală Y care reprezentată veniturile înregistrate de fiecare individ și același prag de sărăcie absolută p, echivalent anului 2013.
În urma aplicării beneficiului selectiv de asigurare a unui venit minim garantat, cei mai săraci indivizi din societate sunt ridicați la un nivel uniform, în cazul de față la 212,2 lei pe lună[vi]. Pentru a ajunge la acest rezultat, sunt selectați cei mai săraci membri ai societății, este calculată diferența dintre veniturile acestora și venitul minim garantat stabilit, după care sunt aplicate beneficiile corespunzătoare pentru a-i ridica pe toți cei foarte săraci la același nivel uniform. Această intervenție nu are impact asupra ratei sărăciei, R1, care rămâne aceeași înainte și după transfer. Cu alte cuvinte, cum arată și graficul, garanția venitului minim face ca persoanele sărace anterior primirii beneficiului să rămână tot sărace (cu venituri sub pragul sărăciei, p = 307,3 lei/lună), dar cu venituri care să fie mai aproape de pragul sărăciei.
În termeni reali, eficiența unui astfel de transfer se poate măsura prin indicatorul descris în textul anterior, anume deficitul mediu relativ de consum al populației sărace, pentru că astfel de transferuri reduc diferențele de venit (exprimate în cheltuieli) în rândul celor săraci. Prin acest tip de transfer deficitul mediu relativ de consum al populației sărace este menit să scadă semnificativ. Cu alte cuvinte, beneficiile selective menite a aduce fiecare persoană la un anumit nivel de venit reduc inegalitățile în rândul celor săraci, diferența dintre cei cu consum imediat sub pragul sărăciei și cei mai săraci membri ai societății devenind mai mică. Exprimat altfel, acest tip de ajutor reduce profunzimea sărăciei și face ca cei săraci să aibă venituri mai similare.
Este foarte important de menționat faptul că în România nu există o astfel de intervenție menită să îi ridice la un venit minim uniform pe toți locuitorii după formula prezentată în grafic. Venitul minim garantat în România, reglementat prin legea 416/2001 republicată și actualizată, are un caracter diferit față de ceea ce este expus în graficul de mai sus pentru că nivelul beneficiului acordat este fix, în funcție de numărul de membri din familie, ceea ce înseamnă că unii beneficiari vor ajunge la un nivel care este deasupra liniei roșii, pe când alții vor rămâne în continuare sub linia roșie ulterior transferului. Mai mult, rata de excluziune de la acest beneficiu este, probabil, ridicată din cauza cerințelor birocratice[vii] de solicitare a acestui beneficiu în bani. Aici se ridică o problemă comună a beneficiilor acordate prin testarea mijloacelor de trai. Beneficiile selective, mai ales cele care necesită cerere din partea beneficiarului, vor produce mereu probleme de implementare[viii], în sensul că un anumit număr de beneficiari vor fi excluși de la transfer, iar acești beneficiari sunt adesea cei mai dezavantajați cetățeni, care au nevoie cel mai mult de asistență.
În realitate sistemul de asistență socială românesc cuprinde o gamă ceva mai largă de beneficii atât monetare, cât și non-monetare acordate celor aflați în situații de risc sau excludere socială. Cu toate acestea, în România există oameni care trăiesc sub pragul de sărăcie alimentară[ix]. Este vorba despre aproximativ 60.000 persoanei[x] care consumă mai puțin de 175,1 RON/lună conform estimărilor legate de consum (nu de venituri realizate!). Acest lucru poate să fie pus doar pe seama fie a excluziunii de la beneficii la care aceștia ar trebui să aibă acces, fie a design-ului ineficace al beneficiilor existente. Pare evident faptul că în cel mai bun caz nu există coerență între programele de asistență socială, iar efectele pe care le produc asupra sărăciei, când le produc, sunt departe de cele ideale prezentate în graficele de mai sus.
Citește și introducerea în tema sărăciei în România sau află despre cum se evaluează rata sărăciei, cum arată sărăcia în România, sau despre inegalitate și cum afectează aceasta sărăcia.
[i] Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice,Direcția Servicii Sociale și Incluziune Socială Compartiment indicatori sociali și programe incluziune socială: Raport privind incluziunea socială în România în anul 2013, București 2014, p. 48. Recuperat pe 22.03.2015 de AICI .
[ii] Idem p. 30. Recuperat pe 22.03.2015 de AICI.
[iii]Adică individul care împarte populația între cei 95,7% non-săraci și cei 4,3% săraci absolut.
[iv] Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, Direcția Servicii Sociale și Incluziune Socială Compartiment indicatori sociali și programe incluziune social INDICATORI DE INCLUZIUNE SOCIALĂ CALCULAŢI DE M.M.F.P.S.P.V. CORESPUNZĂTORI PERIOADEI 2004 – 2013, București, 2014.
[v] Alocația de stat pentru copii are caracter universal însă afectează doar familiile care au copii sub 18 ani.
[vi] Această sumă este aleasă ilustrativ, fiind pragul sărăciei extreme.
[vii] Legea 416/2001 republicată și actualizată. Recuperat pe 22.03.2015 de AICI.
[viii] van de Walle, Dominique, TargetingRevisited, 1998, The World Bank ResearchObserver, vol. 13, no. 2. Recuperat pe 22.03.2015 de AICI.
[ix] Sărăcia alimentară se referă la cei care nu își permit nici măcar coșul alimentar de bază.
[x] Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice,Direcția Servicii Sociale și Incluziune Socială Compartiment indicatori sociali și programe incluziune social Raport privind incluziunea socială în România în anul 2013, București, 2014, p. 25. Recuperat pe 22.03.2015 de AICI
SURSA: Openpolitics