Obştea sătească, un fenomen arhaic şi modern - de Mircea Kivu , 03 octombrie 2012
Articolul de faţă nu este despre ştirile din ultimele săptămâni, ci mai degrabă despre cele din ultimele secole. Pentru că îmi propun să vorbesc despre o obşte sătească, o formă de comunitate a cărei origine se pierde în începuturile epocii medievale. În aceste comunităţi, principala resursă economică - pădurea - este proprietatea indivizibilă a întregii comunităţi. O întâlnim mai ales în Vrancea, dar şi în Bucovina sau Banat, sub diferite denumiri (composesorate, păduri grănicereşti, comune politice). Şcoala românească de sociologie (îndeosebi prin Henri H. Stahl) a întreprins studii extinse asupra acestui fenomen. Am cunoscut o formă de organizare aproape identică în nordul Italiei - Regole di Spinale e Manez (atestată din 1249, dar cu origini mult mai vechi, după unele ipoteze chiar pre-romane), unde peisajul e, poate nu întâmplător, foarte asemănător cu cel vrâncean.
Cea pe care am vizitat-o recent este în satul Viişoara (numele vechi era Scătura Părosu) din Vrancea, pe Valea Putnei. Un sat în care ajungi cu greu, urcând în munte pe un drum forestier de peste zece kilometri. Toţi cei 600 de locuitori ai satului sunt de drept proprietari egali ai pădurii care se întinde pe 3.000 de hectare. Ei decid prin adunarea satului conducerea executivă, bugetul, felul în care va fi distribuit profitul. Fiecare primeşte lemn de foc şi o parte din lemnul rezultat din exploatare. Există reguli precise: cine îşi construieşte o casă primeşte 10 metri de lemn; cine îşi construieşte un grajd - 8 metri şi tot aşa. Orice nou-venit în comunitate devine de drept membru al obştii. Cel care pleacă îşi păstrează această calitate, dar nu mai primeşte beneficiile.
Conducerea obştii ţine în bună parte loc de primărie, căci satul aparţine de o comună (Vidra) cu sediul aflat tocmai în vale. De fapt, principalele lucrări comunitare sunt realizate din banii obştii: drumul din centrul comunei până în sat, repararea şcolii şi a bisericii. Alături de alte obşti din zonă, participă la cheltuielile spitalului din Vidra. Au construit şi o impunătoare „casă a obştii", în care se ţin adunările generale, dar şi nunţile şi botezurile. Funcţionează aici o grădiniţă; există şi locuinţă pentru un medic şi un mic cabinet pentru consultaţii, dar, din păcate, acestea sunt goale. Paradoxurile administraţiei fac ca, deşi mai toate cheltuielile comunităţii sunt suportate de obşte, aceasta să plătească taxe locale către primărie.
Nu este o comunitate închisă. În afară de pădurea care e proprietate comună, oamenii mai deţin, individual, suprafeţe agricole; mulţi sunt angajaţi ai ocolului silvic (acesta administrează pădurea, pe baza unui contract încheiat cu obştea), alţii fac naveta. Ceea ce o deosebeşte de altele este sentimentul de apartenenţă la comunitate, care este din ce în ce mai puţin prezent în alte localităţi. Aici, oamenii chiar îşi definesc împreună obiectivele şi le realizează tot împreună. Cu alte cuvinte, obştea e un puternic generator de capital social.
Obştea este o întreprindere, a produs profit în toţi anii de la reînfiinţare, inclusiv în cei de criză. Asta, deşi 10% din suprafaţa pădurilor fac parte din Parcul Naţional Putna, cu regim de rezervaţie naturală; asta înseamnă că se plăteşte administrarea lor către ocolul silvic, dar există restricţii pentru exploatarea lemnului pentru care nu există compensare de la stat. Dar nu din asta trăiesc membrii săi. Rolul său principal este de a asigura lemnul de foc şi pentru construcţii.
Particularitatea acestei întreprinderi este aceea că, deşi funcţionează ca orice întreprindere din economia de piaţă, obiectivul său principal nu este producerea de profit. În măsura în care există, acesta este dirijat pentru asigurarea bunăstării membrilor comunităţii. Cu alte cuvinte, este o întreprindere socială. O formă de organizare arhaică, care corespunde unui principiu atât de actual. Ministerul Muncii a lansat, în dezbatere publică, proiectul de lege privind economia socială. Cred că valabilitatea textului de lege ar trebui judecată din perspectiva adecvării la nevoile formelor de economie socială deja existente, cu viabilitate verificată de secole, iar obştea sătească este una dintre acestea.
Mircea Kivu este sociolog SURSA: Romania Libera
Articolul de faţă nu este despre ştirile din ultimele săptămâni, ci mai degrabă despre cele din ultimele secole. Pentru că îmi propun să vorbesc despre o obşte sătească, o formă de comunitate a cărei origine se pierde în începuturile epocii medievale. În aceste comunităţi, principala resursă economică - pădurea - este proprietatea indivizibilă a întregii comunităţi. O întâlnim mai ales în Vrancea, dar şi în Bucovina sau Banat, sub diferite denumiri (composesorate, păduri grănicereşti, comune politice). Şcoala românească de sociologie (îndeosebi prin Henri H. Stahl) a întreprins studii extinse asupra acestui fenomen. Am cunoscut o formă de organizare aproape identică în nordul Italiei - Regole di Spinale e Manez (atestată din 1249, dar cu origini mult mai vechi, după unele ipoteze chiar pre-romane), unde peisajul e, poate nu întâmplător, foarte asemănător cu cel vrâncean.
Cea pe care am vizitat-o recent este în satul Viişoara (numele vechi era Scătura Părosu) din Vrancea, pe Valea Putnei. Un sat în care ajungi cu greu, urcând în munte pe un drum forestier de peste zece kilometri. Toţi cei 600 de locuitori ai satului sunt de drept proprietari egali ai pădurii care se întinde pe 3.000 de hectare. Ei decid prin adunarea satului conducerea executivă, bugetul, felul în care va fi distribuit profitul. Fiecare primeşte lemn de foc şi o parte din lemnul rezultat din exploatare. Există reguli precise: cine îşi construieşte o casă primeşte 10 metri de lemn; cine îşi construieşte un grajd - 8 metri şi tot aşa. Orice nou-venit în comunitate devine de drept membru al obştii. Cel care pleacă îşi păstrează această calitate, dar nu mai primeşte beneficiile.
Conducerea obştii ţine în bună parte loc de primărie, căci satul aparţine de o comună (Vidra) cu sediul aflat tocmai în vale. De fapt, principalele lucrări comunitare sunt realizate din banii obştii: drumul din centrul comunei până în sat, repararea şcolii şi a bisericii. Alături de alte obşti din zonă, participă la cheltuielile spitalului din Vidra. Au construit şi o impunătoare „casă a obştii", în care se ţin adunările generale, dar şi nunţile şi botezurile. Funcţionează aici o grădiniţă; există şi locuinţă pentru un medic şi un mic cabinet pentru consultaţii, dar, din păcate, acestea sunt goale. Paradoxurile administraţiei fac ca, deşi mai toate cheltuielile comunităţii sunt suportate de obşte, aceasta să plătească taxe locale către primărie.
Nu este o comunitate închisă. În afară de pădurea care e proprietate comună, oamenii mai deţin, individual, suprafeţe agricole; mulţi sunt angajaţi ai ocolului silvic (acesta administrează pădurea, pe baza unui contract încheiat cu obştea), alţii fac naveta. Ceea ce o deosebeşte de altele este sentimentul de apartenenţă la comunitate, care este din ce în ce mai puţin prezent în alte localităţi. Aici, oamenii chiar îşi definesc împreună obiectivele şi le realizează tot împreună. Cu alte cuvinte, obştea e un puternic generator de capital social.
Obştea este o întreprindere, a produs profit în toţi anii de la reînfiinţare, inclusiv în cei de criză. Asta, deşi 10% din suprafaţa pădurilor fac parte din Parcul Naţional Putna, cu regim de rezervaţie naturală; asta înseamnă că se plăteşte administrarea lor către ocolul silvic, dar există restricţii pentru exploatarea lemnului pentru care nu există compensare de la stat. Dar nu din asta trăiesc membrii săi. Rolul său principal este de a asigura lemnul de foc şi pentru construcţii.
Particularitatea acestei întreprinderi este aceea că, deşi funcţionează ca orice întreprindere din economia de piaţă, obiectivul său principal nu este producerea de profit. În măsura în care există, acesta este dirijat pentru asigurarea bunăstării membrilor comunităţii. Cu alte cuvinte, este o întreprindere socială. O formă de organizare arhaică, care corespunde unui principiu atât de actual. Ministerul Muncii a lansat, în dezbatere publică, proiectul de lege privind economia socială. Cred că valabilitatea textului de lege ar trebui judecată din perspectiva adecvării la nevoile formelor de economie socială deja existente, cu viabilitate verificată de secole, iar obştea sătească este una dintre acestea.
Mircea Kivu este sociolog SURSA: Romania Libera
Obştea sătească la români
Obştea sătească la români - Posted on 27/06/2010 by Ştefan Bolocan
Din prelegerile profesoarei Daniela Buga, Chişinău 2009. „Nu poate fi înţeles sufletul românului şi istoria lui … fără a înţelege dragostea poporului român pentru pămîntul său” (N. Iorga)
Unul dintre factorii care a contribuit enorm la definitivarea etnogezei româneşti şi a asigurat continuitatea specificului poporului român timp de secole este obştea sătească. Aceasta reprezintă principala formă de organizare a muncii din evul mediu timpuriu, şi, în acelaşi timp, a jucat un rol important în lupta de rezistenţă a românilor contra năvălirilor barbare.
Primele forme de obşte sătească le întîlnim în Orientul Antic. Popoarele antice, mai ales cel egiptean sau mesopotamiam, au reuşit să organizeze primele obşti săteşti ca urmare a condiţiilor naturale de care au avut parte. Din cîte ştim, precipitaţiile puţine care cad în Orientul Apropiat impun practicarea irigaţiei în agricultură pe scară largă. Acest lucru a fost posibil prin organizarea comunităţilor orientale în obşti săteşti.
În teritoriul carpato-danubiano-pontic, primele obşti săteşti sunt întîlnite în timpul domniei regelui Burebista. Deşi nu cunoaştem precis forma de organizare şi structura acestor formaţiuni sociale, obştile săteşti de sorginte dacică au supravieţuit în timp, atît în timpul ocupaţiei romane, cît şi după aceasta.
Perioada de afirmare deplină a obştii săteşti are loc în interiorul comunităţii daco-romane. Începînd cu retragerea împăratului Aurelian din anii 269/275 p.Chr. din Dacia, şi pînă la organizarea primelor formaţiuni prestatale (sec. IX-X), obştile săteşti au constituit principalele forme de organizare a muncii şi a producţiei în interiorul poporului româm în formare. În continuare, pentru o mai bună înţelegere a obştii săteşti, vă propun unele aspecte legate acest fenomen.
Obştea sătească era compusă din două elemente: teritoriul şi comunitatea. Teritoriul era constituit din vatră şi moşie. Vatra era teritoriul pe care erau construite toate casele şi locuinţele ţăranilor. Prin termenul de „moşia” satului, înţelegem totalitatea terenurilor arabile şi nearabile, de care se foloseau membrii comunităţii, adică: terenurile destinate cultivării cerealelor, terenurile destinate creşterii animalelor, fînaţele, iazurile, pădurile, livezile, etc. De notat că terenurile arabile erau proprietatea privată a tăranilor, şi puteau fi transmise ereditar, după principiul patriarhal (din tată în fiu); în timp ce terenurile nearabile erau stăpînite în devălmăşie, adică fiecare membru al comunităţii se putea folosi de el. Prin comunitate înţelegem toţi locuitorii unei obşti săteşti. Aceasta se împărţea la rîndul ei în familiile individuale şi cetele de neam. O familie individuală constituia familia simplă, aceeaşi care o avem în ziua de azi, dar care era mai numeroasă şi mai tradiţionalistă decît familiile de azi. Cetele de neam constituie totalitatea familiilor, grupate după nume. De exemplu: ceata de neam a familiei Moraru, sau ceata de neam a familiei Rotaru. În majoritatea cazurilor, în cadrul unei obşti săteşti erau între 7 şi 12 cete de neam. Un exemplu concludent este cel al obştii săteşti ce a precedat satului Hansca, r-nul Ialoveni, care era formată din 12 cete de neam, şi a avut o durată în timp de 900 de ani (fapte dovedit de descoperirile arheologice).
În cadrul obştii săteşti deosebim 3 principii, pe care le putem grupa în felul următor:
1. Teritorial – obştea sătească avea o întindere bine stabilită şi doar foarte rar aveau loc schimbări ale amplasării acesteia. Ele erau amplasate preponderent în zone protejate din punct de vedere natural sau greu accesibile (în văi, între dealuri, pe malul unui rîu sau în apropierea pădurilor). Mai mult, majoritatea erau fortificate, iar toate aceste aspecte au făcut practic imposibilă cucerirea acestor mici cetăţi de către hoardele de barbari, care erau în goană.
2. Agrar – prin acest principiu se subînţelege că principala ocupaţie a locuitorilor era agricultura. Deşi nu tocmai dezvoltată, agricultura, alături de creşterea extensivă a animalelor, constituia ocupaţia de bază a ţăranilor din cadrul obştii săteşti. Alte ocupaţii, cum ar fi negoţul, sau schimburile comerciale cu alte obşti, deşi se manifestau, nu erau pe deplin valorificate.
3. Principiul de neam – fiecare component al obştii săteşti era vorbitor de limbă română, era ortodox şi respecta „legea pămîntului”. Acestea erau principiile morale pe care trebuia să le respecte un locuitor pentru a fi membru al oştii săteşti. Devierile de la această regulă erau practic inexistente, iar acest lucru a consolidat caracterul conservator al societăţii româneşti de la acea vreme.
Totodată, obştea sătească s-a manifestat prin trei caractere. Acestea sunt:
1. Caracterul autarhic – reprezintă un organism social-economic închis, orientat mai mult spre conservarea resurselor şi posibilităţilor proprii. Putem spune că obştile săteşti au fost izolate chiar, iar relaţiile economice cu alte obşti s-au manifestat puţin. Pămîntul, considerat lucru sfînt, nu se înstrăina nici de la familie, şi nici de la obşte. El se transmitea ereditar (din tată în fiu), şi nu era permisă vînzarea sau schimbarea sa. Astfel, se contura din ce în ce mai mult importanţa cetelor de neam, care îşi aveau locul bine stabilit în viaţă şi cimitir.
2. Caracterul patriarhal – procesul muncii, mijloacele de muncă, unelte şi chiar producţia aveau un randament scăzut, rudimentar. Predomina agricultura şi creşterea animalelor cu caracter extensiv, iar produsele meşteşugăreşti de orice tip erau făcute în condiţii casnice. Cu toate aceste, recoltele satisfăceau necesităţile populaţiei, ba mai mult, se forma şi un fel de „buget” al obşii, în care intrau alimentele şi bunurile care erau în surplus, şi care erau strînse pentru „zile negre”.
3. Caracterul conservator – nu se acceptau devierile socială sau spirituală de la modul tradiţional de viaţă. Baza spirituală a obştii era formată de tradiţia populară şi religia creştin-ortodoxă. Garantul conservării acestor valori era voievodul (cneazul, jupînul) şi preotul. Se accepta ca bază juridică doar „legea pămîntului”, care era un cod de legi nescris, dar respectat cu stricteţe de comunitate. Era dificilă chiar şi comunicarea între diferite obşti, iar acest lucru a fost materializat în expresia „cîte bordeie, atîtea obicee”, întîlnindu-se dese deosebiri între obiceiurile obştilor săteşti.
După cum am mai menţionat, baza jurudică în cadrul obştii o constituia „legea pămîntului”. Aceasta era singura normă legală acceptată de comunitate, şi a rămas practic neschimbată pînă în timpurile reformelor antinaţionale ale regimurilor parlamentariste din a doua jumătate a secolului XIX. Înfracţiunile generale erau judecate în cadrul obştii de către voievod (alte denumiri atribuite acestuia fiind cneaz, jude sau jupîn). Faptele mai grave erau judecate de voievod alături de Sfatul oamenilor bătrîni şi înţelepţi. Iar cazurile deosebite, care erau destul de rar întîlnite erau judecate prin adunarea întregului sat, care judeca conform legilor pămîntului. De notat că în cadrul obştii săteşti nu exista pedeapsa cu moartea, cea, mai gravă pedeapsă fiind excomunicarea, adică excluderea din cadrul obştii (numită şi moarte civilă). În general, putem observa că creştinismul s-a răsfrînt şi asupra „codului social” al obştii săteşti. Acest lucru poate fi probat prin: caracterul blînd al pedepselor, spiritul de solidaritate al membrilor obştii în cazurile dificile, lipsa poligamiei, etc.
Formatul primar al obştii, neaservită, a fost prezent din cele mai vechi timpuri pînă la etapa stratificării sociale accentuate în cadrul obştii. În cadrul obştii neaservite, stratificarea socială era nesemnificativă. Clasele sociale (voievodul, preotul, tăranii liberi) nu se diferenţiau foarte mult din punct de vedere social, fapt ce asigura buna convieţuire în cadrul comunităţii. Odată cu primele începturi de stratificare socială în cadrul obştii săteşti, putem spune că apar şi relaţiile sociale feudale în societatea românească. Voievodul, împreună cu famiile mai favorizate şi-au însuşit cele mai fertile pămînturi şi cele mai frumoase herghelii de cai şi cirezi de vaci. Iar ţărănimea s-a stratificat în ţărani liberi (răzeşi în Ţara Moldovei şi moşneni în Ţara Românească ) şi ţărani aserviţi (vecini în Ţara Moldovei, iobagi în Transilvania, sau rumîni în Ţara Românească). Mai apar şi alţi funcţionari, precum: vornicul, jitarul, postelnicul sau nemesnicul.
Începînd cu secolele IX-X, în teritoriul carpato-danubiano-pontic are loc începutul genezei statale. Primele formaţiuni statale au avut ca bază obştea sătească, formîndu-se prepondrent prin unirea sub un singur voievod sau cneaz a uniunilor de obşti. Procesul de formare a statelor medievale româneşti se încheie în secolele XIII-XIV, iar în cadrul acestui proces, obştea sătească a jucat un rol considerabil. De altfel, observăm că multe dintre elemente s-au păstrat şi în cadrul voievodatelor medievale:
– acestea erau conduse de un voievod.
– acesta, la rîndul său, era ajutat de un sfat bătrînilor sau boierilor.
– principala bază juridică a comunităţii era „legea pămîntului”.
– se păstra caracterul preponderent conservator, patriarhal şi parţial autarhic.
– prinipala sursă de existenţă o constituia prelucrarea pămîntului, adică predomina principiul agrar.
Totuşi, cu timpul obştea sătească şi-a pierdut din importanţă şi valoare. Condiţiile externe vitrege, ulterioara suzeranitate otomană, au şubrezit aspectul obştii săteşti. Lovitura de graţie i-a fost dată în secolul XIX, cînd în spaţiul românesc, formele fără fond îşi fac loc cu coatele în cadrul societăţii româneşti. Obştile săteşti practic au fost desfiinţate prin intermdiul reformelor administrative, juridice, agrare şi ale învăţămîntului.
Obştea sătească a avut un rol însemnat în procesul de etnogeneză şi geneză statală a poporului român. Ea a constituit unica formă de organizare a muncii şi producţiei a poporului român între retragerea aureliană şi formarea primelor voievodate. În contextul marii migraţii a barbarilor, care a durat sute de ani, obştea sătească a reprezentat forma de rezistenţă a poporului român în faţa unor posibile asimilări. Mai mult, majoritatea populaţiilor care au intrat în contact direct cu obştile săteşti, au fost asilimilate de aceste. Şi nu în ultimul rînd, obştea sătescă a constituit garantul existenţei şi perpetuării specificului românesc pe durata mai multor veacuri, fiind mediul perfect în cadrul căruia a fost posibilă afirmarea adevăratelor valori ale neamului românesc. Şi cred că îl putem parafraza puţin pe Lucian Blaga zicînd: „Veşnicia s-a născut la sat, în obştea sătească”. SURSA: BOLOCAN
Din prelegerile profesoarei Daniela Buga, Chişinău 2009. „Nu poate fi înţeles sufletul românului şi istoria lui … fără a înţelege dragostea poporului român pentru pămîntul său” (N. Iorga)
Unul dintre factorii care a contribuit enorm la definitivarea etnogezei româneşti şi a asigurat continuitatea specificului poporului român timp de secole este obştea sătească. Aceasta reprezintă principala formă de organizare a muncii din evul mediu timpuriu, şi, în acelaşi timp, a jucat un rol important în lupta de rezistenţă a românilor contra năvălirilor barbare.
Primele forme de obşte sătească le întîlnim în Orientul Antic. Popoarele antice, mai ales cel egiptean sau mesopotamiam, au reuşit să organizeze primele obşti săteşti ca urmare a condiţiilor naturale de care au avut parte. Din cîte ştim, precipitaţiile puţine care cad în Orientul Apropiat impun practicarea irigaţiei în agricultură pe scară largă. Acest lucru a fost posibil prin organizarea comunităţilor orientale în obşti săteşti.
În teritoriul carpato-danubiano-pontic, primele obşti săteşti sunt întîlnite în timpul domniei regelui Burebista. Deşi nu cunoaştem precis forma de organizare şi structura acestor formaţiuni sociale, obştile săteşti de sorginte dacică au supravieţuit în timp, atît în timpul ocupaţiei romane, cît şi după aceasta.
Perioada de afirmare deplină a obştii săteşti are loc în interiorul comunităţii daco-romane. Începînd cu retragerea împăratului Aurelian din anii 269/275 p.Chr. din Dacia, şi pînă la organizarea primelor formaţiuni prestatale (sec. IX-X), obştile săteşti au constituit principalele forme de organizare a muncii şi a producţiei în interiorul poporului româm în formare. În continuare, pentru o mai bună înţelegere a obştii săteşti, vă propun unele aspecte legate acest fenomen.
Obştea sătească era compusă din două elemente: teritoriul şi comunitatea. Teritoriul era constituit din vatră şi moşie. Vatra era teritoriul pe care erau construite toate casele şi locuinţele ţăranilor. Prin termenul de „moşia” satului, înţelegem totalitatea terenurilor arabile şi nearabile, de care se foloseau membrii comunităţii, adică: terenurile destinate cultivării cerealelor, terenurile destinate creşterii animalelor, fînaţele, iazurile, pădurile, livezile, etc. De notat că terenurile arabile erau proprietatea privată a tăranilor, şi puteau fi transmise ereditar, după principiul patriarhal (din tată în fiu); în timp ce terenurile nearabile erau stăpînite în devălmăşie, adică fiecare membru al comunităţii se putea folosi de el. Prin comunitate înţelegem toţi locuitorii unei obşti săteşti. Aceasta se împărţea la rîndul ei în familiile individuale şi cetele de neam. O familie individuală constituia familia simplă, aceeaşi care o avem în ziua de azi, dar care era mai numeroasă şi mai tradiţionalistă decît familiile de azi. Cetele de neam constituie totalitatea familiilor, grupate după nume. De exemplu: ceata de neam a familiei Moraru, sau ceata de neam a familiei Rotaru. În majoritatea cazurilor, în cadrul unei obşti săteşti erau între 7 şi 12 cete de neam. Un exemplu concludent este cel al obştii săteşti ce a precedat satului Hansca, r-nul Ialoveni, care era formată din 12 cete de neam, şi a avut o durată în timp de 900 de ani (fapte dovedit de descoperirile arheologice).
În cadrul obştii săteşti deosebim 3 principii, pe care le putem grupa în felul următor:
1. Teritorial – obştea sătească avea o întindere bine stabilită şi doar foarte rar aveau loc schimbări ale amplasării acesteia. Ele erau amplasate preponderent în zone protejate din punct de vedere natural sau greu accesibile (în văi, între dealuri, pe malul unui rîu sau în apropierea pădurilor). Mai mult, majoritatea erau fortificate, iar toate aceste aspecte au făcut practic imposibilă cucerirea acestor mici cetăţi de către hoardele de barbari, care erau în goană.
2. Agrar – prin acest principiu se subînţelege că principala ocupaţie a locuitorilor era agricultura. Deşi nu tocmai dezvoltată, agricultura, alături de creşterea extensivă a animalelor, constituia ocupaţia de bază a ţăranilor din cadrul obştii săteşti. Alte ocupaţii, cum ar fi negoţul, sau schimburile comerciale cu alte obşti, deşi se manifestau, nu erau pe deplin valorificate.
3. Principiul de neam – fiecare component al obştii săteşti era vorbitor de limbă română, era ortodox şi respecta „legea pămîntului”. Acestea erau principiile morale pe care trebuia să le respecte un locuitor pentru a fi membru al oştii săteşti. Devierile de la această regulă erau practic inexistente, iar acest lucru a consolidat caracterul conservator al societăţii româneşti de la acea vreme.
Totodată, obştea sătească s-a manifestat prin trei caractere. Acestea sunt:
1. Caracterul autarhic – reprezintă un organism social-economic închis, orientat mai mult spre conservarea resurselor şi posibilităţilor proprii. Putem spune că obştile săteşti au fost izolate chiar, iar relaţiile economice cu alte obşti s-au manifestat puţin. Pămîntul, considerat lucru sfînt, nu se înstrăina nici de la familie, şi nici de la obşte. El se transmitea ereditar (din tată în fiu), şi nu era permisă vînzarea sau schimbarea sa. Astfel, se contura din ce în ce mai mult importanţa cetelor de neam, care îşi aveau locul bine stabilit în viaţă şi cimitir.
2. Caracterul patriarhal – procesul muncii, mijloacele de muncă, unelte şi chiar producţia aveau un randament scăzut, rudimentar. Predomina agricultura şi creşterea animalelor cu caracter extensiv, iar produsele meşteşugăreşti de orice tip erau făcute în condiţii casnice. Cu toate aceste, recoltele satisfăceau necesităţile populaţiei, ba mai mult, se forma şi un fel de „buget” al obşii, în care intrau alimentele şi bunurile care erau în surplus, şi care erau strînse pentru „zile negre”.
3. Caracterul conservator – nu se acceptau devierile socială sau spirituală de la modul tradiţional de viaţă. Baza spirituală a obştii era formată de tradiţia populară şi religia creştin-ortodoxă. Garantul conservării acestor valori era voievodul (cneazul, jupînul) şi preotul. Se accepta ca bază juridică doar „legea pămîntului”, care era un cod de legi nescris, dar respectat cu stricteţe de comunitate. Era dificilă chiar şi comunicarea între diferite obşti, iar acest lucru a fost materializat în expresia „cîte bordeie, atîtea obicee”, întîlnindu-se dese deosebiri între obiceiurile obştilor săteşti.
După cum am mai menţionat, baza jurudică în cadrul obştii o constituia „legea pămîntului”. Aceasta era singura normă legală acceptată de comunitate, şi a rămas practic neschimbată pînă în timpurile reformelor antinaţionale ale regimurilor parlamentariste din a doua jumătate a secolului XIX. Înfracţiunile generale erau judecate în cadrul obştii de către voievod (alte denumiri atribuite acestuia fiind cneaz, jude sau jupîn). Faptele mai grave erau judecate de voievod alături de Sfatul oamenilor bătrîni şi înţelepţi. Iar cazurile deosebite, care erau destul de rar întîlnite erau judecate prin adunarea întregului sat, care judeca conform legilor pămîntului. De notat că în cadrul obştii săteşti nu exista pedeapsa cu moartea, cea, mai gravă pedeapsă fiind excomunicarea, adică excluderea din cadrul obştii (numită şi moarte civilă). În general, putem observa că creştinismul s-a răsfrînt şi asupra „codului social” al obştii săteşti. Acest lucru poate fi probat prin: caracterul blînd al pedepselor, spiritul de solidaritate al membrilor obştii în cazurile dificile, lipsa poligamiei, etc.
Formatul primar al obştii, neaservită, a fost prezent din cele mai vechi timpuri pînă la etapa stratificării sociale accentuate în cadrul obştii. În cadrul obştii neaservite, stratificarea socială era nesemnificativă. Clasele sociale (voievodul, preotul, tăranii liberi) nu se diferenţiau foarte mult din punct de vedere social, fapt ce asigura buna convieţuire în cadrul comunităţii. Odată cu primele începturi de stratificare socială în cadrul obştii săteşti, putem spune că apar şi relaţiile sociale feudale în societatea românească. Voievodul, împreună cu famiile mai favorizate şi-au însuşit cele mai fertile pămînturi şi cele mai frumoase herghelii de cai şi cirezi de vaci. Iar ţărănimea s-a stratificat în ţărani liberi (răzeşi în Ţara Moldovei şi moşneni în Ţara Românească ) şi ţărani aserviţi (vecini în Ţara Moldovei, iobagi în Transilvania, sau rumîni în Ţara Românească). Mai apar şi alţi funcţionari, precum: vornicul, jitarul, postelnicul sau nemesnicul.
Începînd cu secolele IX-X, în teritoriul carpato-danubiano-pontic are loc începutul genezei statale. Primele formaţiuni statale au avut ca bază obştea sătească, formîndu-se prepondrent prin unirea sub un singur voievod sau cneaz a uniunilor de obşti. Procesul de formare a statelor medievale româneşti se încheie în secolele XIII-XIV, iar în cadrul acestui proces, obştea sătească a jucat un rol considerabil. De altfel, observăm că multe dintre elemente s-au păstrat şi în cadrul voievodatelor medievale:
– acestea erau conduse de un voievod.
– acesta, la rîndul său, era ajutat de un sfat bătrînilor sau boierilor.
– principala bază juridică a comunităţii era „legea pămîntului”.
– se păstra caracterul preponderent conservator, patriarhal şi parţial autarhic.
– prinipala sursă de existenţă o constituia prelucrarea pămîntului, adică predomina principiul agrar.
Totuşi, cu timpul obştea sătească şi-a pierdut din importanţă şi valoare. Condiţiile externe vitrege, ulterioara suzeranitate otomană, au şubrezit aspectul obştii săteşti. Lovitura de graţie i-a fost dată în secolul XIX, cînd în spaţiul românesc, formele fără fond îşi fac loc cu coatele în cadrul societăţii româneşti. Obştile săteşti practic au fost desfiinţate prin intermdiul reformelor administrative, juridice, agrare şi ale învăţămîntului.
Obştea sătească a avut un rol însemnat în procesul de etnogeneză şi geneză statală a poporului român. Ea a constituit unica formă de organizare a muncii şi producţiei a poporului român între retragerea aureliană şi formarea primelor voievodate. În contextul marii migraţii a barbarilor, care a durat sute de ani, obştea sătească a reprezentat forma de rezistenţă a poporului român în faţa unor posibile asimilări. Mai mult, majoritatea populaţiilor care au intrat în contact direct cu obştile săteşti, au fost asilimilate de aceste. Şi nu în ultimul rînd, obştea sătescă a constituit garantul existenţei şi perpetuării specificului românesc pe durata mai multor veacuri, fiind mediul perfect în cadrul căruia a fost posibilă afirmarea adevăratelor valori ale neamului românesc. Şi cred că îl putem parafraza puţin pe Lucian Blaga zicînd: „Veşnicia s-a născut la sat, în obştea sătească”. SURSA: BOLOCAN
DESPRE OBŞTEA SĂTEASCĂ
DESPRE OBŞTEA SĂTEASCĂ - Autor: George Baciu- 21 octombrie 2011
Câteva caracteristici ale obştii săteşti
Unul dintre factorii care a contribuit enorm la definitivarea etnogenezei româneşti şi a asigurat continuitatea specificului poporului român timp de secole este, aşa cum am precizat, obştea sătească. Aceasta reprezintă principala formă de organizare a muncii din evul mediu timpuriu, şi, în acelaşi timp, a jucat un rol important în lupta de rezistenţă a românilor contra năvălirilor barbare.
În teritoriul carpato-danubiano-pontic, primele obşti săteşti sunt întâlnite în timpul domniei regelui Burebista. Deşi nu cunoaştem precis forma de organizare şi structura acestor formaţiuni sociale, obştile săteşti de sorginte dacică au supravieţuit în timp, atât în timpul ocupaţiei romane, cât şi după aceasta.
Perioada de afirmare deplină a obştii săteşti are loc în interiorul comunităţii daco-romane. Începând cu retragerea împăratului Aurelian din anii 269/275 din Dacia, şi până la organizarea primelor formaţiuni prestatale (sec. IX-X), obştile săteşti au constituit principalele forme de organizare a muncii şi a producţiei în interiorul poporului român în formare. În continuare, pentru o mai bună înţelegere a obştii săteşti, vă propun unele aspecte legate acest fenomen.
Obştea sătească era compusă din două elemente: teritoriul şi comunitatea. Teritoriul era constituit din vatră şi moşie. Vatra era teritoriul pe care erau construite toate casele şi locuinţele ţăranilor. Prin termenul de “moşia” satului, înţelegem totalitatea terenurilor arabile şi nearabile, de care se foloseau membrii comunităţii, adică: terenurile destinate cultivării cerealelor, terenurile destinate creşterii animalelor, fâneţele, iazurile, pădurile, livezile, etc. De notat că terenurile arabile erau proprietatea privată a ţăranilor, şi puteau fi transmise ereditar, după principiul patriarhal (din tată în fiu); în timp ce terenurile nearabile erau stăpânite în devălmăşie, adică fiecare membru al comunităţii se putea folosi de el. Prin comunitate înţelegem toţi locuitorii unei obşti săteşti. Aceasta se împărţea la rândul ei în familiile individuale şi cetele de neam. O familie individuală constituia familia simplă, aceeaşi care o avem în ziua de azi, dar care era mai numeroasă şi mai tradiţionalistă decât familiile de azi. Cetele de neam constituie totalitatea familiilor, grupate după nume. De exemplu: ceata de neam a familiei Moraru, sau ceata de neam a familiei Rotaru. În majoritatea cazurilor, în cadrul unei obşti săteşti erau între 7 şi 12 cete de neam. Un exemplu concludent este cel al obştii săteşti ce a precedat satului Hansca, raionul Ialoveni, care era formată din 12 cete de neam, şi a avut o durată în timp de 900 de ani (fapte dovedit de descoperirile arheologice).
În cadrul obştii săteşti deosebim 3 principii, pe care le putem grupa în felul următor:
1. Teritorial – obştea sătească avea o întindere bine stabilită şi doar foarte rar aveau loc schimbări ale amplasării acesteia. Ele erau amplasate preponderent în zone protejate din punct de vedere natural sau greu accesibile (în văi, între dealuri, pe malul unui râu sau în apropierea pădurilor). Mai mult, majoritatea erau fortificate, iar toate aceste aspecte au făcut practic imposibilă cucerirea acestor mici cetăţi de către hoardele de barbari, care erau în goană. Pământul obştii săteşti este desemnat cu termenul de „moşie” care derivă de la cuvântul geto-dac „moş”, prin care era desemnat lotul aflat în stăpânire individuală a fiecărei familii. Termenul de „moş” a fost dublat de cel de „bătrân” cu acelaşi sens provenit din latinescul „veteranus”. După invazia slavilor din secolul al VI-lea în limbă au intrat cuvintele slave: „ocină”, „dedină”, „baştină” cu sensul de proprietate ereditară şi cuvântul „megieş” cu sensul de proprietar, membru al obştii. În proprietate devălmaşă se aflau pădurile, păşunile, iazurile, livezile. Câmpul de cultură însă se afla în stăpânire individuală fiind împărţit în loturi, atribuite fiecărei familii prin tragere la sorţi odată pentru totdeauna.Tot în stăpânire individuală se aflau locul de casă şi curtea. Semnul stăpânirii individuale era gardul. Membrii obştii puteau să mai desprindă din stăpânire devălmaşă anumite terenuri pe care le amenajau prin muncă proprie, prin defrişare sau de desţelenire, şi pe care le stăpâneau individual cu titlu de „stăpâniri locureşti”. Toate acestea cu acordul obştii
2. Agrar - prin acest principiu se subînţelege că principala ocupaţie a locuitorilor era agricultura. Deşi nu tocmai dezvoltată, agricultura, alături de creşterea extensivă a animalelor, constituia ocupaţia de bază a ţăranilor din cadrul obştii săteşti. Alte ocupaţii, cum ar fi negoţul, sau schimburile comerciale cu alte obşti, deşi se manifestau, nu erau pe deplin valorificate.
3. Principiul de neam – fiecare component al obştii săteşti era vorbitor de limbă română, era ortodox şi respecta „legea pământului”. Acestea erau principiile morale pe care trebuia să le respecte un locuitor pentru a fi membru al obştii săteşti. Devierile de la această regulă erau practic inexistente, iar acest lucru a consolidat caracterul conservator al societăţii româneşti de la acea vreme.
Totodată, obştea sătească s-a manifestat prin trei caractere. Acestea sunt:
1. Caracterul autarhic – reprezintă un organism social-economic închis, orientat mai mult spre conservarea resurselor şi posibilităţilor proprii. Putem spune că obştile săteşti au fost izolate chiar, iar relaţiile economice cu alte obşti s-au manifestat puţin. Pământul, considerat lucru sfânt, nu se înstrăina nici de la familie, şi nici de la obşte. El se transmitea ereditar (din tată în fiu), şi nu era permisă vânzarea sau schimbarea sa. Astfel, se contura din ce în ce mai mult importanţa cetelor de neam, care îşi aveau locul bine stabilit în viaţă şi cimitir.
2. Caracterul patriarhal – procesul muncii, mijloacele de muncă, unelte şi chiar producţia aveau un randament scăzut, rudimentar. Predomina agricultura şi creşterea animalelor cu caracter extensiv, iar produsele meşteşugăreşti de orice tip erau făcute în condiţii casnice. Cu toate aceste, recoltele satisfăceau necesităţile populaţiei, ba mai mult, se forma şi un fel de „buget” al obştii, în care intrau alimentele şi bunurile care erau în surplus, şi care erau strânse pentru „zile negre”.
3. Caracterul conservator – nu se acceptau devierile sociale sau spirituale de la modul tradiţional de viaţă. Baza spirituală a obştii era formată de tradiţia populară şi religia creştin-ortodoxă. Garantul conservării acestor valori era voievodul (cneazul, jupânul) şi preotul. Se accepta ca bază juridică doar „legea pământului”, care era un cod de legi nescris, dar respectat cu stricteţe de comunitate. Era dificilă chiar şi comunicarea între diferite obşti, iar acest lucru a fost materializat în expresia „câte bordeie, atâtea obiceie”, întâlnindu-se dese deosebiri între obiceiurile obştilor săteşti.
Baza juridică în cadrul obştii o constituia „legea pământului”. Aceasta era singura normă legală acceptată de comunitate, şi a rămas practic neschimbată până în timpurile reformelor antinaţionale ale regimurilor parlamentariste din a doua jumătate a secolului XIX. Infracţiunile generale erau judecate în cadrul obştii de către voievod (alte denumiri atribuite acestuia fiind cneaz, jude sau jupân). Faptele mai grave erau judecate de voievod alături de Sfatul oamenilor bătrâni şi înţelepţi. Iar cazurile deosebite, care erau destul de rar întâlnite erau judecate prin adunarea întregului sat, care judeca conform legilor pământului. De notat că în cadrul obştii săteşti nu exista pedeapsa cu moartea, cea mai gravă pedeapsă fiind excomunicarea, adică excluderea din cadrul obştii (numită şi moarte civilă). Se mai practica expunerea vinovatului la oprobiul public (strigarea peste sat sau la hore); uneori hoţul era purtat prin sat cu lucrurile furate. Nu se pedepsea furtul pentru consumul pe loc (furtul cu burta).
La români existau două forme ale răspunderii penale colective:
1.Răspunderea solidară a obştii. Obştea avea obligaţia să prindă şi să sancţioneze pe infractori. După întemeierea statului feudal, obligaţia prinderii şi descoperirii infractorilor a rămas în sarcina obştii, iar în caz de nereuşită, aceasta avea obligaţia de a plăti o amendă însemnată (duşegubina). Această normă de drept primitivă nu se afla în pravile, ci avea un caracter consuetudinar. În schimb, în Transilvania, responsabilitatea colectivă a obştii sătenilor a fost reglementata în legislaţia scrisă.
2. Răspunderea familială. A fost aplicată excepţional şi abuziv de către domnitori care, în caz de hiclenie (înaltă trădare) extindeau pedepsele şi asupra familiei celui vinovat.
De subliniat este faptul că nici pravilele şi nici obiceiul pământului nu prevedeau că pentru vina cuiva ar răspunde penal membrii familiei vinovatului.
În general, putem observa că religia creştină s-a răsfrânt şi asupra „codului social” al obştii săteşti. Acest lucru poate fi probat prin: caracterul blând al pedepselor, spiritul de solidaritate al membrilor obştii în cazurile dificile, lipsa poligamiei, etc.
Formatul primar al obştii, neaservită, a fost prezent din cele mai vechi timpuri până la etapa stratificării sociale accentuate în cadrul obştii. În cadrul obştii neaservite, stratificarea socială era nesemnificativă. Clasele sociale nu se diferenţiau foarte mult din punct de vedere social, fapt ce asigura buna convieţuire în cadrul comunităţii. Odată cu primele începuturi de stratificare socială în cadrul obştii săteşti, putem spune că apar şi relaţiile sociale feudale în societatea românească. Voievodul, împreună cu familiile mai favorizate şi-au însuşit cele mai fertile pământuri şi cele mai frumoase herghelii de cai şi cirezi de vaci. Iar ţărănimea s-a stratificat în ţărani liberi (răzeşi în Ţara Moldovei şi moşneni în Ţara Românească) şi ţărani aserviţi (vecini în Ţara Moldovei, iobagi în Transilvania, sau rumâni în Ţara Românească).
Conducerea comunităţilor vicinale (săteşti) era asigurată de cneaz – ales iniţial, ulterior funcţia devine ereditară – ajutat de un consiliu restrâns: „oamenii buni şi bătrâni ai satului” şi în anumite situaţii de adunarea întregii obşti, „grămada satului”.
Problema cnezilor a fost discutată în literatura istorico-juridică. S-au impus doua concluzii: instituţia cneazului a fost o instituţie „fundamentală a noastră” sau „general românească”, deşi a fost cunoscută şi la alte popoare slave; apoi cnezii au fost o categorie de fruntaşi şi judecători ai satelor româneşti.
Juzii erau magistraţi aleşi de comunitatea obştii pentru a îndeplini atât funcţii militare, cât şi judecătoreşti.
Voievodul stăpânea un ţinut mai mare în care puteau intra mai multe cnezate. El conducea oamenii la război, de aceea i s-a spus voievod, ceea ce în limba slava înseamnă conducător de oaste.
a) Adunarea Generală. La aceasta participau toţi membrii majori ai obştii, majoratul fiind fixat între 18-30 de ani în funcţie de vârstă sau de data căsătoriei. Participarea femeilor e incertă, fiind sigur numai faptul că ele luau parte când se dezbătea o problemă care le privea. Adunarea Generală avea o competenţă generală cu privire la atribuirea de terenuri, soluţionarea unor litigii, organizarea apărării obştii, transferul de bunuri şi alte tranzacţii, numirea aleşilor obştii. Numită tot obşte, adunarea era convocată prin viu grai şi se ţinea la casa obştii, iar în zilele de sărbătoare la Biserică.
b) Sfatul oamenilor buni şi bătrâni. Era format din membrii care se distingeau prin o conduită morală de înaltă ţinută. Aveau atribuţii judiciare. Judecau sub stejar.
c) Aleşii obştii erau persoane cu calităţi deosebite care anunţă prin atribuţiile lor dregătoriile feudale de mai târziu. Aleşii erau: vornicul (dăjdierul) – strângea contribuţiile membrilor obştii; postelnicul – cel ce se îngrijea de Biserica; logofătul – ştiutorul de carte, care scria actele obştii; nemesnicul – avea grijă de gardurile ţarinii, ale câmpului de cultură; jitarul – cel ce păzea recolta
Aleşii obştii aveau atribuţiuni stabilite de Adunarea generală care îi numea şi îi revoca, controlându-le activitatea. Ei erau împuterniciţi să aplice anumite sancţiuni acelora dintre membrii obştii care nu le aduceau la îndeplinire dispoziţiile. Fiind sub controlul adunării, aleşii obştii nu-şi puteau permanentiza funcţiile şi nu le puteau transmite cu titlu ereditar. Rudenia putea fi de sânge, prin alianţă şi spirituală (care cuprinde înrudirea rezultată din participarea la Tainele Bisericii – năşia de cununie şi cea de botez – şi rudenia cvasipăgână a fraţilor – frăţia de cruce, frăţia de lapte etc.).
Familia se prezenta ca o familie lăstar, în sistem patriliniar şi patrilocal, cu aspecte de endogamie vicinală şi exogamie patronimică. Aceste trăsături ale familiei o deosebesc de familia germanică, slavă, bulgară, pecineagă sau cumană, ceea ce anulează susţinerile că poporul român s-ar fi format în sudul Dunării.
Începând cu secolele IX-X, în teritoriul carpato-danubiano-pontic are loc începutul genezei statale. Primele formaţiuni statale au avut ca bază obştea sătească, formându-se preponderent prin unirea sub un singur voievod sau cneaz a uniunilor de obşti. Procesul de formare a statelor medievale româneşti se încheie în secolele XIII-XIV, iar în cadrul acestui proces, obştea sătească a jucat un rol considerabil. De altfel, observăm că multe dintre elemente s-au păstrat şi în cadrul voievodatelor medievale: acestea erau conduse de un voievod; acesta, la rândul său, era ajutat de un sfat al bătrânilor sau boierilor; principala bază juridică a comunităţii era „legea pământului”; se păstra caracterul preponderent conservator, patriarhal şi parţial autarhic; principala sursă de existenţă o constituia prelucrarea pământului, adică predomina principiul agrar.
Totuşi, cu timpul obştea sătească şi-a pierdut din importanţă şi valoare. Condiţiile externe vitrege, ulterioara suzeranitate otomană, au şubrezit aspectul obştii săteşti. Lovitura de graţie i-a fost dată în secolul XIX, când în spaţiul românesc, formele fără fond îşi fac loc cu coatele în cadrul societăţii româneşti. Obştile săteşti practic au fost desfiinţate prin intermediul reformelor administrative, juridice, agrare şi ale învăţământului.
Prof. George BACIU
Referinţă Bibliografică:
DESPRE OBŞTEA SĂTEASCĂ / George Baciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 294, Anul I, 21 octombrie 2011, Bucureşti, România.
SURSA: Confluente
Câteva caracteristici ale obştii săteşti
Unul dintre factorii care a contribuit enorm la definitivarea etnogenezei româneşti şi a asigurat continuitatea specificului poporului român timp de secole este, aşa cum am precizat, obştea sătească. Aceasta reprezintă principala formă de organizare a muncii din evul mediu timpuriu, şi, în acelaşi timp, a jucat un rol important în lupta de rezistenţă a românilor contra năvălirilor barbare.
În teritoriul carpato-danubiano-pontic, primele obşti săteşti sunt întâlnite în timpul domniei regelui Burebista. Deşi nu cunoaştem precis forma de organizare şi structura acestor formaţiuni sociale, obştile săteşti de sorginte dacică au supravieţuit în timp, atât în timpul ocupaţiei romane, cât şi după aceasta.
Perioada de afirmare deplină a obştii săteşti are loc în interiorul comunităţii daco-romane. Începând cu retragerea împăratului Aurelian din anii 269/275 din Dacia, şi până la organizarea primelor formaţiuni prestatale (sec. IX-X), obştile săteşti au constituit principalele forme de organizare a muncii şi a producţiei în interiorul poporului român în formare. În continuare, pentru o mai bună înţelegere a obştii săteşti, vă propun unele aspecte legate acest fenomen.
Obştea sătească era compusă din două elemente: teritoriul şi comunitatea. Teritoriul era constituit din vatră şi moşie. Vatra era teritoriul pe care erau construite toate casele şi locuinţele ţăranilor. Prin termenul de “moşia” satului, înţelegem totalitatea terenurilor arabile şi nearabile, de care se foloseau membrii comunităţii, adică: terenurile destinate cultivării cerealelor, terenurile destinate creşterii animalelor, fâneţele, iazurile, pădurile, livezile, etc. De notat că terenurile arabile erau proprietatea privată a ţăranilor, şi puteau fi transmise ereditar, după principiul patriarhal (din tată în fiu); în timp ce terenurile nearabile erau stăpânite în devălmăşie, adică fiecare membru al comunităţii se putea folosi de el. Prin comunitate înţelegem toţi locuitorii unei obşti săteşti. Aceasta se împărţea la rândul ei în familiile individuale şi cetele de neam. O familie individuală constituia familia simplă, aceeaşi care o avem în ziua de azi, dar care era mai numeroasă şi mai tradiţionalistă decât familiile de azi. Cetele de neam constituie totalitatea familiilor, grupate după nume. De exemplu: ceata de neam a familiei Moraru, sau ceata de neam a familiei Rotaru. În majoritatea cazurilor, în cadrul unei obşti săteşti erau între 7 şi 12 cete de neam. Un exemplu concludent este cel al obştii săteşti ce a precedat satului Hansca, raionul Ialoveni, care era formată din 12 cete de neam, şi a avut o durată în timp de 900 de ani (fapte dovedit de descoperirile arheologice).
În cadrul obştii săteşti deosebim 3 principii, pe care le putem grupa în felul următor:
1. Teritorial – obştea sătească avea o întindere bine stabilită şi doar foarte rar aveau loc schimbări ale amplasării acesteia. Ele erau amplasate preponderent în zone protejate din punct de vedere natural sau greu accesibile (în văi, între dealuri, pe malul unui râu sau în apropierea pădurilor). Mai mult, majoritatea erau fortificate, iar toate aceste aspecte au făcut practic imposibilă cucerirea acestor mici cetăţi de către hoardele de barbari, care erau în goană. Pământul obştii săteşti este desemnat cu termenul de „moşie” care derivă de la cuvântul geto-dac „moş”, prin care era desemnat lotul aflat în stăpânire individuală a fiecărei familii. Termenul de „moş” a fost dublat de cel de „bătrân” cu acelaşi sens provenit din latinescul „veteranus”. După invazia slavilor din secolul al VI-lea în limbă au intrat cuvintele slave: „ocină”, „dedină”, „baştină” cu sensul de proprietate ereditară şi cuvântul „megieş” cu sensul de proprietar, membru al obştii. În proprietate devălmaşă se aflau pădurile, păşunile, iazurile, livezile. Câmpul de cultură însă se afla în stăpânire individuală fiind împărţit în loturi, atribuite fiecărei familii prin tragere la sorţi odată pentru totdeauna.Tot în stăpânire individuală se aflau locul de casă şi curtea. Semnul stăpânirii individuale era gardul. Membrii obştii puteau să mai desprindă din stăpânire devălmaşă anumite terenuri pe care le amenajau prin muncă proprie, prin defrişare sau de desţelenire, şi pe care le stăpâneau individual cu titlu de „stăpâniri locureşti”. Toate acestea cu acordul obştii
2. Agrar - prin acest principiu se subînţelege că principala ocupaţie a locuitorilor era agricultura. Deşi nu tocmai dezvoltată, agricultura, alături de creşterea extensivă a animalelor, constituia ocupaţia de bază a ţăranilor din cadrul obştii săteşti. Alte ocupaţii, cum ar fi negoţul, sau schimburile comerciale cu alte obşti, deşi se manifestau, nu erau pe deplin valorificate.
3. Principiul de neam – fiecare component al obştii săteşti era vorbitor de limbă română, era ortodox şi respecta „legea pământului”. Acestea erau principiile morale pe care trebuia să le respecte un locuitor pentru a fi membru al obştii săteşti. Devierile de la această regulă erau practic inexistente, iar acest lucru a consolidat caracterul conservator al societăţii româneşti de la acea vreme.
Totodată, obştea sătească s-a manifestat prin trei caractere. Acestea sunt:
1. Caracterul autarhic – reprezintă un organism social-economic închis, orientat mai mult spre conservarea resurselor şi posibilităţilor proprii. Putem spune că obştile săteşti au fost izolate chiar, iar relaţiile economice cu alte obşti s-au manifestat puţin. Pământul, considerat lucru sfânt, nu se înstrăina nici de la familie, şi nici de la obşte. El se transmitea ereditar (din tată în fiu), şi nu era permisă vânzarea sau schimbarea sa. Astfel, se contura din ce în ce mai mult importanţa cetelor de neam, care îşi aveau locul bine stabilit în viaţă şi cimitir.
2. Caracterul patriarhal – procesul muncii, mijloacele de muncă, unelte şi chiar producţia aveau un randament scăzut, rudimentar. Predomina agricultura şi creşterea animalelor cu caracter extensiv, iar produsele meşteşugăreşti de orice tip erau făcute în condiţii casnice. Cu toate aceste, recoltele satisfăceau necesităţile populaţiei, ba mai mult, se forma şi un fel de „buget” al obştii, în care intrau alimentele şi bunurile care erau în surplus, şi care erau strânse pentru „zile negre”.
3. Caracterul conservator – nu se acceptau devierile sociale sau spirituale de la modul tradiţional de viaţă. Baza spirituală a obştii era formată de tradiţia populară şi religia creştin-ortodoxă. Garantul conservării acestor valori era voievodul (cneazul, jupânul) şi preotul. Se accepta ca bază juridică doar „legea pământului”, care era un cod de legi nescris, dar respectat cu stricteţe de comunitate. Era dificilă chiar şi comunicarea între diferite obşti, iar acest lucru a fost materializat în expresia „câte bordeie, atâtea obiceie”, întâlnindu-se dese deosebiri între obiceiurile obştilor săteşti.
Baza juridică în cadrul obştii o constituia „legea pământului”. Aceasta era singura normă legală acceptată de comunitate, şi a rămas practic neschimbată până în timpurile reformelor antinaţionale ale regimurilor parlamentariste din a doua jumătate a secolului XIX. Infracţiunile generale erau judecate în cadrul obştii de către voievod (alte denumiri atribuite acestuia fiind cneaz, jude sau jupân). Faptele mai grave erau judecate de voievod alături de Sfatul oamenilor bătrâni şi înţelepţi. Iar cazurile deosebite, care erau destul de rar întâlnite erau judecate prin adunarea întregului sat, care judeca conform legilor pământului. De notat că în cadrul obştii săteşti nu exista pedeapsa cu moartea, cea mai gravă pedeapsă fiind excomunicarea, adică excluderea din cadrul obştii (numită şi moarte civilă). Se mai practica expunerea vinovatului la oprobiul public (strigarea peste sat sau la hore); uneori hoţul era purtat prin sat cu lucrurile furate. Nu se pedepsea furtul pentru consumul pe loc (furtul cu burta).
La români existau două forme ale răspunderii penale colective:
1.Răspunderea solidară a obştii. Obştea avea obligaţia să prindă şi să sancţioneze pe infractori. După întemeierea statului feudal, obligaţia prinderii şi descoperirii infractorilor a rămas în sarcina obştii, iar în caz de nereuşită, aceasta avea obligaţia de a plăti o amendă însemnată (duşegubina). Această normă de drept primitivă nu se afla în pravile, ci avea un caracter consuetudinar. În schimb, în Transilvania, responsabilitatea colectivă a obştii sătenilor a fost reglementata în legislaţia scrisă.
2. Răspunderea familială. A fost aplicată excepţional şi abuziv de către domnitori care, în caz de hiclenie (înaltă trădare) extindeau pedepsele şi asupra familiei celui vinovat.
De subliniat este faptul că nici pravilele şi nici obiceiul pământului nu prevedeau că pentru vina cuiva ar răspunde penal membrii familiei vinovatului.
În general, putem observa că religia creştină s-a răsfrânt şi asupra „codului social” al obştii săteşti. Acest lucru poate fi probat prin: caracterul blând al pedepselor, spiritul de solidaritate al membrilor obştii în cazurile dificile, lipsa poligamiei, etc.
Formatul primar al obştii, neaservită, a fost prezent din cele mai vechi timpuri până la etapa stratificării sociale accentuate în cadrul obştii. În cadrul obştii neaservite, stratificarea socială era nesemnificativă. Clasele sociale nu se diferenţiau foarte mult din punct de vedere social, fapt ce asigura buna convieţuire în cadrul comunităţii. Odată cu primele începuturi de stratificare socială în cadrul obştii săteşti, putem spune că apar şi relaţiile sociale feudale în societatea românească. Voievodul, împreună cu familiile mai favorizate şi-au însuşit cele mai fertile pământuri şi cele mai frumoase herghelii de cai şi cirezi de vaci. Iar ţărănimea s-a stratificat în ţărani liberi (răzeşi în Ţara Moldovei şi moşneni în Ţara Românească) şi ţărani aserviţi (vecini în Ţara Moldovei, iobagi în Transilvania, sau rumâni în Ţara Românească).
Conducerea comunităţilor vicinale (săteşti) era asigurată de cneaz – ales iniţial, ulterior funcţia devine ereditară – ajutat de un consiliu restrâns: „oamenii buni şi bătrâni ai satului” şi în anumite situaţii de adunarea întregii obşti, „grămada satului”.
Problema cnezilor a fost discutată în literatura istorico-juridică. S-au impus doua concluzii: instituţia cneazului a fost o instituţie „fundamentală a noastră” sau „general românească”, deşi a fost cunoscută şi la alte popoare slave; apoi cnezii au fost o categorie de fruntaşi şi judecători ai satelor româneşti.
Juzii erau magistraţi aleşi de comunitatea obştii pentru a îndeplini atât funcţii militare, cât şi judecătoreşti.
Voievodul stăpânea un ţinut mai mare în care puteau intra mai multe cnezate. El conducea oamenii la război, de aceea i s-a spus voievod, ceea ce în limba slava înseamnă conducător de oaste.
a) Adunarea Generală. La aceasta participau toţi membrii majori ai obştii, majoratul fiind fixat între 18-30 de ani în funcţie de vârstă sau de data căsătoriei. Participarea femeilor e incertă, fiind sigur numai faptul că ele luau parte când se dezbătea o problemă care le privea. Adunarea Generală avea o competenţă generală cu privire la atribuirea de terenuri, soluţionarea unor litigii, organizarea apărării obştii, transferul de bunuri şi alte tranzacţii, numirea aleşilor obştii. Numită tot obşte, adunarea era convocată prin viu grai şi se ţinea la casa obştii, iar în zilele de sărbătoare la Biserică.
b) Sfatul oamenilor buni şi bătrâni. Era format din membrii care se distingeau prin o conduită morală de înaltă ţinută. Aveau atribuţii judiciare. Judecau sub stejar.
c) Aleşii obştii erau persoane cu calităţi deosebite care anunţă prin atribuţiile lor dregătoriile feudale de mai târziu. Aleşii erau: vornicul (dăjdierul) – strângea contribuţiile membrilor obştii; postelnicul – cel ce se îngrijea de Biserica; logofătul – ştiutorul de carte, care scria actele obştii; nemesnicul – avea grijă de gardurile ţarinii, ale câmpului de cultură; jitarul – cel ce păzea recolta
Aleşii obştii aveau atribuţiuni stabilite de Adunarea generală care îi numea şi îi revoca, controlându-le activitatea. Ei erau împuterniciţi să aplice anumite sancţiuni acelora dintre membrii obştii care nu le aduceau la îndeplinire dispoziţiile. Fiind sub controlul adunării, aleşii obştii nu-şi puteau permanentiza funcţiile şi nu le puteau transmite cu titlu ereditar. Rudenia putea fi de sânge, prin alianţă şi spirituală (care cuprinde înrudirea rezultată din participarea la Tainele Bisericii – năşia de cununie şi cea de botez – şi rudenia cvasipăgână a fraţilor – frăţia de cruce, frăţia de lapte etc.).
Familia se prezenta ca o familie lăstar, în sistem patriliniar şi patrilocal, cu aspecte de endogamie vicinală şi exogamie patronimică. Aceste trăsături ale familiei o deosebesc de familia germanică, slavă, bulgară, pecineagă sau cumană, ceea ce anulează susţinerile că poporul român s-ar fi format în sudul Dunării.
Începând cu secolele IX-X, în teritoriul carpato-danubiano-pontic are loc începutul genezei statale. Primele formaţiuni statale au avut ca bază obştea sătească, formându-se preponderent prin unirea sub un singur voievod sau cneaz a uniunilor de obşti. Procesul de formare a statelor medievale româneşti se încheie în secolele XIII-XIV, iar în cadrul acestui proces, obştea sătească a jucat un rol considerabil. De altfel, observăm că multe dintre elemente s-au păstrat şi în cadrul voievodatelor medievale: acestea erau conduse de un voievod; acesta, la rândul său, era ajutat de un sfat al bătrânilor sau boierilor; principala bază juridică a comunităţii era „legea pământului”; se păstra caracterul preponderent conservator, patriarhal şi parţial autarhic; principala sursă de existenţă o constituia prelucrarea pământului, adică predomina principiul agrar.
Totuşi, cu timpul obştea sătească şi-a pierdut din importanţă şi valoare. Condiţiile externe vitrege, ulterioara suzeranitate otomană, au şubrezit aspectul obştii săteşti. Lovitura de graţie i-a fost dată în secolul XIX, când în spaţiul românesc, formele fără fond îşi fac loc cu coatele în cadrul societăţii româneşti. Obştile săteşti practic au fost desfiinţate prin intermediul reformelor administrative, juridice, agrare şi ale învăţământului.
Prof. George BACIU
Referinţă Bibliografică:
DESPRE OBŞTEA SĂTEASCĂ / George Baciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 294, Anul I, 21 octombrie 2011, Bucureşti, România.
SURSA: Confluente
Obstea sateasca - cultura si economia taraneasca
Obstea sateasca - cultura si economia taraneasca - Timp de mai multe secole obstea sateasca a fost singura forma de viata sociala de pe teritoriul tarii noastre. Obstea sateasca era o comunitate reunita prin legaturi de sange, pe un hotar ce asigura indeplinirea tuturor indeletnicirilor stravechi omenesti: pastorit, agricultura, pescuit, vanatoarea, industrie casnica. Aceste sate, caci aceasta era obstea, aveau un teritoriu alcatuit prin alipirea, adesea la distante mari, a unor zone deosebite de munca. Satele aveau parte la munte, parte la padure, la apa (rau sau balta), la islaz (pasune), la livezi, la campul de cultivat, la vatra satului.
Sateanul avea dreptul de folosinta la toate partile componente ale mosiei sale, in calitatea sa de component al cetei satului - stapanul si administratorul mosiei satului. Din teritoriul satului anumite parti apartin familiilor (casa cu curtea, livezile, curaturilor), alte parti sunt folosite in comun: padurea, pasunile, apele. Campul cu ogoarele (locul cultivabil) formeaza o stapanire individuala cu loturi lucrate fiecare de catre o familie, dar, in acelasi timp, este o stapanire comuna a obstii, deoarece aceste loturi agricole se schimba periodic prin tragerea la sorti.
Obstea, prin organele sale, exercita un drept de proprietate superioara asupra drepturilor de folosinta ale familiilor componente. Astfel, numai obstea avea dreptul sa determine periodic, prin tragere la sorti, locul pe care-l va folosi fiecare familie, singura obstea putea admite sau respinge vanzarea de catre o familie a partilor sale de mosie.
In privinta reglementarii muncii, obstea fixa pornirea plugurilor in acelasi timp pe toate delnitele, conducerea obstii avea drept de judecata si chiar de excludere a unor membrii care nu tineau seama de disciplina comunitatii, tot aceasta conducere tinea socotelile cetei pe raboj si repartiza sarcinile fiecaruia fata de nevoile obstii.
Conducerea obstilor era in genere colectiva. Din randul membrilor obstii se diferentiaza insa sfatul oamenilor buni si batrani, adica aceia care se bucurau de mai multa vaza.
Pana la intemeierea statelor feudale, chiar si dupa aceea, au functionat asocierile de obsti. Asocierile de obsti libere se faceau din necesitatea de a apara teritoriul obstei, vitele si granele, de cotropirea din afara si de eventuala anarhie dinauntru. Aceste asociatii reprezentau o unitate economica pe valea unui rau sau a unui cuib de sate inconjurat de munti si paduri. Socotim, sublinia P.P. Panaitescu, ca termenul cel mai general pentru a indica vechile asociatii militare de obsti si teritoriul lor era cuvantul tara.
ECONOMIA TARANEASCA
Tipul economic nord-balcanic si daco-roman, era caracterizat prin cresterea intensiva a vitelor si oilor de pe pozitii stabile, imbinata cu agricultura redusa la nevoile de consum ale obstii satesti. Preponderenta era cresterea animalelor.
Principala si cea mai veche forma a cresterii vitelor, chiar a oilor, a fost pastoritul pe mosia satului respectiv. Fenomenul transhumantei pare a fi secundar in raport cu primul. Mosiile obstilor rezervau pentru aceasta suprafete importante, mai intinse decat acelea consacrate agriculturii, si care se mutau din an in an.
Planta principala a reprezentat-o meiul. Graul nu a fost o planta populara. Pana tarziu, in evul mediu, poporul nu se hranea cu paine de grau, ci cu fierturi de mei, ovaz, orz; painea era hrana oraseanului si a nobililor.
Cultivarea legumelor era mai putin dezvoltata in viata economica a obstilor taranesti, cultura gradinilor de zarzavat a fost o specialitate sud-dunareana. Plantele textile, viile, livezile constituiau, in schimb, o bogatie.
Starea primitiva a agriculturii la romani corespunde si cu o tehnica agricola primitiva. Pentru macinat se foloseau rasnite, iar pentru zdrobirea boabelor se folosea piua de mana. Pentru copt se folosea testul, un con de pamant ars care se incinge si sub care se cocea turta, eventual painea. Cuptorul era mai putin raspandit. Cerealele se pastrau in gropi uscate (arse).
Anumite inceputuri mestesugaresti si negustoresti nu lipsesc. Exploatarea si comercializarea sarii nu puteau sa lipseasca la un popor crescator de animale. Aurul din minele ardelene, in veacurile VIII-IX era exploatat sub conducerea slavilor. Pacura, lemnul, pestele, vanatul se exploatau si comercializau.
Industria casnica taraneasca: cusutul hainelor, cladirea caselor, covoarele, furca de tors, stergarul, vopsitul panzelor, arderea oalelor, era dezvoltata. Existau zone (obsti) specializate, fapt care era benefic pentru schimb.
Circulatia bunurilor era favorizata de infatisarea pamantului tarii, cu regiuni geografice deosebite, asezate una in urma celeilalte si de vaile favorabile. Se pare ca in negot rolul slavilor a fost dominant spre sfarsitul mileniului.
Produsul principal al pastorilor valahi din sudul Dunarii era branza de oi vanduta in toata peninsula sub vestitul nume casseum valahicum. Cei din zona agricola a Thesaliei cultivau graul si secara, femeile vlahe erau vestite pentru painea cu drojdie pe care o faceau pentru calugarii de la muntele Athos. O parte dintre acesti valahi erau mestesugari renumiti, indeosebi in prelucrarea lanii, altii s-au imbogatit din comert, cumparandu-si case in orase. Comertul valahilor din Balcani era legat de centrul economic din Salonic, unde se tinea balciul la Sf. Dumitru. Valahii apuseni (morlachi era numele lor generic din pricina imbracamintei lor din lana neagra) erau principalii carausi ai vestului peninsulei. In caravane cu cal de povara ei duceau in porturile Adriaticii grane, minereuri de plumb, branza, lana, intorcandu-se cu sare si vin dalmatian. La Raguza multi valahi se aseaza in oras ca negustori. In Serbia, in orase, valahi erau cizmari, croitori, fierari sau pescari.
CULTURA SI MODUL DE VIATA
Locuintele cele mai raspandite pana pe la sfarsitul mileniului au fost bordeiul, semibordeiul si locuintele de suprafata. Ele erau prevazute cu un acoperis in una sau doua ape, pardoseala era din pamant batatorit, peretii fiind din impletitura de nuiele lipita cu lut, mai rar din barne de lemn. In interiorul locuintelor se afla un cuptor de piatra sau de lut sau simpla vatra dispusa intr-un colt al locuintei. In unele locuinte apar si cuptoare pentru ars ceramica. Intre locuintele invecinate se aflau gropi de provizii (indeosebi arse).
Inventarul locuintelor (asezarilor) si mormintelor ne indeamna sa presupunem o viata destul de primitiva. Au fost descoperite brazdare de fier, cutitase, seceri, topoare, tesle, carlige, verigi, catarame, varfuri de sageti de tot felul, obiecte de lut sau gresie (rasnite, fusaiole), obiecte de podoaba (din arama, bronz, os, argint, sticla)etc. Spre sfarsitul mileniului si inceputul celui urmator are loc o diversificare a uneltelor, a obiectelor, in general, cele mai multe fiind facute din fier. Foarte dezvoltata a fost in aceasta vreme ceramica, indeosebi ceramica lucrata cu roata rapida. Tipurile sunt foarte variate, continuitatea si originalitatea fiind evidente. Se observa o unitate a ceramicii pe intreg teritoriul romanesc nord-dunarean.
La nordul Dunarii, orasele apar prin secolele XII-XIII, prin desprinderea din cadrul obstii a mestesugurilor. Cele mai multe dintre ele sunt targuri (locuri de schimb) si nu centre productive (mestesugaresti), in Moldova si Tara Romaneasca. In Transilvania orasele se dezvolta si se organizeaza dupa model apusean, fiind, de regula, sasesti sau maghiare.
Din maretia creatiei bizantine, mostenitoare a celei romane si orientale, nu au putut fi adoptate de catre popoarele balcanice decat aspectele partiale. In pictura, balcanicii au renuntat la mozaic, reducand podoaba palatelor si a bisericilor la pictura murala. Este vorba de o cultura prin excelenta de factura populara.
SURSA: Agriculturae
Sateanul avea dreptul de folosinta la toate partile componente ale mosiei sale, in calitatea sa de component al cetei satului - stapanul si administratorul mosiei satului. Din teritoriul satului anumite parti apartin familiilor (casa cu curtea, livezile, curaturilor), alte parti sunt folosite in comun: padurea, pasunile, apele. Campul cu ogoarele (locul cultivabil) formeaza o stapanire individuala cu loturi lucrate fiecare de catre o familie, dar, in acelasi timp, este o stapanire comuna a obstii, deoarece aceste loturi agricole se schimba periodic prin tragerea la sorti.
Obstea, prin organele sale, exercita un drept de proprietate superioara asupra drepturilor de folosinta ale familiilor componente. Astfel, numai obstea avea dreptul sa determine periodic, prin tragere la sorti, locul pe care-l va folosi fiecare familie, singura obstea putea admite sau respinge vanzarea de catre o familie a partilor sale de mosie.
In privinta reglementarii muncii, obstea fixa pornirea plugurilor in acelasi timp pe toate delnitele, conducerea obstii avea drept de judecata si chiar de excludere a unor membrii care nu tineau seama de disciplina comunitatii, tot aceasta conducere tinea socotelile cetei pe raboj si repartiza sarcinile fiecaruia fata de nevoile obstii.
Conducerea obstilor era in genere colectiva. Din randul membrilor obstii se diferentiaza insa sfatul oamenilor buni si batrani, adica aceia care se bucurau de mai multa vaza.
Pana la intemeierea statelor feudale, chiar si dupa aceea, au functionat asocierile de obsti. Asocierile de obsti libere se faceau din necesitatea de a apara teritoriul obstei, vitele si granele, de cotropirea din afara si de eventuala anarhie dinauntru. Aceste asociatii reprezentau o unitate economica pe valea unui rau sau a unui cuib de sate inconjurat de munti si paduri. Socotim, sublinia P.P. Panaitescu, ca termenul cel mai general pentru a indica vechile asociatii militare de obsti si teritoriul lor era cuvantul tara.
ECONOMIA TARANEASCA
Tipul economic nord-balcanic si daco-roman, era caracterizat prin cresterea intensiva a vitelor si oilor de pe pozitii stabile, imbinata cu agricultura redusa la nevoile de consum ale obstii satesti. Preponderenta era cresterea animalelor.
Principala si cea mai veche forma a cresterii vitelor, chiar a oilor, a fost pastoritul pe mosia satului respectiv. Fenomenul transhumantei pare a fi secundar in raport cu primul. Mosiile obstilor rezervau pentru aceasta suprafete importante, mai intinse decat acelea consacrate agriculturii, si care se mutau din an in an.
Planta principala a reprezentat-o meiul. Graul nu a fost o planta populara. Pana tarziu, in evul mediu, poporul nu se hranea cu paine de grau, ci cu fierturi de mei, ovaz, orz; painea era hrana oraseanului si a nobililor.
Cultivarea legumelor era mai putin dezvoltata in viata economica a obstilor taranesti, cultura gradinilor de zarzavat a fost o specialitate sud-dunareana. Plantele textile, viile, livezile constituiau, in schimb, o bogatie.
Starea primitiva a agriculturii la romani corespunde si cu o tehnica agricola primitiva. Pentru macinat se foloseau rasnite, iar pentru zdrobirea boabelor se folosea piua de mana. Pentru copt se folosea testul, un con de pamant ars care se incinge si sub care se cocea turta, eventual painea. Cuptorul era mai putin raspandit. Cerealele se pastrau in gropi uscate (arse).
Anumite inceputuri mestesugaresti si negustoresti nu lipsesc. Exploatarea si comercializarea sarii nu puteau sa lipseasca la un popor crescator de animale. Aurul din minele ardelene, in veacurile VIII-IX era exploatat sub conducerea slavilor. Pacura, lemnul, pestele, vanatul se exploatau si comercializau.
Industria casnica taraneasca: cusutul hainelor, cladirea caselor, covoarele, furca de tors, stergarul, vopsitul panzelor, arderea oalelor, era dezvoltata. Existau zone (obsti) specializate, fapt care era benefic pentru schimb.
Circulatia bunurilor era favorizata de infatisarea pamantului tarii, cu regiuni geografice deosebite, asezate una in urma celeilalte si de vaile favorabile. Se pare ca in negot rolul slavilor a fost dominant spre sfarsitul mileniului.
Produsul principal al pastorilor valahi din sudul Dunarii era branza de oi vanduta in toata peninsula sub vestitul nume casseum valahicum. Cei din zona agricola a Thesaliei cultivau graul si secara, femeile vlahe erau vestite pentru painea cu drojdie pe care o faceau pentru calugarii de la muntele Athos. O parte dintre acesti valahi erau mestesugari renumiti, indeosebi in prelucrarea lanii, altii s-au imbogatit din comert, cumparandu-si case in orase. Comertul valahilor din Balcani era legat de centrul economic din Salonic, unde se tinea balciul la Sf. Dumitru. Valahii apuseni (morlachi era numele lor generic din pricina imbracamintei lor din lana neagra) erau principalii carausi ai vestului peninsulei. In caravane cu cal de povara ei duceau in porturile Adriaticii grane, minereuri de plumb, branza, lana, intorcandu-se cu sare si vin dalmatian. La Raguza multi valahi se aseaza in oras ca negustori. In Serbia, in orase, valahi erau cizmari, croitori, fierari sau pescari.
CULTURA SI MODUL DE VIATA
Locuintele cele mai raspandite pana pe la sfarsitul mileniului au fost bordeiul, semibordeiul si locuintele de suprafata. Ele erau prevazute cu un acoperis in una sau doua ape, pardoseala era din pamant batatorit, peretii fiind din impletitura de nuiele lipita cu lut, mai rar din barne de lemn. In interiorul locuintelor se afla un cuptor de piatra sau de lut sau simpla vatra dispusa intr-un colt al locuintei. In unele locuinte apar si cuptoare pentru ars ceramica. Intre locuintele invecinate se aflau gropi de provizii (indeosebi arse).
Inventarul locuintelor (asezarilor) si mormintelor ne indeamna sa presupunem o viata destul de primitiva. Au fost descoperite brazdare de fier, cutitase, seceri, topoare, tesle, carlige, verigi, catarame, varfuri de sageti de tot felul, obiecte de lut sau gresie (rasnite, fusaiole), obiecte de podoaba (din arama, bronz, os, argint, sticla)etc. Spre sfarsitul mileniului si inceputul celui urmator are loc o diversificare a uneltelor, a obiectelor, in general, cele mai multe fiind facute din fier. Foarte dezvoltata a fost in aceasta vreme ceramica, indeosebi ceramica lucrata cu roata rapida. Tipurile sunt foarte variate, continuitatea si originalitatea fiind evidente. Se observa o unitate a ceramicii pe intreg teritoriul romanesc nord-dunarean.
La nordul Dunarii, orasele apar prin secolele XII-XIII, prin desprinderea din cadrul obstii a mestesugurilor. Cele mai multe dintre ele sunt targuri (locuri de schimb) si nu centre productive (mestesugaresti), in Moldova si Tara Romaneasca. In Transilvania orasele se dezvolta si se organizeaza dupa model apusean, fiind, de regula, sasesti sau maghiare.
Din maretia creatiei bizantine, mostenitoare a celei romane si orientale, nu au putut fi adoptate de catre popoarele balcanice decat aspectele partiale. In pictura, balcanicii au renuntat la mozaic, reducand podoaba palatelor si a bisericilor la pictura murala. Este vorba de o cultura prin excelenta de factura populara.
SURSA: Agriculturae
DESTRĂMAREA OBŞTILOR SĂTEŞTI DIN ZONA CÂMPULUNG-MUSCEL
DESTRĂMAREA OBŞTILOR SĂTEŞTI DIN ZONA CÂMPULUNG-MUSCEL - 07 August 2010
Prof. Gabriel TUDOSE - Şcoala „Petre Tudose” Mălureni, Argeş
Obştea sătească – unitate de bază structurală şi funcţională a societăţii româneşti din Preistorie până spre contemporaneitate – reprezintă, în pofida organizării şi structurii sale simpliste, un excelent exemplu de solidaritate socială, de unitate, de păstrare nealterată a tradiţiilor şi a particularităţilor zonale de natură istorică, etnografică, lingvistică, religioasă, valori pe care societatea românească contemporană le-a pierdut în bună măsură.
Studiul de faţă oferă o modalitate de analiză şi de prezentare, cu exemple concrete, a cauzelor şi a modurilor prin care celula milenară a societăţii muscelene (de altfel, a întregii societăţi româneşti) – obştea sătească – s-a dezagregat, de-a lungul perioadei medievale şi a modernităţii istorice româneşti, rămăşiţe ale acesteia persistând până în secolul al XX-lea.
Prezentul studiu îşi propune elucidarea principalelor cauze ale destrămării obştilor la români – aplecându-se în mod concret asupra cazului reprezentat de obştile moşneneşti din zona Câmpulung-Muscel – şi elementele implicate în acest proces, ce debutează odată cu apariţia feudalismului în Ţările Române (aprox. secolul al X-lea) şi evoluează lent, dar din ce în ce mai virulent, până spre secolul trecut.
Astfel, în pofida rezistenţei îndârjite a moşnenilor musceleni, apariţia relaţiei marfă-bani, diferenţierile sociale şi financiare dezvoltate în sânul obştii, individualizarea proprietăţii, infiltrarea unor elemente străine ş.a. reprezintă premise principale ale aservirii şi dezagregării obştilor.
Cuvinte-cheie: istorie românească, obşte sătească, Câmpulung-Muscel.
Apariţia feudalismului în Ţările Române marchează debutul destrămării obştilor săteşti; astfel, din rândul lor se desprinde, prin îmbogăţire, o clasă de stăpâni ce acaparează satele, adică rentele în natură şi în muncă de la ţărani. Această acaparare datează dinainte de formarea statelor feudale româneşti şi de pătrunderea feudalilor maghiari în Transilvania[1]. În ceea ce priveşte destrămarea obştilor moşnenilor din zona Câmpulung-Muscel, aceasta a urmat procesul firesc al dezagregării obştilor săteşti din întreg spaţiul românesc extracarpatic. La fel ca şi celelalte obşti, şi acestea îşi au originea, cu transformările ivite de-a lungul timpului, în comuna primitivă[2].
Obştea a reprezentat mereu un mijloc de apărare a libertăţilor ţăranilor în perioada feudală, şi anume prin solidaritatea ei. Trebuie remarcat că România este una dintre puţinele ţări europene care a păstrat forma stăpânirii devălmaşe până în secolul al XX-lea, ceea ce arată că satele de ţărani liberi constituiţi în obşti n-au putut fi total aservite, cu toată goana boierilor după braţe de muncă, reuşind să rămână libere[3].
În privinţa rolului jucat de obştile săteşti de-a lungul istoriei noastre, edificatoare este darea de seamă din 1903 a lui Ion Anastasescu Ghica, preşedintele comitetului de administraţie al obştii moşnenilor câmpulungeni la începutul secolului al XX-lea: „acolo unde se mai conservă instituţia moşnenilor, acolo mai există un rest din vechea vitejie şi virtute românească, acolo se mai aude plăcutul grai românesc, se poartă cu drag costumul naţional, se conservă mai cu îndărătnicie obiceiurile şi datinile, acolo viaţa şi traiul sunt mai uşoare, buna stare materială mai înflorită. În tot restul ţării, unde moşnenii şi răzeşii au dispărut, au dispărut şi s-au alterat şi obiceiurile, şi datinile, şi portul românesc, au dispărut ca prin farmec toate aceste însuşiri de ospitalitate, de cinste, omenie, virtute şi vitejie care făceau fala şi mândria românilor”[4].
Una dintre cauzele care au contribuit cel mai mult la destrămarea obştilor în Ţările Române, începând cu secolul al XVII-lea, a fost accentuarea relaţiilor economice de marfă-bani pentru produsele domeniilor. Relaţiile de schimb au adus după ele diferenţieri de avere în interiorul obştilor, precum şi acapararea masivă a satelor moşneneşti de către boieri şi mânăstiri[5].
Obştea sătească nu a putut rezista fenomenului reprezentat de dezvoltarea relaţiilor de marfă-bani. Obştea nu putea rezista lărgirii pieţei, formării legăturilor comerciale interne, creşterii producţiei, a meşteşugurilor, diferenţierii muncii. Fiind o comunitate închisă economic, obştea îşi pierde rostul într-o societate în care munca individuală este diferenţiată şi în care autarhia economică face loc schimbului de mărfuri. Astfel, stăpânirea pământului în obşte se transformă în stăpânire individuală, iar acapararea obştilor libere de către feudali prin cumpărare şi cotropire ia forme masive. Faptul că în Ţările Române obştea a durat mai multă vreme şi a fost mai puternică decât în cele mai multe ţări europene se datorează slabei dezvoltări a oraşelor româneşti, principalul factor al creării pieţei interne[6].
Lupta feudalilor pentru acapararea pământului şi a braţelor de muncă, lovindu-se de împotrivirea obştilor, a dus la dezagregarea lor. Pe lângă presiunea din afară exercitată asupra obştilor, dezagregarea treptată a acestora a fost provocată şi de evoluţia internă a proprietăţii private în obşte, precum şi de diferenţierea treptată dintre membrii ei, ca urmare a evoluţiei economice a societăţii[7].
Dezagregarea stăpânirii devălmaşe a pământului în cadrul obştii a trecut prin mai multe faze: prima stăpânire individuală a fost casa, cu gospodăria ei, pe când tot restul pământului era stăpânit în comun. A doua fază a fost stăpânirea individuală a parcelelor agricole, pe timp limitat, prin tragere la sorţi, de către familii, iar a treia prin stăpânirea ereditară a acestor parcele, rămânând, totuşi, pădurea, apele, păşunea, în stăpânire colectivă. Chiar în interiorul acestor faze generale întâlnim diferite trepte care duc la o lentă dezagregare a stăpânirii comune în stăpânire individuală. Împărţirea definitivă a elementelor obştii se face târziu, iar stăpânirea pădurilor şi a păşunilor rămâne comună până aproape de secolul al XX-lea[8].
Aşadar, dezagregarea se produce din interior prin crearea diferenţierii de avere în sânul ţărănimii. În forma ei cea mai simplă, biologică, ea este rezultatul înmulţirii naturale a locuitorilor satelor. Una dintre cauzele diferenţierii de avere este diferenţierea muncii. Apar, astfel, meşteşugarii săteşti, care se pot îmbogăţi şi diferenţia de ceilalţi. În satele libere întâlnim, de exemplu, o meserie sătească foarte răspândită – cea a brutarilor[9]. Una dintre ocupaţiile fireşti ale moşnenilor de la poalele Făgăraşului era şi cea de măcelar, datorită abundenţei vitelor în zona Muscel, creşterea lor fiind favorizată de geografia deluroasă şi montană bogată în păşuni. Referitor la altă ocupaţie specifică zonei, atât de bogată în cornute, la 22 octombrie 1695, Constantin Brâncoveanu pomeneşte de „nişte măcelari de la Câmpulungu i de la Rucăr i Dragoslavele”[10].
Olarii sunt şi ei amintiţi în documente. Astfel, la 27 mai 1786, printr-un pitac domnesc sunt luaţi din Câmpulung 11 olari pentru a fi duşi la Chitila, unde să lucreze „chiupuri” pentru cişmelele din Bucureşti: „Orânduim pe sluga domniei mele... să meargă la sud Muşcel şi să ia dă acolo... 11 olari cu toate ergaliile lor şi să-i ducă la Chitila”. Documentele îi atestă şi pe dogari, croitori, tăbăcari, cojocari, lăutari, fierari etc[11].
Şi comerţul făcut de săteni în afara hotarelor satelor aducea o diferenţiere a averii. Astfel, în 1505, într-un act al lui Radu cel Mare, se statua: „lotrenii care vor fi negustori şi vor purta cumpărături din ţara domniei mele sau de la unguri să plătească vamă”. În acest context, Câmpulungul, fiind aşezat la intersecţia unor drumuri comerciale principale, a avut o poziţie favorabilă pentru dezvoltarea schimburilor de produse, atât cu satele din zonă, cât şi cu oraşele mai îndepărtate. În condiţiile în care oraşul a început să producă şi pentru nevoile schimbului, ceea ce a determinat o dezvoltare a meşteşugurilor, o creştere a producţiei şi o diferenţiere a muncii, obştea a început să se destrame, la început mai lent, şi, începând cu secolul al XVII-lea, din ce în ce mai rapid[12].
La fel şi cărăuşia, după cum scrie Paul de Alep, la mijlocul secolului al XVII-lea, era o ocupaţie rentabilă: „chiria ce o iau pentru transport aceşti căruţaşi este foarte mare, în adevăr exagerată”. Moşnenii câmpulungeni făceau şi ei cărăuşie, având în acest sens împuterniciri din partea domniei[13].
În privinţa oraşului Câmpulung, acesta era aşezat pe un important drum comercial. Negustorii erau încurajaţi şi prin privilegii domneşti sau tratate comerciale încheiate de domnii Ţării Româneşti cu negustorii din Transilvania. În dezvoltarea comerţului la Sud de Carpaţi, începând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, un rol important l-au avut târgurile periodice, unde participau şi negustori străini. Un astfel de târg se organiza şi la Câmpulung, anual, între 17 şi 27 iulie[14].
Faptul că oraşul Câmpulung era situat pe un drum care lega Ţara Românească de Transilvania a influenţat dezvoltarea comerţului, a relaţiilor de marfă-bani în cadrul obştii, care se vor reflecta prin transformarea stăpânirii devălmaşe a pământului în stăpânire individuală. Stăpânirea obştii a fost subminată inclusiv de aşezămintele religioase, căci domeniul mânăstiresc a început să se mărească prin cotropiri de locuri, danii sau zălogiri, din domeniul obştii, în detrimentul moşnenilor[15].
Ca urmare a diferenţierii de avere, se formează în sate o sărăcime, căreia i s-au redus părţile prin succesive subîmpărţiri, prin greutăţile ce au căzut asupra lor la biruri, la războaie, la secete, boli etc. De exemplu, în secolul XVII apare expresia de „colibaşi”, pentru oamenii săraci din sate, care locuiau nu în case, ci în colibe, formând sărăcimea satului[16].
Cum era de aşteptat, satul nu mai poate alcătui o unitate din punct de vedere social, ci se stratifică în diverse pături sociale. Dezagregarea stăpânirii pământului obştii în stăpâniri individuale se face în chip inegal pe suprafaţa Ţărilor Române. Unele sate rămân până târziu cu forme de stăpânire comună, altele se împart de timpuriu pe locuri. Chiar şi în secolul al XIV-lea întâlnim, în Ţara Românească, „bucăţi de ocină”[17]. O bună parte de timp, în sânul proprietăţii obştii stăpânirile delimitate, individuale, au coexistat cu părţile de stăpânire în devălmăşie. Astfel, în 1597, în satul Groşii, Serbu, Stoian, Anca şi alţii stăpâneau părţile lor, deci în devălmăşie, iar în schimb, Felea, Valente, Radu şi alţii au locuri cumpărate sau de zestre[18].
O cauză a dezagregării este şi pătrunderea elementelor străine în obşte, forma cea mai frecventă în secolele al XVI-lea–al XVII-lea fiind cumpărarea de către boieri a unei părţi a pământului obştii, prin care aceştia devin, teoretic, membri ai obştii. Boierii pun mâna pe un petic de pământ, iar apoi îl lărgesc progresiv, acest sistem de acaparare progresivă a pământului unui sat aplicându-se pe scara largă[19].
În legătură cu acapararea de către străini a obştii moşnenilor din Arefu, secretarul acesteia, Gheorghe Gh. Dobrin, afirma: „au venit hoţii cei mari şi, cu şiretlicuri şi acte false, au pus mâna pe aurul verde al moşnenilor. Şi sute de ani s-au ţinut procesele lanţ, cu cotropitorii de tot felul şi oamenii au ajuns mereu săraci, dar au luptat, până la sacrificiul vieţii, şi nu am timp să descriu câte necazuri au adus străinii în vatra străbună. Mă opresc doar în ziua de 2 august 1861, când, cu preţul a 12 701 galbeni, ,,Munţii Arefului”, proprietatea casei răposatului Iordache Filipescu, au fost cumpăraţi de Mihail Hagiu Ştefan, care devenea locuitor în satul Căpăţâneni şi acesta a pus pietre de hotar pe coama Măgurelei. Şi fiul său, George Ştefănescu, căruia i s-a pus statuie în curtea casei, în ziua de 2 aprilie 1882, a făcut un act de pace, prin care a dăruit moşnenilor 750 hectare de la pietrele de hotar, până la Valea Rea, iar restul munţilor a fost cumpărat, în schimbul unei lăzi de un metru pătrat, plină cu bani, de neamţul Emil Lesel, venit tocmai din Hamburg, Germania”[20].
Pe lângă boieri, şi alte elemente străine reuşesc să pătrundă în obşte. Un număr de negustori îmbogăţiţi îşi plasează banii în pământ. La 1597, Mihai din Târgşor cumpără ocină de la o serie de moşneni din Popeşti, devenind proprietar feudal în acest sat[21].
Un fenomen specific pentru secolul al XVII-lea, mai ales pentru Ţările Române, este pătrunderea cetelor militare (roşii, dărăbani, călăraşi) pe pământul obştii, atunci când acesta era de prisos. În timp de pace, din porunca domnitorului, aceşti soldaţi se aşezau pe pământul obştii şi se îndeletniceau cu agricultura şi cu creşterea vitelor[22].
Aşadar, la sfârşitul secolului al XVII-lea s-a produs o masivă pătrundere pe diferite căi a elementelor străine pe pământurile obştii, grăbind dizolvarea lor, la care a contribuit şi destrămarea internă sub forma diferenţierii de avere în sânul obştii. Ca un fapt interesant este aşezarea pe pământurile obştii a etnicilor romi, sursă de conflict între aceştia şi săteni. Astfel, acest fenomen continuă şi astăzi, aşa cum ne prezintă, de exemplu, un ziar muscelean: aşezarea etnicilor din Cetăţeni şi Valea Mare Pravăţ pe pământurile Mânăstirii „Cetăţuia Negru Vodă”, respectiv ale Obştii Moşnenilor Nămăeşti, a produs numeroase dispute în zonă. Acestea au fost deseori tranşate în instanţă, unde proprietarii au avut câştig de cauză, urmarea firească fiind eliberarea terenurilor de bordeiele rudarilor din cele două localităţi[23].
Iată cum prezenta I.A. Ghica fenomenul de infiltrare a elementelor străine pe pământurile obştii: „Elemente străine de toate neamurile şi de toate religiile au putut uşor să se introducă în mijlocul clăcaşilor şi negustorilor, să le schimbe obiceiurile şi datinile, n-au putut însă deloc sau foarte greu să se introducă în mijlocul moşnenilor, aceşti fii falnici ai Carpaţilor, care, întocmai ca iluştrii lor strămoşi, romanii, ori i-au respins cu energie din viaţa lor comună, ori i-au făcut pe toţi o apă şi un pământ, cum zice Eminescu. Aceste obşti au fost în decursul secolelor de invazie forţa de rezistenţă a neamului, braţul de apărare al ţării şi element de propăşire economică a tuturor ducatelor şi principatelor româneşti”[24].
În legătură cu obştea moşnenilor câmpulungeni, acelaşi I. Ghica afirma: „În special moşnenii câmpulungeni au mers din ce în ce mai rău, mai ales de când s-au infiltrat printre ei străini veniţi de peste Dunăre, în timpul regimului fanariot, de când nu s-a mai ţinut socoteală de prescripţiile hrisoavelor domneşti, care opreau în mod absolut înstrăinarea avutului obştesc de către persoane străine de obşte, fie aceştia români sau străini, dregători sau particulari, clerici sau mireni”[25].
În secolul al XVI-lea apare fenomenul numit zălog, adică ipoteca pe pământ. În cazul unui împrumut, dacă datornicul nu-şi putea plăti datoria, pământul zălogit rămânea al creditorului. Această instituţie poate fi socotită ca premergătoare arendării, care apare în secolul al XVIII-lea. Putem data începerea destrămării obştii săteşti în legătură, dar şi ca urmare a apariţiei mai accentuate a relaţiilor de marfă-bani, adică de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi din secolul al XVII-lea. Au existat semne ale acestui proces, precum apariţia cametei şi devalorizarea monedei[26].
In cele de mai sus s-a încercat prezentarea succintă a cauzelor, a elementelor şi a modalităţilor prin care această instituţie străveche – obştea sătească – a dispărut treptat din istorie, destrămându-se şi dizolvându-se în forme de civilizaţie care, deşi moderne, sunt inferioare axiologic obştilor săteşti.
Deşi lipsit de importanţă practică în actualitate, merită amintit îndemnul emis la începutul secolului trecut de către I.A. Ghica, în contradicţie cu timpul său şi cu evoluţia omenirii: „Preocuparea de căpetenie a tuturor moşnenilor şi autorităţilor este şi trebuie să fie pe de o parte împiedicarea cu orice preţ şi cu orice sacrificiu a oricărei uzurpări viitoare, a oricărei neregularităţi în exploatarea pădurilor şi a oricărei ştirbiri a drepturilor obşteşti, iar pe de alta reîntoarcerea la avutul obştesc a tuturor uzurpărilor şi cotropirilor săvârşite, a tuturor pagubelor cauzate până azi”[27].
Din cele mai vechi timpuri şi până spre secolul al XX-lea, obştea sătească a reprezentat unitatea de bază structurală şi funcţională a societăţii. În prezent, în condiţiile evoluţiei societăţii contemporane, pervertită moral şi condusă de un din ce în ce mai acut simţ al proprietăţii individuale, de un individualism distructiv, de o lipsă de solidaritate faţă de semeni, studierea modului de organizare, de lucru, de convieţuire şi de mentalitate a oamenilor în cadrul obştilor săteşti reprezintă unul din multitudinea elementelor moralizatoare pe care ni-l oferă istoria. Obştea sătească reprezintă un excelent exemplu de solidaritate socială, de perpetuare a tradiţiilor locale şi a particularităţilor naţionale, valori inestimabile pe care, în contextul actual al europenismului/globalizării, o mare parte a conaţionalilor noştri le-a cam uitat.
SURSA: Asociatia-profesorilor
Prof. Gabriel TUDOSE - Şcoala „Petre Tudose” Mălureni, Argeş
Obştea sătească – unitate de bază structurală şi funcţională a societăţii româneşti din Preistorie până spre contemporaneitate – reprezintă, în pofida organizării şi structurii sale simpliste, un excelent exemplu de solidaritate socială, de unitate, de păstrare nealterată a tradiţiilor şi a particularităţilor zonale de natură istorică, etnografică, lingvistică, religioasă, valori pe care societatea românească contemporană le-a pierdut în bună măsură.
Studiul de faţă oferă o modalitate de analiză şi de prezentare, cu exemple concrete, a cauzelor şi a modurilor prin care celula milenară a societăţii muscelene (de altfel, a întregii societăţi româneşti) – obştea sătească – s-a dezagregat, de-a lungul perioadei medievale şi a modernităţii istorice româneşti, rămăşiţe ale acesteia persistând până în secolul al XX-lea.
Prezentul studiu îşi propune elucidarea principalelor cauze ale destrămării obştilor la români – aplecându-se în mod concret asupra cazului reprezentat de obştile moşneneşti din zona Câmpulung-Muscel – şi elementele implicate în acest proces, ce debutează odată cu apariţia feudalismului în Ţările Române (aprox. secolul al X-lea) şi evoluează lent, dar din ce în ce mai virulent, până spre secolul trecut.
Astfel, în pofida rezistenţei îndârjite a moşnenilor musceleni, apariţia relaţiei marfă-bani, diferenţierile sociale şi financiare dezvoltate în sânul obştii, individualizarea proprietăţii, infiltrarea unor elemente străine ş.a. reprezintă premise principale ale aservirii şi dezagregării obştilor.
Cuvinte-cheie: istorie românească, obşte sătească, Câmpulung-Muscel.
Apariţia feudalismului în Ţările Române marchează debutul destrămării obştilor săteşti; astfel, din rândul lor se desprinde, prin îmbogăţire, o clasă de stăpâni ce acaparează satele, adică rentele în natură şi în muncă de la ţărani. Această acaparare datează dinainte de formarea statelor feudale româneşti şi de pătrunderea feudalilor maghiari în Transilvania[1]. În ceea ce priveşte destrămarea obştilor moşnenilor din zona Câmpulung-Muscel, aceasta a urmat procesul firesc al dezagregării obştilor săteşti din întreg spaţiul românesc extracarpatic. La fel ca şi celelalte obşti, şi acestea îşi au originea, cu transformările ivite de-a lungul timpului, în comuna primitivă[2].
Obştea a reprezentat mereu un mijloc de apărare a libertăţilor ţăranilor în perioada feudală, şi anume prin solidaritatea ei. Trebuie remarcat că România este una dintre puţinele ţări europene care a păstrat forma stăpânirii devălmaşe până în secolul al XX-lea, ceea ce arată că satele de ţărani liberi constituiţi în obşti n-au putut fi total aservite, cu toată goana boierilor după braţe de muncă, reuşind să rămână libere[3].
În privinţa rolului jucat de obştile săteşti de-a lungul istoriei noastre, edificatoare este darea de seamă din 1903 a lui Ion Anastasescu Ghica, preşedintele comitetului de administraţie al obştii moşnenilor câmpulungeni la începutul secolului al XX-lea: „acolo unde se mai conservă instituţia moşnenilor, acolo mai există un rest din vechea vitejie şi virtute românească, acolo se mai aude plăcutul grai românesc, se poartă cu drag costumul naţional, se conservă mai cu îndărătnicie obiceiurile şi datinile, acolo viaţa şi traiul sunt mai uşoare, buna stare materială mai înflorită. În tot restul ţării, unde moşnenii şi răzeşii au dispărut, au dispărut şi s-au alterat şi obiceiurile, şi datinile, şi portul românesc, au dispărut ca prin farmec toate aceste însuşiri de ospitalitate, de cinste, omenie, virtute şi vitejie care făceau fala şi mândria românilor”[4].
Una dintre cauzele care au contribuit cel mai mult la destrămarea obştilor în Ţările Române, începând cu secolul al XVII-lea, a fost accentuarea relaţiilor economice de marfă-bani pentru produsele domeniilor. Relaţiile de schimb au adus după ele diferenţieri de avere în interiorul obştilor, precum şi acapararea masivă a satelor moşneneşti de către boieri şi mânăstiri[5].
Obştea sătească nu a putut rezista fenomenului reprezentat de dezvoltarea relaţiilor de marfă-bani. Obştea nu putea rezista lărgirii pieţei, formării legăturilor comerciale interne, creşterii producţiei, a meşteşugurilor, diferenţierii muncii. Fiind o comunitate închisă economic, obştea îşi pierde rostul într-o societate în care munca individuală este diferenţiată şi în care autarhia economică face loc schimbului de mărfuri. Astfel, stăpânirea pământului în obşte se transformă în stăpânire individuală, iar acapararea obştilor libere de către feudali prin cumpărare şi cotropire ia forme masive. Faptul că în Ţările Române obştea a durat mai multă vreme şi a fost mai puternică decât în cele mai multe ţări europene se datorează slabei dezvoltări a oraşelor româneşti, principalul factor al creării pieţei interne[6].
Lupta feudalilor pentru acapararea pământului şi a braţelor de muncă, lovindu-se de împotrivirea obştilor, a dus la dezagregarea lor. Pe lângă presiunea din afară exercitată asupra obştilor, dezagregarea treptată a acestora a fost provocată şi de evoluţia internă a proprietăţii private în obşte, precum şi de diferenţierea treptată dintre membrii ei, ca urmare a evoluţiei economice a societăţii[7].
Dezagregarea stăpânirii devălmaşe a pământului în cadrul obştii a trecut prin mai multe faze: prima stăpânire individuală a fost casa, cu gospodăria ei, pe când tot restul pământului era stăpânit în comun. A doua fază a fost stăpânirea individuală a parcelelor agricole, pe timp limitat, prin tragere la sorţi, de către familii, iar a treia prin stăpânirea ereditară a acestor parcele, rămânând, totuşi, pădurea, apele, păşunea, în stăpânire colectivă. Chiar în interiorul acestor faze generale întâlnim diferite trepte care duc la o lentă dezagregare a stăpânirii comune în stăpânire individuală. Împărţirea definitivă a elementelor obştii se face târziu, iar stăpânirea pădurilor şi a păşunilor rămâne comună până aproape de secolul al XX-lea[8].
Aşadar, dezagregarea se produce din interior prin crearea diferenţierii de avere în sânul ţărănimii. În forma ei cea mai simplă, biologică, ea este rezultatul înmulţirii naturale a locuitorilor satelor. Una dintre cauzele diferenţierii de avere este diferenţierea muncii. Apar, astfel, meşteşugarii săteşti, care se pot îmbogăţi şi diferenţia de ceilalţi. În satele libere întâlnim, de exemplu, o meserie sătească foarte răspândită – cea a brutarilor[9]. Una dintre ocupaţiile fireşti ale moşnenilor de la poalele Făgăraşului era şi cea de măcelar, datorită abundenţei vitelor în zona Muscel, creşterea lor fiind favorizată de geografia deluroasă şi montană bogată în păşuni. Referitor la altă ocupaţie specifică zonei, atât de bogată în cornute, la 22 octombrie 1695, Constantin Brâncoveanu pomeneşte de „nişte măcelari de la Câmpulungu i de la Rucăr i Dragoslavele”[10].
Olarii sunt şi ei amintiţi în documente. Astfel, la 27 mai 1786, printr-un pitac domnesc sunt luaţi din Câmpulung 11 olari pentru a fi duşi la Chitila, unde să lucreze „chiupuri” pentru cişmelele din Bucureşti: „Orânduim pe sluga domniei mele... să meargă la sud Muşcel şi să ia dă acolo... 11 olari cu toate ergaliile lor şi să-i ducă la Chitila”. Documentele îi atestă şi pe dogari, croitori, tăbăcari, cojocari, lăutari, fierari etc[11].
Şi comerţul făcut de săteni în afara hotarelor satelor aducea o diferenţiere a averii. Astfel, în 1505, într-un act al lui Radu cel Mare, se statua: „lotrenii care vor fi negustori şi vor purta cumpărături din ţara domniei mele sau de la unguri să plătească vamă”. În acest context, Câmpulungul, fiind aşezat la intersecţia unor drumuri comerciale principale, a avut o poziţie favorabilă pentru dezvoltarea schimburilor de produse, atât cu satele din zonă, cât şi cu oraşele mai îndepărtate. În condiţiile în care oraşul a început să producă şi pentru nevoile schimbului, ceea ce a determinat o dezvoltare a meşteşugurilor, o creştere a producţiei şi o diferenţiere a muncii, obştea a început să se destrame, la început mai lent, şi, începând cu secolul al XVII-lea, din ce în ce mai rapid[12].
La fel şi cărăuşia, după cum scrie Paul de Alep, la mijlocul secolului al XVII-lea, era o ocupaţie rentabilă: „chiria ce o iau pentru transport aceşti căruţaşi este foarte mare, în adevăr exagerată”. Moşnenii câmpulungeni făceau şi ei cărăuşie, având în acest sens împuterniciri din partea domniei[13].
În privinţa oraşului Câmpulung, acesta era aşezat pe un important drum comercial. Negustorii erau încurajaţi şi prin privilegii domneşti sau tratate comerciale încheiate de domnii Ţării Româneşti cu negustorii din Transilvania. În dezvoltarea comerţului la Sud de Carpaţi, începând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, un rol important l-au avut târgurile periodice, unde participau şi negustori străini. Un astfel de târg se organiza şi la Câmpulung, anual, între 17 şi 27 iulie[14].
Faptul că oraşul Câmpulung era situat pe un drum care lega Ţara Românească de Transilvania a influenţat dezvoltarea comerţului, a relaţiilor de marfă-bani în cadrul obştii, care se vor reflecta prin transformarea stăpânirii devălmaşe a pământului în stăpânire individuală. Stăpânirea obştii a fost subminată inclusiv de aşezămintele religioase, căci domeniul mânăstiresc a început să se mărească prin cotropiri de locuri, danii sau zălogiri, din domeniul obştii, în detrimentul moşnenilor[15].
Ca urmare a diferenţierii de avere, se formează în sate o sărăcime, căreia i s-au redus părţile prin succesive subîmpărţiri, prin greutăţile ce au căzut asupra lor la biruri, la războaie, la secete, boli etc. De exemplu, în secolul XVII apare expresia de „colibaşi”, pentru oamenii săraci din sate, care locuiau nu în case, ci în colibe, formând sărăcimea satului[16].
Cum era de aşteptat, satul nu mai poate alcătui o unitate din punct de vedere social, ci se stratifică în diverse pături sociale. Dezagregarea stăpânirii pământului obştii în stăpâniri individuale se face în chip inegal pe suprafaţa Ţărilor Române. Unele sate rămân până târziu cu forme de stăpânire comună, altele se împart de timpuriu pe locuri. Chiar şi în secolul al XIV-lea întâlnim, în Ţara Românească, „bucăţi de ocină”[17]. O bună parte de timp, în sânul proprietăţii obştii stăpânirile delimitate, individuale, au coexistat cu părţile de stăpânire în devălmăşie. Astfel, în 1597, în satul Groşii, Serbu, Stoian, Anca şi alţii stăpâneau părţile lor, deci în devălmăşie, iar în schimb, Felea, Valente, Radu şi alţii au locuri cumpărate sau de zestre[18].
O cauză a dezagregării este şi pătrunderea elementelor străine în obşte, forma cea mai frecventă în secolele al XVI-lea–al XVII-lea fiind cumpărarea de către boieri a unei părţi a pământului obştii, prin care aceştia devin, teoretic, membri ai obştii. Boierii pun mâna pe un petic de pământ, iar apoi îl lărgesc progresiv, acest sistem de acaparare progresivă a pământului unui sat aplicându-se pe scara largă[19].
În legătură cu acapararea de către străini a obştii moşnenilor din Arefu, secretarul acesteia, Gheorghe Gh. Dobrin, afirma: „au venit hoţii cei mari şi, cu şiretlicuri şi acte false, au pus mâna pe aurul verde al moşnenilor. Şi sute de ani s-au ţinut procesele lanţ, cu cotropitorii de tot felul şi oamenii au ajuns mereu săraci, dar au luptat, până la sacrificiul vieţii, şi nu am timp să descriu câte necazuri au adus străinii în vatra străbună. Mă opresc doar în ziua de 2 august 1861, când, cu preţul a 12 701 galbeni, ,,Munţii Arefului”, proprietatea casei răposatului Iordache Filipescu, au fost cumpăraţi de Mihail Hagiu Ştefan, care devenea locuitor în satul Căpăţâneni şi acesta a pus pietre de hotar pe coama Măgurelei. Şi fiul său, George Ştefănescu, căruia i s-a pus statuie în curtea casei, în ziua de 2 aprilie 1882, a făcut un act de pace, prin care a dăruit moşnenilor 750 hectare de la pietrele de hotar, până la Valea Rea, iar restul munţilor a fost cumpărat, în schimbul unei lăzi de un metru pătrat, plină cu bani, de neamţul Emil Lesel, venit tocmai din Hamburg, Germania”[20].
Pe lângă boieri, şi alte elemente străine reuşesc să pătrundă în obşte. Un număr de negustori îmbogăţiţi îşi plasează banii în pământ. La 1597, Mihai din Târgşor cumpără ocină de la o serie de moşneni din Popeşti, devenind proprietar feudal în acest sat[21].
Un fenomen specific pentru secolul al XVII-lea, mai ales pentru Ţările Române, este pătrunderea cetelor militare (roşii, dărăbani, călăraşi) pe pământul obştii, atunci când acesta era de prisos. În timp de pace, din porunca domnitorului, aceşti soldaţi se aşezau pe pământul obştii şi se îndeletniceau cu agricultura şi cu creşterea vitelor[22].
Aşadar, la sfârşitul secolului al XVII-lea s-a produs o masivă pătrundere pe diferite căi a elementelor străine pe pământurile obştii, grăbind dizolvarea lor, la care a contribuit şi destrămarea internă sub forma diferenţierii de avere în sânul obştii. Ca un fapt interesant este aşezarea pe pământurile obştii a etnicilor romi, sursă de conflict între aceştia şi săteni. Astfel, acest fenomen continuă şi astăzi, aşa cum ne prezintă, de exemplu, un ziar muscelean: aşezarea etnicilor din Cetăţeni şi Valea Mare Pravăţ pe pământurile Mânăstirii „Cetăţuia Negru Vodă”, respectiv ale Obştii Moşnenilor Nămăeşti, a produs numeroase dispute în zonă. Acestea au fost deseori tranşate în instanţă, unde proprietarii au avut câştig de cauză, urmarea firească fiind eliberarea terenurilor de bordeiele rudarilor din cele două localităţi[23].
Iată cum prezenta I.A. Ghica fenomenul de infiltrare a elementelor străine pe pământurile obştii: „Elemente străine de toate neamurile şi de toate religiile au putut uşor să se introducă în mijlocul clăcaşilor şi negustorilor, să le schimbe obiceiurile şi datinile, n-au putut însă deloc sau foarte greu să se introducă în mijlocul moşnenilor, aceşti fii falnici ai Carpaţilor, care, întocmai ca iluştrii lor strămoşi, romanii, ori i-au respins cu energie din viaţa lor comună, ori i-au făcut pe toţi o apă şi un pământ, cum zice Eminescu. Aceste obşti au fost în decursul secolelor de invazie forţa de rezistenţă a neamului, braţul de apărare al ţării şi element de propăşire economică a tuturor ducatelor şi principatelor româneşti”[24].
În legătură cu obştea moşnenilor câmpulungeni, acelaşi I. Ghica afirma: „În special moşnenii câmpulungeni au mers din ce în ce mai rău, mai ales de când s-au infiltrat printre ei străini veniţi de peste Dunăre, în timpul regimului fanariot, de când nu s-a mai ţinut socoteală de prescripţiile hrisoavelor domneşti, care opreau în mod absolut înstrăinarea avutului obştesc de către persoane străine de obşte, fie aceştia români sau străini, dregători sau particulari, clerici sau mireni”[25].
În secolul al XVI-lea apare fenomenul numit zălog, adică ipoteca pe pământ. În cazul unui împrumut, dacă datornicul nu-şi putea plăti datoria, pământul zălogit rămânea al creditorului. Această instituţie poate fi socotită ca premergătoare arendării, care apare în secolul al XVIII-lea. Putem data începerea destrămării obştii săteşti în legătură, dar şi ca urmare a apariţiei mai accentuate a relaţiilor de marfă-bani, adică de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi din secolul al XVII-lea. Au existat semne ale acestui proces, precum apariţia cametei şi devalorizarea monedei[26].
In cele de mai sus s-a încercat prezentarea succintă a cauzelor, a elementelor şi a modalităţilor prin care această instituţie străveche – obştea sătească – a dispărut treptat din istorie, destrămându-se şi dizolvându-se în forme de civilizaţie care, deşi moderne, sunt inferioare axiologic obştilor săteşti.
Deşi lipsit de importanţă practică în actualitate, merită amintit îndemnul emis la începutul secolului trecut de către I.A. Ghica, în contradicţie cu timpul său şi cu evoluţia omenirii: „Preocuparea de căpetenie a tuturor moşnenilor şi autorităţilor este şi trebuie să fie pe de o parte împiedicarea cu orice preţ şi cu orice sacrificiu a oricărei uzurpări viitoare, a oricărei neregularităţi în exploatarea pădurilor şi a oricărei ştirbiri a drepturilor obşteşti, iar pe de alta reîntoarcerea la avutul obştesc a tuturor uzurpărilor şi cotropirilor săvârşite, a tuturor pagubelor cauzate până azi”[27].
Din cele mai vechi timpuri şi până spre secolul al XX-lea, obştea sătească a reprezentat unitatea de bază structurală şi funcţională a societăţii. În prezent, în condiţiile evoluţiei societăţii contemporane, pervertită moral şi condusă de un din ce în ce mai acut simţ al proprietăţii individuale, de un individualism distructiv, de o lipsă de solidaritate faţă de semeni, studierea modului de organizare, de lucru, de convieţuire şi de mentalitate a oamenilor în cadrul obştilor săteşti reprezintă unul din multitudinea elementelor moralizatoare pe care ni-l oferă istoria. Obştea sătească reprezintă un excelent exemplu de solidaritate socială, de perpetuare a tradiţiilor locale şi a particularităţilor naţionale, valori inestimabile pe care, în contextul actual al europenismului/globalizării, o mare parte a conaţionalilor noştri le-a cam uitat.
SURSA: Asociatia-profesorilor
Organizarea obstei satesti - Normele de conduita
Organizarea obstei satesti. Normele de conduita ale obstei satesti in perioada cuprinsa intre secolele IV si VIII e. n.
Sectiunea I. Organizarea obstei satesti
Aceasta perioada este denumita, in mod gresit, de regula, epoca migratiunii popoarelor. Termenul este gresit pentru ca epocile istorice nu se definesc in raport cu factorii externi, ci in functie de formele definitorii ale organizarii interne in acea perioada. Iata de ce aceasta perioada nu este epoca migratiunii popoarelor, ci a obstei satesti, intrucat obstea sateasca a fost unica forma de organizare cunoscuta de poporul nostru aflat atunci in plin proces de etnogeneza.
Obstea sateasca a fost leaganul poporului nostru, in sensul ca poporul nostru, cu psihologia sa de obste (“popor generos”) s-a format si crestinat in cadrul obstei satesti, obstea fiind cadrul social in care s-a format si desavarsit etnogeneza si procesul crestinarii. Dupa retragerea aureliana administratia centrala din Dacia s-a desfiintat, alta administratie centrala nemailuand locul celei anterioare. In aceste conditii au ramas numai formele locale de organizare. Astfel orasele au continuat sa existe, dar se constata decaderea treptata a acestora. Dupa invazia devastatoare a hunilor din anul 376 e. n. pe ruinele oraselor s-a intins lumea satelor, care au primit noi denumiri. Satele au continuat sa se dezvolte, ramanand forma predominanta de organizare administrativa. Sapaturile arheolo 141e47b gice au confirmat ca 80% din satele existente in secolul al XIV-lea datau inca din epoca Daciei romane
In perioada la care ne referim influenta romana a continuat sa se manifeste prin schimburi comerciale, prin capetele de pod construite de catre romani, unde stationau trupe romane. De asemenea, chiar si in Oltenia de astazi, pana la brazda lui Novac, erau cantonate trupe romane. Istoricul Eusebiu ne vorbeste despre recucerirea Daciei in vremea imparatului Constantin cel Mare, care a construit un nou pod peste Dunare. S-a intensificat propaganda crestina dinspre Imperiul Roman. De aceea afirmam ca procesul de desavarsire a etnogenezei are loc in cadrul obstei satesti.
Caracterul teritorial al obstei satesti, in aceasta perioada, este atestat prin diverse argumente. Doua dintre acestea sunt mai semnificative: cel de ordin lingvistic si documentele scrise.
Pe plan lingvistic, constatam ca in Dacia romana localitatile rurale erau desemnate prin termenii generici si nejuridici de “sat” si “catun”. Termenul de “sat” vine de la latinescul “fossatum”. In schimb, cuvantul “catun” este de origine traca. Cei doi termeni – “sat” si “catun” – sunt folositi si in epoca feudala cu acelasi inteles, chiar si in zilele noastre. De aici rezulta ca si in epoca istorica dintre cele doua sisteme – sclavagist si feudal – localitatile rurale romanesti au supravietuit, pentru ca altfel cei doi termeni ar fi disparut din memoria poporului. Aceasta este metoda retrospectiva, conform careia o institutie care este mentionata in doua momente distantate timp a existat si in intervalul de timp cuprins intre cele doua momente. In acest sens este de mentionat situatia denumirii oraselor din Dacia traiana, care au fost distruse de catre barbari. Ca atare, numele lor a pierit din memoria poporului, astfel incat orasele noastre medievale poarta noi denumiri, lucru ce nu s-a intamplat cu apele si muntii, elemente ce s-au bucurat de continuitate si care nu si-au pastrat denumirile originare.
Pe de alta parte, in Dacia Traiana, cuvantul “mos”, de origine traca, desemneaza proprietatea asupra hotarului satului, proprietatea asupra unui teren din hotarul satului sau dreptul de folosinta asupra unui teren din hotarul satului. Acelasi inteles il avea si cuvantul “batran”, care se tragea din latinescul “veteranus”. Cuvintele “mos” si “batran” sunt utilizate in Evul Mediu romanesc cu acelasi inteles, de unde rezulta ca proprietatea colectiva asupra hotarului satului, proprietatea si folosinta individuale asupra unui teren din hotarul satului au continuat sa existe si in epoca obstii satesti, pentru ca, altminteri, acesti termeni ar fi disparut.
Dar caracterul teritorial al obstii satesti este atestat si de documente scrise. Mentionam, in acest sens, o scrisoare expediata de catre o comunitate crestina din Dacia gotica, in secolul al IV-lea e. n., unei comunitati crestine din Cappadocia. In aceasta scrisoare sunt infatisate patimirile Sf. Sava Gotul, care a trait intr-un sat din zona Buzaului de astazi si, totodata, se fac referiri la faptul ca la nordul Dunarii traieste o populatie statornica, care practica agricultura si pastoritul in localitati rurale asezate pe vaile raurilor si constituite in obsti si la un inceput de diferentiere sociala intre bogati si saraci. Un alt document scris ce atesta acest lucru este o lucrare, numita Strategikonul, redactata de catre imparatul bizantin Mauricius, in care este mentionata populatia romanica din nordul Dunarii, care vorbea limba latina, cu sate asezate de-a lungul raurilor, avand ca ocupatie agricultura si cresterea vitelor, iar ca mod de organizare obstile agricole.
Aceste izvoare ne arata ca dupa retragerea autoritatilor romane populatia autohtona a continuat sa traiasca in sate pe baza unor puternice relatii de solidaritate intre membrii acestora.
Satul, privit ca o totalitate a locuitorilor sai si ca teritoriu apartinand acestora, a format inca inainte de cucerirea romana o obste sateasca. Prin obstea sateasca intelegem o forma de organizare sociala in vederea desfasurarii in cele mai bune conditii a muncii si a vietii. Obstea sateasca avea un caracter teritorial. Obstea sateasca se deosebeste de obstea gentilica prin aceea ca obstea gentilica era organizata pe criteriul rudeniei de sange, in sensul ca faceau parte din obstea gentilica toti cei care erau rude de sange, pe cand din obstea sateasca fac parte toti cei care locuiesc pe acelasi teritoriu, indiferent daca sunt sau nu rude de sange. Membrii obstei satesti se numesc megiesi (vecini), adica persoane care locuiesc pe acelasi teritoriu cu vecinii lor. Dar obstea sateasca prezinta si o trasatura comuna cu obstea gentilica, pentru ca nici una, nici cealalta nu cunosc stratificarea sociala.
In al doilea rand, obstea sateasca prezinta un element comun cu statul, pentru ca si obstea sateasca si statul sunt organizate conform criteriului teritorial. Dar se deosebeste, in raport cu statul, prin aceea ca statul cunoaste stratificarea sociala, pe cand obstea sateasca nu.
Modul de organizare a obstei satesti a putut fi reconstituit pe baza metodei retrospective. Pe aceasta cale s-a observat ca institutiile proprii obstei satesti existau atat in vremea dacilor, cat si in tarile romane in Evul Mediu. Din aceasta constatare rezulta ca obstea sateasca a continuat sa existe si in intervalul de timp dintre retragerea aureliana si formarea statelor feudale. Dimitrie Gusti, in deceniul al patrulea al secolului al XX-lea a constatat, impreuna cu studentii sai, intr-o serie de sate din sudul Moldovei existenta unor institutii specifice obstilor satesti.
Din datele obtinute rezulta ca obstea sateasca avea o organizare proprie, caracterizata prin exercitarea dreptului de autoconducere. Organele ce exercitau acest drept erau Adunarea megiesilor, Sfatul oamenilor buni si batrani si judele satului.
Adunarea megiesilor hotara in toate problemele importante privind destinul comunitatii prin vot deschis. La lucrarile ei participau fie doar barbatii, fie doar femeile, fie barbatii si femeile. Adunarea era convocata prin viu grai, de regula, duminica la biserica, dupa slujba, sau in zilele de targ. Aceasta adunare alegea un consiliu cu activitate permanenta – Sfatul oamenilor buni si batrani – ce exercita, in principal, atributiuni jurisdictionale in sens metaforic, deoarece normele de conduita ce reglementau viata obstei satesti nu aveau caracter juridic. Acest consiliu exercita si atributiuni de ordin administrativ. Lucrarile sfatului erau conduse de catre un jude, ales de catre Adunarea megiesilor, care exercita, pe langa atributiuni jurisdictionale, si atributiuni militare si administrative. Cuvantul “jude” vine de la “judex”, “iudicis”, adica judecata, etimologie de natura a sublinia inca o data faptul ca cele mai importante atributii ale judelui erau de ordin judiciar. Mai tarziu, in feudalismul timpuriu, cuvantul “jude” desemna conducatorul unei formatiuni statale de tip incepator. In feudalismul dezvoltat (adica dupa intemeiere) “jude” imbraca forma “judec”, ce avea intelesul de proprietar si om liber. De aceea, proprietatea privata asupra pamantului, asupra caruia nu se exercitau imunitati se numea judecie. Tot in feudalismul dezvoltat, a aparut de la “jude” si cuvantul “judet”, care il desemneaza fie pe conducatorul unei unitati administrativ-teritoriale din Tara Romaneasca, fie unitatea administrativ-teritoriala ca atare. De asemenea, avand in vedere ca toti membrii obstei erau egali in drepturi, oricare dintre acestia putea primi anumite sarcini din partea Adunarii megiesilor.
Totodata, obstile satesti erau organizate, mai ales dupa secolele al VII-lea si al VIII-lea e. n. in uniuni de obsti (obsti de obsti), care erau constituite pe teritorii unitare din punct de vedere economic, geografic. Ele erau conduse de un Mare Sfat al obstii de obsti, format din reprezentantii obstilor componente.
Sectiunea a II-a. Normele de conduita in cadrul obstei satesti
Viata sociala din cadrul obstei satesti era reglementata prin norme de conduita fara caracter juridic, adica norme de conduita care nu erau impuse prin forta de constrangere, pentru ca nu exista aparatul de stat care sa exercite o asemenea constrangere. De aici putem trage concluzia ca acele norme erau respectate de buna-voie, intrucat ele exprimau interese comune.
In legatura cu valoarea acestor norme de conduita, dupa retragerea aureliana, normele dreptului daco-roman si-au pierdut caracterul juridic. Cele din domeniul dreptului public nu s-au mai aplicat si au pierit din constiinta poporului nostru, pentru ca normele de drept public reglementeaza organizarea de stat, relatiile dintre stat si cetateni, or dupa retragerea aureliana statul s-a descompus si odata cu el si normele juridice care il organizau, pe cand normele dreptului privat, adica cele din obstea sateasca aflatoare pe teritoriul Daciei Traiane insa s-au pastrat, dar si-au pierdut caracterul juridic. Astfel, s-au pastrat normele privind stapanirea pamantului, normele de munca, cele cu privire la relatiile dintre persoane, cu privire la incheierea conventiilor, cele ce reglementau reprimarea delictelor din cadrul obstei satesti, precum si acele norme ce reglementau sistemul de solutionare a litigiilor. Ele au fost preluate, o data cu aparitia primelor formatiuni politice de tip feudal, au fost sanctionate de catre statul feudal si pe aceasta cale si-au redobandit caracterul juridic. Iata dar ca obstea sateasca este vehiculul istoriei prin care toate normele de conduita ce au reglementat viata din cadrul acesteia in Dacia Traiana au fost transportate in societatea feudala.
In materia bunurilor, hotarul satului se identifica cu mosia obstei satesti, care era stapanita in devalmasie. Acest lucru s-ar traduce prin faptul ca asupra pamantului obstei purta un drept de proprietate colectiva (“stapanire de-a valma”). Din acesta stapanire devalmasa s-a desprins inca din epoca statului geto-dac stapanirea individuala asupra terenurilor destinate agriculturii. In perioada cuprinsa intre secolele IV si VIII e. n., prima desprindere din fondul devalmas a fost locul pe care membrii obstei si-au intemeiat casa si curtea. Ulterior, din campul de cultura obstea a atribuit pentru totdeauna fiecarei familii un lot de pamant denumit “sort”, care isi are originea in latinescul “sortis”, ce desemneaza o parte atribuita cuiva. Lotul aflat in stapanirea individuala purta si denumirea de racla (lot matca), deoarece doar aceia care stapaneau un lot matca, adica practicau agricultura in sat, aveau acces si la bunurile aflate in stapanire devalmasa. Stapanirea individuala putea fi extinsa prin desteleniri si defrisari, ce puteau fi intreprinse numai cu acordul Adunarii megiesilor. Acele stapaniri dobandite prin munca proprie purtau denumirea de stapaniri locuresti. De asemenea, tot Adunarea megiesilor se pronunta cu privire la trecerea unor loturi de pamant in stapanirea si folosinta personala, obstea pastrand asupra acestora un drept superior de supraveghere si control. Cu timpul aceasta stapanire dobandeste caracter permanent, manifestandu-se ca un embrion al proprietatii private asupra pamantului. Tot cu titlu de folosinta individuala erau exploatate terenurile din vatra satului, pe cand padurile, pasunile, apele si subsolul, din care se exploatau minereuri, au ramas in stapanirea devalmasa.
Pentru ca obstea era, in principal, o comunitate de munca, multe din normele de conduita reglementau relatiile de munca. Obstea sateasca avea un caracter agrar si pastoral. Normele din acest domeniu reglementau, in principal, agricultura si pastoritul. Existau insa si norme care reglementau vanatoarea in comun, mineritul, precum si desfasurarea unor activitati mestesugaresti de catre membrii obstei.
In legatura cu practicarea agriculturii, s-au aplicat norme privind sistemul asolamentului, repartizarea loturilor de cultura, destinatia loturilor de cultura, inceperea lucrarilor agricole, strangerea recoltelor, formarea rezervelor obstei pentru anii cu recolte slabe.
In legatura cu pastoritul avem norme privind locurile de pasunat, servitutea de pasunat mostenita, in sensul ca dupa strangerera recoltelor turmele individuale puteau fi pascute pe terenurile din hotarul obstei, ca o ramasita a proprietatii colective. Existau si norme cu privire la drumurile oilor, pornirea turmelor, aceasta intrucat se practica si pastoritul transhumant.
In ceea ce priveste practicarea unor mestesuguri de catre membrii obstei satesti, normele de conduita recunosteau celor care au deprins anume meserii, precum olari, morari, fierari, etc., dreptul asupra bunurilor produse, precum si posibilitatea de a lucra pentru altii contra plata.
Normele de conduita privind statutul persoanelor se intemeiaza pe principiul egalitatii, egalitate ce rezulta din stapanirea devalmasa a terenurilor si din munca in comun. Conducatorii obstei satesti erau alesi doar in functie de calitatile individuale, dovada ca sfatul obstei era format din oameni buni si batrani; de asemenea, asa cum am mai aratat, Adunarea megiesilor putea atribui anumite sarcini unor persoane din cadrul obstei.
Aceeasi egalitate se manifesta si in relatiile din cadrul familiei, in sensul ca intre soti, pe de o parte, parinti si copii, pe de alta parte, exista obligatia reciproca de intretinere. Aceasta obligatie izvora din faptul ca patrimoniul familiei era rezultatul muncii colective a familiei. Casatoria se realiza prin consimtamantul viitorilor soti, urmat de binecuvantarea parintilor si a bisericii. Divortul putea fi obtinut in conditii egale de ambele parti, deoarece, in obstea sateasca, pana in a doua faza a regimului turco-fanariot, divortul putea fi obtinut prin repudiere (se afirma de fata cu martori fie ca femeia nu se mai reintoarce la domiciliul conjugal, fie ca aceasta nu mai este primita in domiciliul conjugal).
Exista egalitate si pe plan succesoral, in sensul ca descendentii, fii sau fiice, au vocatie succesorala egala la mostenirea defunctului, dupa cum vocatie succesorala la mostenirea defunctului are si sotul supravietuitor.
In materia conventiilor, operatiile de schimb de bunuri sau de servicii se realizau pe baza unor conventii de mult practicate, cunoscute inca din epoca Daciei Traiane, cu deosebirea ca acele conventii nu mai presupuneau forme solemne laice, ca in dreptul daco-roman, ci sunt imbracate in forma juramantului religios. In cadrul obstei satesti exista o sinonimie intre sintagmele “lege crestineasca” si “lege romaneasca”. Vanzarea era contractul cel mai raspandit si avea ca efect transmiterea proprietatii prin simplul consimtamant al partilor. Totodata se practica schimbul, dat fiind caracterul natural al economiei. Asemenea acte aveau loc atat in interior, cat si in targurile de granita de pe linia Dunarii
Alte norme de conduita se refera la reprimarea delictelor in sanul obstei satesti. Ca o reminiscenta a practicilor prestatale, constatam ca se mai aplica legea talionului. Insa, in paralel cu aceasta, se aplica si sistemul compozitiunii voluntare, ca un corectiv adus sistemului razbunarii private. In sistemul compozitiunii voluntare, victima delictului putea renunta la dreptul de razbunare in schimbul unei sume de bani, pe care o va plati delincventul. Aceasta suma de bani ce urma a fi platita victimei reprezenta echivalentul dreptului la razbunare si se stabilea prin conventia partilor. Acest sistem a evoluat dupa aparitia primelor formatiuni statale, valoarea rascumpararii dreptului de razbunare nemaifiind stabilita de catre parti, ci de catre stat. Acest sistem purta numele de compozitiune voluntara (secolele XI si XIII e. n.). Altminteri, litigiul este solutionat fie prin dreptul de razbunare, fie prin compozitiunea voluntara, fie prin hotararea Sfatului oamenilor buni si batrani, fie pe baza solidaritatii rudelor. Pedeapsa pentru faptele grave consta din alungarea din cadrul obstei satesti a vinovatului
Sfatul oamenilor buni si batrani solutiona litigiile din toate domeniile vietii sociale (cu privire la patrimoniu, la integritatea si onoarea persoanelor, etc.), ocazie cu care partile administrau probele. Cele mai importante probe erau proba cu martori si juramintele.
In paralel cu acestea se aplicau si ordaliile, ca o reminiscenta a sistemului primitiv, deoarece toate popoarele primitive au practicat ordaliile. Prin ordalii, de regula, are loc o slujba religioasa in vederea invocarii vointei divine, pentru ca divinitatea sa intervina si sa arate de partea cui este dreptatea in acel litigiu. Spre exemplu, babilonienii au practicat ordalia apei, conform careia, daca o femeie casatorita era banuita de infidelitate, femeia era cufundata in apele raului numarandu-se pana al 100. Catolicii practicau ordalia fierului rosu. La daci si la romani s-a aplicat ordalia pamantului in procesele de hotarnicie. Conform acestei ordalii, una dintre parti sau o terta persoana isi presara pamant pe cap sau pe umeri, invocand divinitatea pamantului, strabatea hotarul terenului in litigiu si jura ca acela este adevaratul hotar. In Oltenia, pamantul era purtat in traista. Dupa moartea celui ce jurase, divinitatea urma a se pronunta in legatura cu juramantul facut. Celui ce jurase drept urma “a-i fi tarana usoara”. Daca juratorul mintise, zeitatea pamantului se razbuna, aruncandu-l afara din mormant – “cum de te tine pamantul”.
SURSA: STIUCUM
Sectiunea I. Organizarea obstei satesti
Aceasta perioada este denumita, in mod gresit, de regula, epoca migratiunii popoarelor. Termenul este gresit pentru ca epocile istorice nu se definesc in raport cu factorii externi, ci in functie de formele definitorii ale organizarii interne in acea perioada. Iata de ce aceasta perioada nu este epoca migratiunii popoarelor, ci a obstei satesti, intrucat obstea sateasca a fost unica forma de organizare cunoscuta de poporul nostru aflat atunci in plin proces de etnogeneza.
Obstea sateasca a fost leaganul poporului nostru, in sensul ca poporul nostru, cu psihologia sa de obste (“popor generos”) s-a format si crestinat in cadrul obstei satesti, obstea fiind cadrul social in care s-a format si desavarsit etnogeneza si procesul crestinarii. Dupa retragerea aureliana administratia centrala din Dacia s-a desfiintat, alta administratie centrala nemailuand locul celei anterioare. In aceste conditii au ramas numai formele locale de organizare. Astfel orasele au continuat sa existe, dar se constata decaderea treptata a acestora. Dupa invazia devastatoare a hunilor din anul 376 e. n. pe ruinele oraselor s-a intins lumea satelor, care au primit noi denumiri. Satele au continuat sa se dezvolte, ramanand forma predominanta de organizare administrativa. Sapaturile arheolo 141e47b gice au confirmat ca 80% din satele existente in secolul al XIV-lea datau inca din epoca Daciei romane
In perioada la care ne referim influenta romana a continuat sa se manifeste prin schimburi comerciale, prin capetele de pod construite de catre romani, unde stationau trupe romane. De asemenea, chiar si in Oltenia de astazi, pana la brazda lui Novac, erau cantonate trupe romane. Istoricul Eusebiu ne vorbeste despre recucerirea Daciei in vremea imparatului Constantin cel Mare, care a construit un nou pod peste Dunare. S-a intensificat propaganda crestina dinspre Imperiul Roman. De aceea afirmam ca procesul de desavarsire a etnogenezei are loc in cadrul obstei satesti.
Caracterul teritorial al obstei satesti, in aceasta perioada, este atestat prin diverse argumente. Doua dintre acestea sunt mai semnificative: cel de ordin lingvistic si documentele scrise.
Pe plan lingvistic, constatam ca in Dacia romana localitatile rurale erau desemnate prin termenii generici si nejuridici de “sat” si “catun”. Termenul de “sat” vine de la latinescul “fossatum”. In schimb, cuvantul “catun” este de origine traca. Cei doi termeni – “sat” si “catun” – sunt folositi si in epoca feudala cu acelasi inteles, chiar si in zilele noastre. De aici rezulta ca si in epoca istorica dintre cele doua sisteme – sclavagist si feudal – localitatile rurale romanesti au supravietuit, pentru ca altfel cei doi termeni ar fi disparut din memoria poporului. Aceasta este metoda retrospectiva, conform careia o institutie care este mentionata in doua momente distantate timp a existat si in intervalul de timp cuprins intre cele doua momente. In acest sens este de mentionat situatia denumirii oraselor din Dacia traiana, care au fost distruse de catre barbari. Ca atare, numele lor a pierit din memoria poporului, astfel incat orasele noastre medievale poarta noi denumiri, lucru ce nu s-a intamplat cu apele si muntii, elemente ce s-au bucurat de continuitate si care nu si-au pastrat denumirile originare.
Pe de alta parte, in Dacia Traiana, cuvantul “mos”, de origine traca, desemneaza proprietatea asupra hotarului satului, proprietatea asupra unui teren din hotarul satului sau dreptul de folosinta asupra unui teren din hotarul satului. Acelasi inteles il avea si cuvantul “batran”, care se tragea din latinescul “veteranus”. Cuvintele “mos” si “batran” sunt utilizate in Evul Mediu romanesc cu acelasi inteles, de unde rezulta ca proprietatea colectiva asupra hotarului satului, proprietatea si folosinta individuale asupra unui teren din hotarul satului au continuat sa existe si in epoca obstii satesti, pentru ca, altminteri, acesti termeni ar fi disparut.
Dar caracterul teritorial al obstii satesti este atestat si de documente scrise. Mentionam, in acest sens, o scrisoare expediata de catre o comunitate crestina din Dacia gotica, in secolul al IV-lea e. n., unei comunitati crestine din Cappadocia. In aceasta scrisoare sunt infatisate patimirile Sf. Sava Gotul, care a trait intr-un sat din zona Buzaului de astazi si, totodata, se fac referiri la faptul ca la nordul Dunarii traieste o populatie statornica, care practica agricultura si pastoritul in localitati rurale asezate pe vaile raurilor si constituite in obsti si la un inceput de diferentiere sociala intre bogati si saraci. Un alt document scris ce atesta acest lucru este o lucrare, numita Strategikonul, redactata de catre imparatul bizantin Mauricius, in care este mentionata populatia romanica din nordul Dunarii, care vorbea limba latina, cu sate asezate de-a lungul raurilor, avand ca ocupatie agricultura si cresterea vitelor, iar ca mod de organizare obstile agricole.
Aceste izvoare ne arata ca dupa retragerea autoritatilor romane populatia autohtona a continuat sa traiasca in sate pe baza unor puternice relatii de solidaritate intre membrii acestora.
Satul, privit ca o totalitate a locuitorilor sai si ca teritoriu apartinand acestora, a format inca inainte de cucerirea romana o obste sateasca. Prin obstea sateasca intelegem o forma de organizare sociala in vederea desfasurarii in cele mai bune conditii a muncii si a vietii. Obstea sateasca avea un caracter teritorial. Obstea sateasca se deosebeste de obstea gentilica prin aceea ca obstea gentilica era organizata pe criteriul rudeniei de sange, in sensul ca faceau parte din obstea gentilica toti cei care erau rude de sange, pe cand din obstea sateasca fac parte toti cei care locuiesc pe acelasi teritoriu, indiferent daca sunt sau nu rude de sange. Membrii obstei satesti se numesc megiesi (vecini), adica persoane care locuiesc pe acelasi teritoriu cu vecinii lor. Dar obstea sateasca prezinta si o trasatura comuna cu obstea gentilica, pentru ca nici una, nici cealalta nu cunosc stratificarea sociala.
In al doilea rand, obstea sateasca prezinta un element comun cu statul, pentru ca si obstea sateasca si statul sunt organizate conform criteriului teritorial. Dar se deosebeste, in raport cu statul, prin aceea ca statul cunoaste stratificarea sociala, pe cand obstea sateasca nu.
Modul de organizare a obstei satesti a putut fi reconstituit pe baza metodei retrospective. Pe aceasta cale s-a observat ca institutiile proprii obstei satesti existau atat in vremea dacilor, cat si in tarile romane in Evul Mediu. Din aceasta constatare rezulta ca obstea sateasca a continuat sa existe si in intervalul de timp dintre retragerea aureliana si formarea statelor feudale. Dimitrie Gusti, in deceniul al patrulea al secolului al XX-lea a constatat, impreuna cu studentii sai, intr-o serie de sate din sudul Moldovei existenta unor institutii specifice obstilor satesti.
Din datele obtinute rezulta ca obstea sateasca avea o organizare proprie, caracterizata prin exercitarea dreptului de autoconducere. Organele ce exercitau acest drept erau Adunarea megiesilor, Sfatul oamenilor buni si batrani si judele satului.
Adunarea megiesilor hotara in toate problemele importante privind destinul comunitatii prin vot deschis. La lucrarile ei participau fie doar barbatii, fie doar femeile, fie barbatii si femeile. Adunarea era convocata prin viu grai, de regula, duminica la biserica, dupa slujba, sau in zilele de targ. Aceasta adunare alegea un consiliu cu activitate permanenta – Sfatul oamenilor buni si batrani – ce exercita, in principal, atributiuni jurisdictionale in sens metaforic, deoarece normele de conduita ce reglementau viata obstei satesti nu aveau caracter juridic. Acest consiliu exercita si atributiuni de ordin administrativ. Lucrarile sfatului erau conduse de catre un jude, ales de catre Adunarea megiesilor, care exercita, pe langa atributiuni jurisdictionale, si atributiuni militare si administrative. Cuvantul “jude” vine de la “judex”, “iudicis”, adica judecata, etimologie de natura a sublinia inca o data faptul ca cele mai importante atributii ale judelui erau de ordin judiciar. Mai tarziu, in feudalismul timpuriu, cuvantul “jude” desemna conducatorul unei formatiuni statale de tip incepator. In feudalismul dezvoltat (adica dupa intemeiere) “jude” imbraca forma “judec”, ce avea intelesul de proprietar si om liber. De aceea, proprietatea privata asupra pamantului, asupra caruia nu se exercitau imunitati se numea judecie. Tot in feudalismul dezvoltat, a aparut de la “jude” si cuvantul “judet”, care il desemneaza fie pe conducatorul unei unitati administrativ-teritoriale din Tara Romaneasca, fie unitatea administrativ-teritoriala ca atare. De asemenea, avand in vedere ca toti membrii obstei erau egali in drepturi, oricare dintre acestia putea primi anumite sarcini din partea Adunarii megiesilor.
Totodata, obstile satesti erau organizate, mai ales dupa secolele al VII-lea si al VIII-lea e. n. in uniuni de obsti (obsti de obsti), care erau constituite pe teritorii unitare din punct de vedere economic, geografic. Ele erau conduse de un Mare Sfat al obstii de obsti, format din reprezentantii obstilor componente.
Sectiunea a II-a. Normele de conduita in cadrul obstei satesti
Viata sociala din cadrul obstei satesti era reglementata prin norme de conduita fara caracter juridic, adica norme de conduita care nu erau impuse prin forta de constrangere, pentru ca nu exista aparatul de stat care sa exercite o asemenea constrangere. De aici putem trage concluzia ca acele norme erau respectate de buna-voie, intrucat ele exprimau interese comune.
In legatura cu valoarea acestor norme de conduita, dupa retragerea aureliana, normele dreptului daco-roman si-au pierdut caracterul juridic. Cele din domeniul dreptului public nu s-au mai aplicat si au pierit din constiinta poporului nostru, pentru ca normele de drept public reglementeaza organizarea de stat, relatiile dintre stat si cetateni, or dupa retragerea aureliana statul s-a descompus si odata cu el si normele juridice care il organizau, pe cand normele dreptului privat, adica cele din obstea sateasca aflatoare pe teritoriul Daciei Traiane insa s-au pastrat, dar si-au pierdut caracterul juridic. Astfel, s-au pastrat normele privind stapanirea pamantului, normele de munca, cele cu privire la relatiile dintre persoane, cu privire la incheierea conventiilor, cele ce reglementau reprimarea delictelor din cadrul obstei satesti, precum si acele norme ce reglementau sistemul de solutionare a litigiilor. Ele au fost preluate, o data cu aparitia primelor formatiuni politice de tip feudal, au fost sanctionate de catre statul feudal si pe aceasta cale si-au redobandit caracterul juridic. Iata dar ca obstea sateasca este vehiculul istoriei prin care toate normele de conduita ce au reglementat viata din cadrul acesteia in Dacia Traiana au fost transportate in societatea feudala.
In materia bunurilor, hotarul satului se identifica cu mosia obstei satesti, care era stapanita in devalmasie. Acest lucru s-ar traduce prin faptul ca asupra pamantului obstei purta un drept de proprietate colectiva (“stapanire de-a valma”). Din acesta stapanire devalmasa s-a desprins inca din epoca statului geto-dac stapanirea individuala asupra terenurilor destinate agriculturii. In perioada cuprinsa intre secolele IV si VIII e. n., prima desprindere din fondul devalmas a fost locul pe care membrii obstei si-au intemeiat casa si curtea. Ulterior, din campul de cultura obstea a atribuit pentru totdeauna fiecarei familii un lot de pamant denumit “sort”, care isi are originea in latinescul “sortis”, ce desemneaza o parte atribuita cuiva. Lotul aflat in stapanirea individuala purta si denumirea de racla (lot matca), deoarece doar aceia care stapaneau un lot matca, adica practicau agricultura in sat, aveau acces si la bunurile aflate in stapanire devalmasa. Stapanirea individuala putea fi extinsa prin desteleniri si defrisari, ce puteau fi intreprinse numai cu acordul Adunarii megiesilor. Acele stapaniri dobandite prin munca proprie purtau denumirea de stapaniri locuresti. De asemenea, tot Adunarea megiesilor se pronunta cu privire la trecerea unor loturi de pamant in stapanirea si folosinta personala, obstea pastrand asupra acestora un drept superior de supraveghere si control. Cu timpul aceasta stapanire dobandeste caracter permanent, manifestandu-se ca un embrion al proprietatii private asupra pamantului. Tot cu titlu de folosinta individuala erau exploatate terenurile din vatra satului, pe cand padurile, pasunile, apele si subsolul, din care se exploatau minereuri, au ramas in stapanirea devalmasa.
Pentru ca obstea era, in principal, o comunitate de munca, multe din normele de conduita reglementau relatiile de munca. Obstea sateasca avea un caracter agrar si pastoral. Normele din acest domeniu reglementau, in principal, agricultura si pastoritul. Existau insa si norme care reglementau vanatoarea in comun, mineritul, precum si desfasurarea unor activitati mestesugaresti de catre membrii obstei.
In legatura cu practicarea agriculturii, s-au aplicat norme privind sistemul asolamentului, repartizarea loturilor de cultura, destinatia loturilor de cultura, inceperea lucrarilor agricole, strangerea recoltelor, formarea rezervelor obstei pentru anii cu recolte slabe.
In legatura cu pastoritul avem norme privind locurile de pasunat, servitutea de pasunat mostenita, in sensul ca dupa strangerera recoltelor turmele individuale puteau fi pascute pe terenurile din hotarul obstei, ca o ramasita a proprietatii colective. Existau si norme cu privire la drumurile oilor, pornirea turmelor, aceasta intrucat se practica si pastoritul transhumant.
In ceea ce priveste practicarea unor mestesuguri de catre membrii obstei satesti, normele de conduita recunosteau celor care au deprins anume meserii, precum olari, morari, fierari, etc., dreptul asupra bunurilor produse, precum si posibilitatea de a lucra pentru altii contra plata.
Normele de conduita privind statutul persoanelor se intemeiaza pe principiul egalitatii, egalitate ce rezulta din stapanirea devalmasa a terenurilor si din munca in comun. Conducatorii obstei satesti erau alesi doar in functie de calitatile individuale, dovada ca sfatul obstei era format din oameni buni si batrani; de asemenea, asa cum am mai aratat, Adunarea megiesilor putea atribui anumite sarcini unor persoane din cadrul obstei.
Aceeasi egalitate se manifesta si in relatiile din cadrul familiei, in sensul ca intre soti, pe de o parte, parinti si copii, pe de alta parte, exista obligatia reciproca de intretinere. Aceasta obligatie izvora din faptul ca patrimoniul familiei era rezultatul muncii colective a familiei. Casatoria se realiza prin consimtamantul viitorilor soti, urmat de binecuvantarea parintilor si a bisericii. Divortul putea fi obtinut in conditii egale de ambele parti, deoarece, in obstea sateasca, pana in a doua faza a regimului turco-fanariot, divortul putea fi obtinut prin repudiere (se afirma de fata cu martori fie ca femeia nu se mai reintoarce la domiciliul conjugal, fie ca aceasta nu mai este primita in domiciliul conjugal).
Exista egalitate si pe plan succesoral, in sensul ca descendentii, fii sau fiice, au vocatie succesorala egala la mostenirea defunctului, dupa cum vocatie succesorala la mostenirea defunctului are si sotul supravietuitor.
In materia conventiilor, operatiile de schimb de bunuri sau de servicii se realizau pe baza unor conventii de mult practicate, cunoscute inca din epoca Daciei Traiane, cu deosebirea ca acele conventii nu mai presupuneau forme solemne laice, ca in dreptul daco-roman, ci sunt imbracate in forma juramantului religios. In cadrul obstei satesti exista o sinonimie intre sintagmele “lege crestineasca” si “lege romaneasca”. Vanzarea era contractul cel mai raspandit si avea ca efect transmiterea proprietatii prin simplul consimtamant al partilor. Totodata se practica schimbul, dat fiind caracterul natural al economiei. Asemenea acte aveau loc atat in interior, cat si in targurile de granita de pe linia Dunarii
Alte norme de conduita se refera la reprimarea delictelor in sanul obstei satesti. Ca o reminiscenta a practicilor prestatale, constatam ca se mai aplica legea talionului. Insa, in paralel cu aceasta, se aplica si sistemul compozitiunii voluntare, ca un corectiv adus sistemului razbunarii private. In sistemul compozitiunii voluntare, victima delictului putea renunta la dreptul de razbunare in schimbul unei sume de bani, pe care o va plati delincventul. Aceasta suma de bani ce urma a fi platita victimei reprezenta echivalentul dreptului la razbunare si se stabilea prin conventia partilor. Acest sistem a evoluat dupa aparitia primelor formatiuni statale, valoarea rascumpararii dreptului de razbunare nemaifiind stabilita de catre parti, ci de catre stat. Acest sistem purta numele de compozitiune voluntara (secolele XI si XIII e. n.). Altminteri, litigiul este solutionat fie prin dreptul de razbunare, fie prin compozitiunea voluntara, fie prin hotararea Sfatului oamenilor buni si batrani, fie pe baza solidaritatii rudelor. Pedeapsa pentru faptele grave consta din alungarea din cadrul obstei satesti a vinovatului
Sfatul oamenilor buni si batrani solutiona litigiile din toate domeniile vietii sociale (cu privire la patrimoniu, la integritatea si onoarea persoanelor, etc.), ocazie cu care partile administrau probele. Cele mai importante probe erau proba cu martori si juramintele.
In paralel cu acestea se aplicau si ordaliile, ca o reminiscenta a sistemului primitiv, deoarece toate popoarele primitive au practicat ordaliile. Prin ordalii, de regula, are loc o slujba religioasa in vederea invocarii vointei divine, pentru ca divinitatea sa intervina si sa arate de partea cui este dreptatea in acel litigiu. Spre exemplu, babilonienii au practicat ordalia apei, conform careia, daca o femeie casatorita era banuita de infidelitate, femeia era cufundata in apele raului numarandu-se pana al 100. Catolicii practicau ordalia fierului rosu. La daci si la romani s-a aplicat ordalia pamantului in procesele de hotarnicie. Conform acestei ordalii, una dintre parti sau o terta persoana isi presara pamant pe cap sau pe umeri, invocand divinitatea pamantului, strabatea hotarul terenului in litigiu si jura ca acela este adevaratul hotar. In Oltenia, pamantul era purtat in traista. Dupa moartea celui ce jurase, divinitatea urma a se pronunta in legatura cu juramantul facut. Celui ce jurase drept urma “a-i fi tarana usoara”. Daca juratorul mintise, zeitatea pamantului se razbuna, aruncandu-l afara din mormant – “cum de te tine pamantul”.
SURSA: STIUCUM
in Dacia forma de proprietate este obstea sateasca
Statul dac nu corespundea tiparului vremii. In acea vreme era in vigoare oranduirea sclavagista. Dacii nu erau organizati in acest mod dar nici nu ramasesera la oranduirea gentilica fiind mult mai dezvoltati, ei fiind organizati dupa acelasi model ca si cel cunoscut in literatura de specialitate sub denumirea "mod de productie asiatic". Formatiunea sociala existenta in Dacia nu este comuna primitiva deoarece legaturile dintre membrii obstii nu se bazeaza pe legaturi de rudenie ci nemijlocit pe cerintele economice de vecinatate. Nu erau organizati dupa modelul statului sclavagist desi se cunosc cazuri de sclavagism dar nu acestea nu formeaza un fenomen social. Un exemplu celebru este sclavul lui Decebal, Bicilis, care a tradat conducerea daca, dezvaluind romanilor locul unde isi ascunsese regalitatea bogatiile si care au restaurat situatia financiara precara a Imperiului Roman. Nu se poate vorbi de feudalism deoarece in Dacia forma de proprietate este obstea sateasca care nu exclude insa forma de proprietate privata, pamanturile in speta (dacii fiind un popor agricultor) nu erau propritatea exclusiva a regelui sau a nobililor. In regimul de stat dacic intalnim impozitele (in natura), muncile obstesti (in oaste, la constructia cetatilor sau pentru asigurarea continuitatii productiei) si razboaiele (jafurile externe cu exclusivul scop de a destabiliza puterea romana la sudul Dunarii sau cuceriri in teritoriile locuite de daci dar sub stapanirea altor popoare pentru intarirea puterii interne). SURSA DACIA
Schimbări ale modului de gândire în spaţiul românesc
Schimbări ale modului de gândire în spaţiul românesc
Prezenta lucrare a fost expusă de Daniel-Gabriel Cuculea în cadrul mesei rotunde organizată la 31.08.2009 de biserica evanghelică "Măreţul Har" din Pucioasa,
Modul de gândire al unui popor se materializează în produse culturale, comportamente şi atitudini.
Utilizând tehnica arheologiei sociale vom analiza :
a. societatea rurală tradiţională; obştea sătească
b. modul de gândire specific oraşelor; mahalaua
c. modul de gândire comunist
d. modul de gândire în societatea post-comunistă de tranziţie.
e. post-modernism şi societatea globală
a. Societatea rurală tradiţională
Pînă acum cîteva decenii (anii `50 –`60) Romania a fost o societate predominant agricolă şi rurală. Ruralitatea şi-a pus amprenta asupra întregului mod de gândire inclusiv asupra celor specifice societăţilor urbane.
Obştea sătească funcţiona printr-un mecanism de auto-reglare bazat pe un teritoriu, o populaţie şi tehnici de producţie locale. Intervenţia colectivităţii în viaţa locală se concretiza în:
–interesul obştei era preponderent în stabilirea vecinătăţilor, stabilirea culturilor şi a tehnicilor de producţie
–pe lângă atribuţii economice obştea avea o funcţie poliţienească şi judecătorească
–amestecul obştii în crearea şi aplicarea “obiceiului pămîntului“ (cutume locale sau legi nescrise dar implacabile).
–amestecul obştii în viaţa de familie şi în comportamentul tuturor locuitorilor
–amestecul în reglementarea relaţiiilor intercomunitare şi extracomunitare
Din acest mod de organizare socială decurge un anumit mod de gândire:
–libertatea individului este atâta cât să nu afecteze interesele comunităţii
–individului i se asigură protecţie în schimbul respectării obiceiurilor locului şi intereselor comunităţii
–individul gândeşte şi se comportă conform normelor comunitare; el se supune valorilor locale stricte. Valorile principale sunt: pământul, familia, comunitatea, credinţa creştină (ortodoxă în principal)
Modelele de viaţă din comunităţile rurale tradiţionale nu trebuie idealizate. Există această tendinţă la cei urbanizaţi excesiv, ca o tânjire după un mod ‘natural’ de viaţă.
Ţăranul munceşte din greu. Modul lui de gândire este pesimist şi fatalist, supus permanent stresului cauzat de secetă, grindină, dăunători, îmbolnăvirea animalelor sau a familiei, jafurile la drumul mare, taxele exagerate ale boierilor sau ale statului. În plus, spiritul comunitar nu poate ascunde disputele locale, luptele pentru resurse şi prestigiu.
Aceste trăsături ale modului de gândire rural au fost foarte răspîndite în societatea românească.
Unitatea modului de gîndire a fost dată de:
1. natura ocupaţiilor– agricultura şi păstoritul
2. religia comună
3. schimburile culturale (transhumanţă, schimburi de produse de la cîmpie la munte, pelerinaje religioase, oastea ţării etc.)
Modernitatea a forţat însă schimbări – lente dar consistente; treptat, în mediul rural se manifestă valori şi norme noi şi se produce o schimbare a modului de gândire, astfel:
–satele îşi diminuează capacitatea de creaţie folclorică; societatea globală nu mai oferă motivaţie pentru creaţie, iar ceea ce este azi prezentat drept folclor este de fapt repetarea locală a unor creaţii din afara colectivităţii (folclorul devine ‘obiect de muzeu’).
–manifestările sociale locale au dispărut sau s-au alterat. Au devenit familiale, restrânse, mai mult prilej de etalare a bunăstării decît de creştere a coeziunii satului. Căsătoria nu se mai contractează la horă, sau la bal ci la discotecă. Rolul părinţilor în alegerea partenerului odraslei a scăzut drastic. Ceremonia nunţii s-a scurtat. Decesul este numai o problemă de familie. Schimbarea anului prilejuieşte anumite manifestări, care sunt dezbrăcate însă de conţinutul simbolic originar şi iau mai curând formă de carnaval. Manifestările sociale religioase au dispărut aproape complet, societatea s-a laicizat foarte accentuat.
–schimbarea raportului dintre om şi natură, laicizarea activităţilor agricole, intensificarea raporturilor cu restul societăţii (dispariţia multor credinţe, superstiţii şi a unei bogate literaturi cu acest subiect). Centrarea pe familie şi pe comunitate îşi reduce din forţă. În focul familia-nismului şi comunitar-ismului se instalează individual-ismul şi cel mult familia restrînsă. Modurile de gîndire ale colectivităţilor rurale sunt înlocuite cu modul de gîndire al societăţii urbane sau suburbane. În faţa unor fenomene ca Industrializarea, urbanizarea, ofensiva făcută de mass-media, tradiţia locală cedează, se estompează sau dispare, iar modurile de gândire care tind să se generalizaze sunt de tip urban sau suburban.
În România oraşele au apărut mult mai tîrziu ca în Europa de Vest.
Tîrgurile existente în perioadele mai vechi nu se deosebeau prea mult de zonele rurale înconjurătoare, iar modul de gîndire al tîrgoveţilor era asemănător cu cel al ţăranilor. Abia în a doua jumătate a sec. al XIX lea şi în sec. al XX lea oraşele devin un fenomen social semnificativ şi se constituie moduri de gîndire de tip urban.
b. Caracteristici ale modului de gândire urban:
–oraşele au o natură asociativă şi nu comunitară (ca la obştea sătească)
SURSA: Cornilescu
Prezenta lucrare a fost expusă de Daniel-Gabriel Cuculea în cadrul mesei rotunde organizată la 31.08.2009 de biserica evanghelică "Măreţul Har" din Pucioasa,
Modul de gândire al unui popor se materializează în produse culturale, comportamente şi atitudini.
Utilizând tehnica arheologiei sociale vom analiza :
a. societatea rurală tradiţională; obştea sătească
b. modul de gândire specific oraşelor; mahalaua
c. modul de gândire comunist
d. modul de gândire în societatea post-comunistă de tranziţie.
e. post-modernism şi societatea globală
a. Societatea rurală tradiţională
Pînă acum cîteva decenii (anii `50 –`60) Romania a fost o societate predominant agricolă şi rurală. Ruralitatea şi-a pus amprenta asupra întregului mod de gândire inclusiv asupra celor specifice societăţilor urbane.
Obştea sătească funcţiona printr-un mecanism de auto-reglare bazat pe un teritoriu, o populaţie şi tehnici de producţie locale. Intervenţia colectivităţii în viaţa locală se concretiza în:
–interesul obştei era preponderent în stabilirea vecinătăţilor, stabilirea culturilor şi a tehnicilor de producţie
–pe lângă atribuţii economice obştea avea o funcţie poliţienească şi judecătorească
–amestecul obştii în crearea şi aplicarea “obiceiului pămîntului“ (cutume locale sau legi nescrise dar implacabile).
–amestecul obştii în viaţa de familie şi în comportamentul tuturor locuitorilor
–amestecul în reglementarea relaţiiilor intercomunitare şi extracomunitare
Din acest mod de organizare socială decurge un anumit mod de gândire:
–libertatea individului este atâta cât să nu afecteze interesele comunităţii
–individului i se asigură protecţie în schimbul respectării obiceiurilor locului şi intereselor comunităţii
–individul gândeşte şi se comportă conform normelor comunitare; el se supune valorilor locale stricte. Valorile principale sunt: pământul, familia, comunitatea, credinţa creştină (ortodoxă în principal)
Modelele de viaţă din comunităţile rurale tradiţionale nu trebuie idealizate. Există această tendinţă la cei urbanizaţi excesiv, ca o tânjire după un mod ‘natural’ de viaţă.
Ţăranul munceşte din greu. Modul lui de gândire este pesimist şi fatalist, supus permanent stresului cauzat de secetă, grindină, dăunători, îmbolnăvirea animalelor sau a familiei, jafurile la drumul mare, taxele exagerate ale boierilor sau ale statului. În plus, spiritul comunitar nu poate ascunde disputele locale, luptele pentru resurse şi prestigiu.
Aceste trăsături ale modului de gândire rural au fost foarte răspîndite în societatea românească.
Unitatea modului de gîndire a fost dată de:
1. natura ocupaţiilor– agricultura şi păstoritul
2. religia comună
3. schimburile culturale (transhumanţă, schimburi de produse de la cîmpie la munte, pelerinaje religioase, oastea ţării etc.)
Modernitatea a forţat însă schimbări – lente dar consistente; treptat, în mediul rural se manifestă valori şi norme noi şi se produce o schimbare a modului de gândire, astfel:
–satele îşi diminuează capacitatea de creaţie folclorică; societatea globală nu mai oferă motivaţie pentru creaţie, iar ceea ce este azi prezentat drept folclor este de fapt repetarea locală a unor creaţii din afara colectivităţii (folclorul devine ‘obiect de muzeu’).
–manifestările sociale locale au dispărut sau s-au alterat. Au devenit familiale, restrânse, mai mult prilej de etalare a bunăstării decît de creştere a coeziunii satului. Căsătoria nu se mai contractează la horă, sau la bal ci la discotecă. Rolul părinţilor în alegerea partenerului odraslei a scăzut drastic. Ceremonia nunţii s-a scurtat. Decesul este numai o problemă de familie. Schimbarea anului prilejuieşte anumite manifestări, care sunt dezbrăcate însă de conţinutul simbolic originar şi iau mai curând formă de carnaval. Manifestările sociale religioase au dispărut aproape complet, societatea s-a laicizat foarte accentuat.
–schimbarea raportului dintre om şi natură, laicizarea activităţilor agricole, intensificarea raporturilor cu restul societăţii (dispariţia multor credinţe, superstiţii şi a unei bogate literaturi cu acest subiect). Centrarea pe familie şi pe comunitate îşi reduce din forţă. În focul familia-nismului şi comunitar-ismului se instalează individual-ismul şi cel mult familia restrînsă. Modurile de gîndire ale colectivităţilor rurale sunt înlocuite cu modul de gîndire al societăţii urbane sau suburbane. În faţa unor fenomene ca Industrializarea, urbanizarea, ofensiva făcută de mass-media, tradiţia locală cedează, se estompează sau dispare, iar modurile de gândire care tind să se generalizaze sunt de tip urban sau suburban.
În România oraşele au apărut mult mai tîrziu ca în Europa de Vest.
Tîrgurile existente în perioadele mai vechi nu se deosebeau prea mult de zonele rurale înconjurătoare, iar modul de gîndire al tîrgoveţilor era asemănător cu cel al ţăranilor. Abia în a doua jumătate a sec. al XIX lea şi în sec. al XX lea oraşele devin un fenomen social semnificativ şi se constituie moduri de gîndire de tip urban.
b. Caracteristici ale modului de gândire urban:
–oraşele au o natură asociativă şi nu comunitară (ca la obştea sătească)
SURSA: Cornilescu
"obștea sătească constituia celula societății comuniste a viitorului"
Philip Gabriel Eidelberg, a cărui erudiție istorică cuprinde în brațele ei studiile sau cărțile unor Vasile Kogălniceanu, Ioan C. Filitti, Radu Rosetti, Constantin Stere, Ștefan Zeletin sau Constantin Garoflid, vede două tentative, cu suport ideologic credibil, de a tăia nodul gordian al pauperizării graduale la care fusese de factosupusă țărănimea română după 1864. Prima soluție se regăsește în legea cooperativelor sătești din 1904. Cooperativizarea economiei agricole nu are nimic în comun, la prima vedere, cu proiectul stalinist centralizat de după 1948. Satul românesc tradițional era, se pare, condus din vremuri imemoriale de cei mai gospodari și mai înțelepți după vârstă dintre săteni. Loturile de pământ erau distribuite în comun de către această instituție a obștei sătești. Obștea, condusă de un sfat al bătrânilor numit mir, funcționa în același timp democratic și avea o misiune egalitaristă, pentru că noțiunea de proprietate privata îi era străină. Narodnicismul rusesc de până la 1880 credea că obștea săteasca este forma prezervată la populațiile slave ale acelui comunism primitiv care apare amintit la Marx și Engels. Din lectura cărții istoricului italian Franco Venturi, The Roots of Revolution, aflăm, printre sute de pagini excelent documentate, că revoluționara menșevică Vera Zasulich, faimoasă pentru acte de terorism în Rusia Țaristă, era de părere, în urma unui schimb de scrisori cu maestrul ei Karl Marx, că obștea sătească constituia celula societății comuniste a viitorului care, prin natura ei, ar fi fost în stare să genereze o nouă arhitectură socială în Rusia cea înapoiată, ocolind etapa burghez capitalistă. Evident că misiva lui Marx nu este nici pe departe articularea unui drum specific rusesc spre societatea finală a viitorului, după cum nimic din studiile pretins științifice ale economistului german, cu atât mai puțin o scrisoare de câteva pagini, scrisă, într-adevăr, cu multă cordialitate, nu compune un rețetar calculat inginerește al societății ce va să fie. SURSA PLATZFORMA
În România însă, unde obștea se păstrase, pare-se, nealterată, farmecul tradiției, vechimea neamului românesc, frumusețea indicibilă a sufletului românesc și alte asemenea pâcloase concepte metafizice din bagajul pășunismului autohton se regăsesc în filigran în obștea sătească. Prin urmare, fără a sta prea mult pe gânduri, elita politică, infuzată cu sămănătorism și poporanism deopotrivă, dar atentă să-și păstreze privilegiile boierești intacte în intregime, promulgă legea obștei sătești în 1904.
Ținta era modificarea contractelor agricole: obștea sătească, înzestrată cu personalitate juridică, stabilea direct, fără intermediar, rentele agricole cu proprietarul moșiei. În felul acesta, țăranii nu se mai vedeau spoliați de rentele stabilite de lacomul arendaș, cel care acționa în fiecare zi ca un capitalist veritabil într-o economie agrară primitivă. Agentul modernizării din țesutul societății țărănești reiese din studiul lui Eidelberg a fi chiar arendașul. Acesta putea acumula atâta capital din arendășie încât putea să-i cumpere, la un moment dat, boierului moșia. În felul acesta, în doar câteva generații. Moldova ar fi căzut pe mâinile unor capitaliști străini de origine evreiască. Abia în această vastă frescă socială înțelegem puseurile de furie antisemită din articolele unor Mihai Eminescu sau Nicolae Iorga de până la 1918. Sătenii ar fi fost, pe cale firească, expulzați de pe pământurile lor strămosești pentru că noul moșier ținea să scoată profituri, pe cât se putea, ascendente și să diminueze totodată costurile de producție. Ceea ce se petrece în Oklahoma de după 1930 în romanul americanului John Steinbeck Fructele mâniei(The Grapes of Wrath) ar fi avut loc și-n România, cu mențiunea că deplasările de populații ar fi fost de ordinul milioanelor și ar fi însemnat o revoluție socială fără precedent.
În anul 1903 se promulgase, de asemenea, legea Băncilor Populare, instituții de credit pentru cei mai prosperi dintre țărani. Eidelberg țese o argumentație impecabilă pentru a arăta cum Băncile Populare și obștea sătească ar fi dus pe termen lung la eliminarea din economia rurală a celor mai săraci dintre țărani, concomitent cu afirmarea prestanței financiare a unei categorii selecte de țărani bogați, care i-ar fi detronat nu numai pe micii moșieri, dar poate și pe marii latifundiari. Ca și în situația arendașilor susmenționați, țăranii fruntași ar fi jucat rolul nucleului din care s-ar fi dezvoltat mai târziu prima burghezie românească industrială. Din păcate, România se găsea în competiție liberă pe o piață mondială, unde decalajele economice afectează gradul și ritmul modernizării societăților rămase în urmă. Prezența capitalului extern, ca sursă de concurență reală în piață, ar fi aneantizat de la sine aceste nuclee de capitalism industrial incipient.
În pofida miilor de Bănci Populare care au împânzit Regatul României și a susținerii din partea statului a contractelor agricole direct cu obștea sătească, marea boierime autohtonă a înțeles curând pericolul reprezentat de ideile reformatoare ale statului român și la 1906 obștea sătească și creditarea prin băncile populare își ating limitele, devenind de facto proiecte sociale ratate.
Pe de altă parte, mica boierime, cu proprietăți între 10 și 100 de hectare, dată fiind slaba rentabilitate a proprietăților lor, dorea eliminarea marii clase boierești în favoarea unui proiect de modernizare a vieții rurale, unul care ar fi favorizat o probabilă industrializare a țării. Băncile populare ar fi acționat ca o resursă de credit pentru stratul rarefiat de țărani bogați, cum, de altfel, s-a și întâmplat. Obștea sătească, dincolo de declamații prin gazete, nu avea tradiție în România, iar țăranii au refuzat să se asocieze. Reforma pentru care pledau aceștia era stabilirea unor rente mai mici cu fiecare contract agricol semnat la începutul anului. Eidelberg arată cum atât linile de creditare ale băncilor populare, destul de sărace în capital având în vedere că banii proveneau de la buget, cât și obștea sătească contraveneau țăranului pauper, adică vastei majorități a țărănimii. În același timp, nici arendașul, nici marele proprietar funciar nu erau favorizati de aceste proiecte instituționale. Ideea de obște sătească va dispărea odată cu noile împroprietăriri realizate de stat în 1921. Țăranul putea să spere la o subzistență prelungită pe un lot de pământ lărgit, ocolind procesul anevoios de industrializare, care pornește de la mari proprietăți agricole administrate exclusiv pentru profit și continuă, pe spezele țărănimii fărâmate, prin transferul masiv de populație de la sat la oraș pentru a munci în schimbul unui salariu. SURSA PLATZFORMA
Ținta era modificarea contractelor agricole: obștea sătească, înzestrată cu personalitate juridică, stabilea direct, fără intermediar, rentele agricole cu proprietarul moșiei. În felul acesta, țăranii nu se mai vedeau spoliați de rentele stabilite de lacomul arendaș, cel care acționa în fiecare zi ca un capitalist veritabil într-o economie agrară primitivă. Agentul modernizării din țesutul societății țărănești reiese din studiul lui Eidelberg a fi chiar arendașul. Acesta putea acumula atâta capital din arendășie încât putea să-i cumpere, la un moment dat, boierului moșia. În felul acesta, în doar câteva generații. Moldova ar fi căzut pe mâinile unor capitaliști străini de origine evreiască. Abia în această vastă frescă socială înțelegem puseurile de furie antisemită din articolele unor Mihai Eminescu sau Nicolae Iorga de până la 1918. Sătenii ar fi fost, pe cale firească, expulzați de pe pământurile lor strămosești pentru că noul moșier ținea să scoată profituri, pe cât se putea, ascendente și să diminueze totodată costurile de producție. Ceea ce se petrece în Oklahoma de după 1930 în romanul americanului John Steinbeck Fructele mâniei(The Grapes of Wrath) ar fi avut loc și-n România, cu mențiunea că deplasările de populații ar fi fost de ordinul milioanelor și ar fi însemnat o revoluție socială fără precedent.
În anul 1903 se promulgase, de asemenea, legea Băncilor Populare, instituții de credit pentru cei mai prosperi dintre țărani. Eidelberg țese o argumentație impecabilă pentru a arăta cum Băncile Populare și obștea sătească ar fi dus pe termen lung la eliminarea din economia rurală a celor mai săraci dintre țărani, concomitent cu afirmarea prestanței financiare a unei categorii selecte de țărani bogați, care i-ar fi detronat nu numai pe micii moșieri, dar poate și pe marii latifundiari. Ca și în situația arendașilor susmenționați, țăranii fruntași ar fi jucat rolul nucleului din care s-ar fi dezvoltat mai târziu prima burghezie românească industrială. Din păcate, România se găsea în competiție liberă pe o piață mondială, unde decalajele economice afectează gradul și ritmul modernizării societăților rămase în urmă. Prezența capitalului extern, ca sursă de concurență reală în piață, ar fi aneantizat de la sine aceste nuclee de capitalism industrial incipient.
În pofida miilor de Bănci Populare care au împânzit Regatul României și a susținerii din partea statului a contractelor agricole direct cu obștea sătească, marea boierime autohtonă a înțeles curând pericolul reprezentat de ideile reformatoare ale statului român și la 1906 obștea sătească și creditarea prin băncile populare își ating limitele, devenind de facto proiecte sociale ratate.
Pe de altă parte, mica boierime, cu proprietăți între 10 și 100 de hectare, dată fiind slaba rentabilitate a proprietăților lor, dorea eliminarea marii clase boierești în favoarea unui proiect de modernizare a vieții rurale, unul care ar fi favorizat o probabilă industrializare a țării. Băncile populare ar fi acționat ca o resursă de credit pentru stratul rarefiat de țărani bogați, cum, de altfel, s-a și întâmplat. Obștea sătească, dincolo de declamații prin gazete, nu avea tradiție în România, iar țăranii au refuzat să se asocieze. Reforma pentru care pledau aceștia era stabilirea unor rente mai mici cu fiecare contract agricol semnat la începutul anului. Eidelberg arată cum atât linile de creditare ale băncilor populare, destul de sărace în capital având în vedere că banii proveneau de la buget, cât și obștea sătească contraveneau țăranului pauper, adică vastei majorități a țărănimii. În același timp, nici arendașul, nici marele proprietar funciar nu erau favorizati de aceste proiecte instituționale. Ideea de obște sătească va dispărea odată cu noile împroprietăriri realizate de stat în 1921. Țăranul putea să spere la o subzistență prelungită pe un lot de pământ lărgit, ocolind procesul anevoios de industrializare, care pornește de la mari proprietăți agricole administrate exclusiv pentru profit și continuă, pe spezele țărănimii fărâmate, prin transferul masiv de populație de la sat la oraș pentru a munci în schimbul unui salariu. SURSA PLATZFORMA
comunitarism versus individualism
Dumitru Bortun: „Traim intr-un Ev Mediu Intarziat"
Dumitru Bortun este conf. univ. dr. la Facultatea de Comunicare si Relatii Publice din cadrul SNSPA si presedintele Juriului de Onoare al Asociatiei Romane de Relatii Publice. Una dintre cele mai potrivite persoane sa ne vobeasca despre valorile modernitatii, despre retardarea noastra istorica si despre comunismul taranesc.
La 24 ianuarie, cand se aniversau 150 de ani de la Unirea Principatelor, la emisiunea Ora de stiri de la TVR 2, ati spus cam asa: „Nu am venit aici ca sa ne veselim. Sunt trist, chiar deprimat. Fiindca e deprimant sa constati ca a trecut un secol si jumatate de la inceputul procesului de modernizare si noi tot nu l-am finalizat. Am pierdut 150 de ani pe drumul modernizarii...". V-am citat din memorie.
- M-ati citat destul de fidel.
- Cunosc multi oameni care nu ar fi de acord cu teza dumneavoastra, ca societatea romaneasca nu este o societate moderna.
- Da, fiindca unii nici nu inteleg despre ce este vorba. Am auzit multi oameni cu scoala, destul de instruiti, care cred ca o societate moderna inseamna doar autostrazi si trenuri de mare viteza. Bine, noi nu le avem nici pe-astea, dar e o naivitate sa reduci modernitatea la infrastructura.
- Dar ce este modernitatea, o varsta istorica sau un tip de societate?
- La rigoare, este si una, si alta. Modernitatea este un tip de societate care nu putea sa se nasca decat pe o anumita treapta de evolutie istorica si intr-un anumit spatiu istoric: Europa de Nord-Vest. Din pacate, multa lume crede ca „modern" inseamna „recent", iar atunci cand vorbim despre modernizare ne referim la autostrazi si trenuri de mare viteza – eventual, la drumuri si canalizare in lumea satului; de obicei, oamenii se gandesc la infrastructura critica, domeniu in care inapoierea este cea mai evidenta. Infrastructura moderna tine de modernitate, dar este doar o consecinta, la a zecea mana, a procesului istoric de modernizare. Daca o societate nu a parcurs acest proces pana la capat, n-are cum sa aiba autostrazi sau canalizare la tara. Daca in societatea romaneasca nu a functioneaza meritismul, nu putem avea nici infrastructura ca in Germania, in Elvetia sau in Israel. Ambele sunt valori ale modernitatii!
- Vreti sa spuneti ca nu putem avea autostrazi ca in Spania daca ne comportam ca niste hoti de cai de pe vremea lui Gala Galaction?
- Da, vreau sa spun ca modernitatea este o trasatura totalizatoare, care caracterizeaza un tip de civilizatie. Acest lucru nu este inteles nici macar de catre unii dintre cei care vorbesc despre modernizare. Am auzit niste „baroni locali", care sunt cu mintea in plin feudalism, cum se vaita ca nu pot accesa fonduri europene! Ei dau vina pe birocratia administratiei centrale, dar nu vad ce fac ei in plan local, cum perpetueaza un fel de neoiobagie, cum reproduc feudalismul. Sunt atat de ignoranti, incat nici nu constientizeaza ce sunt ei cu adevarat: factori de perpetuare a inapoierii istorice.
Ca sa-l parafrazez pe regretatul dramaturg Romulus Guga, traim intr-un Ev Mediu Intarziat. Excelenta formulare! Nu a zis „tarziu", caci ar fi avut sensul stiintific, utilizat de istorici: o etapa finala a Evului Mediu. Nu, el a spus „intarziat", sugerand ca feudalismul a intarziat in spatiul romanesc, ca nu l-a parasit la timp, ca inca ne mai guverneaza modul in care ne percepem pe noi si in care ii percepem pe altii, moduil in care gandim si traim, modul in care facem optiuni si in care actionam. Era o modalitate subtila de a spune, in plina epoca de aur, sub cenzura ceausista, ca societatea romaneasca este intarziata din punct de vedere istoric. Cine a vazut spectacolul sau i-a citit piesa stie care era concluzia tacita: insusi regimul ceausist a fost expresia acestei retardari isorice.
- Ceausismul a fost si o expresie, dar si o cauza a inapoierii istorice.
- Ceausismul a fost o „dictatura de dezvoltare", cum spun politologii. A fost o tentativa de modernizare esuata. Ea a esuat intr-un „fascism al neputintei", cum numea Ingmar Gransted, pe la mijlocul anilor 80, astfel de dictaturi. Dar a esuat tocmai fiindca a fost conceputa in termeni premoderni. In termenii unei societati simple, de tip taranesc, opaca la valorile modernitatii occidentale si cu o anumita aversiune tacuta fata de schimbare, de comunicare si de rationalizare.
- Altfel spus: „Ceausismul a fost o tentativa premoderna de modernizare a Romaniei". De aici si deficitul de modernitate pe care l-am mostenit dupa 1989...
- Ca sa parafrazez un mare scriitor rus, as spune ca toti iesim din mantaua comunismului romanesc. Cu o precizare: acesta a fost un comunism taranesc. Asta au omis sa spuna cei care au redactat Raportul Tismaneanu. Cu acest raport, puternic politizat, necritic (desi virulent, proiectat sa condamne), am ratat inca o data sansa de a raspunde onest la intrebarea „Cine suntem?".
- Sa ne intoarcem la ideea de „comunism taranesc".
- Cu tot efortul de industrializare si de urbanizare, societatea romaneasca a ramas una premoderna. Uitati-va ce s-a ales de „industria socialista". Uitati-va cum arata orasele noastre. Dupa criteriile modernitatii, ocupam ultimul loc in Europa aproape la toti indicatorii: de la cantitatea de sapun utilizat intr-un an, la numarul de studenti pe cap de locuitor; de la kilometrii de cale ferata pe cap de locuitor, la mortalitatea cauzata de accidentele rutiere. Cand nu suntem pe ultimul loc, suntem pe penultimul, inaintea Albaniei sau Bulgariei. Exact ca in urma cu 65 de ani, cand aparea Enciclopedia Romaniei redactata sub conducerea lui Dimitrie Gusti.
- Ce ne lipseste? Ce ar trebui sa avem pentru a fi moderni?
- In mod cert, lista valorilor modernitatii trebuie sa cuprinda: meritismul versus clientelism; morala contractualista vs morala tranzactionala; comunitarismul vs individualism; respectul fata de norme (inclusiv legi) vs voluntarism; orientarea spre viitor vs legitimarea prin trecutul istoric; interesul pentru binele general vs egoismul zoologic; dialogul vs monologul narcisist; profesionalismul vs impostura profesionala; activismul vs lenea contemplativa; gandirea strategica vs improvizatia pe termen scurt; raportarea la obiective vs personalizarea relatiilor de munca; realismul vs viziunea ideologizata si/sau moralizatoare; laicizarea statulului vs complicitatea stat-biserica; competenta transculturala vs etnocentrism; cetatenia vs identitatea exclusiv etnica si/sau religioasa.
- De meritism se vorbea si in comunism: „Omul potrivit la locul potrivit".
- Se vorbea, dar nu se facea nimic. Regimul ceausist si-a dat sfarsitul intr-o viermuiala de nepotism fara precedent in anii comunismului. Prin anii 50, criteriul acela stalinist cu „originea sanatoasa", o aberatie in sine, mai taiase din elanul nepotist al societatii romanesti. Dar sub Ceausescu, relatiile de rudenie si de vecinatate, specifice lumii satului, si-au lat revansa. La ora asta suntem mai premoderni ca oricand: institutii fundamentale ale statului, aproape toate institutiile publice sunt sufocate de clanuri de interese, alcatuite dupa criteriul legaturii de sange si al vecinatatii. Se trag unii pe altii la resurse, adica la banul public: fii si frati, veri si cumetri, cumnate si amante, consateni si concitadini (in cel mai rau caz, conjudeteni). Uitati-va pe volumul de studii coordonat de profesorul Adrian-Paul Iliescu, Mentalitati si institutii (Ars Docendi, 2002) si o sa va ingroziti. Suntem in plin feudalism,un tip de societate in care principalele relatii sociale sunt cele de rudenie si de vecinatate. Francis Fukuyama foloseste pentru a descrie societatile traditionale, de tip premodern, termenul „raza de incredere": rudele si vecinii sunt singurele instante care conteaza ca surse de incredere si de obligatii morale. Cand raza de incredere este atat de mica, nici vorba ca statul sa fie o sursa de incredere si de obligatii, este o entitate prea indepartata si prea abstracta. Statul e bun doar ca sa fie jecmanit. Asta facem de 150 de ani! Pe Alexandru Ioan Cuza de ce l-au alungat? Nu-i lasa sa jecmaneasca statul.
- Cand vorbiti de comunitarism versus individualism, ma pierdeti. Nu va mai inteleg. Eu asa stiu: valorile comunitare au o veche traditie la noi, in obstea taraneasca, iar individualismul este produsul epocii moderne, al orasului, tine de cultura urbana.
- Dati-mi voie sa va contrazic! Obstea taraneasca este un alt mit al premodernitatii noastre, prin care opunem rezistenta culturii urbane si solidaritatii de tip cetatenesc, solidaritate care s-a nascut odata cu modernitatea, in burgurile germane, in orasele-republica, la Florenta, la Siena, la Padova si la Venetia... Cetatenia moderna nu are legatura cu rudenia sau vecinatatea, ci cu valori comune (res publica) si cu o comunitate politica, deci cu un ideal politic impartasit. Dar fiindca nu putem sau nu vrem sa accedem la cetatenie, tot vorbim de obstea taraneasca! Cine citeste studiile lui Henri Sthal, recuperate dupa 1989 si grupate de Viorica Nicolau in volumul Istoria sociala a satului romanesc (Paideia, 2003), poate constata ca obstea taraneasca nu a fost altceva decat o forma de organizare administrativa, a carei functie primordiala era cea economica: succesiunea averii si distribuirea loturilor de pamant intre grupurile de familii – „crangurile" si, mai tarziu, „cetele". La acest nivel, sociabilitatea este mai mult extensiva, desemnand o maniera de a fi impreuna, "une maniere d¢etre ensemble", cum se exprima Gurwitch.
- Bine-bine, dar obstea aia nu era o comunitate?
- Era, dar nu in sensul comunitarismului modern, cel despre care vorbim astazi cand ne referim, de pilda, la Statele Unite. Obstea taraneasca era o comunitate gregara, bazata pe „constiinta de neam", cum spune Sthal. Ori, cata solidaritate sociala poate produce constiinta de neam se poate vedea cu ochiul liber: ne certam, romanii intre noi, si acasa, si in deplasare, cand suntem pe meleaguri straine.
- Sportul nostru national este sa ne lucram unii pe altii. De unde si gandul pervers „Sa moara si capra vecinului".
- Pai da, fiindca doar constiinta unitatii etnice nu poate intemeia o solidaritate reala. De aceea, comunitatea de care vorbiti dumneavoastra nu excludea in nici un fel individualismul.
- Sa acceptam ca taranii sunt individualisti. Dar individualismul taranesc este universal - si atunci care e problema?!
- Problema Romaniei din zilele noastre nu este existenta individualismului taranesc, ci faptul ca aproape jumatate din populatia ei este formata din tarani. In anul 2009! In plus, populatia oraselor este formata din foarte multi oameni care sunt la prima sau a doua generatie urbana. In 40 de ani de comunism, au venit la oras opt milioane de oameni (o medie anuala de 200.000). In acest ritm, inculturatia urbana a esuat. In mos fatal, cei veniti de la tara si-au adus cu ei modelele culturale (cultural pattern), care sunt premoderne. Cu cine sa construiesti un spatiu public, cu cine sa impartasesti idealul democratic? Problema e ca in actuala etapa istorica obiectivele noastre sunt de natura moderna, nu premoderna.
Acum vedeti care e problema? Existenta unui decalaj enorm, a unui decalaj istoric intre obiective si mijloacele de realizare.
- Titu Maiorescu ar fi spus „contradictia dintre formele moderne si fondul autohton".
- Se poate spune si asa. Dar trebuie inteles o data pentru totdeauna de ce nu ne functioneaza parlamentul, justitia, institutiile administratiei publice. Cum sa functioneze parlamentul ca institutie deliberativa, cand cei ajunsi pe bancile lui nu au o cultura a dialogului? Cum sa avem o clasa politica de calitate, cand cei care ar trebui sa o selecteze nu sunt cetateni in adevaratul sens al cuvantului? Majoritatea cetatenilor cu drept de vot nici nu se mai deplaseaza pana la urne. Cum sa avem magistrati competenti si responsabili, cand noi nu avem nici macar functionari publici care sa se dedice binelui comun, nevoilor comunitatii? Individualismul taranesc a supravietuit in mediul urban, iar cand se impleteste cu lacomia animalica, face ravagii.
- Sunteti constient cat de mult riscati cand faceti astfel de afirmatii intr-o publicatie citita de mii de romani? Nu cred ca e vorba doar de pierderea unor prieteni...
- Stiu ce spuneti, cred ca unii m-ar impusca. Ma refer la acei patrioti care i-au excomunicat din tabara „romanilor adevarati" pe toti cei ce au un discurs critic despre civilizatia romaneasca.
- Depinde ce intelegeti prin „discurs critic".
- Cand spun „discurs critic" nu ma gandesc la sensul comun al lui „a critica", adica a acuza, a blama, a defaima, a desfiinta. Folosesc sensul originar al ideii de critica, pe care astazi il mai gasim doar in textele filosofice sau de critica literara: o diagnoza obiectiva, o analiza impartiala, urmata de o evaluare echilibrata, care tine cont si de calitatile si de defectele realitatii analizate, si de meritele si de lipsurile cuiva, si de „mariri" si de „scaderi", cum spune textul unui cantec.
Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 06.03.2009
SURSA: ZF
Dumitru Bortun este conf. univ. dr. la Facultatea de Comunicare si Relatii Publice din cadrul SNSPA si presedintele Juriului de Onoare al Asociatiei Romane de Relatii Publice. Una dintre cele mai potrivite persoane sa ne vobeasca despre valorile modernitatii, despre retardarea noastra istorica si despre comunismul taranesc.
La 24 ianuarie, cand se aniversau 150 de ani de la Unirea Principatelor, la emisiunea Ora de stiri de la TVR 2, ati spus cam asa: „Nu am venit aici ca sa ne veselim. Sunt trist, chiar deprimat. Fiindca e deprimant sa constati ca a trecut un secol si jumatate de la inceputul procesului de modernizare si noi tot nu l-am finalizat. Am pierdut 150 de ani pe drumul modernizarii...". V-am citat din memorie.
- M-ati citat destul de fidel.
- Cunosc multi oameni care nu ar fi de acord cu teza dumneavoastra, ca societatea romaneasca nu este o societate moderna.
- Da, fiindca unii nici nu inteleg despre ce este vorba. Am auzit multi oameni cu scoala, destul de instruiti, care cred ca o societate moderna inseamna doar autostrazi si trenuri de mare viteza. Bine, noi nu le avem nici pe-astea, dar e o naivitate sa reduci modernitatea la infrastructura.
- Dar ce este modernitatea, o varsta istorica sau un tip de societate?
- La rigoare, este si una, si alta. Modernitatea este un tip de societate care nu putea sa se nasca decat pe o anumita treapta de evolutie istorica si intr-un anumit spatiu istoric: Europa de Nord-Vest. Din pacate, multa lume crede ca „modern" inseamna „recent", iar atunci cand vorbim despre modernizare ne referim la autostrazi si trenuri de mare viteza – eventual, la drumuri si canalizare in lumea satului; de obicei, oamenii se gandesc la infrastructura critica, domeniu in care inapoierea este cea mai evidenta. Infrastructura moderna tine de modernitate, dar este doar o consecinta, la a zecea mana, a procesului istoric de modernizare. Daca o societate nu a parcurs acest proces pana la capat, n-are cum sa aiba autostrazi sau canalizare la tara. Daca in societatea romaneasca nu a functioneaza meritismul, nu putem avea nici infrastructura ca in Germania, in Elvetia sau in Israel. Ambele sunt valori ale modernitatii!
- Vreti sa spuneti ca nu putem avea autostrazi ca in Spania daca ne comportam ca niste hoti de cai de pe vremea lui Gala Galaction?
- Da, vreau sa spun ca modernitatea este o trasatura totalizatoare, care caracterizeaza un tip de civilizatie. Acest lucru nu este inteles nici macar de catre unii dintre cei care vorbesc despre modernizare. Am auzit niste „baroni locali", care sunt cu mintea in plin feudalism, cum se vaita ca nu pot accesa fonduri europene! Ei dau vina pe birocratia administratiei centrale, dar nu vad ce fac ei in plan local, cum perpetueaza un fel de neoiobagie, cum reproduc feudalismul. Sunt atat de ignoranti, incat nici nu constientizeaza ce sunt ei cu adevarat: factori de perpetuare a inapoierii istorice.
Ca sa-l parafrazez pe regretatul dramaturg Romulus Guga, traim intr-un Ev Mediu Intarziat. Excelenta formulare! Nu a zis „tarziu", caci ar fi avut sensul stiintific, utilizat de istorici: o etapa finala a Evului Mediu. Nu, el a spus „intarziat", sugerand ca feudalismul a intarziat in spatiul romanesc, ca nu l-a parasit la timp, ca inca ne mai guverneaza modul in care ne percepem pe noi si in care ii percepem pe altii, moduil in care gandim si traim, modul in care facem optiuni si in care actionam. Era o modalitate subtila de a spune, in plina epoca de aur, sub cenzura ceausista, ca societatea romaneasca este intarziata din punct de vedere istoric. Cine a vazut spectacolul sau i-a citit piesa stie care era concluzia tacita: insusi regimul ceausist a fost expresia acestei retardari isorice.
- Ceausismul a fost si o expresie, dar si o cauza a inapoierii istorice.
- Ceausismul a fost o „dictatura de dezvoltare", cum spun politologii. A fost o tentativa de modernizare esuata. Ea a esuat intr-un „fascism al neputintei", cum numea Ingmar Gransted, pe la mijlocul anilor 80, astfel de dictaturi. Dar a esuat tocmai fiindca a fost conceputa in termeni premoderni. In termenii unei societati simple, de tip taranesc, opaca la valorile modernitatii occidentale si cu o anumita aversiune tacuta fata de schimbare, de comunicare si de rationalizare.
- Altfel spus: „Ceausismul a fost o tentativa premoderna de modernizare a Romaniei". De aici si deficitul de modernitate pe care l-am mostenit dupa 1989...
- Ca sa parafrazez un mare scriitor rus, as spune ca toti iesim din mantaua comunismului romanesc. Cu o precizare: acesta a fost un comunism taranesc. Asta au omis sa spuna cei care au redactat Raportul Tismaneanu. Cu acest raport, puternic politizat, necritic (desi virulent, proiectat sa condamne), am ratat inca o data sansa de a raspunde onest la intrebarea „Cine suntem?".
- Sa ne intoarcem la ideea de „comunism taranesc".
- Cu tot efortul de industrializare si de urbanizare, societatea romaneasca a ramas una premoderna. Uitati-va ce s-a ales de „industria socialista". Uitati-va cum arata orasele noastre. Dupa criteriile modernitatii, ocupam ultimul loc in Europa aproape la toti indicatorii: de la cantitatea de sapun utilizat intr-un an, la numarul de studenti pe cap de locuitor; de la kilometrii de cale ferata pe cap de locuitor, la mortalitatea cauzata de accidentele rutiere. Cand nu suntem pe ultimul loc, suntem pe penultimul, inaintea Albaniei sau Bulgariei. Exact ca in urma cu 65 de ani, cand aparea Enciclopedia Romaniei redactata sub conducerea lui Dimitrie Gusti.
- Ce ne lipseste? Ce ar trebui sa avem pentru a fi moderni?
- In mod cert, lista valorilor modernitatii trebuie sa cuprinda: meritismul versus clientelism; morala contractualista vs morala tranzactionala; comunitarismul vs individualism; respectul fata de norme (inclusiv legi) vs voluntarism; orientarea spre viitor vs legitimarea prin trecutul istoric; interesul pentru binele general vs egoismul zoologic; dialogul vs monologul narcisist; profesionalismul vs impostura profesionala; activismul vs lenea contemplativa; gandirea strategica vs improvizatia pe termen scurt; raportarea la obiective vs personalizarea relatiilor de munca; realismul vs viziunea ideologizata si/sau moralizatoare; laicizarea statulului vs complicitatea stat-biserica; competenta transculturala vs etnocentrism; cetatenia vs identitatea exclusiv etnica si/sau religioasa.
- De meritism se vorbea si in comunism: „Omul potrivit la locul potrivit".
- Se vorbea, dar nu se facea nimic. Regimul ceausist si-a dat sfarsitul intr-o viermuiala de nepotism fara precedent in anii comunismului. Prin anii 50, criteriul acela stalinist cu „originea sanatoasa", o aberatie in sine, mai taiase din elanul nepotist al societatii romanesti. Dar sub Ceausescu, relatiile de rudenie si de vecinatate, specifice lumii satului, si-au lat revansa. La ora asta suntem mai premoderni ca oricand: institutii fundamentale ale statului, aproape toate institutiile publice sunt sufocate de clanuri de interese, alcatuite dupa criteriul legaturii de sange si al vecinatatii. Se trag unii pe altii la resurse, adica la banul public: fii si frati, veri si cumetri, cumnate si amante, consateni si concitadini (in cel mai rau caz, conjudeteni). Uitati-va pe volumul de studii coordonat de profesorul Adrian-Paul Iliescu, Mentalitati si institutii (Ars Docendi, 2002) si o sa va ingroziti. Suntem in plin feudalism,un tip de societate in care principalele relatii sociale sunt cele de rudenie si de vecinatate. Francis Fukuyama foloseste pentru a descrie societatile traditionale, de tip premodern, termenul „raza de incredere": rudele si vecinii sunt singurele instante care conteaza ca surse de incredere si de obligatii morale. Cand raza de incredere este atat de mica, nici vorba ca statul sa fie o sursa de incredere si de obligatii, este o entitate prea indepartata si prea abstracta. Statul e bun doar ca sa fie jecmanit. Asta facem de 150 de ani! Pe Alexandru Ioan Cuza de ce l-au alungat? Nu-i lasa sa jecmaneasca statul.
- Cand vorbiti de comunitarism versus individualism, ma pierdeti. Nu va mai inteleg. Eu asa stiu: valorile comunitare au o veche traditie la noi, in obstea taraneasca, iar individualismul este produsul epocii moderne, al orasului, tine de cultura urbana.
- Dati-mi voie sa va contrazic! Obstea taraneasca este un alt mit al premodernitatii noastre, prin care opunem rezistenta culturii urbane si solidaritatii de tip cetatenesc, solidaritate care s-a nascut odata cu modernitatea, in burgurile germane, in orasele-republica, la Florenta, la Siena, la Padova si la Venetia... Cetatenia moderna nu are legatura cu rudenia sau vecinatatea, ci cu valori comune (res publica) si cu o comunitate politica, deci cu un ideal politic impartasit. Dar fiindca nu putem sau nu vrem sa accedem la cetatenie, tot vorbim de obstea taraneasca! Cine citeste studiile lui Henri Sthal, recuperate dupa 1989 si grupate de Viorica Nicolau in volumul Istoria sociala a satului romanesc (Paideia, 2003), poate constata ca obstea taraneasca nu a fost altceva decat o forma de organizare administrativa, a carei functie primordiala era cea economica: succesiunea averii si distribuirea loturilor de pamant intre grupurile de familii – „crangurile" si, mai tarziu, „cetele". La acest nivel, sociabilitatea este mai mult extensiva, desemnand o maniera de a fi impreuna, "une maniere d¢etre ensemble", cum se exprima Gurwitch.
- Bine-bine, dar obstea aia nu era o comunitate?
- Era, dar nu in sensul comunitarismului modern, cel despre care vorbim astazi cand ne referim, de pilda, la Statele Unite. Obstea taraneasca era o comunitate gregara, bazata pe „constiinta de neam", cum spune Sthal. Ori, cata solidaritate sociala poate produce constiinta de neam se poate vedea cu ochiul liber: ne certam, romanii intre noi, si acasa, si in deplasare, cand suntem pe meleaguri straine.
- Sportul nostru national este sa ne lucram unii pe altii. De unde si gandul pervers „Sa moara si capra vecinului".
- Pai da, fiindca doar constiinta unitatii etnice nu poate intemeia o solidaritate reala. De aceea, comunitatea de care vorbiti dumneavoastra nu excludea in nici un fel individualismul.
- Sa acceptam ca taranii sunt individualisti. Dar individualismul taranesc este universal - si atunci care e problema?!
- Problema Romaniei din zilele noastre nu este existenta individualismului taranesc, ci faptul ca aproape jumatate din populatia ei este formata din tarani. In anul 2009! In plus, populatia oraselor este formata din foarte multi oameni care sunt la prima sau a doua generatie urbana. In 40 de ani de comunism, au venit la oras opt milioane de oameni (o medie anuala de 200.000). In acest ritm, inculturatia urbana a esuat. In mos fatal, cei veniti de la tara si-au adus cu ei modelele culturale (cultural pattern), care sunt premoderne. Cu cine sa construiesti un spatiu public, cu cine sa impartasesti idealul democratic? Problema e ca in actuala etapa istorica obiectivele noastre sunt de natura moderna, nu premoderna.
Acum vedeti care e problema? Existenta unui decalaj enorm, a unui decalaj istoric intre obiective si mijloacele de realizare.
- Titu Maiorescu ar fi spus „contradictia dintre formele moderne si fondul autohton".
- Se poate spune si asa. Dar trebuie inteles o data pentru totdeauna de ce nu ne functioneaza parlamentul, justitia, institutiile administratiei publice. Cum sa functioneze parlamentul ca institutie deliberativa, cand cei ajunsi pe bancile lui nu au o cultura a dialogului? Cum sa avem o clasa politica de calitate, cand cei care ar trebui sa o selecteze nu sunt cetateni in adevaratul sens al cuvantului? Majoritatea cetatenilor cu drept de vot nici nu se mai deplaseaza pana la urne. Cum sa avem magistrati competenti si responsabili, cand noi nu avem nici macar functionari publici care sa se dedice binelui comun, nevoilor comunitatii? Individualismul taranesc a supravietuit in mediul urban, iar cand se impleteste cu lacomia animalica, face ravagii.
- Sunteti constient cat de mult riscati cand faceti astfel de afirmatii intr-o publicatie citita de mii de romani? Nu cred ca e vorba doar de pierderea unor prieteni...
- Stiu ce spuneti, cred ca unii m-ar impusca. Ma refer la acei patrioti care i-au excomunicat din tabara „romanilor adevarati" pe toti cei ce au un discurs critic despre civilizatia romaneasca.
- Depinde ce intelegeti prin „discurs critic".
- Cand spun „discurs critic" nu ma gandesc la sensul comun al lui „a critica", adica a acuza, a blama, a defaima, a desfiinta. Folosesc sensul originar al ideii de critica, pe care astazi il mai gasim doar in textele filosofice sau de critica literara: o diagnoza obiectiva, o analiza impartiala, urmata de o evaluare echilibrata, care tine cont si de calitatile si de defectele realitatii analizate, si de meritele si de lipsurile cuiva, si de „mariri" si de „scaderi", cum spune textul unui cantec.
Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 06.03.2009
SURSA: ZF