Mircea Chelaru, general în rezervă, povesteşte din culisele loviturii de stat planificate de Militaru 18 martie 2010,
Mircea Chelaru, general în rezervă, povesteşte culisele loviturii de stat planificate de generalul Nicolae Militaru la 12 ianuarie 1990. Principalul adversar al filosovieticilor a fost mişcarea CADA.
Protestele de la 6 şi 7 ianuarie 1990 ale ofiţerilor din Marele Stat Major au fost începutul unor acţiuni care aveau ca până în februarie să se concretizeze în formarea unei structuri care să lupte pentru drepturile militarilor - Comitetul de Iniţiativă pentru Democratizarea Armatei (CADA). Chiar dacă nu a fost o structură cu personalitate juridică şi cu ierarhii de conducere, CADA a fost un instrument care a atras atenţia noii structuri de putere civilă că majoritatea militarilor români nu mai acceptau să fie conduşi în stil sovietic. Maior de informaţii în 1989, Mircea Chelaru a fost unul dintre ofiţerii care au iniţiat formarea unui grup care să militeze pentru schimbarea principiilor din Armată. Chelaru (61 de ani) a dezvăluit pentru „Adevărul" cum au acţionat grupurile care s-au opus permanent generalului Militaru (ofiţer GRU dovedit) şi noii conduceri pro-sovietice din Ministerul Apărării. Grupurile care s-au opus unei lovituri de stat la 12 ianuarie 1990.
„Adevărul": Apariţia generalului Militaru, la 23 decembrie, orele 16.00.
Este momentul decisiv în constituirea grupurilor de iniţiativă care aveau să se numească mai târziu CADA?
Mircea Chelaru: Militaru a venit în cel mai înalt nivel de decizie politică. Prima reacţie a sistemului gândit de Militaru a fost aceea de a-şi recupera oamenii fideli Moscovei. Cum ar veni, au apărut băieţii, după descătuşarea de Ceauşescu, la pomana mortului, fără lumânare. Concret: când a început să apară rezistenţa cadrelor din interiorul Armatei?
Începând cu 23 decembrie, structurile decizionale de comandă ale Armatei Române - Ministerul Apărării Naţionale, Marele Stat Major, Divizia 1 mecanizată, Divizia 57 tancuri, Divizia 67 Brăila, Direcţia generală de resurse umane, dar şi Ministerul de Interne, precum şi alte elemente din structurile de informaţii au fost ocupate de oameni aduşi de Militaru. Oamenii aceştia au dat ordine şi se fac vinovaţi de toate evenimentele din perioada 23-28 decembrie 1989. Pentru că nu au fost şi în acte, nu exista o motivaţie pentru care să se sesizeze domnii procurori.
Au lucrat în „sistem-umbră", ei au dat doar ordinele şi cei aflaţi în legalitate pe statele de funcţiuni răspund astăzi. Când am văzut asta, am fost opt ofiţeri din diverse structuri ale MApN care am iniţiat şi dezvoltat ideea constituirii Grupului de Iniţiativă pentru Democratizarea Armatei. Se numea, deci, GIDA. A luat fiinţă în noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989, şi-a expus viziunea la 27 decembrie, iar viziunea aceasta a fost înaintată pe cale ierarhică la comandantul Armatei 1, generalului Gheorghe Voinea, proaspăt numit membru al Comitetului Central la Congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie '89.
Am cerut eliminarea grupului Militaru, ca să putem lucra mai bine. Ideea este că toţi cei care au venit în grupul Militaru erau anti-Ceauşescu şi, disimulat în această clasă, mai erau cei pro-Moscova sută la sută, care ar fi trebuit să ducă la bun sfârşit acţiunile lui Gorbaciov. Aici trebuie spus adevărul. Pentru că adevărurile sunt sufocate de colbul timpului, de ignoranţă şi de rea-credinţă. Unii au fost obligaţi să deformeze adevărul. Au fost falsificate şi reformulate jurnalele de luptă ale unităţilor!
În ce perioadă?
Chiar atunci. În decembrie 1989, din 17 până în 24. Au fost schimbate foile, schimbate registre, rescrise, să se acopere urma represiunii. Pentru că s-a dat ordin de represiune. Toţi marii profitori de sus au dat ordin de represiune şi au schimbat roata, când au văzut că nu mai merge. Ştergeţi voi urmele şi noi suntem la marele tort - asta a fost! Lingem şi smântâna, şi frişca, şi lăsăm pentru pitici dacă le mai rămâne ceva, firimitura din caria nemernicului.
Ce nu se vede nu se fluieră...
Perfect. Arbitrul nu poate să fluiere, fiindcă nu vede. Dar e un arbitru care vede şi nu fluieră, ceea ce s-a întâmplat la noi, dar se mai găseşte şi un arbitru prost care nu vede de-a binelea.
Ce s-a întâmplat la 12 ianuarie 1990
La 12 ianuarie 1990, conducerea Consiliului Frontului Salvării Naţionale (CFSN) programase o acţiune de comemorare a celor care au murit la Revoluţie. În cursul zilei, la Bucureşti, Timişoara, Braşov, Sibiu, Arad şi Cluj au avut loc slujbe de pomenire a eroilor din decembrie 1989. În Capitală, slujbele de pomenire au avut loc la Piaţa Romană, Piaţa Universităţii şi Cimitirul Eroilor.
O parte dintre manifestanţi, intrigaţi că nu se mai aminteşte despre acţiunile teroriştilor, s-au deplasat spre sediul puterii, din Piaţa Victoriei, unde au cerut înlăturarea foştilor comunişti de la putere. Pe acest fond, generalul Nicolae Militaru a ordonat Armatei, fără succes, să preia controlul Palatului Victoria, şi nu al Pieţei. Acesta este momentul în care militarii evită ordinele directe ale lui Militaru. Pe de altă parte, în Piaţă au vorbit Petre Roman, Dumitru Mazilu, Gelu Voican Voiculescu şi Ion Iliescu. A fost momentul în care mulţimea a scandat cu înverşunare „Jos Iliescu!". În final, activist cu experienţă, Iliescu dialoghează cu o delegaţie a demonstranţilor şi rezolvă lucrurile în favoarea sa.
Dumitru Mazilu, un securist „sub acoperire“, a vrut să-i ia locul lui Iliescu
Ordinele lui Militaru, neexecutate GIDA apucase să acţioneze?
Ofiţerii din Marele Stat Major primiseră manifestul nostru şi s-au raliat la el. Noi nu am fost o organizaţie cu şefi şi aşa mai departe. A fost o stare de spirit care ne-a cuprins şi manifestul a ajuns în toată masa Armatei. La 12 ianuarie, la scena tancului - „Cine eşti dumneata, domnule Iliescu, şi ce-ai făcut în ultimii cinci ani?" - , în momentul în care se cere reintroducerea pedepsei cu moartea, în momentul în care Dumitru Mazilu spune „Mă vreţi pe mine? Îl dăm jos pe el?", în momentul acela, în acea mulţime, într-un mod dubios, fără să se spună de la cine şi cum, se ordonă ca unităţile de intervenţie 1, 2 şi 22 tancuri să fie în măsură să intervină în Palatul Victoria.
Ce să facă?
Vă daţi seama, când se dă misiune de luptă pe Palatul Victoria, îl ocupi şi te opreşti. Şi atunci mă sună de la Academia Militară şi de la Regimentul 1, Regimentul 2 şi m-au întrebat: „Ce facem, şefu', că ne trimit acolo?". Şi le-am spus: „Fraţilor, nu interveniţi. Cine semnează? E ceva scris?". Mi-au spus: „Nu". Şi atunci le-am spus: „Staţi în cazarmă!". Asta era pe la ora 17.00, la 12 ianuarie. În acel moment, locotenent-colonelul Silviu Popescu, şeful centrului de informatică a Diviziei 57, membru semnatar al declaraţiei GIDA, era cu maşina mea şi distribuia manifestul. Aici intervine rolul nefast al unui coleg, nu-i dau numele, care deposedat de conducerea Diviziei, acuzat că a făcut genocid în Piaţa Universităţii şi a fost mutat la Academie, a câştigat încrederea lui Nicolae Militaru şi i-a raportat că „ăştia nu execută ordinele şi eu vă sunt loial dumneavoastră".
În momentul în care s-a raportat că noi nu intervenim, Militaru a dat ordin de arestare. S-a pus în aplicare prin comandanţi. Şi ne-au cuplat pe toţi. Am fost arestaţi, predaţi la comenduirea garnizoanei, iar la ora 23.00 a început audierea noastră de un complet militar, cu acuzaţia de insubordonare în caz de război, tentativă de lovitură de stat. Şi am fost anchetaţi de un complet de şase procurori până la 4.30 dimineaţa, procurori conduşi de nimeni altul decât de procurorul Dan Voinea.
Vă închipuiţi la ce ne aşteptam. În noaptea aia se cerea introducerea pedepsei cu moartea. Fenomenul de turbulenţă nu se încheiase. Ceea ce nu ştiam în clipa respectivă, la ora 17.00, când Militaru dăduse ordin să fie pregătite echipele de intervenţie pentru palat, e că el se afla chiar la Palatul Victoria. Acum vine construcţia logică. Nu avem mărturia nimănui. De ce Militaru a dat ordin să fie pregătite echipe de intervenţie? Ca să-l salveze pe Iliescu? Nu. Ştia bine Iliescu că el e principalul pericol, un om flămând după putere. De fapt, Ion Iliescu n-a fost credibil pentru serviciile sovietice.
A fost o unealtă?
Singurul lucru care a explodat e apetitul lui nestăvilit pentru putere, cu sentimentul că a crezut că face bine. Rău a făcut duplicitatea, acceptarea tuturor răilor din jurul lui, doar pentru a se menţine. Or, Militaru, acum, avem certitudinea că a avut informaţii sau că a primit ordin să recupereze terenul pierdut din punct de vedere ideologic: „Domnule, am spus că România rămâne în sfera noastră de influenţă. Voi aţi luat-o razna. Aţi vrut să vă duceţi către Vest, strigaţi «Jos comunismul!», voi jucaţi altă carte". Militaru era pus să recupereze cartea.
Dar şi Iliescu le promisese ruşilor, prin ambasadorul lor de aici, Evgheni Tiajelnikov, că va păstra „elementele sănătoase" ale vechiului partid.
Dar mai târziu, la 12 ianuarie, la 28 ianuarie, România demonstra că pleacă în altă parte. Cum? Cu Iliescu?
Nu cu Iliescu. De ce au venit Coposu, Câmpeanu, Raţiu? Să poată să contrabalanseze emanaţia. După aia am aflat că la 17.30, când Militaru dăduse ordin să se pregătească pentru intervenţie, ultima mutare era să-l scoată pe Iliescu din Palat şi să ocupe el Palatul. Uniunea Sovietică intervenea în aceeaşi modalitate în toate ţările baltice. 12 ianuarie 1990 e reacţia de reocupare a terenului pierdut de către URSS,la fel ca în toate ţările care „o luaseră razna". Coroborez toate acţiunile, ordinele date, arestările, renunţarea şi ulterior eliminarea lui Militaru cu acordul Moscovei. Pentru că nici Iliescu n-a făcut nimic fără acordul Moscovei.
Rezultă clar că Militaru i-a fost ostil lui, Iliescu degeaba neagă, e treaba lui. Vă vorbeşte un om care n-a fost legat de nicio vinovăţie în Revoluţie şi n-am fost nici într-o structură politică a vremii care să producă o alterare a realităţii. Caut să-mi explic mie. 12 ianuarie a fost unul din momentele de cumpănă ale destinului acestei ţări. Pe 13 ianuarie, a doua zi, Militaru a convocat Consiliul de Război, cu 19 generali de la conducerea Armatei, să ne mai judece şi ei. Să judece ceea ce n-au putut să facă procurorii. Tot legat de acest grup de ofiţeri care nu au respectat ordinele lui Militaru pe 12 ianuarie, domnul general Dumitru Pletos arăta cu degetul: „Pedeapsa capitală! Să fie executaţi!". Aşa a cerut. Şi fac acum un omagiu de conştiinţă generalului Paul Cheler, care la ultima întrebare a lui Militaru s-a ridicat în picioare şi a spus: „Domnule ministru, orice măsură luaţi împotriva lor s-o luaţi şi împotriva mea".
Cheler era din echipa adusă de Militaru, venit de la pensie.
Da, dar Cheler era anti-Moscova.
Atunci au fost mai multe influenţe?
Da. Totul a funcţionat. Noi nu am fost conectaţi între noi, dar gândeam toţi la fel. Şi aşa am trecut şi peste pasul ăsta.
280 de tancuri gata să ucidă
La 12 ianuarie 1990 a fost o tentativă de lovitură de stat?
12 ianuarie era într-o vineri. Vinerea neagră. Noi, grupul acela de iniţiativă, GIDA, deja trimiseserăm adeziuni către toate structurile. Aderaseră deja 5.000 de persoane la acele idei ale GIDA, idei pe care le raportaserăm şi pe linie ierarhică generalului Nicolae Militaru şi i le-am trimis domnului Virgil Măgureanu, care era consilierul pe probleme de securitate al lui Iliescu. După ce se produseseră mişcările de revoltă din Marele Stat Major, la 6, 7, 8 ianuarie 1990, prin care se ceruse eliminarea lui Militaru, urma ca toţi ofiţerii din garnizoana Olteniţei, unde erau două regimente, unul de tancuri şi unul mecanizat, precum şi alte forţe, să intervină în Piaţa Victoriei. Bine că ăştia nu au intervenit la 22 decembrie, că fuseseră trimişi, dar au fost întorşi de Victor Atanasie Stănculescu cu ordinul „Rondoul".
Erau 280 de tancuri! Tanchiştii au fost tot timpul la turelă şi nu se jucau. Un tanchist, odată intrat în tanc, are sentimentul luptei. Nu mai poţi să comunici cu el. Dacă un singur tanc, provocat, era incendiat, toate celelalte tancuri rupeau.
Ion Iliescu, enervat de „contestatarii" Revoluţiei
Ion Iliescu, preşedintele de onoare al PSD, a lansat, ieri, o tiradă virulentă împotriva serialului „Misterele Revoluţiei", publicat de „Adevărul". El a afirmat, enervat, că autorii dezvăluirilor „se prezintă ca nişte slujbaşi ai lui Ceauşescu, ca agenţi întârziaţi ai acestuia, susţinând, la fel ca fostul dictator, că Revoluţia a fost provocată".
„Uitaţi-vă la ei cu câtă neruşinare repetă acest lucru! Cum îşi permit nişte români să trateze cu atâta lipsă de respect un moment istoric de o asemenea importanţă?", a tunat Iliescu. El a afirmat că Revoluţia a fost „o mişcare spontană, populară", iar a pune pe seama „agenţilor CIA şi KGB capacitatea de a mobiliza masele" depăşeşte orice „acceptare normală a fenomenului". „Ceauşescu avea un interes să susţină aşa ceva, dar ăştia de acum în interesul cui fac acest lucru?", a întrebat, acuzator, Iliescu. După care, pe un ton tot mai ridicat, a ţinut să nege că Uniunea Sovietică ar fi fost chemată în ajutorul României la Revoluţie.
„E o minciună ordinară. Să vii şi să repeţi aşa ceva, de-o manieră neobrăzată, este o prostie şi o ticăloşie", a spus Iliescu. Ieşirea nervoasă a lui Iliescu nu este prima de acest gen. În urmă cu mai bine de o săptămână, la Consiliul Naţional al PSD, fostul preşedinte a avut un discurs asemănător. Alina Voaideş SURSA: ADEVARUL
Mircea Chelaru, general în rezervă, povesteşte culisele loviturii de stat planificate de generalul Nicolae Militaru la 12 ianuarie 1990. Principalul adversar al filosovieticilor a fost mişcarea CADA.
Protestele de la 6 şi 7 ianuarie 1990 ale ofiţerilor din Marele Stat Major au fost începutul unor acţiuni care aveau ca până în februarie să se concretizeze în formarea unei structuri care să lupte pentru drepturile militarilor - Comitetul de Iniţiativă pentru Democratizarea Armatei (CADA). Chiar dacă nu a fost o structură cu personalitate juridică şi cu ierarhii de conducere, CADA a fost un instrument care a atras atenţia noii structuri de putere civilă că majoritatea militarilor români nu mai acceptau să fie conduşi în stil sovietic. Maior de informaţii în 1989, Mircea Chelaru a fost unul dintre ofiţerii care au iniţiat formarea unui grup care să militeze pentru schimbarea principiilor din Armată. Chelaru (61 de ani) a dezvăluit pentru „Adevărul" cum au acţionat grupurile care s-au opus permanent generalului Militaru (ofiţer GRU dovedit) şi noii conduceri pro-sovietice din Ministerul Apărării. Grupurile care s-au opus unei lovituri de stat la 12 ianuarie 1990.
„Adevărul": Apariţia generalului Militaru, la 23 decembrie, orele 16.00.
Este momentul decisiv în constituirea grupurilor de iniţiativă care aveau să se numească mai târziu CADA?
Mircea Chelaru: Militaru a venit în cel mai înalt nivel de decizie politică. Prima reacţie a sistemului gândit de Militaru a fost aceea de a-şi recupera oamenii fideli Moscovei. Cum ar veni, au apărut băieţii, după descătuşarea de Ceauşescu, la pomana mortului, fără lumânare. Concret: când a început să apară rezistenţa cadrelor din interiorul Armatei?
Începând cu 23 decembrie, structurile decizionale de comandă ale Armatei Române - Ministerul Apărării Naţionale, Marele Stat Major, Divizia 1 mecanizată, Divizia 57 tancuri, Divizia 67 Brăila, Direcţia generală de resurse umane, dar şi Ministerul de Interne, precum şi alte elemente din structurile de informaţii au fost ocupate de oameni aduşi de Militaru. Oamenii aceştia au dat ordine şi se fac vinovaţi de toate evenimentele din perioada 23-28 decembrie 1989. Pentru că nu au fost şi în acte, nu exista o motivaţie pentru care să se sesizeze domnii procurori.
Au lucrat în „sistem-umbră", ei au dat doar ordinele şi cei aflaţi în legalitate pe statele de funcţiuni răspund astăzi. Când am văzut asta, am fost opt ofiţeri din diverse structuri ale MApN care am iniţiat şi dezvoltat ideea constituirii Grupului de Iniţiativă pentru Democratizarea Armatei. Se numea, deci, GIDA. A luat fiinţă în noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989, şi-a expus viziunea la 27 decembrie, iar viziunea aceasta a fost înaintată pe cale ierarhică la comandantul Armatei 1, generalului Gheorghe Voinea, proaspăt numit membru al Comitetului Central la Congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie '89.
Am cerut eliminarea grupului Militaru, ca să putem lucra mai bine. Ideea este că toţi cei care au venit în grupul Militaru erau anti-Ceauşescu şi, disimulat în această clasă, mai erau cei pro-Moscova sută la sută, care ar fi trebuit să ducă la bun sfârşit acţiunile lui Gorbaciov. Aici trebuie spus adevărul. Pentru că adevărurile sunt sufocate de colbul timpului, de ignoranţă şi de rea-credinţă. Unii au fost obligaţi să deformeze adevărul. Au fost falsificate şi reformulate jurnalele de luptă ale unităţilor!
În ce perioadă?
Chiar atunci. În decembrie 1989, din 17 până în 24. Au fost schimbate foile, schimbate registre, rescrise, să se acopere urma represiunii. Pentru că s-a dat ordin de represiune. Toţi marii profitori de sus au dat ordin de represiune şi au schimbat roata, când au văzut că nu mai merge. Ştergeţi voi urmele şi noi suntem la marele tort - asta a fost! Lingem şi smântâna, şi frişca, şi lăsăm pentru pitici dacă le mai rămâne ceva, firimitura din caria nemernicului.
Ce nu se vede nu se fluieră...
Perfect. Arbitrul nu poate să fluiere, fiindcă nu vede. Dar e un arbitru care vede şi nu fluieră, ceea ce s-a întâmplat la noi, dar se mai găseşte şi un arbitru prost care nu vede de-a binelea.
Ce s-a întâmplat la 12 ianuarie 1990
La 12 ianuarie 1990, conducerea Consiliului Frontului Salvării Naţionale (CFSN) programase o acţiune de comemorare a celor care au murit la Revoluţie. În cursul zilei, la Bucureşti, Timişoara, Braşov, Sibiu, Arad şi Cluj au avut loc slujbe de pomenire a eroilor din decembrie 1989. În Capitală, slujbele de pomenire au avut loc la Piaţa Romană, Piaţa Universităţii şi Cimitirul Eroilor.
O parte dintre manifestanţi, intrigaţi că nu se mai aminteşte despre acţiunile teroriştilor, s-au deplasat spre sediul puterii, din Piaţa Victoriei, unde au cerut înlăturarea foştilor comunişti de la putere. Pe acest fond, generalul Nicolae Militaru a ordonat Armatei, fără succes, să preia controlul Palatului Victoria, şi nu al Pieţei. Acesta este momentul în care militarii evită ordinele directe ale lui Militaru. Pe de altă parte, în Piaţă au vorbit Petre Roman, Dumitru Mazilu, Gelu Voican Voiculescu şi Ion Iliescu. A fost momentul în care mulţimea a scandat cu înverşunare „Jos Iliescu!". În final, activist cu experienţă, Iliescu dialoghează cu o delegaţie a demonstranţilor şi rezolvă lucrurile în favoarea sa.
Dumitru Mazilu, un securist „sub acoperire“, a vrut să-i ia locul lui Iliescu
Ordinele lui Militaru, neexecutate GIDA apucase să acţioneze?
Ofiţerii din Marele Stat Major primiseră manifestul nostru şi s-au raliat la el. Noi nu am fost o organizaţie cu şefi şi aşa mai departe. A fost o stare de spirit care ne-a cuprins şi manifestul a ajuns în toată masa Armatei. La 12 ianuarie, la scena tancului - „Cine eşti dumneata, domnule Iliescu, şi ce-ai făcut în ultimii cinci ani?" - , în momentul în care se cere reintroducerea pedepsei cu moartea, în momentul în care Dumitru Mazilu spune „Mă vreţi pe mine? Îl dăm jos pe el?", în momentul acela, în acea mulţime, într-un mod dubios, fără să se spună de la cine şi cum, se ordonă ca unităţile de intervenţie 1, 2 şi 22 tancuri să fie în măsură să intervină în Palatul Victoria.
Ce să facă?
Vă daţi seama, când se dă misiune de luptă pe Palatul Victoria, îl ocupi şi te opreşti. Şi atunci mă sună de la Academia Militară şi de la Regimentul 1, Regimentul 2 şi m-au întrebat: „Ce facem, şefu', că ne trimit acolo?". Şi le-am spus: „Fraţilor, nu interveniţi. Cine semnează? E ceva scris?". Mi-au spus: „Nu". Şi atunci le-am spus: „Staţi în cazarmă!". Asta era pe la ora 17.00, la 12 ianuarie. În acel moment, locotenent-colonelul Silviu Popescu, şeful centrului de informatică a Diviziei 57, membru semnatar al declaraţiei GIDA, era cu maşina mea şi distribuia manifestul. Aici intervine rolul nefast al unui coleg, nu-i dau numele, care deposedat de conducerea Diviziei, acuzat că a făcut genocid în Piaţa Universităţii şi a fost mutat la Academie, a câştigat încrederea lui Nicolae Militaru şi i-a raportat că „ăştia nu execută ordinele şi eu vă sunt loial dumneavoastră".
În momentul în care s-a raportat că noi nu intervenim, Militaru a dat ordin de arestare. S-a pus în aplicare prin comandanţi. Şi ne-au cuplat pe toţi. Am fost arestaţi, predaţi la comenduirea garnizoanei, iar la ora 23.00 a început audierea noastră de un complet militar, cu acuzaţia de insubordonare în caz de război, tentativă de lovitură de stat. Şi am fost anchetaţi de un complet de şase procurori până la 4.30 dimineaţa, procurori conduşi de nimeni altul decât de procurorul Dan Voinea.
Vă închipuiţi la ce ne aşteptam. În noaptea aia se cerea introducerea pedepsei cu moartea. Fenomenul de turbulenţă nu se încheiase. Ceea ce nu ştiam în clipa respectivă, la ora 17.00, când Militaru dăduse ordin să fie pregătite echipele de intervenţie pentru palat, e că el se afla chiar la Palatul Victoria. Acum vine construcţia logică. Nu avem mărturia nimănui. De ce Militaru a dat ordin să fie pregătite echipe de intervenţie? Ca să-l salveze pe Iliescu? Nu. Ştia bine Iliescu că el e principalul pericol, un om flămând după putere. De fapt, Ion Iliescu n-a fost credibil pentru serviciile sovietice.
A fost o unealtă?
Singurul lucru care a explodat e apetitul lui nestăvilit pentru putere, cu sentimentul că a crezut că face bine. Rău a făcut duplicitatea, acceptarea tuturor răilor din jurul lui, doar pentru a se menţine. Or, Militaru, acum, avem certitudinea că a avut informaţii sau că a primit ordin să recupereze terenul pierdut din punct de vedere ideologic: „Domnule, am spus că România rămâne în sfera noastră de influenţă. Voi aţi luat-o razna. Aţi vrut să vă duceţi către Vest, strigaţi «Jos comunismul!», voi jucaţi altă carte". Militaru era pus să recupereze cartea.
Dar şi Iliescu le promisese ruşilor, prin ambasadorul lor de aici, Evgheni Tiajelnikov, că va păstra „elementele sănătoase" ale vechiului partid.
Dar mai târziu, la 12 ianuarie, la 28 ianuarie, România demonstra că pleacă în altă parte. Cum? Cu Iliescu?
Nu cu Iliescu. De ce au venit Coposu, Câmpeanu, Raţiu? Să poată să contrabalanseze emanaţia. După aia am aflat că la 17.30, când Militaru dăduse ordin să se pregătească pentru intervenţie, ultima mutare era să-l scoată pe Iliescu din Palat şi să ocupe el Palatul. Uniunea Sovietică intervenea în aceeaşi modalitate în toate ţările baltice. 12 ianuarie 1990 e reacţia de reocupare a terenului pierdut de către URSS,la fel ca în toate ţările care „o luaseră razna". Coroborez toate acţiunile, ordinele date, arestările, renunţarea şi ulterior eliminarea lui Militaru cu acordul Moscovei. Pentru că nici Iliescu n-a făcut nimic fără acordul Moscovei.
Rezultă clar că Militaru i-a fost ostil lui, Iliescu degeaba neagă, e treaba lui. Vă vorbeşte un om care n-a fost legat de nicio vinovăţie în Revoluţie şi n-am fost nici într-o structură politică a vremii care să producă o alterare a realităţii. Caut să-mi explic mie. 12 ianuarie a fost unul din momentele de cumpănă ale destinului acestei ţări. Pe 13 ianuarie, a doua zi, Militaru a convocat Consiliul de Război, cu 19 generali de la conducerea Armatei, să ne mai judece şi ei. Să judece ceea ce n-au putut să facă procurorii. Tot legat de acest grup de ofiţeri care nu au respectat ordinele lui Militaru pe 12 ianuarie, domnul general Dumitru Pletos arăta cu degetul: „Pedeapsa capitală! Să fie executaţi!". Aşa a cerut. Şi fac acum un omagiu de conştiinţă generalului Paul Cheler, care la ultima întrebare a lui Militaru s-a ridicat în picioare şi a spus: „Domnule ministru, orice măsură luaţi împotriva lor s-o luaţi şi împotriva mea".
Cheler era din echipa adusă de Militaru, venit de la pensie.
Da, dar Cheler era anti-Moscova.
Atunci au fost mai multe influenţe?
Da. Totul a funcţionat. Noi nu am fost conectaţi între noi, dar gândeam toţi la fel. Şi aşa am trecut şi peste pasul ăsta.
280 de tancuri gata să ucidă
La 12 ianuarie 1990 a fost o tentativă de lovitură de stat?
12 ianuarie era într-o vineri. Vinerea neagră. Noi, grupul acela de iniţiativă, GIDA, deja trimiseserăm adeziuni către toate structurile. Aderaseră deja 5.000 de persoane la acele idei ale GIDA, idei pe care le raportaserăm şi pe linie ierarhică generalului Nicolae Militaru şi i le-am trimis domnului Virgil Măgureanu, care era consilierul pe probleme de securitate al lui Iliescu. După ce se produseseră mişcările de revoltă din Marele Stat Major, la 6, 7, 8 ianuarie 1990, prin care se ceruse eliminarea lui Militaru, urma ca toţi ofiţerii din garnizoana Olteniţei, unde erau două regimente, unul de tancuri şi unul mecanizat, precum şi alte forţe, să intervină în Piaţa Victoriei. Bine că ăştia nu au intervenit la 22 decembrie, că fuseseră trimişi, dar au fost întorşi de Victor Atanasie Stănculescu cu ordinul „Rondoul".
Erau 280 de tancuri! Tanchiştii au fost tot timpul la turelă şi nu se jucau. Un tanchist, odată intrat în tanc, are sentimentul luptei. Nu mai poţi să comunici cu el. Dacă un singur tanc, provocat, era incendiat, toate celelalte tancuri rupeau.
Ion Iliescu, enervat de „contestatarii" Revoluţiei
Ion Iliescu, preşedintele de onoare al PSD, a lansat, ieri, o tiradă virulentă împotriva serialului „Misterele Revoluţiei", publicat de „Adevărul". El a afirmat, enervat, că autorii dezvăluirilor „se prezintă ca nişte slujbaşi ai lui Ceauşescu, ca agenţi întârziaţi ai acestuia, susţinând, la fel ca fostul dictator, că Revoluţia a fost provocată".
„Uitaţi-vă la ei cu câtă neruşinare repetă acest lucru! Cum îşi permit nişte români să trateze cu atâta lipsă de respect un moment istoric de o asemenea importanţă?", a tunat Iliescu. El a afirmat că Revoluţia a fost „o mişcare spontană, populară", iar a pune pe seama „agenţilor CIA şi KGB capacitatea de a mobiliza masele" depăşeşte orice „acceptare normală a fenomenului". „Ceauşescu avea un interes să susţină aşa ceva, dar ăştia de acum în interesul cui fac acest lucru?", a întrebat, acuzator, Iliescu. După care, pe un ton tot mai ridicat, a ţinut să nege că Uniunea Sovietică ar fi fost chemată în ajutorul României la Revoluţie.
„E o minciună ordinară. Să vii şi să repeţi aşa ceva, de-o manieră neobrăzată, este o prostie şi o ticăloşie", a spus Iliescu. Ieşirea nervoasă a lui Iliescu nu este prima de acest gen. În urmă cu mai bine de o săptămână, la Consiliul Naţional al PSD, fostul preşedinte a avut un discurs asemănător. Alina Voaideş SURSA: ADEVARUL
Militaru, în goană după arme la Constanţa
Militaru, în goană după arme la Constanţa - Autor Cristian Delcea
Complotiştii, sprijiniţi de URSS, încercau să preia conducerea României prin împuşcarea mortală a lui Nicolae Ceauşescu. La finalul anilor ’80, grupul care complota împotriva dictaturii, format din ofiţerii Nicolae Militaru, Ştefan Kostyal şi Radu Nicolae şi din civilii Iliescu şi Măgureanu, şi-a radicalizat acţiunile.
Constanţa a fost epicentrul unei mişcări clandestine a cărei finalitate se dorea a fi o lovitură de stat militară de tip sud-american. Complotiştii, cu sprijin sovietic, încercau să preia conducerea prin împuşcarea mortală a lui Nicolae Ceauşescu. Armele ar fi urmat să fie obţinute de la o unitate militară din comuna Mihail Kogălniceanu, printr-un document fals creat de câţiva croitori din Constanţa. Muncitorii constănţeni urmăreau ca prin acţiunile lor să provoace prăbuşirea dictaturii comuniste, care le afecta viaţa de zi cu zi. Grupurile lui Iliescu şi Militaru urmăreau numai să dea o lovitură de stat. „Adevărul" a urmărit traseul personajelor care au populat această poveste despre clandestinitate, cu aspecte de film prost cu spioni.
In 2003, Gheorghe Chiricescu, croitor din Constanţa, a finalizat un manuscris intitulat „Vremea ticăloşilor". Este o broşură pe care nu a trimis-o niciunei edituri, din lipsă de fonduri. Ticăloşii din titlu sunt oamenii alături de care croitorul a complotat la un plan de ucidere a lui Nicolae Ceauşescu: Nicolae Militaru, Ion Iliescu, Virgil Măgureanu şi căpitanul de rangul I Radu Nicolae.
În 1986, Gheorghe Chiricescu nu era un muritor de foame, dar traiul fără căldură iarna, lipsa alimentelor şi corupţia din sistemul de sănătate l-au împins să confecţioneze câteva sute de manifeste împotriva regimului comunist. Fiul său, Savian Chiricescu, îşi aminteşte: „Tata a început să facă manifeste în 1986. Un fost miliţian de la Miliţia economică i-a furat nişte medicamente care nu se găseau în România. I le adusese un navigator. Atunci i s-a pus lui pata".
Chiricescu a răspândit manifestele, în martie 1986, în câteva cartiere din Constanţa. Apoi, acţiunea s-a repetat cu sprijinul lui Ioan Oprea, barman la Hotel Parc din Mamaia, care avea un laborator foto şi multiplica manifestele. Lui Chiricescu şi lui Oprea li s-a alăturat apoi Nicolae Alexe, de meserie cojocar.
Chiricescu era rudă de gradul trei cu Radu Nicolae, căpitan de rangul I, personaj implicat deja în mişcarea de complot de la nivel înalt, alături de Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, şi de generalii Ioan Ioniţă (fost ministru al Apărării, decedat în 1987), Nicolae Militaru şi Ştefan Kostyal. Radu Nicolae a făcut legătura între grupul muncitorilor din Constanţa şi grupul comuniştilor cu studii în URSS, căzuţi în dizgraţia lui Ceauşescu.
Gheorghe Chiricescu scria în cartea sa: „Radu Nicolae a venit la mine acasă şi, din vorbă în vorbă, am ajuns să-i spun despre manifeste. Nu i-a venit să creadă. După ce i-am arătat unul, mi-a spus: «Chiricescule, nu mai face nicio mişcare până nu îţi spun eu! Vom avea mult de lucru, vreau să ai în jurul tău numai oameni care ştiu să păstreze un secret»". De aici, grupul muncitorilor constănţeni intră sub umbrela ofiţerilor.
1987: Vizita lui Militaru la Consulatul sovietic
La scurt timp, Radu Nicolae i-a înmânat lui Chiricescu trei texte care să apară pe manifeste. Mesajul îndemna la înlăturarea familiei Ceauşescu de la putere, nicidecum a comunismului din România. Pe lângă Nicolae şi Elena Ceauşescu, complotiştii se mai temeau şi de influenţa lui Nicu Ceauşescu, mezinul familiei, cel despre care se spunea că urmează să preia conducerea RSR după „domnia" tatălui său. Se mai remarcă ura militarilor faţă de cadrele Securităţii, care la Revoluţie vor deveni „teroristo-securişti". „Manifestele astea au fost făcute sub semnătura Frontului Salvării Naţionale", îşi aminteşte Claudiu Alexe, fiul complotistului Nicolae Alexe.
Acţiunile grupului de la Constanţa s-au intensificat în 1987, anul în care generalul Nicolae Militaru a început să frecventeze acest oraş. Militaru a povestit, la 23 septembrie 1993, în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, cum a decurs vizita sa la consulatul sovietic din Constanţa: „În 20 august 1987 m-am deplasat la Constanţa personal şi m-am dus la Consulatul General Sovietic. Făceam parte din Tratatul de la Varşovia, ştiţi foarte bine. Nouă ne era teamă extraordinar de mult, nu ne-a plăcut ambiguitatea, chiar a lui Gorbaciov, şi m-am dus acolo, am intrat la consulul general şi am pus trei întrebări. I-am arătat cartea de vizită. A plecat de lângă mine şi după vreo douăzeci de minute a venit şi mi-a dat răspuns la cele trei probleme. La prima problemă: că Uniunea Sovietică nu are niciun fel de motiv şi nu se va amesteca niciodată în treburile interne ale României. Deci, ca atare, faceţi ce vreţi. A doua chestiune: că noile autorităţi vor fi imediat recunoscute de către guvernul sovietic. Şi a treia problemă, care era cea mai fierbinte, cea mai importantă: nu se va repeta ceea ce s-a întâmplat în august 1968 în Cehoslovacia. I-am băut coniacul cu care mă servise şi cafeaua, am plecat cu o extraordinar de mare satisfacţie. Ăsta a fost singurul contact care a existat, de care ştiu eu, unde am fost implicat eu personal". Ultima frază este, evident, o minciună.
„Militaru i-a trimis o scrisoare lui Gorbaciov"
Întrebat în ce calitate a mers la Consulatul Sovietic, Militaru a răspuns: „În calitate de cetăţean român, general român. Nici n-am ştiut cum îl cheamă pe consul. La intrare, mi-am dat cartea de vizită. Am stat de vorbă cu el vreo 30 de minute. Mi-a plăcut discuţia cu ăsta. Blama şi el situaţia". Într-o mărturie lăsată în cartea lui Chiricescu, Radu Nicolae susţine că, de fapt, cu acea ocazie, Nicolae Militaru i-a trimis o scrisoare lui Mihail Gorbaciov, secretarul general al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică. „Generalul Militaru, prin curierul Consulatului Sovietic de la Constanţa, a trimis o scrisoare lui Gorbaciov, foarte curajoasă. «Sunteţi de partea lui Ceauşescu sau de partea poporului român?». Orice s-ar spune, generalul Militaru nu a fost un om slab, ci un om hotărât, care ştia că nu mai poate da înapoi. Era tot timpul atent la mişcările grupării Iliescu-Măgureanu, pe care o considera o grupare interesată doar de acapararea puterii. De fapt, se urmărea doar înlocuirea lui Ceauşescu. După înlăturarea acestuia, noua dictatură, un fel de Perestroika, avea ca scop o democraţie socialistă de tip suedez".
„Mitraliere!"
Ştefan Kostyal, general cu Academia Militară făcută la Moscova, tras pe linie moartă de Ceauşescu pentru suspiciunea de spionaj în favoarea sovieticilor, era un apropiat al generalului Nicolae Militaru şi totodată un pilon de bază în organizaţia clandestină de înlăturare a lui Nicolae Ceauşescu. Despre vizita lui Militaru la Consulatul Sovietic din Constanţa, Kostyal are informaţii că de fapt acesta a mers acolo pentru a cere armament. „Militaru s-a dus la Constanţa, ăia l-au primit, au stat de vorbă şi nimic! Dar ulterior mi s-a spus mie, mi-a fost foarte neplăcut. Adică aberaţii de astea, nu ştiu! Mitraliere! Ce mai cereau de la ei. Şi deranjau oamenii! Ei aveau încredere în grupul nostru până la o limită. Până la a nu ne trăda!", a declarat Kostyal la Comisia Decembrie '89.
Răpuşi de cancer
Niciunul dintre muncitorii constănţeni implicaţi în complot nu mai este în viaţă. Croitorul Gheorghe Chiricescu a murit în 2007, iar barmanul Ioan Oprea şi cojocarul Nicolae Alexe au decedat în 2004. Tustrei au murit de cancer.
30 de minute a durat discuţia dintre generalul Nicolae Militaru şi consulul sovietic de la Constanţa, la întâlnirea din 1987.
"Generalul Nicolae Militaru era tot timpul atent la mişcările grupării Iliescu-Măgureanu, pe care o considera o grupare interesată doar de acapararea puterii. De fapt, se urmărea doar înlocuirea lui Ceauşescu."
Radu Nicolae fost căpitan de rangul I
"Militaru s-a dus la Constanţa, ăia l-au primit, au stat de vorbă şi nimic! Dar ulterior mi s-a spus mie, mi-a fost foarte neplăcut. Adică aberaţii de astea, nu ştiu! Mitraliere! Ce mai cereau de la ei. Şi deranjau oamenii!"
Ştefan Kostyal - general în rezervă
Mesajele celor trei manifeste
- „Generali, ofiţeri, maiştri militari, subofiţeri, ostaşi! Până când veţi mai îngădui unui impostor să transforme oastea ţării în cohorte de salahori, în timp ce trupele Securităţii se lăfăie în cazărmi, terorizând poporul?"
- „Cetăţeni! Cereţi MAN (n.r. - Ministerul Apărării Naţionale) să ancheteze pe Elena Ceauşescu cu privire la modul cum a gestionat fondurile încasate cu ocazia cutremurului şi a inundaţiilor, modul cum a obţinut titlurile universitare şi academice, autenticitatea lucrărilor apărute sub semnătura ei!"
- „Studenţi! Cultura românească se află în mare primejdie. Organizaţi-vă şi puneţi-vă în fruntea muncitorilor. Cereţi ca un depravat ca Nicu Ceauşescu să fie înlocuit din fruntea organizaţiei voastre. Scuturaţi de pe trupul ţării păduchii ruşinii - informatorii Securităţii!"
Complotul în „vremea ticăloşilor"
Virgil Măgureanu, omul care a ştiut mereu după ce colţ să aştepte Foto: Mediafax
BOSCHETARUL ŞI PLĂCINTA
Generalul Militaru a fost adus la Constanţa pe 23 august 1987, de către Gheorghe Chiricescu. Acesta a scris în cartea sa: „Radu Nicolae mi-a cerut să vin urgent la Bucureşti cu maşina. A fost o întâlnire scurtă. M-am trezit în maşină cu generalul Nicolae Militaru. Misiunea mea era deosebit de delicată. Generalul trebuia adus în Constanţa. Autoturismul mi-a făcut multe probleme. Cu frâna defectă, am ajuns cu bine la Constanţa".
Aici, pentru a-i pune în dificultate pe cei care îl filau, Militaru a schimbat maşina. Savian Chiricescu, fiul lui Gheorghe Chiricescu, îşi aminteşte: „L-am preluat şi l-am dus până la Violeta Alexe. Acolo s-a schimbat de haine, l-a preluat Claudiu Alexe şi l-a dus la Consulatul Sovietic. Cum dracu' să nu intre la Consulat dacă toţi au fost KGB-işti? Radu Nicolae, care mi-era rudă, mi-a spus-o pe faţă, după Revoluţie, că el a colaborat cu KGB-ul: «Cum să te mai mint când eu am stat cinci ani în Rusia?». El a fost primul comandant de submarine nucleare. Cinci ani de Siberia. Vorbea perfect ruseşte. Şi mi-a recunoscut: «Da, mă, normal că am colaborat cu ruşii»".
Claudiu Alexe, adolescent în 1987, s-a aflat în maşina care l-a dus pe Militaru la Consulatul Sovietic: „Eu trebuia să-l filez, să văd dacă era urmărit. Era un fel de film prost, pentru că, dacă era urmărit, nu-l puteam ajuta pe el cu nimic. Şi eu, la rândul meu, am fost filat". De teama urmăritorilor, generalul îşi schimba foarte des hainele şi purta ochelari fumurii.
FILAJUL
Militaru a ieşit din Consulat după două ore. Cartea „Vremea ticăloşilor" continuă istoria acelei zile: „După aceea, devenise mai vorbăreţ şi ne-a asigurat că totul se desfăşoară conform planului". În noaptea de după vizita la Consulat, Militaru a fost cazat la Violeta Alexe, tânăra fiică a lui Nicolae Alexe. Complotiştii constănţeni şi Nicolae Militaru au vorbit multe în acea noapte. „Seara s-a discutat mult despre căderea Guvernului Ceauşescu, despre înlocuirea lui cu un om luminat, un fel de Gorbaciov, despre implicarea militarilor în lovitura de stat şi despre gruparea Iliescu-Măgureanu, în care generalii nu prea aveau încredere", scrie Gheorghe Chiricescu.
Tot atunci, Militaru a început să le vorbească croitorilor Chiricescu şi Alexe despre nevoia de bani în cazul unei lovituri de stat militare: cei doi aveau case bune şi ceva economii, căci din croitorie se câştiga bine. „Ne-a spus că e nevoie de armament şi de echipament militar, însă fără bani nu se poate face nimic. Ni s-a cerut să confecţionăm o ştampilă cu însemnele «Ministerului Comerţului Interior - Republica Socialistă România». Alexe Nicolae l-a asigurat că în câteva
zile va fi gata".
Diversiuni cu boschetari prin parc
Coperţile volumului „Vremea ticăloşilor“, de Gheorghe Chiricescu
Ştampila despre care vorbea Militaru era necesară pentru a falsifica un document pentru cumpărarea de arme şi muniţie din ţară. Planul îl implica şi pe Ilie Mirescu, ginerele lui Gheorghe Chiricescu, ofiţer superior la o unitate militară din Mihail Kogălniceanu. Acesta trebuia ca, pe baza unui document parafat cu ştampila falsă, să scoată din unitate armament şi muniţie. „Ilie Mirescu era locotenent major şi şeful radiolocaţiei pe tot judeţul Constanţa. Având funcţie mare, putea să scoată arme, chipurile pentru paza unităţii, aşa era planul", spune Savian Chiricescu.
Gheorghe Chiricescu continuă povestea în cartea sa: „Peste cinci zile, Alexe mi-a arătat o ştampilă. O meşterise ca la carte". Elena Asiei, o constănţeancă apropiată grupului de complot, dar care nu a participat la acţiuni, spune cum a fost preluată ştampila de către Virgil Măgureanu. „Pentru a nu crea suspiciuni, Alexe mi-a povestit că a mers în Parcul Cişmigiu, a mâncat o plăcintă, apoi a strecurat ştampila în hârtia-ambalaj a plăcintei şi a aruncat neglijent hârtia undeva în iarbă. Un individ îmbrăcat ca un boschetar s-a apropiat de locul unde era aruncat ambalajul ce conţinea ştampila şi, vezi Doamne, căutând mucuri de ţigară pe jos, a găsit ghemotocul de hârtie. Aşa a fost planul. «Boschetarul» era din reţeaua de complot".
„Şarpele veninos" din Dristor
O altă ştampilă falsă i-ar fost înmânată personal, susţine Gheorghe Chiricescu, lui Virgil Măgureanu, într-o noapte, în cartierul bucureştean Dristor. „Radu Nicolae a coborât, a dat un telefon şi după zece minute a apărut Virgil Măgureanu. S-a urcat pe bancheta din faţă. Avea o privire rece, de şarpe veninos, pregătit să atace sau să fugă. Prezenţa lui mă înspăimânta. A luat ştampila, a cercetat-o şi a mormăit că totul e în regulă. I-a spus lui Radu Nicolae: «Avem nevoie de bani»", povesteşte Gheorghe Chiricescu în carte.
SURSA: HISTORIA
Complotiştii, sprijiniţi de URSS, încercau să preia conducerea României prin împuşcarea mortală a lui Nicolae Ceauşescu. La finalul anilor ’80, grupul care complota împotriva dictaturii, format din ofiţerii Nicolae Militaru, Ştefan Kostyal şi Radu Nicolae şi din civilii Iliescu şi Măgureanu, şi-a radicalizat acţiunile.
Constanţa a fost epicentrul unei mişcări clandestine a cărei finalitate se dorea a fi o lovitură de stat militară de tip sud-american. Complotiştii, cu sprijin sovietic, încercau să preia conducerea prin împuşcarea mortală a lui Nicolae Ceauşescu. Armele ar fi urmat să fie obţinute de la o unitate militară din comuna Mihail Kogălniceanu, printr-un document fals creat de câţiva croitori din Constanţa. Muncitorii constănţeni urmăreau ca prin acţiunile lor să provoace prăbuşirea dictaturii comuniste, care le afecta viaţa de zi cu zi. Grupurile lui Iliescu şi Militaru urmăreau numai să dea o lovitură de stat. „Adevărul" a urmărit traseul personajelor care au populat această poveste despre clandestinitate, cu aspecte de film prost cu spioni.
In 2003, Gheorghe Chiricescu, croitor din Constanţa, a finalizat un manuscris intitulat „Vremea ticăloşilor". Este o broşură pe care nu a trimis-o niciunei edituri, din lipsă de fonduri. Ticăloşii din titlu sunt oamenii alături de care croitorul a complotat la un plan de ucidere a lui Nicolae Ceauşescu: Nicolae Militaru, Ion Iliescu, Virgil Măgureanu şi căpitanul de rangul I Radu Nicolae.
În 1986, Gheorghe Chiricescu nu era un muritor de foame, dar traiul fără căldură iarna, lipsa alimentelor şi corupţia din sistemul de sănătate l-au împins să confecţioneze câteva sute de manifeste împotriva regimului comunist. Fiul său, Savian Chiricescu, îşi aminteşte: „Tata a început să facă manifeste în 1986. Un fost miliţian de la Miliţia economică i-a furat nişte medicamente care nu se găseau în România. I le adusese un navigator. Atunci i s-a pus lui pata".
Chiricescu a răspândit manifestele, în martie 1986, în câteva cartiere din Constanţa. Apoi, acţiunea s-a repetat cu sprijinul lui Ioan Oprea, barman la Hotel Parc din Mamaia, care avea un laborator foto şi multiplica manifestele. Lui Chiricescu şi lui Oprea li s-a alăturat apoi Nicolae Alexe, de meserie cojocar.
Chiricescu era rudă de gradul trei cu Radu Nicolae, căpitan de rangul I, personaj implicat deja în mişcarea de complot de la nivel înalt, alături de Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, şi de generalii Ioan Ioniţă (fost ministru al Apărării, decedat în 1987), Nicolae Militaru şi Ştefan Kostyal. Radu Nicolae a făcut legătura între grupul muncitorilor din Constanţa şi grupul comuniştilor cu studii în URSS, căzuţi în dizgraţia lui Ceauşescu.
Gheorghe Chiricescu scria în cartea sa: „Radu Nicolae a venit la mine acasă şi, din vorbă în vorbă, am ajuns să-i spun despre manifeste. Nu i-a venit să creadă. După ce i-am arătat unul, mi-a spus: «Chiricescule, nu mai face nicio mişcare până nu îţi spun eu! Vom avea mult de lucru, vreau să ai în jurul tău numai oameni care ştiu să păstreze un secret»". De aici, grupul muncitorilor constănţeni intră sub umbrela ofiţerilor.
1987: Vizita lui Militaru la Consulatul sovietic
La scurt timp, Radu Nicolae i-a înmânat lui Chiricescu trei texte care să apară pe manifeste. Mesajul îndemna la înlăturarea familiei Ceauşescu de la putere, nicidecum a comunismului din România. Pe lângă Nicolae şi Elena Ceauşescu, complotiştii se mai temeau şi de influenţa lui Nicu Ceauşescu, mezinul familiei, cel despre care se spunea că urmează să preia conducerea RSR după „domnia" tatălui său. Se mai remarcă ura militarilor faţă de cadrele Securităţii, care la Revoluţie vor deveni „teroristo-securişti". „Manifestele astea au fost făcute sub semnătura Frontului Salvării Naţionale", îşi aminteşte Claudiu Alexe, fiul complotistului Nicolae Alexe.
Acţiunile grupului de la Constanţa s-au intensificat în 1987, anul în care generalul Nicolae Militaru a început să frecventeze acest oraş. Militaru a povestit, la 23 septembrie 1993, în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, cum a decurs vizita sa la consulatul sovietic din Constanţa: „În 20 august 1987 m-am deplasat la Constanţa personal şi m-am dus la Consulatul General Sovietic. Făceam parte din Tratatul de la Varşovia, ştiţi foarte bine. Nouă ne era teamă extraordinar de mult, nu ne-a plăcut ambiguitatea, chiar a lui Gorbaciov, şi m-am dus acolo, am intrat la consulul general şi am pus trei întrebări. I-am arătat cartea de vizită. A plecat de lângă mine şi după vreo douăzeci de minute a venit şi mi-a dat răspuns la cele trei probleme. La prima problemă: că Uniunea Sovietică nu are niciun fel de motiv şi nu se va amesteca niciodată în treburile interne ale României. Deci, ca atare, faceţi ce vreţi. A doua chestiune: că noile autorităţi vor fi imediat recunoscute de către guvernul sovietic. Şi a treia problemă, care era cea mai fierbinte, cea mai importantă: nu se va repeta ceea ce s-a întâmplat în august 1968 în Cehoslovacia. I-am băut coniacul cu care mă servise şi cafeaua, am plecat cu o extraordinar de mare satisfacţie. Ăsta a fost singurul contact care a existat, de care ştiu eu, unde am fost implicat eu personal". Ultima frază este, evident, o minciună.
„Militaru i-a trimis o scrisoare lui Gorbaciov"
Întrebat în ce calitate a mers la Consulatul Sovietic, Militaru a răspuns: „În calitate de cetăţean român, general român. Nici n-am ştiut cum îl cheamă pe consul. La intrare, mi-am dat cartea de vizită. Am stat de vorbă cu el vreo 30 de minute. Mi-a plăcut discuţia cu ăsta. Blama şi el situaţia". Într-o mărturie lăsată în cartea lui Chiricescu, Radu Nicolae susţine că, de fapt, cu acea ocazie, Nicolae Militaru i-a trimis o scrisoare lui Mihail Gorbaciov, secretarul general al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică. „Generalul Militaru, prin curierul Consulatului Sovietic de la Constanţa, a trimis o scrisoare lui Gorbaciov, foarte curajoasă. «Sunteţi de partea lui Ceauşescu sau de partea poporului român?». Orice s-ar spune, generalul Militaru nu a fost un om slab, ci un om hotărât, care ştia că nu mai poate da înapoi. Era tot timpul atent la mişcările grupării Iliescu-Măgureanu, pe care o considera o grupare interesată doar de acapararea puterii. De fapt, se urmărea doar înlocuirea lui Ceauşescu. După înlăturarea acestuia, noua dictatură, un fel de Perestroika, avea ca scop o democraţie socialistă de tip suedez".
„Mitraliere!"
Ştefan Kostyal, general cu Academia Militară făcută la Moscova, tras pe linie moartă de Ceauşescu pentru suspiciunea de spionaj în favoarea sovieticilor, era un apropiat al generalului Nicolae Militaru şi totodată un pilon de bază în organizaţia clandestină de înlăturare a lui Nicolae Ceauşescu. Despre vizita lui Militaru la Consulatul Sovietic din Constanţa, Kostyal are informaţii că de fapt acesta a mers acolo pentru a cere armament. „Militaru s-a dus la Constanţa, ăia l-au primit, au stat de vorbă şi nimic! Dar ulterior mi s-a spus mie, mi-a fost foarte neplăcut. Adică aberaţii de astea, nu ştiu! Mitraliere! Ce mai cereau de la ei. Şi deranjau oamenii! Ei aveau încredere în grupul nostru până la o limită. Până la a nu ne trăda!", a declarat Kostyal la Comisia Decembrie '89.
Răpuşi de cancer
Niciunul dintre muncitorii constănţeni implicaţi în complot nu mai este în viaţă. Croitorul Gheorghe Chiricescu a murit în 2007, iar barmanul Ioan Oprea şi cojocarul Nicolae Alexe au decedat în 2004. Tustrei au murit de cancer.
30 de minute a durat discuţia dintre generalul Nicolae Militaru şi consulul sovietic de la Constanţa, la întâlnirea din 1987.
"Generalul Nicolae Militaru era tot timpul atent la mişcările grupării Iliescu-Măgureanu, pe care o considera o grupare interesată doar de acapararea puterii. De fapt, se urmărea doar înlocuirea lui Ceauşescu."
Radu Nicolae fost căpitan de rangul I
"Militaru s-a dus la Constanţa, ăia l-au primit, au stat de vorbă şi nimic! Dar ulterior mi s-a spus mie, mi-a fost foarte neplăcut. Adică aberaţii de astea, nu ştiu! Mitraliere! Ce mai cereau de la ei. Şi deranjau oamenii!"
Ştefan Kostyal - general în rezervă
Mesajele celor trei manifeste
- „Generali, ofiţeri, maiştri militari, subofiţeri, ostaşi! Până când veţi mai îngădui unui impostor să transforme oastea ţării în cohorte de salahori, în timp ce trupele Securităţii se lăfăie în cazărmi, terorizând poporul?"
- „Cetăţeni! Cereţi MAN (n.r. - Ministerul Apărării Naţionale) să ancheteze pe Elena Ceauşescu cu privire la modul cum a gestionat fondurile încasate cu ocazia cutremurului şi a inundaţiilor, modul cum a obţinut titlurile universitare şi academice, autenticitatea lucrărilor apărute sub semnătura ei!"
- „Studenţi! Cultura românească se află în mare primejdie. Organizaţi-vă şi puneţi-vă în fruntea muncitorilor. Cereţi ca un depravat ca Nicu Ceauşescu să fie înlocuit din fruntea organizaţiei voastre. Scuturaţi de pe trupul ţării păduchii ruşinii - informatorii Securităţii!"
Complotul în „vremea ticăloşilor"
Virgil Măgureanu, omul care a ştiut mereu după ce colţ să aştepte Foto: Mediafax
BOSCHETARUL ŞI PLĂCINTA
Generalul Militaru a fost adus la Constanţa pe 23 august 1987, de către Gheorghe Chiricescu. Acesta a scris în cartea sa: „Radu Nicolae mi-a cerut să vin urgent la Bucureşti cu maşina. A fost o întâlnire scurtă. M-am trezit în maşină cu generalul Nicolae Militaru. Misiunea mea era deosebit de delicată. Generalul trebuia adus în Constanţa. Autoturismul mi-a făcut multe probleme. Cu frâna defectă, am ajuns cu bine la Constanţa".
Aici, pentru a-i pune în dificultate pe cei care îl filau, Militaru a schimbat maşina. Savian Chiricescu, fiul lui Gheorghe Chiricescu, îşi aminteşte: „L-am preluat şi l-am dus până la Violeta Alexe. Acolo s-a schimbat de haine, l-a preluat Claudiu Alexe şi l-a dus la Consulatul Sovietic. Cum dracu' să nu intre la Consulat dacă toţi au fost KGB-işti? Radu Nicolae, care mi-era rudă, mi-a spus-o pe faţă, după Revoluţie, că el a colaborat cu KGB-ul: «Cum să te mai mint când eu am stat cinci ani în Rusia?». El a fost primul comandant de submarine nucleare. Cinci ani de Siberia. Vorbea perfect ruseşte. Şi mi-a recunoscut: «Da, mă, normal că am colaborat cu ruşii»".
Claudiu Alexe, adolescent în 1987, s-a aflat în maşina care l-a dus pe Militaru la Consulatul Sovietic: „Eu trebuia să-l filez, să văd dacă era urmărit. Era un fel de film prost, pentru că, dacă era urmărit, nu-l puteam ajuta pe el cu nimic. Şi eu, la rândul meu, am fost filat". De teama urmăritorilor, generalul îşi schimba foarte des hainele şi purta ochelari fumurii.
FILAJUL
Militaru a ieşit din Consulat după două ore. Cartea „Vremea ticăloşilor" continuă istoria acelei zile: „După aceea, devenise mai vorbăreţ şi ne-a asigurat că totul se desfăşoară conform planului". În noaptea de după vizita la Consulat, Militaru a fost cazat la Violeta Alexe, tânăra fiică a lui Nicolae Alexe. Complotiştii constănţeni şi Nicolae Militaru au vorbit multe în acea noapte. „Seara s-a discutat mult despre căderea Guvernului Ceauşescu, despre înlocuirea lui cu un om luminat, un fel de Gorbaciov, despre implicarea militarilor în lovitura de stat şi despre gruparea Iliescu-Măgureanu, în care generalii nu prea aveau încredere", scrie Gheorghe Chiricescu.
Tot atunci, Militaru a început să le vorbească croitorilor Chiricescu şi Alexe despre nevoia de bani în cazul unei lovituri de stat militare: cei doi aveau case bune şi ceva economii, căci din croitorie se câştiga bine. „Ne-a spus că e nevoie de armament şi de echipament militar, însă fără bani nu se poate face nimic. Ni s-a cerut să confecţionăm o ştampilă cu însemnele «Ministerului Comerţului Interior - Republica Socialistă România». Alexe Nicolae l-a asigurat că în câteva
zile va fi gata".
Diversiuni cu boschetari prin parc
Coperţile volumului „Vremea ticăloşilor“, de Gheorghe Chiricescu
Ştampila despre care vorbea Militaru era necesară pentru a falsifica un document pentru cumpărarea de arme şi muniţie din ţară. Planul îl implica şi pe Ilie Mirescu, ginerele lui Gheorghe Chiricescu, ofiţer superior la o unitate militară din Mihail Kogălniceanu. Acesta trebuia ca, pe baza unui document parafat cu ştampila falsă, să scoată din unitate armament şi muniţie. „Ilie Mirescu era locotenent major şi şeful radiolocaţiei pe tot judeţul Constanţa. Având funcţie mare, putea să scoată arme, chipurile pentru paza unităţii, aşa era planul", spune Savian Chiricescu.
Gheorghe Chiricescu continuă povestea în cartea sa: „Peste cinci zile, Alexe mi-a arătat o ştampilă. O meşterise ca la carte". Elena Asiei, o constănţeancă apropiată grupului de complot, dar care nu a participat la acţiuni, spune cum a fost preluată ştampila de către Virgil Măgureanu. „Pentru a nu crea suspiciuni, Alexe mi-a povestit că a mers în Parcul Cişmigiu, a mâncat o plăcintă, apoi a strecurat ştampila în hârtia-ambalaj a plăcintei şi a aruncat neglijent hârtia undeva în iarbă. Un individ îmbrăcat ca un boschetar s-a apropiat de locul unde era aruncat ambalajul ce conţinea ştampila şi, vezi Doamne, căutând mucuri de ţigară pe jos, a găsit ghemotocul de hârtie. Aşa a fost planul. «Boschetarul» era din reţeaua de complot".
„Şarpele veninos" din Dristor
O altă ştampilă falsă i-ar fost înmânată personal, susţine Gheorghe Chiricescu, lui Virgil Măgureanu, într-o noapte, în cartierul bucureştean Dristor. „Radu Nicolae a coborât, a dat un telefon şi după zece minute a apărut Virgil Măgureanu. S-a urcat pe bancheta din faţă. Avea o privire rece, de şarpe veninos, pregătit să atace sau să fugă. Prezenţa lui mă înspăimânta. A luat ştampila, a cercetat-o şi a mormăit că totul e în regulă. I-a spus lui Radu Nicolae: «Avem nevoie de bani»", povesteşte Gheorghe Chiricescu în carte.
SURSA: HISTORIA
OZN-uri pe cerul Revoluţiei Române
Decembrie 1989: teroarea a venit pe ecranele radar - Autor: Vasile Surcel 19 Dec 2010
Purtat departe de ochii civililor neavizaţi, războiul radio-electronic a rămas până în ziua de azi unul dintre multele mistere neelucidate ale Revoluţiei. Atunci, în ultimele zile ale anului 1989, Aviaţia s-a confruntat cu un adversar invizibil care, deşi a terorizat o ţară întreagă, s-a manifestat doar pe ecranele radarelor. Iar pentru ca situaţia să fie şi mai complicată, acest duşman nevăzut a mai avut un aliat la fel de perfid: o avalanşă de zvonuri, lansate diversionist pe toate canalele posibile.
Despre războiul radio-electronic, dublat de teroarea zvonurilor, s-a vorbit chiar din primele luni ale anului 1990. Mai târziu, acel lanţ de evenimente a intrat şi în atenţia justiţiei. Care, până la urmă, a trebuit să accepte că nu a fost în stare să le descâlcească. Iar atunci când, după ani de cercetări, anchetatorii au elaborat documentul- sinteză numit “Reflectarea evenimentelor din Decembrie 1989 în dosarele instrumentate de Parchetele Militare”, au inclus războiul radio-electronic printre episoadele neelucidate ale Revoluţiei. Spre final, documentul recunoaşte cinstit: “Considerăm util să menţionăm că în cercetările legate de fenomenele de război radio-electronic şi diversiune posibilităţile de investigare ale Parchetului au fost în mod obiectiv limitate”. Limitare pusă pe seama faptului că structurile militare nu au pus la dispoziţie anumite “mijloace de probă materiale”, care ar fi fost “distruse la expirarea termenului de păstrare”. Specialiştii din Aviaţia Militară afirmă însă că investigaţiile anchetatorilor au fost superficiale şi s-au concentrat doar pe urmele vizibile ale “războiului radio-electronic”. Iar aviatorii direct implicaţi nu au fost audiaţi mai deloc.
Pilot de elită, cu mii de ore de zbor la activ, petrecute mai ales la manşa unor avioane supersonice, gen. (r) Mircea Budiaci ocupa, în decembrie ’89, o funcţie de conducere în Comandamentul Aviaţiei Militare. Poziţie care, l-a pus în contact cu acel front invizibil care, pornit de pe ecranele radarelor, s-a răspândit peste tot spaţiul nostru aerian. De-a lungul timpului, el nu a fost audiat de nici un anchetator. Şi abia acum, după două decenii, vorbeşte, în premieră, despre “războiul radio-electronic”. Dar şi despre alte episoade, anterioare Revoluţiei, necunoscute până acum opiniei publice.
În 1989, Mircea Budiaci era colonel, locţiitor al şefului Aviaţiei de vânătoare din Comandamentul Aviaţiei Militare. Poziţie din care a avut o viziune de ansamblu asupra a ceea ce s-a petrecut pe cerul patriei în tot acel an, inclusiv în decembrie. Privind retrospectiv, el îşi aminteşte că atunci activitatea aviatorilor militari fusese mult restrânsă. “Parcă îşi băgase dracu’ coada ca să scadă nivelul pregătirii de luptă a piloţilor. De mult timp nu se mai zbura decât 15 ore pe an. Dar în ’89 cureaua se strânsese şi mai mult: începând cu luna iunie nu s-a mai zburat noaptea. Asta în condiţiile în care zborul de noapte este un criteriu de bază, care atestă calificarea piloţilor. O decizie hapsână, care ne-a costat mult la Revoluţie, când am încropit cu greu un colectiv de piloţi cu licenţă pentru zborul nocturn.”
În acest context, gen. (r) Budiaci ne-a relatat nişte întâmplări ciudate petrecute cu câteva luni înainte de Revoluţie. Întâmplări care par să arate că “războiul radio-electronic” începuse încă din vară. “În lunile iunie, iulie şi august 1989, pe radarele care acopereau spaţiul aerian din Banat, din zona Deltei Dunării, a Buzăului până spre Bacău, au început să apară ziua, dar mai ales noaptea, ţinte neidentificate, semnale ale unor aparate care nu aveau programare de zbor acolo. Când apăreau asemenea ţinte, se declanşa alarma reală. Iar de câteva ori s-a ordonat decolarea avioanelor de vânătore şi dirijarea lor la interceptarea «adversarului».
Ajunşi în zonă, piloţii raportau însă că ţintele pe care trebuiau să le doboare nu există. Ce apărea pe radare? «Ţinte» corespunzătoare unor aparate de zbor de mică viteză, care evoluau la înălţimi cuprinse între cinci sute şi o mie de metri. Concret, păreau a fi nişte elicoptere apărute brusc pe ecrane, de parcă până atunci ar fi zburat sub zona de acoperire a radarelor”. Exact la fel s-au manifestat şi ţintele apărute pe ecrane, în decembrie ’89, în cursul adevăratului război radio-electronic. Fapt confirmat de Budiaci: “Dacă punem toate astea faţă în faţă cu ce s-a întâmplat pe 22, 23 şi 24 decembrie, adică acelaşi tip de semnale radar, devine plauzibilă ipoteza, neluată de nimeni în calcul, că vara a fost doar pregătirea adevăratului război radio-electronic. Sau poate că ni s-a testat viteza şi capacitatea de reacţie. De către cine? N-am aflat niciodată”.
Debutul războiului invizibil. Acum, după două decenii, Budiaci explică tactica atacurilor aeriene: “Aviaţia acţionează în cadrul a ceea ce noi numim operaţiune aeriană, calculată să dureze două-patru zile. În care zilnic se execută câte două-trei lovituri, care vizează eliminarea celor mai importante obiective. Prima lovitură este pe mijloacele de detectare şi anihilare a aparatelor de zbor agresoare. Ei bine, războiul radio-electronic s-a derulat exact după acest model tactic. Comandamentul Apărării Antiaeriane a Teritoriului (CAAT) organizase în după-amiaza zilei de 22 decembrie două echipe de luptă care au supravegheat spaţiul aerian. Prima, cea în tura căreia a debutat războiului radio-electronic, era compusă din gen. Negoşanu – şeful de stat major al CAAT, gen. Vlăsceanu – şeful Trupelor de radiolocaţie, col. Ivănescu – şeful Cercetării, col. Magdalena – şeful Artileriei antiaeriene, col. Budiaci – inspector-şef pentru Aviaţia de vânătoare (avea să fie avansat la gradul de general abia peste câteva luni), plus şeful Trupelor de rachete. Adevăratul război radio-electronic, despre care s-a tot vorbit în ultimele două decenii, a început pe 22 decembrie 1989, la ora 17:28.
Budiaci îşi aminteşte precis ora şi minutul, pentru că se afla în punctul de comandă, alături de echipa de luptă. “Primele ţinte au apărut pe radare la graniţa cu Ungaria. De fapt, în interiorul teritoriului maghiar. Erau semnalele a 10-15 aparate de mică viteză şi joasă altitudine. Arătau de parcă ar fi pornit din statul vecin, s-ar fi apropiat de graniţa noastră, pe care însă n-o depăşeau, după care se întorceau acasă la ele. În scurt timp, acelaşi tip de semnale radar, cu aceeaşi activitate de zbor, a apărut şi la graniţa cu Bulgaria şi apoi la cea cu URSS. Manevre care păreau să arate că toţi vecinii se pregătesc pentru un atac aerian de proporţii.” Trebuie să menţionăm că toate acestea se întâmplau la scurt timp după ce fosta conducere de partid, dar şi marii şefi ai Armatei, inclusiv generalul Ilie Ceauşescu, anunţaseră oficial că ţările vecine vor ataca România socialistă.
Budiaci relatează în continuare: “După acel joc de-a faţa ascunselea cu semnale radar la graniţe, am luat legătura cu şefii forţelor aeriene din ţările vecine, pe care i-am întrebat dacă au activitate de zbor şi ţinte aeriene la frontierele noastre. Toţi au spus că nu. Bazaţi pe informaţiile pe care le aveam de la şefii noştri, i-am crezut şi… nu prea. Le-am solicitat ferm să-şi verifice zborurile din zonă şi mai ales să nu intre în România, căci, dacă vor depăşi graniţa, vom reacţiona imediat şi pe măsură. Îndoindu-se de sinceritatea vecinilor, şeful de stat major al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului, generalul Negoşanu, a ordonat închiderea spaţiului aerian, inclusiv pentru cursele civile”.
Odată începută, “invazia” radio-lectronică s-a derulat apoi indiferentă la asigurările date de vecini. Iar după ora 19:00 a intrat într-o nouă etapă. Atunci, iadul s-a coborât peste radarele care au început să arate că spaţiul nostru aerian ar fi atacat în mod real: de fapt era atacul unor fantome electronice care ţineau însă locul avioanelor reale. După acea oră, ţintele care până atunci nu depăşiseră graniţa maghiară au pătruns în spaţiul nostru aerian, iar la Timişoara au intrat peste 20 de kilometri. Budiaci îşi aminteşte că, pus în faţa acestei situaţii fără precedent, gen. Negoşanu a exclamat: “ĺştia intră la noi! Ce mama dracului facem?”. În tensiunea acelor momente, răspunsul echipei de luptă a fost dur şi fără echivoc: “Tragem în ei futu-le rasa în cur”. Decizia a fost dusă la îndeplinire de artileria antiaeriană, care a ridicat un baraj de foc în calea presupuselor ţinte aeriene. Pagubă în ciuperci! De parcă nu s-ar fi întâmplat absolut nimic, radarele au arătat că “agresorii” şi-au continuat zborul spre inima ţării. Singura “victimă”, identificată ceva mai târziu, a fost un balon meteorologic de care era atârnat un reflector poliedric. Ulterior s-a spus că un asemenea obiect ar fi putut induce radarele în eroare, creând un semnal electronic similar unei ţinte aeriene reale. De altfel, resturile acelui balon sunt unele dintre puţinele probe materiale legate de războiul radio-electronic. Scăpate ca prin minune de focul susţinut al artileriei antiaeriene, ţintele de pe ecranele radar şi-au continuat drumul, separate în grupuri compacte.
Unele dintre ele au pornit spre Târgu-Mureş. Acolo au dispărut de pe ecrane, de parcă ar fi aterizat undeva, într-o zonă apropiată de una dintre fostele case de vânătoare ale lui Ceauşescu. Altele, chiar dacă artileria antiaeriană a deschis focul asupra lor, şi-au continuat zborul nestingherite. Unele au pornit către Oltenia, spre Deveselu, şi au dispărut un timp, de parcă ar fi aterizat în zona Reşca, la o altă cabană a lui Ceauşescu. Altele au pornit spre Piteşti. De fiecare dată, ţintele dispărute de pe ecranale radarelor reapăreau după 30-40 de minute, de parcă ar fi făcut escale pentru realimentarea cu carburant. Iar unele dintre ele au lăsat impresia că ar fi aterizat deja undeva, în zona de sud a Capitalei. În câteva cazuri în care aparatele păreau să fi aterizat, la faţa locului au fost trimise forţe armate ca să le captureze echipajele. Dar, odată ajunşi în zonă, militarii nu găseau nici urmă de avion. Fapt care a lansat zvonurile privitoare la nişte aerodromuri subterane pe care le-ar fi deţinut Securitatea sau presupusele forţe fidele lui Ceauşescu.
Anii trecuţi de atunci au demonstrat că hangarele subterane n-au exista niciunde. Tot acest joc perfid a durat până în jurul orei două a dimineţii de 23 decembrie. Din acel moment încolo, zvonurile diversioniste – extrem de eficienţii aliaţi ai războiului radio-electronic, au început să circule bezmetic, ridicând nivelul terorii provocate de inexistenta agresiune aeriană externă. De atunci încolo, semnalele care evoluau pe ecranele radarelor au început să se mişte doar în interiorul graniţelor noastre, iar ilizoriile formaţiuni de aparate zburătoare s-au comportat ca nişte forţe de ocupaţie, care se mişcau nestingherite de colo până colo.
În prima noapte a războiului radio-electronic nu a fost ridicat în aer nici un avion de vânătoare, iar asupra presupuselor ţinte aeriene s-a deschis focul doar cu artileria antiaeriană şi cu rachete sol-aer de tip CUB. Interesant este că în cazul acestora din urmă, chiar dacă operatorul uman dă comanda de pornire, ele nu pleacă decât atunci când pe ecranul locatorului există semnalul electronic corespunzător unei ţinte aeriene. Iar rachetele au plecat de la sol atât în ţară, cât şi aici, în Bucureşti, unde puţin a lipsit să nu provoace un adevărat prăpăd.
În orele următoare, haosul s-a extins în momentul în care diverşi reprezentanţi ai noii puteri politice sau doar Televiziunea au cerut ca aviaţia să lanseze atacuri aeriene contra presupuşilor terorişti care ar fi atacat diverse obiective. Acesta a fost şi cazul elicopterului din care s-a tras asupra Televiziunii Române. Generalul Budiaci îşi aminteşte că oameni aflaţi în acel moment în studiourile de la etajele inferioare ale TVR au cerut, imperativ, intervenţia aviaţiei pentru lichidarea unui grup de terorişti care s-ar fi cocoţat pe acoperişul clădirii. Aparatul a fost trimis, iar militarul înarmat din echipaj a deschis focul. Dar, întrucât chiar şi când evoluează “la punct fix” elicopterul are totuşi uşoară oscilaţie în plan vertical, proiectilele trase atunci au trecut şi prin câteva geamuri de la etajele superioare. Motiv pentru care s-a anunţat pe post că Televiziunea este atacată... de “terorişti”.
Iar asta s-a întâmplat peste tot: prin legăturile telefonice militare, aviaţia era trimisă pentru a contracara atacul iminent al unor formaţiuni de terorişti iar în acelaşi timp forţele armate, aflate în zona respectivă erau avertizate că vor fi atacate de terorişti, aduşi pe calea aerului. Rezultatul: lupte în cadrul cărora unii trăgeau asupra celorlalţi, ambele forţe fiind convinse că luptă contra “teroriştilor”. La un moment dat, această situaţie haotică a fost chiar pe punctul de a arunca ţara noastră într-un conflict cu URSS. La un moment dat, pe ecranele radarelor au apărut nişte semnale care lăsau impresia că, trecute peste teritoriul naţional, ar pleca în largul Mării Negre unde dispăreau brusc de parcă ar fi aterizat la bordul unei nave maritime. De aici până la ideea că România este atacată de nişte elicoptere sosite în zonă la bordul unui “port-elicopter” nu a mai fost decât un pas. Culmea este că în larg chiar se afla un vapor. Ordinul venit de sus era ca acel presupus “port-elicopter” care ne aduceau pe cap “terorişti” musulmani angajaţi de Ceauşescu să fie atacat şi scufundat.
Norocul a fost că aviatorii au apucat să ia legătura cu comandamentul Marinei, care a comunicat că vaporul din larg este un vas comercial sovietic, care trecea prin zonă pe traseul său normal, conform tratatelor internaţionale. Ce consecinţe ar fi avut pentru Rromânia scufundarea acelui vas comercial sovietic? Incalculabile! Tot acest haos a durat până în ziua de 24 decembrie 1989, când s-a ordonat să nu se mai tragă în ţintele apărute pe radare. Din acel moment, ca prin minune, a dispărut toată “flotila” de semnale electronice care îşi făcuse de cap pe ecranele radarelor noastre. Iar acest război nemaivăzut s-a încheiat atunci la fel de brusc precum începuse. Sau după cum generalul Budiaci recunoaşte acum cu o autoironie amară: “Timp de două zile şi-au cam bătut joc de noi, dar în a treia zi ne-am deşteptat”.
OZN-uri pe cerul Revoluţiei Române
În zilele şi nopţile în cursul cărora fantomele unor ţinte aeriene inexistente şi-au făcut de cap pe ecranele radarelor, în câteva zone de mare importanţă tactică s-a manifestat un alt fenomen ciudat: pe cerul nopţii au putut fi observate lumini de diverse culori care au apărut şi uneori au staţionat “la punct fix”. Prezenţa lor, observată atât de militari, cât şi de civilii aflaţi prin apropiere, a alimentat ulterior poveştile despre OZN-urile care ar fi “participat” la Revoluţia Română. Astfel de lumini neidentificate, care, teoretic, nu ar fi avut ce căuta acolo, au fost observate la Boteni – unde perechi de luminiţe verzi şi roşii au staţionat timp de câteva minute. Pentru scurt timp, alte lumini neidentificate, dar de culoare roşie, au fost văzute în apropierea Aeroportului Otopeni. Alte lumini, tot roşii sau verzi, au “dansat” pe cerul nocturn şi la Turda, Sibiu şi în zona Constanţa. Bineînţeles că în nici unul dintre aceste cazuri nu a fost vorba despre niscaiva echipaje de extratereştri care şi-ar fi făcut de lucru amestecându-se în Revoluţia noastră. De fapt, toate acele apariţii lăsau impresia că sunt luminile de poziţie ale unor aparate de zbor neplanificate, care nu aveau ce căuta acolo. Gen. (r) Mircea Budiaci crede că prezenţa lor pe cerul acelor zone “fierbinţi” era menită să întărească impresia de atac aerian concentrat asupa unor zone importante.
“Este foarte posibil ca acelea să fi fost nişte mijloace pirotehnice de iluminare, care să fi fost trimise în aer agăţate de vreun balon ori orice alt mod posibil. Efectul lor tactic a fost minim, dar efectul psihologic nu a fost de neglijat. În câteva cazuri s-a deschis focul asupra lor, dar la sol nu s-au găsit urme care să ateste că ar fi fost vorba despre vreun aparat real de zbor”. În ceea ce priveşte luminile apărute la Boteni, iniţial nu s-a deschis focul asupra lor. Dar, la scurt timp după ce ele au dispărut, militarii de acolo au fost anunţaţi că vor fi atacaţi de terorişti veniţi la bordul unor elicoptere. Ceva mai târziu, acolo a şi apărut un elicopter asupra căruia s-a deschis focul de la sol. Aparatul a fost lovit, a fost incendiat, iar echipajul a aterizat forţat. Personalul nu a păţit nimic, dar elicopterul n-a mai putut fi salvat, pentru că a ars complet. Scăpaţi cu viaţă ca prin minune, membrii echipajului au relatat că fuseseră trimişi acolo tocmai ca să ajute la apărarea unităţii militare de atacul unor “terorişti”. Budiaci ne-a mai relatat că, în în cele două zile şi nopţi cât a durat războiul radio-electronic, mai multe formaţiuni de apărare antiaeriană au anunţat doborârea unor aparate inamice. Dar în momentul în care s-au studiat resturile materiale rămase de pe urma lor, s-a constatat că erau doar nişte fiare ruginite, nişte piese vechi de avion care nu mai zburaseră de zeci de ani. Ceva mai târziu, a devenit clar că, toate la un loc, lumini neidentificate, aparate de zbor, aşa zis doborâte, şi ipotetice debarcări de terorişti veniţi pe calea aerului nu erau decât episoadele unuia şi aceluiaşi “război al nervilor” în care au fost implicate, atunci, forţele noastre aeriene. SURSA: JURNALUL
Purtat departe de ochii civililor neavizaţi, războiul radio-electronic a rămas până în ziua de azi unul dintre multele mistere neelucidate ale Revoluţiei. Atunci, în ultimele zile ale anului 1989, Aviaţia s-a confruntat cu un adversar invizibil care, deşi a terorizat o ţară întreagă, s-a manifestat doar pe ecranele radarelor. Iar pentru ca situaţia să fie şi mai complicată, acest duşman nevăzut a mai avut un aliat la fel de perfid: o avalanşă de zvonuri, lansate diversionist pe toate canalele posibile.
Despre războiul radio-electronic, dublat de teroarea zvonurilor, s-a vorbit chiar din primele luni ale anului 1990. Mai târziu, acel lanţ de evenimente a intrat şi în atenţia justiţiei. Care, până la urmă, a trebuit să accepte că nu a fost în stare să le descâlcească. Iar atunci când, după ani de cercetări, anchetatorii au elaborat documentul- sinteză numit “Reflectarea evenimentelor din Decembrie 1989 în dosarele instrumentate de Parchetele Militare”, au inclus războiul radio-electronic printre episoadele neelucidate ale Revoluţiei. Spre final, documentul recunoaşte cinstit: “Considerăm util să menţionăm că în cercetările legate de fenomenele de război radio-electronic şi diversiune posibilităţile de investigare ale Parchetului au fost în mod obiectiv limitate”. Limitare pusă pe seama faptului că structurile militare nu au pus la dispoziţie anumite “mijloace de probă materiale”, care ar fi fost “distruse la expirarea termenului de păstrare”. Specialiştii din Aviaţia Militară afirmă însă că investigaţiile anchetatorilor au fost superficiale şi s-au concentrat doar pe urmele vizibile ale “războiului radio-electronic”. Iar aviatorii direct implicaţi nu au fost audiaţi mai deloc.
Pilot de elită, cu mii de ore de zbor la activ, petrecute mai ales la manşa unor avioane supersonice, gen. (r) Mircea Budiaci ocupa, în decembrie ’89, o funcţie de conducere în Comandamentul Aviaţiei Militare. Poziţie care, l-a pus în contact cu acel front invizibil care, pornit de pe ecranele radarelor, s-a răspândit peste tot spaţiul nostru aerian. De-a lungul timpului, el nu a fost audiat de nici un anchetator. Şi abia acum, după două decenii, vorbeşte, în premieră, despre “războiul radio-electronic”. Dar şi despre alte episoade, anterioare Revoluţiei, necunoscute până acum opiniei publice.
În 1989, Mircea Budiaci era colonel, locţiitor al şefului Aviaţiei de vânătoare din Comandamentul Aviaţiei Militare. Poziţie din care a avut o viziune de ansamblu asupra a ceea ce s-a petrecut pe cerul patriei în tot acel an, inclusiv în decembrie. Privind retrospectiv, el îşi aminteşte că atunci activitatea aviatorilor militari fusese mult restrânsă. “Parcă îşi băgase dracu’ coada ca să scadă nivelul pregătirii de luptă a piloţilor. De mult timp nu se mai zbura decât 15 ore pe an. Dar în ’89 cureaua se strânsese şi mai mult: începând cu luna iunie nu s-a mai zburat noaptea. Asta în condiţiile în care zborul de noapte este un criteriu de bază, care atestă calificarea piloţilor. O decizie hapsână, care ne-a costat mult la Revoluţie, când am încropit cu greu un colectiv de piloţi cu licenţă pentru zborul nocturn.”
În acest context, gen. (r) Budiaci ne-a relatat nişte întâmplări ciudate petrecute cu câteva luni înainte de Revoluţie. Întâmplări care par să arate că “războiul radio-electronic” începuse încă din vară. “În lunile iunie, iulie şi august 1989, pe radarele care acopereau spaţiul aerian din Banat, din zona Deltei Dunării, a Buzăului până spre Bacău, au început să apară ziua, dar mai ales noaptea, ţinte neidentificate, semnale ale unor aparate care nu aveau programare de zbor acolo. Când apăreau asemenea ţinte, se declanşa alarma reală. Iar de câteva ori s-a ordonat decolarea avioanelor de vânătore şi dirijarea lor la interceptarea «adversarului».
Ajunşi în zonă, piloţii raportau însă că ţintele pe care trebuiau să le doboare nu există. Ce apărea pe radare? «Ţinte» corespunzătoare unor aparate de zbor de mică viteză, care evoluau la înălţimi cuprinse între cinci sute şi o mie de metri. Concret, păreau a fi nişte elicoptere apărute brusc pe ecrane, de parcă până atunci ar fi zburat sub zona de acoperire a radarelor”. Exact la fel s-au manifestat şi ţintele apărute pe ecrane, în decembrie ’89, în cursul adevăratului război radio-electronic. Fapt confirmat de Budiaci: “Dacă punem toate astea faţă în faţă cu ce s-a întâmplat pe 22, 23 şi 24 decembrie, adică acelaşi tip de semnale radar, devine plauzibilă ipoteza, neluată de nimeni în calcul, că vara a fost doar pregătirea adevăratului război radio-electronic. Sau poate că ni s-a testat viteza şi capacitatea de reacţie. De către cine? N-am aflat niciodată”.
Debutul războiului invizibil. Acum, după două decenii, Budiaci explică tactica atacurilor aeriene: “Aviaţia acţionează în cadrul a ceea ce noi numim operaţiune aeriană, calculată să dureze două-patru zile. În care zilnic se execută câte două-trei lovituri, care vizează eliminarea celor mai importante obiective. Prima lovitură este pe mijloacele de detectare şi anihilare a aparatelor de zbor agresoare. Ei bine, războiul radio-electronic s-a derulat exact după acest model tactic. Comandamentul Apărării Antiaeriane a Teritoriului (CAAT) organizase în după-amiaza zilei de 22 decembrie două echipe de luptă care au supravegheat spaţiul aerian. Prima, cea în tura căreia a debutat războiului radio-electronic, era compusă din gen. Negoşanu – şeful de stat major al CAAT, gen. Vlăsceanu – şeful Trupelor de radiolocaţie, col. Ivănescu – şeful Cercetării, col. Magdalena – şeful Artileriei antiaeriene, col. Budiaci – inspector-şef pentru Aviaţia de vânătoare (avea să fie avansat la gradul de general abia peste câteva luni), plus şeful Trupelor de rachete. Adevăratul război radio-electronic, despre care s-a tot vorbit în ultimele două decenii, a început pe 22 decembrie 1989, la ora 17:28.
Budiaci îşi aminteşte precis ora şi minutul, pentru că se afla în punctul de comandă, alături de echipa de luptă. “Primele ţinte au apărut pe radare la graniţa cu Ungaria. De fapt, în interiorul teritoriului maghiar. Erau semnalele a 10-15 aparate de mică viteză şi joasă altitudine. Arătau de parcă ar fi pornit din statul vecin, s-ar fi apropiat de graniţa noastră, pe care însă n-o depăşeau, după care se întorceau acasă la ele. În scurt timp, acelaşi tip de semnale radar, cu aceeaşi activitate de zbor, a apărut şi la graniţa cu Bulgaria şi apoi la cea cu URSS. Manevre care păreau să arate că toţi vecinii se pregătesc pentru un atac aerian de proporţii.” Trebuie să menţionăm că toate acestea se întâmplau la scurt timp după ce fosta conducere de partid, dar şi marii şefi ai Armatei, inclusiv generalul Ilie Ceauşescu, anunţaseră oficial că ţările vecine vor ataca România socialistă.
Budiaci relatează în continuare: “După acel joc de-a faţa ascunselea cu semnale radar la graniţe, am luat legătura cu şefii forţelor aeriene din ţările vecine, pe care i-am întrebat dacă au activitate de zbor şi ţinte aeriene la frontierele noastre. Toţi au spus că nu. Bazaţi pe informaţiile pe care le aveam de la şefii noştri, i-am crezut şi… nu prea. Le-am solicitat ferm să-şi verifice zborurile din zonă şi mai ales să nu intre în România, căci, dacă vor depăşi graniţa, vom reacţiona imediat şi pe măsură. Îndoindu-se de sinceritatea vecinilor, şeful de stat major al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului, generalul Negoşanu, a ordonat închiderea spaţiului aerian, inclusiv pentru cursele civile”.
Odată începută, “invazia” radio-lectronică s-a derulat apoi indiferentă la asigurările date de vecini. Iar după ora 19:00 a intrat într-o nouă etapă. Atunci, iadul s-a coborât peste radarele care au început să arate că spaţiul nostru aerian ar fi atacat în mod real: de fapt era atacul unor fantome electronice care ţineau însă locul avioanelor reale. După acea oră, ţintele care până atunci nu depăşiseră graniţa maghiară au pătruns în spaţiul nostru aerian, iar la Timişoara au intrat peste 20 de kilometri. Budiaci îşi aminteşte că, pus în faţa acestei situaţii fără precedent, gen. Negoşanu a exclamat: “ĺştia intră la noi! Ce mama dracului facem?”. În tensiunea acelor momente, răspunsul echipei de luptă a fost dur şi fără echivoc: “Tragem în ei futu-le rasa în cur”. Decizia a fost dusă la îndeplinire de artileria antiaeriană, care a ridicat un baraj de foc în calea presupuselor ţinte aeriene. Pagubă în ciuperci! De parcă nu s-ar fi întâmplat absolut nimic, radarele au arătat că “agresorii” şi-au continuat zborul spre inima ţării. Singura “victimă”, identificată ceva mai târziu, a fost un balon meteorologic de care era atârnat un reflector poliedric. Ulterior s-a spus că un asemenea obiect ar fi putut induce radarele în eroare, creând un semnal electronic similar unei ţinte aeriene reale. De altfel, resturile acelui balon sunt unele dintre puţinele probe materiale legate de războiul radio-electronic. Scăpate ca prin minune de focul susţinut al artileriei antiaeriene, ţintele de pe ecranele radar şi-au continuat drumul, separate în grupuri compacte.
Unele dintre ele au pornit spre Târgu-Mureş. Acolo au dispărut de pe ecrane, de parcă ar fi aterizat undeva, într-o zonă apropiată de una dintre fostele case de vânătoare ale lui Ceauşescu. Altele, chiar dacă artileria antiaeriană a deschis focul asupra lor, şi-au continuat zborul nestingherite. Unele au pornit către Oltenia, spre Deveselu, şi au dispărut un timp, de parcă ar fi aterizat în zona Reşca, la o altă cabană a lui Ceauşescu. Altele au pornit spre Piteşti. De fiecare dată, ţintele dispărute de pe ecranale radarelor reapăreau după 30-40 de minute, de parcă ar fi făcut escale pentru realimentarea cu carburant. Iar unele dintre ele au lăsat impresia că ar fi aterizat deja undeva, în zona de sud a Capitalei. În câteva cazuri în care aparatele păreau să fi aterizat, la faţa locului au fost trimise forţe armate ca să le captureze echipajele. Dar, odată ajunşi în zonă, militarii nu găseau nici urmă de avion. Fapt care a lansat zvonurile privitoare la nişte aerodromuri subterane pe care le-ar fi deţinut Securitatea sau presupusele forţe fidele lui Ceauşescu.
Anii trecuţi de atunci au demonstrat că hangarele subterane n-au exista niciunde. Tot acest joc perfid a durat până în jurul orei două a dimineţii de 23 decembrie. Din acel moment încolo, zvonurile diversioniste – extrem de eficienţii aliaţi ai războiului radio-electronic, au început să circule bezmetic, ridicând nivelul terorii provocate de inexistenta agresiune aeriană externă. De atunci încolo, semnalele care evoluau pe ecranele radarelor au început să se mişte doar în interiorul graniţelor noastre, iar ilizoriile formaţiuni de aparate zburătoare s-au comportat ca nişte forţe de ocupaţie, care se mişcau nestingherite de colo până colo.
În prima noapte a războiului radio-electronic nu a fost ridicat în aer nici un avion de vânătoare, iar asupra presupuselor ţinte aeriene s-a deschis focul doar cu artileria antiaeriană şi cu rachete sol-aer de tip CUB. Interesant este că în cazul acestora din urmă, chiar dacă operatorul uman dă comanda de pornire, ele nu pleacă decât atunci când pe ecranul locatorului există semnalul electronic corespunzător unei ţinte aeriene. Iar rachetele au plecat de la sol atât în ţară, cât şi aici, în Bucureşti, unde puţin a lipsit să nu provoace un adevărat prăpăd.
În orele următoare, haosul s-a extins în momentul în care diverşi reprezentanţi ai noii puteri politice sau doar Televiziunea au cerut ca aviaţia să lanseze atacuri aeriene contra presupuşilor terorişti care ar fi atacat diverse obiective. Acesta a fost şi cazul elicopterului din care s-a tras asupra Televiziunii Române. Generalul Budiaci îşi aminteşte că oameni aflaţi în acel moment în studiourile de la etajele inferioare ale TVR au cerut, imperativ, intervenţia aviaţiei pentru lichidarea unui grup de terorişti care s-ar fi cocoţat pe acoperişul clădirii. Aparatul a fost trimis, iar militarul înarmat din echipaj a deschis focul. Dar, întrucât chiar şi când evoluează “la punct fix” elicopterul are totuşi uşoară oscilaţie în plan vertical, proiectilele trase atunci au trecut şi prin câteva geamuri de la etajele superioare. Motiv pentru care s-a anunţat pe post că Televiziunea este atacată... de “terorişti”.
Iar asta s-a întâmplat peste tot: prin legăturile telefonice militare, aviaţia era trimisă pentru a contracara atacul iminent al unor formaţiuni de terorişti iar în acelaşi timp forţele armate, aflate în zona respectivă erau avertizate că vor fi atacate de terorişti, aduşi pe calea aerului. Rezultatul: lupte în cadrul cărora unii trăgeau asupra celorlalţi, ambele forţe fiind convinse că luptă contra “teroriştilor”. La un moment dat, această situaţie haotică a fost chiar pe punctul de a arunca ţara noastră într-un conflict cu URSS. La un moment dat, pe ecranele radarelor au apărut nişte semnale care lăsau impresia că, trecute peste teritoriul naţional, ar pleca în largul Mării Negre unde dispăreau brusc de parcă ar fi aterizat la bordul unei nave maritime. De aici până la ideea că România este atacată de nişte elicoptere sosite în zonă la bordul unui “port-elicopter” nu a mai fost decât un pas. Culmea este că în larg chiar se afla un vapor. Ordinul venit de sus era ca acel presupus “port-elicopter” care ne aduceau pe cap “terorişti” musulmani angajaţi de Ceauşescu să fie atacat şi scufundat.
Norocul a fost că aviatorii au apucat să ia legătura cu comandamentul Marinei, care a comunicat că vaporul din larg este un vas comercial sovietic, care trecea prin zonă pe traseul său normal, conform tratatelor internaţionale. Ce consecinţe ar fi avut pentru Rromânia scufundarea acelui vas comercial sovietic? Incalculabile! Tot acest haos a durat până în ziua de 24 decembrie 1989, când s-a ordonat să nu se mai tragă în ţintele apărute pe radare. Din acel moment, ca prin minune, a dispărut toată “flotila” de semnale electronice care îşi făcuse de cap pe ecranele radarelor noastre. Iar acest război nemaivăzut s-a încheiat atunci la fel de brusc precum începuse. Sau după cum generalul Budiaci recunoaşte acum cu o autoironie amară: “Timp de două zile şi-au cam bătut joc de noi, dar în a treia zi ne-am deşteptat”.
OZN-uri pe cerul Revoluţiei Române
În zilele şi nopţile în cursul cărora fantomele unor ţinte aeriene inexistente şi-au făcut de cap pe ecranele radarelor, în câteva zone de mare importanţă tactică s-a manifestat un alt fenomen ciudat: pe cerul nopţii au putut fi observate lumini de diverse culori care au apărut şi uneori au staţionat “la punct fix”. Prezenţa lor, observată atât de militari, cât şi de civilii aflaţi prin apropiere, a alimentat ulterior poveştile despre OZN-urile care ar fi “participat” la Revoluţia Română. Astfel de lumini neidentificate, care, teoretic, nu ar fi avut ce căuta acolo, au fost observate la Boteni – unde perechi de luminiţe verzi şi roşii au staţionat timp de câteva minute. Pentru scurt timp, alte lumini neidentificate, dar de culoare roşie, au fost văzute în apropierea Aeroportului Otopeni. Alte lumini, tot roşii sau verzi, au “dansat” pe cerul nocturn şi la Turda, Sibiu şi în zona Constanţa. Bineînţeles că în nici unul dintre aceste cazuri nu a fost vorba despre niscaiva echipaje de extratereştri care şi-ar fi făcut de lucru amestecându-se în Revoluţia noastră. De fapt, toate acele apariţii lăsau impresia că sunt luminile de poziţie ale unor aparate de zbor neplanificate, care nu aveau ce căuta acolo. Gen. (r) Mircea Budiaci crede că prezenţa lor pe cerul acelor zone “fierbinţi” era menită să întărească impresia de atac aerian concentrat asupa unor zone importante.
“Este foarte posibil ca acelea să fi fost nişte mijloace pirotehnice de iluminare, care să fi fost trimise în aer agăţate de vreun balon ori orice alt mod posibil. Efectul lor tactic a fost minim, dar efectul psihologic nu a fost de neglijat. În câteva cazuri s-a deschis focul asupra lor, dar la sol nu s-au găsit urme care să ateste că ar fi fost vorba despre vreun aparat real de zbor”. În ceea ce priveşte luminile apărute la Boteni, iniţial nu s-a deschis focul asupra lor. Dar, la scurt timp după ce ele au dispărut, militarii de acolo au fost anunţaţi că vor fi atacaţi de terorişti veniţi la bordul unor elicoptere. Ceva mai târziu, acolo a şi apărut un elicopter asupra căruia s-a deschis focul de la sol. Aparatul a fost lovit, a fost incendiat, iar echipajul a aterizat forţat. Personalul nu a păţit nimic, dar elicopterul n-a mai putut fi salvat, pentru că a ars complet. Scăpaţi cu viaţă ca prin minune, membrii echipajului au relatat că fuseseră trimişi acolo tocmai ca să ajute la apărarea unităţii militare de atacul unor “terorişti”. Budiaci ne-a mai relatat că, în în cele două zile şi nopţi cât a durat războiul radio-electronic, mai multe formaţiuni de apărare antiaeriană au anunţat doborârea unor aparate inamice. Dar în momentul în care s-au studiat resturile materiale rămase de pe urma lor, s-a constatat că erau doar nişte fiare ruginite, nişte piese vechi de avion care nu mai zburaseră de zeci de ani. Ceva mai târziu, a devenit clar că, toate la un loc, lumini neidentificate, aparate de zbor, aşa zis doborâte, şi ipotetice debarcări de terorişti veniţi pe calea aerului nu erau decât episoadele unuia şi aceluiaşi “război al nervilor” în care au fost implicate, atunci, forţele noastre aeriene. SURSA: JURNALUL
Războiul radio-electronic: operaţiunea „haos şi diversiune”
Războiul radio-electronic: operaţiunea „haos şi diversiune” - Autor: Vasile Surcel 20 Dec 2010
Parte componentă a Armatei române, Aviaţia militară a fost implicată, mult mai puţin decât trupele de uscat, în evenimentele premergătoare fugii cuplului Ceauşescu. În ultimele zile ale anului 1989, gen. (r) Mircea Budiaci avea gradul de colonel şi era locţiitor al şefului Aviaţiei de vânătoare din Comandamentul Aviaţiei militare. El îşi aminteşte că, după anunţarea indicativului de alarmă „Radu cel Frumos”, în aviaţie s-a ridicat nivelul pregătirii de luptă a celulelor de alarmă. Adică a crescut numărul forţelor de intervenţie, iar avioanele au fost dotate cu muniţie de luptă reală, corespunzătoare fiecărei categorii de aparate de zbor. Cu toate acestea, în perioada cuprinsă între 17 şi 21 decembrie, Aviaţa militară nu a ridicat în aer decât avioane de transport.
Pe 20 s-a desfăşurat zborul ROMBAC-ului de la Flotila Specială, care a decolat din Bucureşti spre Sibiu şi de acolo mai departe, până la Timişoara. În aceeaşi zi, Ceauşescu s-a întors din ultima lui vizită externă, cea din Iran. Iar la intrarea în spaţiul nostru aerian, aeronava care-l readucea acasă a fost escortată de o patrulă de MIG-uri 23 a Regimentului 57. Aceasta a fost singura misiune efectuată înaintea fugii cuplului Ceauşescu, în cursul căreia „vânătoarea” a fost ridicată în aer. Apoi, chiar pe 22, dimineaţa, a ajuns în ţară Boeing-ul prezidenţial, revenit din Germania, unde fusese trimis la reparaţii. Tot atunci, la ora 8:00, un elicopter militar a decolat într-o misiune de recunoaştere efectuată deasupra Bucureştiului. Aparatul a făcut turul Capitalei, iar echipajul a raportat afluirea coloanelor de muncitori de pe platformele industriale spre centrul oraşului.
Apoi, în jurul orei 10:00 s-a anunţat oficial că „trădătorul Milea s-a sinucis”. Acum, gen. (r) Budiaci este sigur că acel anunţ dramatic a fost considerat de aviatorii militari „semnalul clar că regimul Ceauşescu trebuie să cadă”. La câteva ore după ce s-a anunţat moartea fostului ministru al Apărării, gen. V.A. Stănculescu i-a ordonat generalului Iosif Rus – comandantul Aviaţiei militatre, să trimită CC al PCR două elicoptere din Flotila Specială. Cele două aparate au decolat, însă doar „Dauphin SA 365”, pilotat de Vasile Maluţan, a reuşit să aterizeze pe terasa clădirii, de unde i-a luat cu el pe soţii Ceauşescu şi pe toţi cei care au mai încăput în aparat. Al doilea elicopter, un MI 8, pilotat de colonelul Tudose, a trebuit să se întoarcă: terasa CC-ului era plină de revoluţionarii care urcaseră deja acolo.
În jurul orei 13:00, pe ecranele televizoarelor au apărut celebrii revoluţionari care au vorbit despre fuga lui Ceauşescu şi au prezentat „Comunicatul către ţară” care anunţa constituirea noii structuri politice ce avea să preia conducerea ţării. În cel mai scurt timp, şefii Aviaţiei militare au raportat, pe cale ierarhică, adeziunea lor şi a subordonaţilor faţă de valorile democratice şi de puterea nou-instaurată. Gen. Budiaci îşi aminteşte că în jurul prânzului, pe la ora 13:30, a primit un telefon de la Sergiu Nicolaescu, care, vorbind în numele noii puteri, i-a cerut să trimită şase elicoptere în Piaţa Aviatorilor.
Aviatorul i-a răspuns: „Suntem cu dumneavoastră, de partea noii puteri, dar lăsaţi avioanele într-un singur punct, ca să le putem utiliza rapid, în caz de nevoie”. Convins de acest argument, regizorul n-a mai insistat cu cererea sa. Până către seară, toată lumea a trăit bucuria de a fi scăpat de „Odiosul şi Sinistra”. Pacea a durat însă doar până către ora 18:30-19:00, când pe ecranele televizoarelor a apărut un general bezmetic care a început să ordone, probabil că doar el ştia cui, „Opriţi măcelul!”. Care măcel? Militarii se retrăgeau în cazărmi însoţiţi de bucuria populaţiei convinse că „Armata e cu noi”. În rest, nu se mai trăgea nicăieri.
Ca la un semnal, după ordinul lătrat isteric, dar „în direct” de acel general, despre care atunci am aflat că se numea Militaru, prin studiourile TvR care, brusc, începuse să-şi spună şi Liberă, au apărut şi s-au perindat tot soiul de indivizi, care mai de care mai agitat, care au început să trimită în eter veşti alarmiste despre „teroriştii” fideli lui Ceauşescu. Terorişti care ba erau securişti fanatici, ba erau agenţi musulmani veniţi să apere, cu arma în mână, fostul regim comunist. Orele serii au adus cu ele şi declanşarea misteriosului război radio-electronic care avea să ducă o ţară întreagă în pragul haosului şi nebuniei.
Atunci, după ora 19:00, ecranele radarelor au fost luate cu asalt de „escadrile” de semnale electronice care păreau să indice o invazie străină, pe calea aerului, venită din ţările vecine. Puşi în faţa acestei situaţii dramatice, militarii de rang înalt din Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului, reuniţi într-o echipă de luptă, au decis atacarea acelor ipotetici agresori. În prima noapte şi în zilele următoare, zecile de ţinte care apăreau pe ecranele radar au fost atacate doar cu artileria antiaeriană şi cu rachete sol-aer. Iar în acele prime etape, deşi artileriştii şi rachetiştii se lăudau cu zeci de „adversari” doborâţi, pe teren nu era nici pomeneală de urme ale vreunui aparat de zbor distrus.
Parcă bănuind că ceva nu e în regulă cu acei adversari fantomatici, aviatorii au ezitat să decoleze pentru a-i intercepta. Asta până la un moment dat când, pe 22 decembrie, în jurul orei 20:30-21:00, la Comandament şi-a făcut apariţia generalul Ştefan Kostyal, un alt personaj dubios pe care Revoluţia l-a urcat pe creasta noului „val”. În urma acelei vizite, comandantul Aviaţiei militare, gen. Iosif Rus, a venit la Budiaci şi i-a zis: „Mircea, ridică Aviaţia, că ne fac ăştia duşmanii Revoluţiei”. Deşi părea o rugăminte, cererea comandantului era de fapt un ordin care se cerea executat. Pentru că anumite ţinte de pe ecranele radarelor păreau că aterizează în anumite locuri, spre acele poziţii au fost trimise elicoptere în misiuni de cercetare.
Au existat şi cazuri în care, de pe liniile de telefonie publică, aviatorii erau anunţaţi că în anumite locuri au apărut grupuri de terorişti, pe care erau chemaţi să-i anihileze. Iar pentru ca lucrurile să fie şi mai complicate, cei de la transmisiuni anunţau că au recepţionat fragmente de convorbiri radio, purtate într-o limbă ce părea a fi arabă sau, uneori, rusă. Budiaci îşi aminteşte că, în tot acest amestec haotic de zvonuri, ordine contradictorii şi informaţii venite pe canale greu de verificat, au fost trimise elicoptere spre zone unde echipa de luptă fusese anunţată, într-un fel sau altul, că ar fi apărut grupuri de terorişti, pe care aviatorii urmau să-i anihileze.
Surpriza a fost că în mai multe cazuri, cei de la sol, tot revoluţionari, care fuseseră şi ei anunţaţi că vor fi atacaţi de elicoptere inamice, ripostau cu foc susţinut. Cert este că, pe de o parte, aviatorii au fost pe punctul de a produce victime printre civilii înarmaţi despre care li se spusese că ar fi terorişti, iar, pe de altă parte, ei înşişi au fost victimele unor atacuri de la sol care, în cel mai bun caz, s-au soldat doar cu avarierea unor aparate de zbor. Iar în acest sens bilanţul nu a fost chiar nesemnificativ. Un elicopter trimis la Boteni ca să contracareze nişte presupuşi terorişti care ar fi atacat acolo a fost lovit cu salve de arme de foc trase de militarii de acolo care şi ei credeau că se apără de „teroriştii” care veneau să-i atace. Echipajul a scăpat nevătămat, dar aparatul a luat foc şi a fost distrus complet.
Un alt elicopter atins de gloanţe a trebuit să aterizeze forţat în apropierea Bucureştiului, încă unul a fost grav avariat lângă Alexeni, iar un altul a fost doborât undeva în Dobrogea. Elicopterelor li s-au adăugat un Mig-23, avariat uşor de o salvă de artilerie antiaeriană, şi un Mig-21, care s-a rupt într-o noapte, în capătul pistei de la Borcea. În acest din urmă caz, şi-a spus cuvântul lipsa de exerciţiu a pilotului, datorată ordinului prin care zborul de noapte fusese interzis încă din iunie 1989. La acestea se adaugă elicopterul în care se aflau generalii Nuţă şi Mihalea, doborât şi el de un soldat speriat de terorişti.
Soldatul a deschis focul asupra aparatului, care s-a prăbuşit şi a luat foc, omorându-i astfel atât pe cei doi generali, cât şi echipajul. În acest caz, interesant este faptul că pe ecranele radarelor apărea că, la un moment dat, şi acest elicopter fusese urmărit de cinci ţinte fictive cărora, în realitate, nu le corespundea nici un aparat de zbor adevărat. O altă catastrofă aeriană, produsă tot în acea perioadă, a fost şi prăbuşirea unui AN la bordul căruia se afla doar un ziarist irlandez, accident în urma căruia au murit atât echipajul, cât şi unicul pasager.
Au trecut deja două decenii, dar încă nu se ştie mare lucru despre acest conflict al umbrelor pe care îl numim, de obicei, „războiul radio-electronic”. Gândindu-se retroactiv, gen. (r) Mircea Budiaci nu exclude absolut şi categoric posibilitatea ca el să fi fost „instrumentat” de nişte forţe externe. Totuşi această ipoteză i se pare puţin credibilă: „Era mult prea greu ca nişte agenţi străini să fi putut introduce în ţară aparatura electronică, fie ea şi miniaturizată, necesară pentru crearea unor ţinte false care să se mişte liber pe ecranele radarelor noastre.
Nişte baloane cu deflactoare poliedrice ar fi putut provoca o parte dintre acele apariţii, dar nu pe toate. Mai curând mi se pare posibil ca în spatele acestui fenomen deosebit de complex să fi stat formaţiunile de rezervişti, antrenaţi special ca să acţioneze în ceea ce Nicolae Ceauşescu numea războiul întregului popor. Dar despre aceste forţe, pregătite să acţioneze în deplină conspirativitate, nici măcar noi, cei aflaţi în serviciul activ, nu ştiam mare lucru”. SURSA: JURNALUL
Parte componentă a Armatei române, Aviaţia militară a fost implicată, mult mai puţin decât trupele de uscat, în evenimentele premergătoare fugii cuplului Ceauşescu. În ultimele zile ale anului 1989, gen. (r) Mircea Budiaci avea gradul de colonel şi era locţiitor al şefului Aviaţiei de vânătoare din Comandamentul Aviaţiei militare. El îşi aminteşte că, după anunţarea indicativului de alarmă „Radu cel Frumos”, în aviaţie s-a ridicat nivelul pregătirii de luptă a celulelor de alarmă. Adică a crescut numărul forţelor de intervenţie, iar avioanele au fost dotate cu muniţie de luptă reală, corespunzătoare fiecărei categorii de aparate de zbor. Cu toate acestea, în perioada cuprinsă între 17 şi 21 decembrie, Aviaţa militară nu a ridicat în aer decât avioane de transport.
Pe 20 s-a desfăşurat zborul ROMBAC-ului de la Flotila Specială, care a decolat din Bucureşti spre Sibiu şi de acolo mai departe, până la Timişoara. În aceeaşi zi, Ceauşescu s-a întors din ultima lui vizită externă, cea din Iran. Iar la intrarea în spaţiul nostru aerian, aeronava care-l readucea acasă a fost escortată de o patrulă de MIG-uri 23 a Regimentului 57. Aceasta a fost singura misiune efectuată înaintea fugii cuplului Ceauşescu, în cursul căreia „vânătoarea” a fost ridicată în aer. Apoi, chiar pe 22, dimineaţa, a ajuns în ţară Boeing-ul prezidenţial, revenit din Germania, unde fusese trimis la reparaţii. Tot atunci, la ora 8:00, un elicopter militar a decolat într-o misiune de recunoaştere efectuată deasupra Bucureştiului. Aparatul a făcut turul Capitalei, iar echipajul a raportat afluirea coloanelor de muncitori de pe platformele industriale spre centrul oraşului.
Apoi, în jurul orei 10:00 s-a anunţat oficial că „trădătorul Milea s-a sinucis”. Acum, gen. (r) Budiaci este sigur că acel anunţ dramatic a fost considerat de aviatorii militari „semnalul clar că regimul Ceauşescu trebuie să cadă”. La câteva ore după ce s-a anunţat moartea fostului ministru al Apărării, gen. V.A. Stănculescu i-a ordonat generalului Iosif Rus – comandantul Aviaţiei militatre, să trimită CC al PCR două elicoptere din Flotila Specială. Cele două aparate au decolat, însă doar „Dauphin SA 365”, pilotat de Vasile Maluţan, a reuşit să aterizeze pe terasa clădirii, de unde i-a luat cu el pe soţii Ceauşescu şi pe toţi cei care au mai încăput în aparat. Al doilea elicopter, un MI 8, pilotat de colonelul Tudose, a trebuit să se întoarcă: terasa CC-ului era plină de revoluţionarii care urcaseră deja acolo.
În jurul orei 13:00, pe ecranele televizoarelor au apărut celebrii revoluţionari care au vorbit despre fuga lui Ceauşescu şi au prezentat „Comunicatul către ţară” care anunţa constituirea noii structuri politice ce avea să preia conducerea ţării. În cel mai scurt timp, şefii Aviaţiei militare au raportat, pe cale ierarhică, adeziunea lor şi a subordonaţilor faţă de valorile democratice şi de puterea nou-instaurată. Gen. Budiaci îşi aminteşte că în jurul prânzului, pe la ora 13:30, a primit un telefon de la Sergiu Nicolaescu, care, vorbind în numele noii puteri, i-a cerut să trimită şase elicoptere în Piaţa Aviatorilor.
Aviatorul i-a răspuns: „Suntem cu dumneavoastră, de partea noii puteri, dar lăsaţi avioanele într-un singur punct, ca să le putem utiliza rapid, în caz de nevoie”. Convins de acest argument, regizorul n-a mai insistat cu cererea sa. Până către seară, toată lumea a trăit bucuria de a fi scăpat de „Odiosul şi Sinistra”. Pacea a durat însă doar până către ora 18:30-19:00, când pe ecranele televizoarelor a apărut un general bezmetic care a început să ordone, probabil că doar el ştia cui, „Opriţi măcelul!”. Care măcel? Militarii se retrăgeau în cazărmi însoţiţi de bucuria populaţiei convinse că „Armata e cu noi”. În rest, nu se mai trăgea nicăieri.
Ca la un semnal, după ordinul lătrat isteric, dar „în direct” de acel general, despre care atunci am aflat că se numea Militaru, prin studiourile TvR care, brusc, începuse să-şi spună şi Liberă, au apărut şi s-au perindat tot soiul de indivizi, care mai de care mai agitat, care au început să trimită în eter veşti alarmiste despre „teroriştii” fideli lui Ceauşescu. Terorişti care ba erau securişti fanatici, ba erau agenţi musulmani veniţi să apere, cu arma în mână, fostul regim comunist. Orele serii au adus cu ele şi declanşarea misteriosului război radio-electronic care avea să ducă o ţară întreagă în pragul haosului şi nebuniei.
Atunci, după ora 19:00, ecranele radarelor au fost luate cu asalt de „escadrile” de semnale electronice care păreau să indice o invazie străină, pe calea aerului, venită din ţările vecine. Puşi în faţa acestei situaţii dramatice, militarii de rang înalt din Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului, reuniţi într-o echipă de luptă, au decis atacarea acelor ipotetici agresori. În prima noapte şi în zilele următoare, zecile de ţinte care apăreau pe ecranele radar au fost atacate doar cu artileria antiaeriană şi cu rachete sol-aer. Iar în acele prime etape, deşi artileriştii şi rachetiştii se lăudau cu zeci de „adversari” doborâţi, pe teren nu era nici pomeneală de urme ale vreunui aparat de zbor distrus.
Parcă bănuind că ceva nu e în regulă cu acei adversari fantomatici, aviatorii au ezitat să decoleze pentru a-i intercepta. Asta până la un moment dat când, pe 22 decembrie, în jurul orei 20:30-21:00, la Comandament şi-a făcut apariţia generalul Ştefan Kostyal, un alt personaj dubios pe care Revoluţia l-a urcat pe creasta noului „val”. În urma acelei vizite, comandantul Aviaţiei militare, gen. Iosif Rus, a venit la Budiaci şi i-a zis: „Mircea, ridică Aviaţia, că ne fac ăştia duşmanii Revoluţiei”. Deşi părea o rugăminte, cererea comandantului era de fapt un ordin care se cerea executat. Pentru că anumite ţinte de pe ecranele radarelor păreau că aterizează în anumite locuri, spre acele poziţii au fost trimise elicoptere în misiuni de cercetare.
Au existat şi cazuri în care, de pe liniile de telefonie publică, aviatorii erau anunţaţi că în anumite locuri au apărut grupuri de terorişti, pe care erau chemaţi să-i anihileze. Iar pentru ca lucrurile să fie şi mai complicate, cei de la transmisiuni anunţau că au recepţionat fragmente de convorbiri radio, purtate într-o limbă ce părea a fi arabă sau, uneori, rusă. Budiaci îşi aminteşte că, în tot acest amestec haotic de zvonuri, ordine contradictorii şi informaţii venite pe canale greu de verificat, au fost trimise elicoptere spre zone unde echipa de luptă fusese anunţată, într-un fel sau altul, că ar fi apărut grupuri de terorişti, pe care aviatorii urmau să-i anihileze.
Surpriza a fost că în mai multe cazuri, cei de la sol, tot revoluţionari, care fuseseră şi ei anunţaţi că vor fi atacaţi de elicoptere inamice, ripostau cu foc susţinut. Cert este că, pe de o parte, aviatorii au fost pe punctul de a produce victime printre civilii înarmaţi despre care li se spusese că ar fi terorişti, iar, pe de altă parte, ei înşişi au fost victimele unor atacuri de la sol care, în cel mai bun caz, s-au soldat doar cu avarierea unor aparate de zbor. Iar în acest sens bilanţul nu a fost chiar nesemnificativ. Un elicopter trimis la Boteni ca să contracareze nişte presupuşi terorişti care ar fi atacat acolo a fost lovit cu salve de arme de foc trase de militarii de acolo care şi ei credeau că se apără de „teroriştii” care veneau să-i atace. Echipajul a scăpat nevătămat, dar aparatul a luat foc şi a fost distrus complet.
Un alt elicopter atins de gloanţe a trebuit să aterizeze forţat în apropierea Bucureştiului, încă unul a fost grav avariat lângă Alexeni, iar un altul a fost doborât undeva în Dobrogea. Elicopterelor li s-au adăugat un Mig-23, avariat uşor de o salvă de artilerie antiaeriană, şi un Mig-21, care s-a rupt într-o noapte, în capătul pistei de la Borcea. În acest din urmă caz, şi-a spus cuvântul lipsa de exerciţiu a pilotului, datorată ordinului prin care zborul de noapte fusese interzis încă din iunie 1989. La acestea se adaugă elicopterul în care se aflau generalii Nuţă şi Mihalea, doborât şi el de un soldat speriat de terorişti.
Soldatul a deschis focul asupra aparatului, care s-a prăbuşit şi a luat foc, omorându-i astfel atât pe cei doi generali, cât şi echipajul. În acest caz, interesant este faptul că pe ecranele radarelor apărea că, la un moment dat, şi acest elicopter fusese urmărit de cinci ţinte fictive cărora, în realitate, nu le corespundea nici un aparat de zbor adevărat. O altă catastrofă aeriană, produsă tot în acea perioadă, a fost şi prăbuşirea unui AN la bordul căruia se afla doar un ziarist irlandez, accident în urma căruia au murit atât echipajul, cât şi unicul pasager.
Au trecut deja două decenii, dar încă nu se ştie mare lucru despre acest conflict al umbrelor pe care îl numim, de obicei, „războiul radio-electronic”. Gândindu-se retroactiv, gen. (r) Mircea Budiaci nu exclude absolut şi categoric posibilitatea ca el să fi fost „instrumentat” de nişte forţe externe. Totuşi această ipoteză i se pare puţin credibilă: „Era mult prea greu ca nişte agenţi străini să fi putut introduce în ţară aparatura electronică, fie ea şi miniaturizată, necesară pentru crearea unor ţinte false care să se mişte liber pe ecranele radarelor noastre.
Nişte baloane cu deflactoare poliedrice ar fi putut provoca o parte dintre acele apariţii, dar nu pe toate. Mai curând mi se pare posibil ca în spatele acestui fenomen deosebit de complex să fi stat formaţiunile de rezervişti, antrenaţi special ca să acţioneze în ceea ce Nicolae Ceauşescu numea războiul întregului popor. Dar despre aceste forţe, pregătite să acţioneze în deplină conspirativitate, nici măcar noi, cei aflaţi în serviciul activ, nu ştiam mare lucru”. SURSA: JURNALUL