În următoarele câteva luni, distanţa dintre prăbuşire economică iremediabilă şi redresare subită va fi incredibil de mică. Anul viitor vom trăi deja deznodământul.
În ecuaţie, deşi trebuia să fie neglijabil, Guvernul cântăreşte enorm. Într-o primă fază, aşteptările erau că Guvernul va face investiţii care să grăbească ieşirea din criză. În a doua fază, aşteptările au devenit neutre: ar fi fost de ajuns ca Guvernul să nu facă nimic. Acum, deja simpla prezenţă a acestui Guvern este o povară, iar simpla lui plecare ar fi o veste extraordinară.
Nu e o exagerare, decât dacă atitudinea pieţelor internaţionale de-a considera România a doua cea mai riscantă ţară după Grecia este, la rândul ei, o exagerare. Guvernul incompetent şi indecis ne deosebeşte de alte ţări ca Ungaria, cu o datorie publică de două ori mai mare şi fără „plasa de siguranţă" a unui acord cu FMI. Chiar şi acum, ungurii plătesc o primă de risc mai mică decât România atunci când se împrumută.
E un elefant în cameră, iar de afară se vede; chiar dacă dinăuntru e uneori mai greu. Cum e posibil, de exemplu, ca Guvernul să vorbească simultan de reducerea cotei unice şi de introducerea cotei progresive din 2011? Mai ales că a trecut momentul în care, în mod normal, orice decizie valabilă pentru anul viitor trebuia să fie deja în Monitorul Oficial. Poate că aceste lucruri au ajuns să pară normale, dar - surpriză - nu sunt!
Faptul că atât PSD, cât şi PNL şi-au dovedit deja incompetenţa nu e o scuză pentru incompetenţa PDL. Când lucrurile merg prost, teama de schimbare nu are cum să le rezolve. Acum însă a mai intervenit un element: prăbuşirea PDL în sondaje, tocmai când a început să anunţe câte ceva. Pentru ceilalţi, e un mesaj clar: „Cine face ca ei, ca ei va păţi". Orice tentativă de reformă sau măcar de guvernare responsabilă este blocată din start, iar cele două partide sunt forţate să joace cartea populismului, asta, dacă n-ar fi făcut-o oricum. Deci venirea opoziţiei la putere ar fi o catastrofă la fel de mare ca rămânerea la putere a actualului Guvern.
Singura opţiune rămasă este preluarea guvernării de către o echipă de tehnocraţi, manageri, economişti sau oricum vor fi ei numiţi. Un guvern apolitic nu plăteşte poliţele din campanie cu miliarde, nu angajează zeci de mii de rubedenii şi nu calibrează bugetul după calendarul şi geografia electorală. Sigur, ei ar trebui să treacă peste toate presupusele dezavantaje. De ce spun presupuse? Pentru că majoritatea sunt inventate sau exagerate de actualii lideri politici pentru a ţine concurenţa departe.
Mit: n-au susţinere politică. Realitate: s-a demonstrat clar că orice guvern are susţinere politică în Parlament atunci când cei care votează se tem pentru propriile scaune şi nu vor să ajungă la anticipate. Deocamdată toate partidele cred că ar putea strânge mai mult.
Mit: n-au autoritate. Realitate: nu de autoritate duc lipsă miniştrii, ci de credibilitate. În plus, la ce foloseşte autoritatea unuia care nu face nimic, ori pentru că nu e în stare, ori pentru că ministerul lui nici măcar n-ar trebui să existe?
Mit: n-au responsabilitate pentru deciziile luate. Realitate: un profesionist care primeşte o sarcină răspunde pentru absolut tot ce face. Asta a făcut pentru a-i fi recunoscută priceperea şi asta va face din respect pentru propria reputaţie şi carieră. Doar politrucii n-au nici trecut, nici viitor, ci doar o feudă pe care se simt „responsabili" s-o pustiască.
SURSA: ROMANIA LIBERA
Singura şansă a României este un guvern apolitic (II) - Lucian Davidescu - 22 August 2010
Susţinere politică şi autoritate am tot avut în ultimii 20 de ani, degeaba. E nevoie de competenţă şi de rezultate.
Argumentam într-un cometariu recent de ce un guvern competent este – practic – imposibil când miniştrii trebuie să bifeze o agenda de partid şi de ce majoritatea argumentelor anti-tehnocraţi sunt, de fapt, pretexte şi mituri spuse pe nerăsuflate de cei care nu vor să lase puterea din mână.
Merită mai multă atenţie concluzia fundamentală a acestor mituri: “Un guvern de tehnocraţi nu va fi lăsat să facă nimic”. Concluzia pare corectă, dar e de două ori înşelătoare. Ea presupune că guvernul politic reuşeşte să facă ceva sau că măcar îşi propune. Fals, fals.
În România, guvernarea de prim rang lipseşte aproape cu totul, şi asta nu de ieri de azi ci de ani buni. Executivul are puteri nesperate care, culmea, îl împiedică să-şi facă treaba, adică să execute. Ce contează dacă România va fi republică prezidenţială sau parlamentară? Până una-alta este de-facto o republică guvernamentală. Puterea executivă are dreptul de-a emite ordonanţe cu putere de lege, aplicabile imediat.
Chiar şi într-un regim aşa-numit prezidenţial, cum este cel din SUA, unde preşedintele conduce executivul, nicio propunere a Casei Albe nu e pusă în aplicare înainte de-a fi votată de Congres.
A devenit un obicei atât de bine-înrădăcinat ca Guvernul să dea legi încât nimeni nu-şi mai poate imagina că lucrurile pot sta şi altfel. Iar când ordonanţele sunt respinse, evident că eşecul guvernării cade pe umerii Parlamentului. În realitate, în fiecare din aceste cazuri Guvernul a uitat ce-are de făcut pentru că s-a luat cu alte treburi, “mai importante”.
Nu era nevoie de vreo lege pentru ca România să se ocupe meticulos de absorbţia fondurilor europene şi să nu ajungem să cotizăm la UE cu mai mulţi bani decât am primit. Cu toată “susţinerea politică” necesară şi cu toate pârghiile puterii în mână, guvernele au dat-o în bară. Nici măcar nu li s-a părut cine ştie ce prioritate, deşi era punctul în care un guvern ar fi adus cea mai mare plusvaloare ţării.
Nu era nevoie de vreo lege pentru ca cele peste 20 de miliarde de euro alocate de la buget pentru investiţii în ultimii cinci ani să se transforme în ceva. S-au transformat în nimic. Responsabilii au avut “susţinere politică”, au avut acelaşi şef şi la Guvern, şi singurul rezultat sunt câteva fâşii neterminate de autostradă, prin câmp. Nici asta nu li s-a părut vreo prioritate.
Nu era nevoie de vreo lege pentru ca serviciile publice să fie puse să funcţioneze eficient, cu minimum de timp pierdut pentru beneficiari şi cu minimum de costuri pentru contribuabili. Chiar şi în ziua de azi, să stai la coadă la Poliţie pentru un cazier judiciar pe care trebuie să îl duci la Poliţie este o procedură standard. Iar când se termină banii, ce se întâmplă? Acelaşi lucru cu oameni mai puţini. Guvernul dă repede afară unu din patru funcţionari de la ghişeu, cei rămaşi se plâng că nu fac faţă iar cozile cresc, matematic, cu 33%.
SURSA: Riscograma