În bani, PIB-ul României a crescut de 3,5 ori, de la 33,5 miliarde de euro în 1999 la 117 miliarde în 2009. În calorii, bunăstarea e mai redusă decât în urmă cu un deceniu: 2.487 calorii zilnic pe persoană în 2009 faţă de 2.644 în 1999.
Românii mănâncă şi mai puţin, şi mai scump în comparaţie cu ceilalţi europeni. În coşul nostru de consum, alimentele ocupă o pondere de
- Romania 34,96%. Procentaj mult mai ridicat decât cel din
- Slovenia (16,3%),
- Slovacia (17,97%),
- Cehia (18,1%),
- Ungaria (20,51%),
- Polonia (21,48%),
- Estonia (21,53%),
- Letonia (23,7%) sau
- Lituania (25,04%)
- dublu faţă de media UE-27, de 15,58%!
Şi dacă e să comparăm cele
- Romania 2.500 de calorii “piperate” ale românilor se vede că ele sunt
- sub media est-europenilor din primul val de aderare la UE (3.135), şi
- mult sub nivelul mediu din statele UE-15 (3.539).
Mai are sens să arătăm cu degetul spre obezii din
- Statele Unite, care consumă 3.760 calorii pe zi?
N-ar fi decât reacţii de vulpe care nu ajunge la struguri: nutriţioniştii consideră că necesarul alimentar minim ar trebui să se situeze la 2.700 de calorii zilnic pe persoană.
Productivitatea creează putere de cumpărare E clar ce s-ar întâmpla
- dacă salariile ar fi de 500-600 de euro, ca în Polonia, şi nu de
- Romania 300 de euro ca la noi:
- mărfurile alimentare ar reprezenta 21% din coş, nu 35%.
Cu alte cuvinte, preţul alimentelor din coşul de consum este de circa 100 de euro lunar în ambele ţări, iar discrepanţa vine din diferenţa de venituri.
Dar aici apare o întrebare:
- putem majora salariile peste noapte la 500-600 de euro, fără să ţinem seama de câştigurile de productivitate? Pe termen foarte scurt, în general în preajma alegerilor, se poate.
Numai că apoi vine inflaţia să aducă puterea de cumpărare din locul de unde a plecat. Ca să fim mai expliciţi,
- deşi românii încasează lefuri de 300 de euro lunar, atunci când vine vorba de preţul alimentelor (66% din media UE), se vede că ele se plasează uşor peste nivelul din Polonia (63,7%), ţară cu venituri salariale mai mari. Iar nivelul productivităţii oferă explicaţia.
În timp ce noi - cu o productivitate care reprezintă sub jumătate din media UE-27 - cheltuim peste o treime din bani pe alimente, polonezii au ajuns la două treimi din productivitatea comunitară şi îşi permit să aloce sub un sfert din venituri pe alimente.
Piaţa liberă gestionează productivitatea
Din păcate, de fiecare dată când în România se vorbeşte de productivitate cei care observă că-i redusă omit să spună şi de ce. Uită să semnaleze că, la noi, competiţia politică s-a amplificat permanent în dauna celei economice. Că politicul deposedează economicul de o cantitate din ce în ce mai mare de resurse pe care le direcţionează spre zonele unde are interes, lăsând piaţa fără „materie primă”. Şi apoi, cu pieţe subţiri, care se află în imposibilitate de a gestiona productivitatea, nici n-are sens să ne mai întrebăm de ce avem cea mai înaltă inflaţie din rândul membrilor UE... Aşadar, ceea ce uită mereu să amintească analiştii, care constată pe la seminarii că productivitatea e scăzută, este faptul că aceasta trebuie gestionată pentru a putea creşte. Iar de asta n-are cum să se ocupe tot statul. Fiscul şi banca centrală nu pot decât să exerseze la nesfârşit ceea ce fac de două decenii încoace, să restricţioneze consumul.
De creşterea productivităţii se ocupă altcineva: pieţele libere.
Ele sunt singura şansă de îmbogăţire a celor săraci, lipsiţi de putere şi relaţii. Coincidenţa face ca toţi est-europenii care au aderat înaintea noastră la UE să aibă pieţe de capital mai dezvoltate, unde întreprinzătorii găsesc instrumente cu care pot investi în domenii dintre cele mai diverse. Dar nici cei care economisesc nu sunt uitaţi. Ei îşi pot plasa banii în acţiuni, obligaţiuni, pensii private, asigurări de viaţă, nu doar în depozite bancare. Iar apoi, când capitalurile dezvoltă afaceri, substituie importuri sau generează exporturi.
Faţă de 30% din PIB la noi, exporturile ajung la 40% din PIB în Polonia, depăşesc două treimi din PIB în Cehia şi Slovacia, pentru a se situa la peste trei sferturi din PIB în Ungaria.
Unde-s pieţe, sunt bani pentru „recreere şi cultură”
Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a validat teza că salariile trebuie corelate cu productivitatea pentru a putea spera la un nivel de trai mai ridicat, fiindcă altfel vine inflaţia şi le readuce în locul de unde au plecat: “Din punct de vedere social, poate fi fundamentat un salariu de 700-1.000 de lei, chiar şi unul de 2.000 de lei, dar real tot 500 de lei va fi”.
În timp ce noi - cu o productivitate care reprezintă sub jumătate din media comunitară -cheltuim peste o treime din bani pe alimente, polonezii au ajuns la două treimi din productivitatea Uniunii să-şi permită să aloce 21% din venituri pe alimente. Asta le lasă spaţiul să “bugeteze” pentru “recreere şi cultură” 7,6% din venituri, faţă de 5,1% la noi, ba să meargă şi la restaurant mai des decât românii (3,29% - ponderea cheltuielilor pentru “restaurante şi hoteluri”, faţă de 1,8% în România). Ceea ce se poată adăuga la spusele oficialului BNR când discutăm despre productivitate este că aceasta se poate majora, şi noi, românii, putem trăi mai bine, doar în condiţiile în care se eficientizează alocarea resurselor. Or, acest lucru este dificil să se producă pe pieţe dominate de oligopoluri. Totuşi, nu cartelurile private reprezintă adevărata problemă, pentru că nu ele deţin adevărata supremaţie şi fac selecţia adversă, ci structurile monopoliste ale statului, care prin reglementări, norme, rezerve minime sau rezerve tehnice restricţionează permanent accesul celor nou-intraţi pe pieţe. Costurile fiscale şi administrative mari de intrare pe pieţe permit ca pe pieţele din România să concureze doar 600.000 de companii, în vreme ce în Polonia sunt de cinci ori mai mulţi competitori: 3 milioane.
În aprilie 2005, BNR pleda pentru o adoptare târzie a monedei unice europene pe motiv că o trecere rapidă ar fi urmată imediat de „o aliniere a preţurilor” - oamenii n-ar putea face faţă unor preţuri similare celor din zona euro:
- pâine (500 g) - 1 euro (3,65 lei),
- carne de vită (1 kg) - 6 euro (21,9 lei),
- carne de pui (1 kg) - 4 euro (14,6 lei),
- ouă (10 bucăţi) - 1,5 euro (5,4 lei),
- zahăr (1 kg) - 0,8 euro (2,92 lei).
În septembrie 2010 observăm că suntem la fel de departe de euro, dar preţurile noastre au ajuns foarte aproape de cele din zona euro.
Inflaţie pe pâine
Este deci logic să abunde consumul de pâine.
- Românii consumă anual 108 kg de pâine pe persoană, ceea ce înseamnă 8,97 kg lunar sau 296 g zilnic - o franzelă întreagă. La ţară, consumul mai redus de pâine e compensat cu mălai. Asta face ca 40,6% din numărul de calorii să fie asigurat de cereale, în timp ce în UE-27 acestea asigură doar un sfert din necesarul caloric. În Europa Centrală şi de Est, chiar şi în Lituania sau Polonia - unde se observă un consum mai ridicat de cereale -, procentajul ajunge cam la o treime din totalul aportului caloric. Pâinea însă este absolut necesară românilor deoarece compensează lipsa cărnii.
Carne
Nutriţioniştii recomandă un consum anual de carne şi produse din carne de 78 kg.
- Românii mănâncă 50,6 kg. Asta înseamnă 139 de grame pe zi. Ştiţi câtă carne puneau pe grătar bunicii noştri în 1933? O friptură întreagă: 250 de grame. Atunci ne situam în jurul mediei europene de 90 kg pe an.
Eşti ceea ce mănânci...
Lapte
Bine totuşi că românii compensează într-o anumită măsură carnea cu un aliment recomandat de majoritatea nutriţioniştilor: laptele. Aportul caloric al laptelui, brânzeturilor şi ouălor (11,1%) îl depăşeşte pe cel al cărnii (10,8%). La aceste capitol - 74 de litri de lapte anual - ne situăm peste media UE (57 de litri). Din nefericire însă, aici intervine comparaţia cu noi înşine. În 1985 beam 7 litri pe lună, acum - doar 6. Dar, în fine, să admitem că a fi lacto-vegetarian nu-i un păcat, ba chiar e o virtute: cine se hrăneşte astfel ajunge mai pur pe lumea cealaltă.
Fructe
Numai că atunci când vorbim de fructe - un alt exponent al unei alimentaţii sănătoase -, iarăşi se înnorează la noi.
- Românii consumă 43 de kilograme de mere, pere, prune, banane sau citrice.
- Un european mediu acoperă această cantitate doar din consumul de portocale şi mere, fără a mai pune la socoteală piersicile, prunele şi bananele. Cam enervante statisticile astea.
Cafea
O cafea n-ar strica. Ne-ar reda optimismul. Nici o şansă însă!
- Cu 2,3 kg anual suntem depăşiţi de bulgari sau cehi, care consumă peste 3 kg.
- Ce să mai discutăm de austrieci (6,4 kg) sau de germani (6,7 kg)! De vină este "preţul ridicat în raport cu veniturile”, obişnuia să spună Asociaţia Română a Cafelei…
Să tragem linie.
Am început de la calorii, să terminăm tot cu ele.
- Românii îşi asigură 75% din necesarul caloric din alimentele de origine vegetală şi numai 25% din fripturi, cotlete, jumări, lapte sau ouă.
- În economiile mature din UE, raportul caloric între produsele de origine animală şi cele de origine vegetală e de 30% la 70%. Jean Anthelme Brillat-Savarin spunea, în 1826, în Pshihologia Gustului: “Spune-mi ce mănânci, ca să-şi spun ce eşti”. În cazul nostru, acest panseu celebru confirmă perfect o altă vorbă din bătrâni: “Pâinea prosteşte!”. Iar dacă alături de cele două vorbe de duh extindem afirmaţiile Asociaţiei Române a Cafelei asupra întregului coş de consum şi le ajustăm cu efectul de substituţie carne-pâine, ajungem fix la postulat lui Milton Friedman: "Inflaţia este un mod de a impozita care nu are nevoie de un set de legi".
SURSA: Dealwatch
De unde vine sărăcia noastră?
E clar pentru fiecare dintre noi că e mai bine să fii prosper decât să fii sărac. E mai bine să ai bani decât să nu îi ai. La fel de important este însă și cum poți obține această prosperitate. Într-o piață liberă prosperitatea poate apărea doar dacă ai ceva de vândut pieței. Doar dacă ceea ce ai promis este și ceea ce ai oferit. Nu este loc de minciună și nici de păcăleală. Dacă nu poți fi cel care își asumă riscurile pieței poți să te pui la adăpostul antreprenorului și să îți vinzi munca acestuia (evident în condițiile pe care doar acesta le poate impune pentru că doar el este cel conectat direct la piață). Prosperitatea nu trebuie însă obținută cu orice preț. Cu prețul unui război pe față cu antreprenorii (singurii care își asumă riscurile și care plătesc pentru necazurile din piață). O cale facilă de îmbogățire este să iei de la unii și să dai la alții. Dacă privim problema din punct de vedere politic, e important să iei de la cei puțini și să dai la cât mai mulți (după ce îți oprești și tu o halcă sănătoasă din pradă). Dacă privim problema din punct de vedere economic, e important să îi protejezi pe cei capabili să creeze valoare și care pot, prin acțiunile lor, da de muncă celor mulți. Dacă gândești pe termen scurt, vei aborda problema politic. Dacă gândești pe termen lung, vei aborda problema economic.
Românii sunt săraci.
Nu e o noutate sau un lucru dificil de constatat. Mai greu e însă să explicăm de ce sunt românii săraci. Sunt ei săraci pentru că antreprenorii sunt lacomi și nu dau doi bani pe sclavii pe care îi angajează în firmele lor? Evident că nu. Dacă am avea suficient de mulți antreprenori care să se bată pentru forța de muncă existentă, probabil că mulți nu ar mai pleca în străinătate și ar rămâne aici. Cu afaceri care nu ar mai prididi să se deschidă forța de muncă ar deveni rară și antreprenorii ar fi mult mai grijulii în a o păstra și a o remunera corespunzător. Problema sărăciei noastre nu e deci ticăloșia și lăcomia antreprenorilor ci, mai degrabă, absența antreprenorilor într-un număr suficient de mare. De ce lipsesc antreprenorii în România? În primul rând pentru că sunt priviți cu o ostilitate vădită de antreprenorii politici care nu înțeleg modul natural de prosperitate prin mecanismele de piață și care mențin caldă ura claselor asuprite aducătoare de voturi negative (e suficient să se înfoaie puțin politicienii la ”ticăloșii” de antreprenori, ăia care mai există, și masele sunt în delir). În al doilea rând pentru că antreprenorii politici plimbă ostentativ prin fața ochilor schemele lor politice de prosperitate individuală (consilii de administrație, licitații dedicate, nepotismul din funcțiile publice, contracte oneroase), tăind orice elan de a deschide o afacere și de a prospera cinstit. Totul este conectat la tătuc prin fire nevăzute și nebănuite. Antreprenorii lipsesc și pentru că ne lipsește educația pieței. Vina e împărțită între școlile de economie din România (concentrate mai degrabă pe fiscalitate, monetarism, macroeconomie, politici publice, diplomație și mai puțin pe discipline pronunțat antreprenoriale) și indivizii cărora sistemul comunist le-a alterat orice inițiativă antreprenorială. În plus, disciplinele economice au fost populate de tot felul de teoreticieni cu serioase probleme de logică economică pentru care prețurile ar fi mai bine să fie fixate sau rigide decât decât să rămână variabile, pentru care e bine ca dobânda să fie cât mai aproape de zero, pentru care impozitele sunt mai bine mai degrabă mari și progresive decât mai degrabă mici și în sumă fixă per individ pentru că altfel ar afecta spațiul fiscal sau pentru care statul e mai bun investitor decât privatul cel ticălos.
Există vreo cale de ieșire din impasul acesta al sărăciei în care ne afundăm tot mai tare pe zi ce trece? Evident că da. Ridicarea vălului de pe ochii noștri și renunțarea la credința în iluzii deșarte: salariul minim cât mai mare, investiții publice cât mai mari, bani europeni cât mai mulți, consum mai degrabă pe credit fără ca cineva să economisească în prealabil resursele, bani cât mai mulți produși din nimic și cu costuri zero, impozite cât mai progresive pe care doar bogații să le plătească. Întotdeauna să ne gândim de două ori atunci când cădem în plasa politicienilor care ne îmbie cu fonduri, subvenții și facilități. Ele vin întotdeauna la pachet și cu deficite, datorii și taxe mai multe și mai mari. E greu să explici oamenilor cât de otrăvite sunt cadourile politicienilor. La fel de greu este să reziști în piața publică explicând aceste lucruri. Cu cât sărăcia e mai mare și asistații sociali sunt mai numeroși, cu atât mai ciudat pare mesajul pe care vrei să îl transmiți. Diferența dintre politician și antreprenorii reali este clară:
[1] Politicianul depinde de voturi și de liniștea electorală pe care le poate cumpăra cu promisiuni pentru cei cu carte (nefiind niciodată obligat să le respecte ulterior sau fiind foarte ușor să le stingă cu alte promisiuni sau cu justificări ale nerespectării lor) sau le poate cumpăra cu pungi de alimente pentru cei săraci;
[2] Antreprenorul real depinde de clienții săi care nu pot fi amăgiți cu promisiuni ci doar cu surprize plăcute (reduceri de prețuri, oferte atractive, raport calitate – preț etc.). Antreprenorul real nu minte și nu înșeală așteptări, iar dacă o face își asumă costul integral al acestor fapte sau atitudini.
Cu cât mai mulți antreprenori, cu atât mai multe surprize plăcute, locuri de muncă și prosperitate. Cu cât mai mulți politicieni, cu atât mai multă minciună, iluzie, promisiuni și sărăcie. Oare putem decide noi cu adevărat în ce lume am vrea să trăim? Cum altfel decât tot politic? SURSA: Contributors
SUNTEM SARACI - DIN CAUZA INFLATIEI
Inflatia inhiba cresterea productivitatii prin tehnologizarea productiei, thnologizare ce este posibila doar prin investitii in capital de productie. Dar acest lucru nu este posibil deoarece datorita inflatiei ridicate dorita de BNR antreprenorul Roman nu poate economisi bani in termini reali pentru achizitia de tehnologie superior productiva si nici nu poate sa imprumute bani la dobanzi competitive fata de competitorii vestici. Pentru a intelege mai usor mecanismul sus mentionat va propun un exemplu comparativ intre un investitor Roman si unul German:
Linie automata robotizata care produce “A”. Cost achizitie linie automata = 1mEur.
A. ROMANUL: Cumpara linie automatizata cu credit DAE 17%. Cost Lunar Dobanda de 14,000EURO. Salariu total angajat controlor linie robotizata = 1,500 EURO (elimin costul materiei prima, amortizare si alte costuri pentru usurinta exemplului)
TOTAL COST LUNAR INVESTITOR ROMAN = 15,500EURO
B. GERMANUL: Cumpara cu credit DAE 3%. Cost Lunar Dobanda de 2,500EURO. Salariu total angajat controlor linie robotizata = 6,000 EURO (elimin costul materiei prime, amortizare si alte costuri pentru usurinta exemplului) rezulta COST TOTAL LUNAR = 8,500EURO Tinand cont de cost scazut Germanul are bani, 1,500Euro pentru publicitate, adaos calitate superioara si stimulare piete de desfacere
TOTAL COST LUNAR INVESTITOR GERMAN = 10,000EURO
C. CONCLUZIE:
1. Chiar daca investitorul Roman plateste un salariu fortei de munca de 4 ori mai mic de cit cel platit de Investitorul German costurile sale la valoarea adugata sunt cu peste 50% mai mari chiar daca Germanul cheltuieste in plus bani pe mediatizare, piete de desfacere suplimentare si pentru adaus de calitate produselor finite.
2. In Romania se discuta intens de productivitatea redusa, dar nimeni nu se intreba care este adevarata cauza. Da, Muncitorul German, este mai performant ca cel Roman dar oare asta nu e doar cauzat de salariul mai mare primit? Oare daca Muncitorul German ar fi platit la fel de prost ca cel Roman nu ar fi la fel de performat? Se stie ca Romanii angajati in vest sunt foarte performanti. Asta intareste cele mentionate mai sus. Problema LIPSEI DE PRODUCTIVITATE IN ROMANIA sta in DOBANDA CREDITARII. Dupa cum bine puteti observa mai sus. Faptul ca Germanul obtine bani pentru achizitie tehnologie la costuri mult mai scazute ca in cazul Romanului, ii creaza acestuia o competitivitate cu peste 50% mai mare de cit cea a Romanului chiar daca acesta este platit mult mai putin.
D. DE CE avem dobanzi la creditare mult mai scumpe in comparativ cu dobanzile din vest?
- Deoarece BNR mareste cantitatea de bani din economie fara acoperire (cantitatea de bani s-a marit de 3 ori in ultimi 5 ani). Daca BNR ar mentine Baza Monetara FIXA si MASA MONETARA stabila sau in crestere cu maxim rata PIB reala, atunci inflatia in Romania ar fi mult mai mica.
- Deoarece BNR pentru a ascunde efectele inflationiste si de depreciere a monedei nationale cauzate de marirea nesabuita a cantitatii de bani din economie TINE DOBANDA DE REFERINTA foarte ridicata
- Deoarece BNR prin activitatea sa de reglementare permite bancilor sa actioneze netransparent si necompetitiv.
- Deoarece avem politicieni incapabili care prin actiunile lor genereaza neincredere pe plan extern.
La Articolul am primit urmatorul comentariu:
Intrebare : Tiparirea de bani inseamna politica monetara expansionista. Asta tinde sa reduca dobanzile in piata. Cum se impaca asta cu afirmatia : "- Deoarece BNR pentru a ascunde efectele inflationiste si de depreciere a monedei nationale cauzate de marirea nesabuita a cantitatii de bani din economie TINE DOBANDA DE REFERINTA foarte ridicata" ?
Politica monetara expansionista (tiparirea de bani) nu reduce dobanzile.
A. Dobanzile ar putea fi reduse de cresterea cantitatii de bani daca:
1. Am avea un sistem inchis fara alti factori care sa influenteze dobanda. Idealistic, daca tiparesti mai multi bani, oferta de bani creste, iar intr-un sistem unitar inchis cererea de bani ar ramne fixa. De aici ar rezulta o scadere a costului banilior prin mechanism cerere si oferta, cost al banilor care de fapt este reprezentat de dobanda.
2. Daca dobanzile ar fi stabilite liber de piata prin mecansm cerere oferta, lucru care in Romania nu se intimpla, BNR impunand prin mijloacele legale disponibile dobanda care o crede cea mai buna pentru indeplinirea unui anume scop sau dobanda care o crede a fi cea de echilibru intre cerere si oferta. Din pacate dobanda impusa de BNR nu este si nu are cum sa fie cea corecta indifferent, chiar asumand cele mai bune intentii din partea acestora.
Angajatii BNR nu au cum sa stie mai bine ca piata libera care este dobanda corecta.
B. Din pacate dobanzile in Romania nu pot fi reuduse de o politica monetara expansionista.
1. Cantitatea de bani creata suplimentar de BNR nu are cum sa genereze dobanzi micsorate deoarece marea majoritate a banilor creati din nimic se orienteaza catre consum, consum ce este satisfacut prin import factor ce pune presiune de depreciere pe moneda nationala, o reactie naturala cerere si oferta de echilibrare a sistemului. Dar BNR nu lasa aceasta echilibrare, mareste sau mentine dobanda de referinata mult peste nivelul ei de echilibru dictat de economie pentru a atrage capital investitional strain, pentru a balansa partial prin acest capital strain cheltuielele aferente importului suplimentar.
2. O parte din cantitatea de bani creata suplimentar se transforma in depozite, Din pacate noi avem o economie Eurizata, marea majoritate a depozitelor sunt in valute forte si nu in Leu. Acest lucru pune presiune de depreciere pe Leu, iar dobanda la Leu creste obligatoriu pentru a balansa cererea si oferta. Oameni nu sunt chiar asa de necunoscatori precum par. Identifica imediat cantitatea de bani suplimentara ce inunda economia iar pentru depozitele in Lei cer si vor automat dobanzi mai mari, altfel trec automat pe Euro, Dolar, etc.
3. Romania nu are valuta forte ca USA, nu poate sa tipareasca fara sa afecteze direct moneda nationala.
4. Crearea de bani fara acoperire de BNR creaza consum bunuri si servicii penste nivelul de productie. Aceasta discrepanta intre consum si productie este echilibrata de importuri, importuri platite pe termen scurt prin dobanzile ridicate ce atrag capital strain si partial prin credite externe, credite ce la un moment dat trebuiesc platite cu tot cu dobanzi ridicate. In momentul cand statul plateste aceste credite, trebuie sa vanda Leu si sa cumpere valuta forte, actiune ce are efect puternic de devalorizare asupra monedei nationale, efect balansat de ridicarea dobanzii.
C. Concluzie
1. Actiunea BNR de a mari cantitatea de bani din economie are o corelare stricta si directa cu inflatia.
2. BNR tine dobanda de referinta ridicata pentru a preveni o echilibrare naturala a cererii si ofertei (productie - consum) ce ar avea loc prin deprecierea monedei nationale.
3. Inflatia BNR, dobanzile exorbitatnte BNR, afecteaza grav competitivitatea antreprenorilor autohtoni restrictionandule acestora accesul la tehnologii ce ar mari exponential productivitatea antreprenoriala si capacitatea antreprenorilor de a oferi remuneratie mai ridicata angajatilor. (Vezi exemplu din articolul anterior)
SURSA:
ABCiconomics
ABCiconomics
Suntem Saraci - DIN CAUZA SUPRATAXARII
Societatea umana de la inceputurile Mesopotamiano Egiptene si pana in prezent a fost formata din Elite si Plebe. Uneori, intre cele doua clase a existat ceea ce noi azi numim clasa de mijloc. Aceasta a imbracat diferie denumiri, de la scribi in Egiptul antic la functionarii publici ai regatelor Chineze.
Dar cum a evoluat Plebea? In Antichitate ea a indeplinit predominant functia de sclav, in Evul Medium, treptat, notiunea de sclavie a inceput sa dispara fiind inlocuita cu iobagii, ca azi, plebea, nominal sa fie libera, dar este? Intrebare complexa ce tine de definitia libertatii.
Astazi Plebea, teoretic are nenumarate libertati; cea de exprimare, cea de miscare, libertatea de a fi presupus nevinovat pana la proba juridica contrarie, libertatea la o judecata impartiala, libertatea de a allege, de a desfasura activitati economice si politice, de a te angaja sau de a iti da demisia, libertatea de a nu fi maltratat fizic sau inchis fara judecata, dreptul la proprietate privata etc. (aceste libertati nominale sunt si ele uneori discutabile in functie de tara si organizarea politica statala). Toate acestea sunt incluse in asa numita CARTA A DREPTURILOR OMULUI.
Din pacate libertatea Plebei actuale este este doar partiala, o veritabila fata morgana in lipsa libertatii principale, cea materiala. Totul de fapt se rezuma aici. In organizarea statala primitiva, elitele vroiau cat mai mult in detrimentul plebei. Ori ce libertate de expresie, de miscare, de organizare, era vazuta ca o amenintare directa la adresa bunastarii elitelor si ca atare strict reprimata. Cu timpul, elitele au dezvoltat mijloace mai eficeinte de control al Plebei fiind posibila libertatea iluzorie nu si cea materiala. Azi, un membru al plebei, are asa cum am enumerat mai sus nelimitate drepturi tangentiale insa dreptul principal cel material lipseste aproape cu desavrsire. Ca atare, degaba ai libertate de exprimare, de proprietate, de organizare, de miscare, daca existenta ta materiala e complet la cheremul si intru bunastarea elitelor.
Sa luam un exemplu simplist pentru a demonstra situatia omului de rand, membru al Plebei Romane, om onest, platitor de taxe, angajat la firma onesta, platitoare de toate taxele:
Ion angajat cu carte de munca lucreaza 8 ore si produce 100 de paini prin eforturi propii. (asum ca el prin proprie forta face si focul si apa, si faina si drojdia si etc..)
Ce se intampla?
1. Taxe variate pe salariu = taxe firma plus alte impozite si acize REZULTA 50 paini la stat.
2. Cu salariu net in mana omul vrea sa cumpere paine dar pina sa ajunga acolo statul mai ia taxe pe proprietate, pe masina, pe autostrada, acize pe variate produse, pe benzina etc. REZULTA ~ 32 paini la stat.
3. Patronul vrea si el 8 paini ca deh, are si el de platit taxe pe profit, acoperire inflatie etc… REZULTA ~ 8 paini la patron…. Si nu am nici o problema cu asta atit timp cat e pe drept si ca rezultat al competitiei libere.
4. Dupa o zi de munca in care angajatul a produs 100 paini cu cate paini se allege ca rezultat al muncii sale? REZULTAT 10 (ZECE) paini!
5. Sa mai adaug si scenariul in care angajatul vrea sa tina bani rezerva pentru zile negre sa zicem echivalentul a 1000 de paini ce anual sunt erodati de inflatie cu 10%? Sa adaug aceasta pierdere la venitul final al angajatului? Nu merg pina acolo…
CONCLUZIE:
In ziua de azi Plebea munceste dar primeste dreptul de a consuma aproximativ doar 10% din ce produce! (Acest lucru se poate masura aproximativ si Macro, (SUM[salarii nete anuale]-TVA)/PIB REZULTA ~ 10-12% consum din productie).
In Antichitate, productivitatea muncii fiind scazuta, o mare parte din activitatea omului de rand era producerea hranei. Sclavii din acea vreme primeau peste 50% din ce produceau!
In Evul Mediu, Plebea era legata de glie sub forma de iobagi. Si acum tin minte indoctrinarea comunista de la istorie unde nenorocitii de boieri asupreau tarani si le faceau zeciuala, adica le luau a zecea parte din ce produceau!
Azi, in societatea democratica si libera, omul de rand primeste 10% din ce produce! Cum vine asta? Ce fel de libertate este asta? Cum sa traim bine? Cum sa economisim pentru a investi? Cum?
In legatura cu articolul anterior legat de supra taxare un cititor comenteaza urmatoarele:
“Nu , n-ai inteles abordarea mea.
Tu incerci sa argumentezi ca suntem saraci pentru ca platim impozite mari. Eu incerc sa-ti spun ca bugetul trebuie finantat de undeva. Eu nu sunt adeptul unui sistem care sa promoveze asistenta sociala, ci productivitatea.”
Da, argumentul meu este ca suntem saraci pentru ca platim impozite mari. Supra impozitarea devoreaza de capital antreprenorii autohtoni privandui pe acestia de efectuarea investitiilor in tehnologie pentru sporirea productivitatea muncii, pentru a echilibra decalajul fata de competitorii vestici.
Cine este azi antreprenor in romania? In mare, doar persoane ce fac afaceri cu “statul” tintiti dupa “tunuri”. Astfel de antreprenori aduc doar pierdere economiei generale nu si beneficii. Avem nevoie de a crea omului de rand, muncitor, inovator si plin de actiune, sansa sa economiseasca pentru a avea capitalul necesar sa devina el noua generatie a antreprenorilor romani, un antreprenor care sa nu urmareasca afaceri oneroase statului, sa nu urmareasca doar tunuri financiare ci sa urmareasca dezvoltarea de afaceri reale, productive, automatizate si tehnologizate producatoare de bunuri si servici competitive la nivel international atat din punct de vedere pret cit si din punct de vedere calitate.
Supra taxarea tintuieste potentiali antreprenori aducatori de mare beneficiu intregului popor si al statului in jugul saraciei fara de sanse.
Bugetul nu trebuie finantat, cheltuielile trebuie reduse, evaziunea fiscala trebuie eliminata. Legat de evaziune fiscala, de ce toti politicieni se impotrivesc strasnic informatizarii complete a sistemului de taxare din romania?
“Acum ca sa facem o mica simulare pe cazul expus de tine in cele doua cazuri distincte:
1. Micsoram taxele, creste deficitul, ne imprumutam ca sa finantam deficitul, si pe vremea asta la dobanzi destul de mari, si tot asa, bulgarele se rostogoleste. Taiem din bugetul de la educatie, sanatate, rezulta ca toti taranii vor fi afectati si nici macar copiii taranului care munceste constiincios nu vor avea parte de o educatie buna, sau de asisenta medicala corespunzatoare.”
Scadrea taxelor nu insemna “imediat” si nu insemna crestrea deficitului.
Mai intii trebuie reduse cheltuielile:
- Sistemul medical trebuie privatizat; el este de fapt pseudo privatizat, fara cheltuieli suplimentare majore nu are acces nimeni la servicii medicale rezonabile.
- Sistemul de educatie trebuie si el privatizat, fara meditatii educatie = zero.
- Sistemul de pensii trebuie regandit si acceptat faptul ca inventia lui Bismark nu este de fapt un sistem de pensii ci o forma de asistenta sociala. Pensie se poate numi doar atunci cand banii provin din fonduri economiste.
- Reducerile de cheltuieli nu trebuie sa insemne a lasa oamenii fara acces la sanatate, fara acces la educatie, fara acces la un venit minim care sa le asigure un acoperis deasupra capului sau alimentatie si medicatie strict necesara. Asistenta sociala trebuie oferita dupa caz si in functie de necessitate. Nu ai bani, nu ai venituri pentru ca nu ai cum sau unde sa muncesti, statul nu te lasa sa mori de frig, de foame sau de probleme medicale. Ai, atunci platestele singur. Romania este un stat in care sunt prea multi asistati ce nu ar trebui sa fie asistati. Asta genereaza cheltuieli imense ce ne scufunda pe zi ce trece. De ce un om care castiga 2000 euro net pe luna trebuie sa aibe biletul la metrou subventionat sau caldura la apartament subventionata?
- Moratoriu pe investitiile statului timp de 5 ani exceptie bani aferenti cofinantare fonduri UE. Restul banilor trebuie ghidati cu preponderenta dezvoltarii firmelor Romanesti care sa produca bunuri si servicii ce azi sunt importate si care pot fi create efficient la noi in tara (creare locuri de munca, taxe pentru stat, reducere deficit import export)
- Pentru inceput, cumuland toate taxele si acizele, statul nu trebuie sa ia unui cetatean mai mult de 50% din ceea ce produce. (in prezent statul isi insuseste peste 80%)
- Antreprenorii care investesc in tehnologii ce imbunatatesc productivitatea si calitatea trebuie sa aibe un regim special de taxare deoarece doar asa vom crea locuri de munca bine platite, firme platitoare de taxe la stat, si vom reduce dependenta de importuri.
In procesul scaderii taxelor, unii, temporar vor suferii mai mult ca acum; dar alta solutie de a iesi din acest cerc vicios nu exista. Trebuie sa lasi banii celor care au initativa, sunt creativi si muncitori, ca sa poata deschide firme la care acesti actuali asistati sa munceasca si sa isi asigure un trai mult mai bun de cat in prezent.
SURSA:
ABCiconomics
ABCiconomics