Teodor Diamant şi experimentul de la Scăieni
Tudorache Mehtupciu a trăit între 1810 şi 1841, fiindfiul vistierului Iamandache Mehtupciu, zis Diamandi. Dintr-un articol intitulat „Înştiinţare” şi publicat chiar de către Diamant în „Curierul românesc” aflăm că acesta a urmat cursurile colegiului „Sf. Sava” timp de patru ani, pentru ca, din 1828, beneficiind de o bursă din partea Aşezămintelor mitropolitului Dositei Filitti, să studieze timp de doi ani în cadrul Şcolii militare regale din München. Ion Ghica îi creionează un portret foarte favorabil în memoriile sale: „era un om de frunte, inteligent, muncitor, stăruitor şi plin de devotament. Cel dintâi elev în şcoala grecească, cel dintâi la dascălul Lazăr, cel dintâi la Sfântul Sava, sub Efrosin Poteca, inimă curată şi sentimente nobile”[1].
Între 1830 şi 1834 se află la Paris, perioadă în care frecventează din ce în ce mai des cercurile socialiste cele mai influente în epocă – cel patronat de Henri de Saint-Simon şi cel al lui Charles Fourier. În Paris, Diamant îi iniţiază în socialismul utopic şi pe alţi doi tineri boieri aflaţi la studii: el le redactează, atât lui Ion Ghica, cât şi lui Nicolae Kretzulescu, scrisori de recomandare pentru Charles Fourier. Profund influenţat de ideologia socială promovată de utopistul fracez, Diamant îşi va asuma un rol activ în promovarea acesteia, dovadă mărturia aceluiaşi Ion Ghica: „Într-o duminică, ducându-mă la un curs ce urmam la Grădina plantelor, zăresc într-o răspântie din strada Mostar, o figură ce mi se părea cunoscută. Era el, înconjurat de câţiva lucrători, bărbaţi şi femei, destul de rău îmbrăcaţi, nespălaţi şi nepieptănaţi, cărora le explica frumuseţile şi mulţumirile atracţiunii pasionate în societatea armonică şi le descria mizeriile oamenilor din societăţile civilisaţiunii... Dumineca venea regulat de mă lua şi mă ducea la conferinţele lui Fourrier”[2].
Publicarea primului manifest fourierist
În data de 25 aprilie 1933, Diamant publică, la Paris, broşura de popularizare a fourierismului intitulată „Către prietenii libertăţii, dreptăţii şi ordinii despre un mijloc de a face să înceteze disputa între cei care au şi cei care nu au, fără a lua de la cei care au”. Aici, Diamant formulează întrebarea: „Ce este aşadar de făcut pentru a da celor cari n-au, fără a lua de la cei cari au?”, tot el găsind şi răspunsul adecvat: „Să se folosească descoperirea de care depinde fericirea poporului, arta de a împătri prin această unitate de acţiune şi prin economiile pe cari le procură starea societară, produsul industriei lor”.
Spre deosebire de alte curente socialiste, ideile fourieriste promovate de Diamant nu urmăreau să realizeze o nivelare socială prin eliminarea decalajelor economice dintre indivizi, ci să asigure bunăstarea atât pentru săraci, cât şi pentru înstăriţi. Broşura, pe lângă a fi un manifest al fourierismului, are şi rolul de a strânge fonduri pentru înfiinţarea primului „falanster” de pe teritoriul Franţei. În concepţia socială a lui Fourier şi Diamant, „falansterul” reprezenta nucleul unei noi forme de organizare socială, denumită „falangă”. Aceste comunităţi locale urmau a fi formate din aproximativ 2000 de „colonişti” (bărbaţi, femei şi copii), în cadrul cărora fiecare membru îşi va putea satisface toate nevoile, dorinţele şi pasiunile. În centrul acestei noi forme de organizare socială se află o clădire centrală, denumită „falanster”, care aminteşte din punct de vedere arhitectural de blocurile de apartamente specifice societăţilor industrializate ale secolului XX.
Deziluzia pariziană şi întoarcerea în Principate
Activitatea sa din capitala franceză va avea un efect limitat asupra populaţiei, publicul său fiind, în general, unul proletar, interesat mai degrabă de beneficiile imediate ale utopiei fourieriste şi nu de promisiunile vagi ale unui viitor luminos. Reorientându-se, Diamant se va întoarce în Ţara Românească în primăvara anului 1834 şi va demara o campanie energică de promovare a valorilor socialismului fourierist. Dar în ciuda entuziasmului său formidabil, populaţia Principatelor se va dovedi refractară ideilor inovatoare ale socialismului utopic. În condiţiile în care ţărănimea reprezenta categoria socială cea mai numeroasă în epocă, iar clasa politică a marilor boieri era conservatoare şi sceptică în ceea ce priveşte inovaţiile venite din Occident, activitatea din Principate a lui Teodor Diamant devine totuşi din ce în ce mai interesantă de urmărit.
Nicolae Kretzulescu descrie activitatea ferventă a lui Diamant pe lângă clasa politică pentru sprijinirea iniţiativelor sale societare: „s-a adresat la generalul Kisseleff şi la miniştri, care toţi căutară a-l face să lase utopiile lui, şi-i oferiră posturi în cari ari fi putut să puie în serviciul ţării capacitatea şi cunoştinţele sale”[3]. Dorind să se folosească de cunoştinţele acumulate de către tânărul student în mediile intelectuale din Occident, Stăpânirea nu va sprijini iniţiativele acestuia, considerate a fi fanteziste şi irealizabile. Nefiind sprijinit de marea boierime, Diamant se va orienta către intelectualii provenind din rândurile micii boierimi, astfel apropiindu-se de Ion Heliade-Rădulescu. Fondator al „Curierului românesc” cu câţiva ani înainte (1829), Heliade-Rădulescu era la rândul său un simpatizant al ideilor fourieriste şi îi va publica tânărului Diamant un număr de 5 articole care urmăreau să promoveze printre boierii din Principate ideile socialismului utopic. Articolele au apărut în anul 1834, între 7 iunie şi 27 iulie.
Diamant – promotor al egalităţii de gen, educaţiei şi industrializării
Primul articol, intitulat „Sistema D. Carol Furier”, este şi cel mai vehement, aici fiind prezentate cele mai radicale idei ale noului sistem social imaginat de utopistul francez[4]. Astfel, Diamant face o prezentare sumară a dimensiunilor falangei (numită aici printr-un termen familiar cititorilor – „oraş”), care trebuie să cuprindă „400 familii sau 2000 individe (bărbaţi, mueri, copii)”, care vor lucra un spaţiu agricol „de 2000 de stânjeni în lung şi 2000 în lat”. Urmează, apoi, dezvoltarea ideii fourieriste a realizării muncii într-un mod cât mai plăcut, conform cu pasiunile şi înclinaţiile fiecărui membru: „fieş-care poate să se îndeletnicească după dorinţa sa, la lucrarea câmpului şi a grădinilor, la meşteşuguri, la ştiinţe, la menajă, la educaţia pruncilor, şi la frumoasele arte”. Tabloul acestui oraş idilic creionat de Diamant cuprinde şi „verdeaţă şi aer curat care va întâmpina cele mai multe boale”, nu va exista „aerul cel vătămător al oraşelor celor mari”, toate acestea „pentru folosul şi plăcerea oamenilor”.
Împletirea dintre muncă şi acumularea de noi cunoştinţe este o realitate de care vor beneficia toţi membrii noii comunităţi, chiar şi copiii de o vârstă foarte fragedă: „copii dela vârsta de patru ani găsesc să-şi câştige hrana vieţii cu chiar munca lor”. Diamant anunţă, de asemenea, dispariţia specializărilor profesionale, întrucât toţi membrii comunităţii, învăţând unii de la alţii, vor putea practica o multitudine de meserii: „spre pildă veşmintele, cismele, mobilele şi altele asemenea, făcându-se iarna, croitori, cismari, tâmplari şi ceilalţi meşteri (...) pot eşi vara să răsufle aer curat şi îmbălsămit de mirosul florilor la lucrul câmpului şi al grădinilor”. Mobilitatea profesională este, însă, condiţionată de dificultatea şi de greutatea muncii depuse, astfel că, deşi bărbaţii, femeile şi copiii pot alege să lucreze în orice sector doresc, Diamant le rezervă femeilor şi copiilor „lucru grădinilor, florăriilor, meşteşugurilor, frumoaselor arte”, în timp ce bărbaţii ar trebui să se ocupe de „a sparge cu plugu ăst mult pământ înţelenit”.
În alt articol (10 iunie 1834), Diamant promovează dezvoltarea sistemului educaţional din Principate. El militează pentru corecta şi rapida educare a locuitorilor Principatelor, arătând că „împăciuitorul cel mai mare şi făcătorul de bine al omenirii este învăţătura!”. Generalizarea educaţiei trebuie să se producă sistematic, raţional, urmărindu-se nu acumularea de „cunoştinţe ce nu sunt de nici un folos pentru acela ce are”, ci dezvoltarea deprinderilor teoretice şi practice „care să se poată a se aplica la trebuinţele vieţii”. Într-un articol din 21 iunie, el militează pentru introducerea de maşini şi utilaje în Principate, fapt care ar conduce la creşterea veniturilor populaţiei şi ar aduce beneficii substanţiale statului, pentru că locuitorii „sînt în stare să plătească o şi mai mare capitaţie”. Caracterul revoluţionar al acestor idei pentru epoca şi spaţiul cultural în care au apărut este demonstrat în momentul în care se va încerca aplicarea acestora la nivelul unei microcomunităţi.
Falansterul de la Scăieni – experiment social sau interes pragmatic?
Aceste preziceri şi anticipări ale beneficiilor noului sistem social vor avea şansa de a fi probate istoric, prin demararea unui experiment social pe nedrept uitat de istoriografie – falansterul de la Scăieni (1835-1836). Spaţiul ales pentru înfiinţarea primului falanster românesc (denumit în epocă „Societatea agronomică şi manufacturieră” sau „Colonia soţilor agronomi”) a fost moşia Scăieni, deţinută de micul boier Emanoil Bălăceanu.
Această moşie de mărime medie în epocă (în ceea ce priveşte dimensiunile sale şi veniturile obţinute de pe urma ei) se afla în judeţul Saac sau Săcuieni, desfiinţat în anul 1845, care cuprindea părţi din actualele judeţe Prahova şi Buzău[5]. Proprietar a patru moşii, cea de la Scăieni fiind cea mai importantă, Emanoil Bălăceanu denotă, conform surselor, o personalitate duală: el apare, mai întâi, ca un speculant lipsit de scrupule, măcinat de datorii, abil în a amâna hotărârile autorităţilor, căutând mereu o sursă de a obţine fondurile necesare plătirii numeroaselor sale restanţe; în altă ordine de idei, este prezentat în memoriile lui Ghica şi Kretzulescu drept un tânăr boier cu vederi progresiste, fourierist convins, care a îmbrăţişat cu toată convingerea şansa istorică de a construi un nou model societal între graniţele moşiei sale.
Viaţa şi activitatea „soţilor agronomi” prin prisma rapoartelor oficiale
Dacă micul boier Bălăceanu a încheiat, la data de 10 martie 1835, un contract de închiriere a moşiei Scăieni cu un număr de zece „colonişti”, pe o perioadă de cinci ani, este interesant de urmărit evoluţia comunităţii falansteriene începând cu luna septembrie 1836 – cea în care falansterul este închis formal de către autorităţile judeţului Saac[6]. Aflând că Emanoil Bălăceanu adusese pe moşia sa peste optzeci de persoane, ocârmuirea din Saac îl trimite pe un anume Borănescu să cerceteze situaţia.
Raportul acestuia, împreună cu cel întocmit de un reprezentant al Departamentului din Lăuntru, Pîcleanu, tot în luna septembrie, ne arată în ce situaţie se afla colonia fourieristă fondată de Diamant, formată la această dată dintr-un număr de 32 de bărbaţi şi 21 de femei: „Îndeletnicirea acestora, precât m-am îndestulat, este de obşte în lucrarea pământului, şi în oareşcare deprinderi de ştiinţe pe cari ei le numesc învăţătură împrumutată, însă în cea dintâi mai cu osebire cei proşti şi în cea de al doilea, câţi dintr-aceştia se deosibesc cu oareşcare talenturi câştigate din şcoala naţională de aici. Purtarea lor printre lăcuitorii ţărani, după cercetarea ce am făcut, o am dovedit mărginită, şi ei toţi supuşi la oareşcare reguli morale, şi de a nu putea nici să iasă vreunul afară fără pricină bine cuvântată, precum nici a intra careşva până a nu face de ştire mai nainte în lăuntru”. Raportul este însoţit de o „Listă de numărul oamenilor şi a femeilor ce s-au găsit la proprietatea D-lui Praprogic Emanoil Bălăceanu ot Scăieni sud Saac, supt numire de soţietate agronomică şi supt a Dumisale Derecţiie”, datată 20 septembrie 1836[7].
O realitate socială neobişnuită pentru epocă – eliberarea robilor ţigani
Lista arată că „soţii” erau în număr de 26: 20 de bărbaţi şi 6 femei. Interesant este că media de vârstă a bărbaţilor identificaţi pe moşia Scăieni este de 20 de ani, deci coloniştii bărbaţi erau în primul rând tineri „feciori” săraci adunaţi de către Emanoil Bălăceanu din mahalele Bucureştilor pentru a-i lucra moşia gratuit: „Toma Consdantin, anii vârstei 18, are părinţi în mahalaua Biserica Iernii”, „Gheorghe Mihailovici, anii vârstei 19, are părinţi în mahalaua Udricanilor”, „Manoil Popovici, anii vârstei 17, cu părinţi în mahalaua Curtea Veche”, „Nicolae Mihailovici, anii vârstei 16, cu părinţi în mahalaua Hagiului”. La Scăieni existau şi 27 de „colonişti” ţigani (12 bărbaţi, 15 femei), care, lucru neobişnuit pentru epocă, fuseseră „sloboziţi de supt robie cu condiţie şi aşezaţi între soţi”. Eliberarea robilor ţigani de către Emanoil Bălăceanu, deşi este conformă cu idee fourieristă a egalităţii sociale, trebuie înţeleasă dintr-o perspectivă pragmatică: aceea de a îi ajuta de ceilalţi „soţi” la activităţile agricole de pe moşie.
Un accent deosebit trebuia pus în cadrul falansterului, conform scrierilor lui Diamant, pe dezvoltarea şi răspândirea educaţiei. Emanoil Bălăceanu face cunoscut faptul că în cadrul moşiei de la Scăieni se predau limbile română şi franceză, aritmetică, geografie, catehism, muzică, desen şi caligrafie[8]. Şcoala falansterului (denumită „pansion”) avea trei clase şi număra 14 elevi, într-o proporţie egală băieţi şi fete, cu vârste între 4 şi 14 ani. În realitate, singurii copii care au beneficiat de o oarecare instruire au fost copiii boierului, aşa cum arată o plângere adresată Stăpânirii de către „soţi”, din data de 3 decembrie 1836.
Îndepărtarea lui Teodor Diamant şi dispariţia falansterului
Totuşi, exista şi un număr de 14 „soţi” care nu se aflau la Scăieni în momentul intervenţiei autorităţilor: erau tocmai cei care erau „părinţii spirituali” ai falansterului, intelectualii care concepuseră proiectul asociaţional şi care urmau să fie mentorii şi profesorii „soţilor”. Primul menţionat este, evident, Teodor Diamant, cel care purta titulatura de „director al Societăţii”. Numele său este urmat de cele ale unor discipoli: „Hristodor Crateros, agronom, Ioan Bălăceanu, Ioniţă Davidescu”.
Faptul că numele lui Teodor Diamant apare o singură dată în documentele care fac referire la falansterul de la Scăieni arată adevărata faţă a acestui experiment social: conceput cu entuziasm de tânărul intelectual întors din Franţa, falansterul va fi folosit de către boierul Bălăceanu pentru interese economice personale. Drept dovadă a personalităţii duplicitare a micului boier stă şi episodul desfiinţării efective a falansterului: ordinul de desfiinţare va fi semnat de domnitorul Mihail Ghica la 30 septembrie 1836. La 5 octombrie, ocârmuitorul judeţului Saac raporta că nu a putut duce la capăt ordinul deoarece boierul Bălăceanu nu se afla pe teritoriul moşiei sale[9]. Aflat la Bucureşti, Bălăceanu va anunţa abia o lună mai târziu (2 noiembrie) că urma să revină acasă. La 3 decembrie, acelaşi ocârmuitor raporta că boierul încă nu se întorsese, pentru ca la 5 decembrie Bălăceanu să se prezinte poliţiei din Bucureşti şi să i se aducă la cunoştinţă faptul că primise ordin să desfiinţeze falansterul. Abia la 21 decembrie (deci după aproape trei luni de la semnarea ordinului de desfiinţare de către Domnitor), „Colonia agricolă şi manufacturieră” a fost desfiinţată.
SURSA HISTORIA
Falansterul de la Scăieni – un experiment social uitat
Preconizând o societate bazată pe egalitate economică și socială, Fourier urmărea reorganizarea spațiului social în comunități locale autarhice. În centrul acestora se afla falansterul – clădire în care membrii comunității locuiau, mâncau și lucrau împreună. Beneficiile acestei noi organizări sociale urmau a fi considerabile, Fourier considerând că odată cu implementarea ideilor sale, Pământul va trece într-o nouă eră. Aceasta urma a fi o delimitare istorică de circa șaptezeci de mii de ani de prosperitate și de progres, perioadă în care se vor împlini felurite preziceri fabuloase: leii vor sluji oamenii și îi vor transporat cu ajutorul carelor dintr-un capăt al Franței în celălalt în mai puțin de o zi, vasele vor fi trase de către balene, iar oceanul planetar se va transforma în limonadă.
Printre numeroșii discipoli pe care Fourier i-a adunat în jurul său la Paris s-a numărat și un tânăr intelectual român, care va încerca implementarea modelului societal fourierist în Principatele Române. Teodor Mehtupciu (1810-1841), fiul al vistierului Iamandache Mehtupciu, zis Diamandi, a fost caracterizat de Ion Ghica drept „om de spirit, învăţat, plăcut la vorbă”. Diamant a urmat cursurile şcolii Sfântul Sava din Bucureşti, iar din 1828, obţinând o bursă din partea Aşezămintelor mitropolitului Soditei Filitti, a urmat cursurile Școlii de cadeţi din München. Din 1830, Diamant se află în Paris, pentru a-şi continua studiile; aici, el intră în contact cu mediile intelectuale dominate de ideile fourieriste. Popularitatea acestui curent de gândire printre tinerii boieri români aflaţi la studii în metropola franceză e reliefată de scrierile lui Ion Ghica, care prezintă legătura strânsă dintre Charles Fourier şi discipolul său român. Întors în Principate, Diamant va încerca implementarea ideilor fourieriste în contextul socio-economic local.
Spaţiul ales pentru înfiinţarea primului falanster românesc (denumit în epocă „Societatea agronomică şi manufacturieră” sau „Colonia soţilor agronomi”) a fost moşia Scăieni, deţinută de micul boier Emanoil Bălăceanu. Această moşie de mărime medie în epocă se afla în judeţul Saac sau Săcuieni, desfiinţat în anul 1845, care cuprindea părţi din actualele judeţe Prahova şi Buzău. Proprietar a patru moşii, cea de la Scăieni fiind cea mai importantă, Emanoil Bălăceanu denotă o personalitate duală: el apare, mai întâi, ca un speculant lipsit de scrupule, măcinat de datorii, abil în a amâna hotărârile autorităţilor, căutând mereu o sursă de a obţine fondurile necesare plătirii numeroaselor sale restanţe; în altă ordine de idei, este prezentat drept un tânăr boier cu vederi progresiste, fourierist convins, care a îmbrăţişat cu toată convingerea şansa istorică de a construi un nou model societal între graniţele moşiei sale. Adevărul istoric pare să fie la mijloc: astfel, este o certitudine faptul că micul boier Bălăceanu a încheiat, la data de 10 martie 1835, un contract de închiriere a moşiei Scăieni cu un număr de zece „colonişti”, pe o perioadă de cinci ani – fapt ce demonstrează acordul boierului cu privire la demararea experimentului fourierist; însă, nu e mai puţin adevărat faptul că modelul societal imaginat de Fourier prevedea ca spaţiul pe care urma să se întemeieze noul falanster să fie donat de către proprietar, nu închiriat pentru o sumă importantă (3600 de galbeni). Altă deosebire însemnată faţă de modelul fourierist are în vedere numărul coloniștilor: numai zece persoane au semnat contractul de închiriere a moşiei la data de 10 martie 1835, pentru ca, la data de 20 septembrie 1836, un raport întocmit de reprezentanţii „Departamentului treburilor din lăuntru” să arate că falansterul de la Scăieni era format din 53 de membri activi, la care o listă întocmită de Bălăceanu adaugă alţi 14 „soţi agronomi ce nu sunt la Scăieni. În condițiile în care Fourier anticipa că falansterul trebuie să cuprindă 1620 de coloniști, este clar, deci, că falansterul a fost pe toată perioada activităţii sale foarte slab populat. Interesantă este decizia boierului Bălăceanu de a elibera din robie ţiganii de pe moşia Scăieni, fapt neobişnuit pentru acea epocă, însă explicabil datorită nevoii de mână de lucru în falanster.
Imaginat de Teodor Diamant ca un tărâm fertil pentru desfăşurarea celui mai amplu proiect de restructurare a societăţii româneşti, falansterul de la Scăieni se va dovedi, în cei aproape doi ani de existenţă, o parte componentă şi profund legată de societatea românească a vremii. Astfel, aflăm că moşia era obiectul disputei dintre boierul Bălăceanu şi Teodor Zaplan, cel căruia îi fusese arendată moşia între 1832 şi 1835 şi între acelaşi boier şi o „epitropie orfanicească”. Din acest dublu conflict de natură financiară, moşia Scăieni va fi, pe parcursul anilor 1835-1836, pusă sub sechestru de către autorităţile locale în numele lui Teodor Zaplan. Astfel, arendarea moşiei de către Bălăceanu primilor zece „soţi agronomi” apare ca o abilă manevră a acestuia de a evita plata despăgubirilor arendaşului său iniţial. Pe termen lung, însă, desele conflicte dintre cele două părţi au determinat diminuarea oricăror forme de activitate în cadrul falansterului, treptata îndepărtare, apoi ruperea totală a lui Teodor Diamant de Scăieni. La toate acestea se adaugă şi adversitatea cu care „Stăpânirea” a primit o jalbă redactată de către o parte a „soţilor agronomi”, în septembrie 1836, prin care se dorea închirierea unui „plug instrumental”. Domnitorul Alexandru Ghica (1834-1842) dorea să exercite un monopol asupra tuturor societăţilor agronomice din Principat, în acest sens el va obliga „soţii” să schimbe titulatura falansterului. Presiunile din partea Stăpânirii, dar şi conflictele dintre grupuri de colonişti şi Emanoil Bălăceanu au dus, în final, la evacuarea „soţilor” de pe moşia Scăieni şi dizolvarea efectivă a falansterului la sfârşitul lunii decembrie a anului 1836.
Existenţa efemeră a falansterului de la Scăieni şi viaţa agitată a fondatorului său, Teodor Diamant, nu diminuează însă importanța lor istorică. Modul de organizare socială preconizat în cadrul falansterului conţinea elemente ce vor intra în componenţa societăţii româneşti de după 1848, unele chiar foarte târziu: eliberarea robilor ţigani, ziua de muncă de opt ore, egalitatea formală dintre sexe, condiţii de muncă decente. Destinul lui Teodor Diamant este, în acest caz, un exemplu bun pentru felul în care ideile şi interesul pentru ele dispar pe măsură ce realitatea istorică ce le-a dat viaţă şi-a dovedit, în scurt timp, eşecul.
SURSA: Historia
Teodor Diamant (n. Teodor Mehtupciu, 1810 - 1841), a fost un reprezentant al socialismului utopic în Țara Românească
În 1835 a înființat, la Scăeni, județul Săcueni, un falanster, intitulat Societatea agronomică și manufacturieră sau Colonia soților agronomi. Societatea a fost desființată de autorități un an mai târziu.
A preconizat lichidarea analfabetismului și a superstițiilor, dezrobirea țiganilor, precum și ideea unirii instrucției copiilor cu munca productivă.
S-a născut în Moldova. Era un om de frunte, inteligent, muncitor, stăruitor și plin de devotament. Avea un temperament entuziast, când îmbrățișa o idee, i se consacra cu trupul și cu sufletul. În țară a studiat la școala grecească și la Colegiul Sfântul Sava, fiind elev al lui Gheorghe Lazăr și Eufrosin Poteca. Cunoștea limbile franceză, germană, greacă și italiană.[1]
A studiat matematica la München și la Paris, unde a intrat în contact cu ideile socialismului utopic și a devenit discipol al lui Charles Fourier. [2]
Reîntors în țară, a colaborat la Curierul Românesc, unde și-a expus concepțiile social-economice. A fost bine primit în cercurile liberale din București, reușind să-l atragă cu ideile sale pe tânărul Emanoil (Manolache) Bălăceanu, fiul lui Nae Bălăceanu din Ploiești, care moștenise o avere însemnată, ce cuprindea și moșia Scăeni, aflată pe teritoriul actualului oraș prahovean Boldești-Scăeni. Bălăceanu își arendase dezavantajos moșia unui anume Teodor Zaplan, cu care a intrat în conflict, ajungând în urma unor acțiuni în instanță dator acestuia. Pentru a evita plata datoriei, Bălăceanu a acceptat să dea moșia în arendă unei colectivități de familii, aduse de Diamant, care dorea înființarea unui falanster, un fel de colonie agricolă-industrială care funcționa după principiile socialismului utopic.[1]
Falansterul a fost înființat la 10 martie 1835 și avea denumirea Societatea agronomică și manufacturieră sau Colonia soților agronomi. Înainte de desființare avea aproximativ 100 de membri. Ea a eșuat după mai puțin de un an, „soții agronomi” părăsind-o, nemulțumiți de rezultate, de condițiile de muncă, și de lipsa interesului lui Bălăceanu față de proiect.[1][2]
A fost închis la Mănăstirea Snagov. La eliberarea lui din Snagov, Diamant n-a mai găsit ospitalitatea cu care era obișinuit.[necesită citare] Fără a renunța la ideile lui și la speranța de a-și realiza planul, a îmbrățișat, ca mijloc de trai, meseria de inginer topograf și hotarnic; moare în urma căpătării unui „junghi bun, care în puține săptămâni l-a dat într-o oftică galopantă. Catinca Câmpineanu, care se afla la moșie, a trimis de l-a transportat de la Telega la Câmpina; i-a fost însă peste putință a-l face să admită un medic și a renunța la tratamentul Leroy, pe care l-a urmat până s-a stins” [3].
Cartea sa, „Scrieri economice”, a apărut postum, la Editura Științifică, în 1958, în timpul regimului comunist care identificase în el un precursor și care îl folosea pentru a se autolegitima. În același context a apărut în 1979 filmul Falansterul, în regia lui Savel Stiopul, inspirat din experimentul lui Teodor Diamant.[4]
SURSA WIKIPEDIA