Pe ruinele unei Europe devastate de Marele Război, profitând de pacea oferită de Războiul Rece, s-a născut ceea ce la scară istorică poate fi considerat doar un experiment: un tip de societate în care averea a fost distribuită destul de echitabil iar bogăția nu a mai fost folosită pentru pregătirea unor noi războaie expansioniste, ci pentru asigurarea progresului economic și social. Această nouă realitate a fost încapsulată conceptul sub numele de „statul bunăstării”, chiar dacă originile sematice ale noțiunii trebuie căutate în secolul al XIX-lea. Acum, aflați într-un moment în care nu știm dacă suntem la amurgul primei mari crize economice a secolului XXI sau aceasta va avea un nou vârf, urmând modelul „W”, tot mai multe voci se unesc, formând un cor, proclamând moartea „statului asistențial”, numele pe care dreapta îl folosește pentru a denumi statul bunăstării.
În întreaga Europă statul social este supus unor presiuni de restrângere, folosindu-se argumentul crizei economice. Întâlnim două tipuri de acţiuni. Prima, vizează punerea în acord a beneficiilor acordate cu resursele publice disponibile într-o etapă de recesiune economică, situaţie întâlnită în statele conduse de guverne de stânga (Grecia, Spania, Portugalia), fiind vizată „optimizarea” statului social, iar nu distrugerea sa. A doua situaţie este cea în care criza economică este folosită ca pretext pentru a aplica măsuri dure de austeritate care să aibă ca efect atingerea obiectivului ideologic al „statului minimal”. În această situaţie se află Letonia şi România, conduse de guverne de dreapta, ambele desfăşurând politicile de austeritate în condiţiile unor acorduri de finanţare cu Fondul Monetar Internaţional. În cele ce urmează analizăm „cazul românesc”, atât dintr-o perspectivă istorică mai largă, precum şi în cele mai recente evoluţii.
„Statul social” sau „statul bunăstării”?
Deși la o primă vedere cele două sintagme ce par a fi identice, în realitate nu este deloc așa. Termenul de „stat social” este o definire mai curând tehnică, în sensul său restrâns însemnând protecția împotriva a cinci riscuri principale: bătrânețea, boala, șomajul, accidentarea și sărăcia (vezi Arne Heise și Hanna, Lierse, Budget Consolidation and the European Social Model, Friedrich Ebert Stiftung, Berlin, March, 2011). „Statul bunăstării” implică, în plus față de acțiunile asumate de politicile sociale împotriva celor cinci riscuri, și acțiunea legitimată democratic la nivel macro- și microsocietal pentru realizarea unei societăți incluzive și participative. „Statul bunăstării”, în accepțiunea sa social-democrată, este favorabil economiei de piață, nu și societății de piață, adică a aplicării regulii profitului economic în toate ariile care produc bunuri publice.
Noțiunea de „stat al bunăstării” a început să fie discreditată de eșecurile înregistrate în Europa nordică, însă social-democrații au renunțat să o folosească în contextul asumării tezelor neo-liberale prin „A treia cale”. În mod aparent ironic, sfârșitul epocii bipolare a însemnat victoria neo-liberalismului economic (a adepților Școlii de la Chicago) nu doar asupra comunismului, ci și a visului statului bunăstării. Situația cu adevărat stranie este aceea că, deși neo-liberalismul este principalul responsabil ideologic pentru actuala criză economico-financiară ce a lovit în principal Occidentul, soluțiile dominante aplicate nu sunt în sensul „domesticirii” capitalismului financiar, ci regulile acestuia se extind și mai mult.
Statul social în România: mituri, stereotipuri, minciuni
„Statul social” este asumat de România în chiar textul Constituţiei sale din 1991, statul trebuind să asigure, prin măsurile economice şi sociale, un nivel de trai decent pentru cetăţeni şi, în acelaşi timp, să asigure condiţii pentru ca drepturile să fie pentru toţi cetăţenii, fără discriminare. Mai mult, există şi obligaţia de solidaritate a statului faţă de cei mai dezavantajaţi. În fapt, prin acest tip de prevederi, România s-a aliniat noului tip de constituţionalism, specific celui de al treilea val al democratizării, care nu reduce raporturile contractuale dintre individ şi stat la o simplă codificare a drepturilor naturale, ci intră tot mai mult în substanţa drepturilor sociale şi economice.
Între prevederile constituționale și realitatea socială s-a născut o tot mai mare prăpastie. În condiţiile trecerii de la economia centralizată şi etatizată la cea de piaţă, bazată pe proprietatea privată, au avut loc transformări semnificative în societatea românească. Astfel, industria a lăsat loc predominant serviciilor în cadrul economiei şi numărul salariaţilor a scăzut de la 8 milioane în 1990 la circa 5 milioane în 2008 şi la mai puţin de 4,3 milioane în anul 2010. Se apreciază că aproximativ încă un milion de persoane se află în zona gri a pieţei forţei de muncă.
România dispune în prezent de standarde sociale scăzute. Chiar şi în condiţiile în care pensionarii şi mamele care primesc indemnizaţii sunt luaţi în calcul (ei nu au, din punct de vedere tehnic, statutul de „asistaţi social”, cum se face uneori confuzie), sumele alocate se situează sub media statelor Uniunii Europene. Dreapta politică românească utilizează frecvent minciuna cu privire la ponderea mare a cheltuielilor sociale în buget: în timp ce media europeană este de cca 55%, în România ponderea este de aproximativ o treime. În fapt, în România se realizează cele mai mici cheltuieli sociale din cadrul Uniunii Europene. Acest lucru este cunoscut în mediile profesionale, dar este ocultat (cu bună știință?) de către mass-media, o bună parte a formatorilor de opinie și, evident, dreapta politică.
Încă nu s-a spus suficient de apăsat faptul că sistemul cotei unice a funcționat ca un adevărat dizolvant al statului social. Rezultatul este acesta: diferenţa dintre veniturile primilor 20% cei mai înstăriţi din populaţie şi cei 20% cu cele mai scăzute venituri este cea mai mare din UE (7,04% faţă de media europeană de 4,95%). România este în vârful inegalității sociale în Uniunea Europeană alături de alte state de la periferie: Letonia, Lituania, Portugalia.
Un alt domeniu în care tezele statului minimal sunt aplicate în ultimii ani este cel al educației. Măsura cu cel mai mare impact negativ al legii Funeriu este reducerea numărului anilor de şcoală obligatorie de la 10 la 9, pe cale de consecinţă, reducerea învăţământului liceal la clasele X-XII. Motivul public al unei atari decizii, în contrasens cu tendința europeană de creștere a nivelului de obligativitate a școlii, a fost nevoia de a reduce rata abandonului şcolar în cadrul învăţământului liceal. Problema evidenţiată este reală, însă soluţia găsită este catastrofală. Reducerea ratei de abandon şcolar pentru copiii de 14-16 ani nu se face prin obligarea acestora să mai rămână un an în ciclul gimnazial, ci printr-o combinaţie de măsuri de stimulare a interesului părinţilor şi elevilor pentru ciclul liceal (inclusiv prin ajutoare sau deductibilităţi fiscale) şi măsuri penalizatoare pentru părinţi.
Consecinţa introducerii ciclului liceal de trei ani va fi, foarte probabil, scăderea numărului de elevi din licee. Acestea vor deveni instituţii mai greu accesibile pentru tinerii din mediile defavorizate, care vor fi astfel aruncaţi prematur pe piaţa muncii.
Simultan cu schimbările în structura sistemului educaţional se desfăşoară acţiuni frenetice de închidere a unor şcoli din mediul rural, considerate a fi „neviabile” din punct de vedere economic. Consecinţa previzibilă a acestei decizii va fi creşterea nivelului de abandon şcolar şi, pe cale de consecinţă, adâncirea marginalizării şi excluderii sociale. Toate aceste măsuri vor avea ca efect pe termen lung îngustarea bazei de selecţie a elitelor şi, pe cale de consecinţă, adâncirea decalajelor între România şi celelalte ţări din Europa centrală şi de vest. Indiferența față de partea mai defavorizată a națiunii trebuie explicată prin credința dreptei în virtuțile darwinismului social: doar cei mai adaptați pot reuși, ceilalți sunt „pierderi colaterale” programatic asumate.
Un fenomen similar se petrece şi în sistemul sanitar, unde zeci de spitale – cu predilecţie din micile oraşe – sunt desfiinţate pur şi simplu sau vor fi transformate în azile de bătrâni (trebuie spus însă că există numeroase noi azile de bătrâni care nu pot fi date în folosință pentru că autoritățile locale nu au bani pentru întreținerea lor). Derularea acțiunii de închidere a spitalelor din orașele mici arată dramele colective la care sunt condamnate respectivele comunități, fiind de așteptat ca starea de sănătate a populației din zonele aflate la distanță de marile orașe să cunoască un proces sistematic de înrăutățire, iar consecința nu poate fi decât creșterea ratei mortalității. Procedând astfel, dreapta politică rescrie în tăcere contractul social, statul derobându-se de obligația de a furniza bunuri publice de calitate și accesibile pentru toți cetățenii, menținându-și însă în mod imoral pretenția de a colecta taxe și impozite.
Distrugerea statului social, desemnat sub formula „omului gras”, a fost justificată prin nevoia de a disponibiliza resursele pentru „investițiile în infrastructură”. Desigur, investițiile în infrastructură reprezintă o metodă verificată pentru relansarea economiei, cu condiția ca respectivele investiții să aibă un efect de multiplicare semnificativ. În mod concret vedem că programul cel mai promovat al actualei majorități guvernamentale este „4 miliarde Euro pentru 10.000 km drumuri județene”. În mod evident, oricine cunoaște realitatea politică, știe că respectivul proiect gestionat de ministrul Elena Udrea este o formă insidioasă de pregătire a campaniilor electorale de anul viitor. Banii vor fi cheltuiți, datoriile vor crește și mai mult, iar drumurile rămân la fel de proaste, potrivit unui model experimentat și în trecut.
Elementul cel mai puțin analizat este acela al relației dintre distrugerea statului social și, ca atare, creșterea gradului de dependență de stat, și modul în care se desfășoară campaniile electorale. Introducerea votului în colegii uninominale a mărit vertiginos costul campaniilor electorale deoarece mita electorală – sub formă de alimente, bani, haine, încălțăminte – a devenit un fenomen foarte larg răspândit în zonele cele mai sărace. Cu alte cuvinte, slăbirea sistemului de protecție socială a dus la creșterea dependenței cetățenilor săraci de autoritățile locale, a ieftinit prețul votului, dar amploarea mitei electorale a crescut.
Lecțiile dure ale politicilor de austeritate
România nu putea nega realitatea economică, astfel încât adoptarea unor măsuri de rigoare bugetară erau şi sunt în mod cert necesare. Problema care a generat o parte a dezechilibrelor bugetare, cota unică, putea fi ea însăşi – prin trecerea la o impozitare diferenţiată – parte a soluţiilor. Însă, din raţiuni ideologice, cota unică a fost menţinută, chiar dacă este generatoare de dezechilibre bugetare. Cheltuielile sociale au fost amputate, însă așa-numitele „cheltuieli-materiale” ale instituțiilor publice au rămas practic neafectate tocmai pentru că din acest capitol se alimentează clientela politică.
În perioada acordului precedent cu FMI România a înregistrat o scădere economică de 10% din PIB, un plus de 200.000 de şomeri și 1 milion de săraci, precum şi cea mai mare inflaţie din UE – 8%. În doi ani de acord cu FMI România nu a reuşit să iasă din recesiune. Umbrela FMI nu a ajutat România să atragă mai multe investiţii străine directe (ele au scăzut cu 50% în 2009 faţă de 2008 şi cu 30% în 2010 faţă de 2009).
România a semnat un nou acord cu FMI, de tip „preventiv”, care continuă linia precedentei înțelegeri, de introducere a regulii profitului în activitatea tuturor furnizorilor de bunuri publice. Una dintre măsurile cu cel mai mare impact social, dacă ea va fi pusă în cele din urmă în aplicare, se referă la eliminarea subvențiilor pentru energia termică, simultan cu creșterea prețului la gaze. Dacă realizăm o corelație între aceste creșteri programate ale costului locuirii și mărirea prețului la alimente ne putem aștepta la apariția unor puternice tensiuni sociale în primăvara anului 2012. Dacă Uniunea Social Liberală își va menține mesajul centrist România ar putea fi bulversată de creșterea rapidă a unui nou partid populist, cu mesaj justițiarist și egalitar prin care să fie captată nemulțumirea locuitorilor de la orașe.
Cea mai importantă concluzie a crizei economice pe care o traversează România este aceea că statul român a trecut rapid de la condiția de „tigru al economiilor emergente”, cum era denumit în 2007, la țară salvată de la faliment pentru că producem prea puțin și consumăm prea mult pe datorie. România prezintă simptomele tipice ale unei colonii economice, care nu mai are un sistem bancar propriu, industria a fost aneantizată și vândută ca fier vechi iar marii importatori de produse agricole, împreună cu lanțurile de hipermagazine, se impun cu ușurință în fața producătorilor.
România are nevoie disperată nu doar de un nou model (teoretic) de dezvoltare, ci chiar de acțiuni (neconvenționale) pentru a atrage pe teritoriul său cât mai mulți producători de bunuri și servicii cu valoare adăugată mare. Aceasta este principala provocare la adresa elitelor din România, fie că este vorba despre cele politice, economice sau intelectuale.
Observații concluzive
Prima acțiune politică împotriva statului social a constat în adoptarea sistemului de taxare nefirențiată („cota unică” de 16%), măsură care a avut ca efect creșterea inegalității sociale și slăbirea legăturilor de solidaritate din interiorul națiunii. Ca atare, prima măsură pentru măsură pentru stabilizarea statului social în România implică revenirea la un model de taxare diferențiată a veniturilor.
Măsurile de austeritate împreună cu cele de „reformă a statului” luate de Guvernul Emil Boc, sub conducerea FMI, nu au ca obiectiv păstrarea statului social, ci demantelarea lui cât mai rapidă. Costurile politicilor de austeritate nu au vizat acoperirea deficitului bugetar prin obținerea unor venituri mai ridicate prin revenirea la impozitarea diferențiată (veniturile oamenilor bogați nu au fost afectate prin măsuri guvernamentale), ci au fost tăiate cheltuielile din zona socială. Rezultatul acestei alegeri politice de ordin strategic, deși este cunoscut, nu este făcut public: România se îndepărtează și mai mult de modelul societăților occidentale, devenind, structural, un amestec toxic între societățile de tip sud-american (prin polarizarea socială) și societățile din Orientul Apropiat (prin transformarea corupției într-un instrument principal de negociere socială);
Distrugerea statului social, care îşi găseşte în Europa Centrală încă adepţi în rândul forţelor politice de dreapta, nu presupune doar un risc politic uşor de anticipat – sub forma protestelor sociale urmate de ascensiunea partidelor extremiste (vezi exemplul maghiar) – ci înseamnă şi un risc economic. Dezechilibrele semnificative în cadrul Uniunii Europene în privinţa unui „model social” generează scăderi de competitivitate prin demobilizarea salariaţilor şi tendinţa spre migraţie internă, acest lucru însemnând, adesea, utilizarea forţei de muncă sub potenţialul său de calificare. „Terapia de şoc” a austerităţii nu poate funcţiona mult timp în Europa. Dacă unii politicieni europeni consideră că Uniunea va putea fi competitivă în raport de statele emergente din BRIC (care practică adesea dumpingul social) prin distrugerea statului social, aceştia se află într-o gravă eroare. Europa este atât de profund legată de statul social, fie el şi reformat, încât pacea pe continent depinde chiar de menţinerea pilonilor acestuia.
Statului social nu trebuie considerat o chestiune de fundamentalism ideologic, nici de către partidele de dreapta, nici de către social-democraţi. Statul social reprezintă pentru Europa, implicit pentru România, o necesitate, iar nu un moft. Distrugerea acestuia înseamnă, implicit, o ameninţare la adresa continentului european. Statul social este o garanţie a păcii şi stabilităţii în Europa.
SURSE: CriticAtac
Statul social nu este statul social democrat
Statul social nu este statul "social-democrat". Este statul modern, dezvoltat democratic şi capitalist. Nu există nici un "stat liberal", diferit de statul social. Ci doar soluţiile de a asigura tot sunt diferite.
O nouă lozincă tinde către un loc de frunte în discursul politic promovat de actuala guvernare şi de vocalii săi susţinători intelectuali: "moartea statului social". România, afirmă ei, şi-a irosit resursele încercând să fie un stat social, care nu este decât o nostalgie după statul comunist, devenind un stat asistenţial, în care oamenii, în loc să muncească, aşteaptă pomenile guvernanţilor. Avem nevoie de un stat nou, a afirmat Traian Băsescu, care nu mai este responsabil de toţi cetăţenii săi. Din politicile pe care le-a promovat până acum putem stabili cu uşurinţă faţă de care cetăţeni actuala guvernare consideră că statul nu mai este responsabil: pensionari, bolnavi şi persoane cu handicap, medici, profesori, poliţişti, militari şi funcţionari publici, şomeri, emigranţi, romi, mame cu copii, întreprinzători cu care a încheiat contracte şi, bineînţeles, faţă de adversarii politici care vor să târască România în prăpastia statului social. La un loc, este vorba despre cei 85% din cetăţeni care, conform sondajelor, consideră că România se îndreaptă într-o direcţie greşită, care trebuie schimbată.
Constituţia României vorbeşte atât despre statul social, cât şi despre economia de piaţă, deci un echilibru între justiţia socială şi dinamismul economiei private.
Dar accepţiunea utilitaristă şi primitivă a lui Traian Băsescu şi a corului antic care îl însoţeşte, prin care nevoia evidentă de eficienţă sporită a funcţionării statului echivalează cu afirmarea individualismului şi a profitului în detrimentul interesului şi binelui comun, trebuie respinsă de toţi cei care cred în valorile umaniste ale încrederii şi reciprocităţii, valori fundamentale ale modelului socio-economic european.
Căci nu există decât trei feluri de ţări:
(i) cele în care statele pun populaţia în slujba unei ideologii, precum statul comunist, şi nu este responsabil în faţa nimănui;
(ii) cele în care statele pun populaţia în slujba unei oligarhii şi este responsabil faţă de această minoritate; (iii) statul social (welfare state) în care statul este în slujba populaţiei şi este responsabil de toţi cetăţenii săi. Iar eu sunt ferm convins că în decembrie 1989, când a răsturnat regimul politic comunist, în 2004, când a fost primită în NATO şi a încheiat negocierile de aderare, şi în 2007, când a devenit membră a UE, România a optat de fiecare dată pentru statul social.
Statul social înseamnă trei lucruri: dezvoltare, democraţie şi capitalism. Dezvoltarea înseamnă o populaţie educată, sănătoasă, cu bătrâneţea asigurată, cu timp şi resurse alocate culturii, ştiinţei şi artelor, slujită de o administraţie corectă şi eficientă şi de o justiţie competentă şi neangajată politic. Democraţie politică înseamnă că populaţia este cea care stabileşte nu numai cine ocupă locurile în Parlament şi în fotoliul de la Cotroceni, dar şi care este direcţia în care trebuie să se îndrepte România. Iar capitalism economic înseamnă că piaţa, nu clientelismul, eficienţa economică, nu fidelitatea politică, interesele economiei, nu interesele unui grup politic, vor distribui resursele. Pentru a obţine toate acestea, statul trebuie să educe populaţia, căci nu se poate face economie modernă cu analfabeţi, statul trebuie să asigure sănătatea populaţiei, altfel vor plăti angajatorii, statul trebuie să construiască autostrăzi, căi ferate, porturi etc., altfel nu are economie, statul trebuie să garanteze economiile depuse vreme de peste 30 de ani de pensionari, statul trebuie să blocheze intervenţia politică în justiţie şi administraţie, şi tot el trebuie să asigure securitatea cetăţenilor şi a familiilor lor. Şi mai ales statul este cel care, prin politicile sale economice, trebuie să acţioneze pentru crearea de locuri de muncă pentru cetăţenii săi. Nu ca zilieri în agricultură şi, mai nou, şi în activităţile industriale, cum pare să îşi propună noul cod al muncii, cel "flexibilizat". Ci locuri de muncă stabile, cu înaltă calificare şi ridicată productivitate a muncii. Citiţi memoriile lui Alan Greenspan, care numai de simpatii neocomuniste nu poate fi bănuit, şi o să vedeţi ce-l preocupa cel mai mult pe "boss-ul" capitalismului american: nu rata inflaţiei, cum ar putea crede partizanii morţii statului social, ci rata şomajului, fără zilieri şi fără angajaţi de probă trei luni.
România încă nu este un stat social, un stat capabil să asigure cetăţenilor săi educaţia, sănătatea, securitatea socială, cultura şi susţinerea internaţională de care are nevoie o economie capitalistă modernă şi o societate capabilă de dezvoltare. România nu este încă o economie matură de piaţă. Să construim un stat social şi o economie competitivă este prima şi cea mai mare obligaţie a clasei politice româneşti. şi cum actuala guvernare nici nu vrea şi nici nu poate să o facă, atunci ea trebuie schimbată cât mai urgent, şi nu definiţia constituţională a naturii statului şi, cu atât mai puţin, modul de alegere a preşedintelui. SURSE: JURNALUL
Criza economică globală şi haosul provocat pe piaţa financiară ca urmare a lipsei de reglementări a readus în discuţie, într-o lumină pozitivă, rolul statului în economie. Pe de altă parte, creşterea deficitelor bugetare şi a datoriei publice au subminat fundamentele economice ale statului bunăstării şi au pus sub semnul întrebării viabilitatea modelului statului social.
În România, ofensiva împotriva statului social a luat forme extreme, concretizându-se sub forma unui discurs oficial de demonizare a statului şi a sectorului public, precum şi într-o serie de măsuri anti-sociale, îndreptate împotriva sectoarelor publice şi a categoriilor defavorizate.
CriticAtac îşi propune să lanseze o discuţie care să abordeze următoarele aspecte:
Cât de fundamentată este retorica guvernamentală îndreptata împotriva statului social? Este România un stat social exacerbat?
Cât de realistă este perspectiva unui stat social într-o ţară săracă, cu venituri bugetare reduse?
Există, într-adevăr, un conflict între imperativul creşterii economice şi statul social?
Cum ar arăta tabloul ideal al sectorului public şi de ce reforme e nevoie pentru a tinde spre el?
E nevoie ca statul să promoveze şanse echitabile de muncă în sectoarele public şi privat, şi daca da, cum?
SURSE: CriticAtac
Statul social si „nemunca” la romani
La începutul acestei săptămâni a avut loc o dezbatere organizată de Institutul de Studii Populare şi Fundatia Konrad Adenauer - “Reforma instituţională a Statului Român. Statul asistenţial, statul minimal sau statul eficient”, în cadrul căreia guvernanţii noştri, în frunte cu preşedintele şi premierul, au continuat ofensiva declanşată anul trecut împotriva statului social şi a fenomenului numit “nemuncă”. Şi nu mă refer aici doar la declaraţii retorice, ci la o serie de măsuri concrete, cum ar fi prevederile din proiectul noului Cod al Muncii, tăierea ajutoarelor sociale din vara lui 2010, înăsprirea condiţiilor de acordare a ajutorului de şomaj şi a venitului minim garantat (VMG).
Dar nu măsurile concrete, de întărire a controalelor, sunt cele care mi se par revoltătoare. Cercetările în domeniu arată că în ceea ce priveşte condiţiile de eligibilitate ale VMG, de exemplu, România are prevederi destul de relaxate şi puţin rigide în comparaţie cu multe state europene. Dacă mă gândesc la corupţia care parazitează toate sub-sistemele societăţii româneşti, atunci nu pot să nu susţin măcar o parte din măsurile de sporire a controlului şi condiţionărilor pentru acordarea ajutoarelor sociale (cum ar fi aceea că nu primăriile vor aproba plata VMG, ci Agenţia pentru Prestaţii Sociale). În schimb, mi se pare revoltătoare demonizarea figurii asistatului social şi portretizarea acestuia ca un individ care 1) huzureşte pe banii statului şi 2) este un leneş ce are posibilitatea să muncească, dar refuză asta.
Huzurul săracilor
Să ne uităm la primul aspect, cel al „huzurului” asistatului care cumulează „venituri de ministru”. Nu voi compara cei aproximativ 30 de euro pe care îi primeşte o persoană singură în România cu cei 600 de euro pe care îi ia beneficiarul de VMG în Belgia, de exemplu. Suntem o ţară săracă şi nu putem compara mere cu pere – sunt de acord! Vă propun să raportăm cuantumul venitului minim pentru o persoană la valoarea salariului minim pe economie. În timp ce în majoritatea statelor Europei de Vest şi chiar şi a unora din fostul spaţiu socialist VMG reprezintă cam jumătate sau mai bine de jumătate din valoarea salariului minim, la noi VMG-ul abia dacă se ridică la 25% din valoarea acestuia! Şi dacă tot am pomenit despre salariul minim, nu pot să mă abţin să nu reamintesc că România este ultima în clasamentul statelor membre UE în ceea ce priveşte proporţia salariului minim raportată la salariul mediu lunar – la noi, aceasta e de aproximativ 30%, în timp ce în majoritatea statelor proporţia se ridică la 40% sau mai mult! Prin urmare, dacă comparăm valoarea VMG la salariul mediu pe ţară, decalajul va fi şi mai mare, de-a dreptul unic în Europa!
Cam la fel stăm şi în ceea ce priveşte ajutorul de şomaj. Începând de anul acesta, îndemnizaţia de şomaj nu va mai fi calculată prin raportare la salariul minim (670 lei), ci la indicatorul social de referinţă (500 lei). Pentru comparaţie, voi menţiona doar că începând cu 2005 în Germani a intrat în vigoare, cu foarte mult tam-tam, un pachet legislativ cunoscut sub denumirea de Harz IV care a redus perioada de acordare a ajutorului de şomaj (Arbeitslosengeld I, reprezentând între 60-67% din salariul net), de la 12-36 de luni cât era până atunci la 12 şi, respectiv 18 luni pentru persoanele trecute de 55 de ani. La noi, îndemnizaţia de şomaj se acordă pe o perioadă de maxim 12 luni, iar mărimea salariului anterior este aproape irelevantă – la suma de 75% din valoarea indicatorului social de referinţă se adaugă între 3 si 10% din media salariului brut pe ultimele 12 luni, în funcţie de stagiul de cotizare. Prin urmare, o fi având dreptate Traian Băsescu atunci când afirma la conferinţa KAS –ISP că nici Europa nu mai rezistă în sintagma de stat social, numai că una este statul social în vestul Europei şi cu totul altceva la noi.
„Nemunca” la români
A doua direcţie de atac frecvent întâlnită în discursul oficial este blamarea „nemuncii”. Vă rog să îmi semnalaţi dacă mă înşel, dar caut de ceva vreme prin toate dicţionarele explicative acest cuvânt –nemunca – şi nu reuşesc să îl găsesc. Gravă însă nu mi se pare introducerea unui cuvânt nou care sună ca naiba în limba română, ci legitimarea, prin utilizarea excesivă a acestui cuvânt, a unei realităţi distorsionate, conform căreia românii preferă să stea acasă decât să muncească. Înţeleg că ne place să ne autoflagelăm ca şi naţiune şi că înlocuim acţiunea concretă cu o autocritică plângăcioasă. Şi e adevărat că expunerea la civilizaţia occidentală şi contactul cu o altă etică a muncii a modificat imaginea de sine a românilor: un sondaj Pro-Democraţia/CCSB din septembrie 2010 situa la 37% procentul românilor care credeau că printre principalele însuşiri ale românilor este hărnicia, faţă de 46% în 2002. Nu om fi noi campionii Europei la muncă, dar în acelaşi timp nu putem să ne prefacem că nu vedem că de ani de zile în topul problemelor ţării se situează lipsa locurilor de muncă. Că românii ar vrea să muncească, dar nu au unde. Mă uit pe datele agregate din 2005-2008 de pe World Values Survey la atitudinea faţă de muncă a românilor prin comparaţie cu cea a cetăţenilor din SUA. Pentru 54,9% dintre români, faţă de doar 32,6% americani munca este foarte importantă. 62,4 % dintre români sunt de acord sau foarte de acord cu afirmaţia că este umilitor să primeşti bani fără să fi muncit pentru ei, faţă de doar 43,2% dintre americani; 83% dintre români faţă de 55.5% dintre americani sunt foarte de acord sau de acord că cine nu munceşte se transformă în leneş; 70% dintre români consideră că munca e o datorie faţă de societate faţă de 55.2% americani. Nu, datele World Values Survey nu pot fi bănuite că ar fi făcute de vreun institut de sondaje ostil guvernului actual, iar despre americani nu se poate spune că sunt „stricaţi” de un sistem social excesiv de generos. O să mi se spună că românii mint în sondaje. Dar atunci cum se explică că avem cea mai înaltă rată a mobilităţii forţei de muncă din Europa? Din cauza că suntem leneşi? Din cauză că suntem leneşi muncim pentru salarii de mizerie, ceea ce face să avem un procent copleşitor, de 17,7% – cel mai înalt din Europa, unde media este de 8,6% – de ceea ce se cheamă „working poor”, adică angajaţi ale căror venituri se situează sub pragul de sărăcie admis?
Înainte de a-i transforma pe săraci în ţapi ispăşitori, guvernanţii noştri ar face bine să îşi exercite spiritul critic în raport cu ei înşişi şi să se întrebe ce au făcut ei pentru a încuraja munca. Nu am date mai recente, dar nu cred să se fi ameliorat situaţia din 2008 încoace (când nu aveam probleme ca acum cu deficitul bugetar) – conform Eurostat, în anul 2008 Guvernul României a cheltuit doar 83,462 milioane euro pentru politicile şi măsurile active vizând piaţa forţei de muncă (gen crearea directa de locuri de muncă, activităţi de formare, stimulente pentru angajare etc). Nu sugerez să ne comparăm cu statele Europei de Vest, care au PIB-uri de zece ori mai mari decât cel al României şamd. Propun să ne comparăm cu vecinii noştri mai „săraci”, bulgarii, care au alocat în acelaşi an pentru acelaşi tip de măsuri 89,501 milioane de euro, având un PIB substanţial mai mic şi cu aproximativ 130000 de şomeri mai puţin decât noi la acea dată!
SURSE: Contributors
Comparativ cu Statele Unite sau alte zone ale lumii, statele europene sunt considerate mult mai generoase în politica lor socială, vorbindu-se chiar de un model social european specific. Acestea sunt însă metafore pentru consumul presei: un model unitar la nivel european nu există. Chiar statele cu un nivel similar de cheltuieli pentru asistenţă socială diferă între ele. Principalul clivaj este dat nu atât de nivelul finanţării, cât de calitatea guvernării. Există state asistenţiale cu cheltuieli sociale mari care n-au avut probleme majore în perioada de criză (Germania, ţările scandinave) pentru că au fost bine guvernate; pe de altă parte există state asistenţiale prost guvernate care sunt pe cale să se năruie (Italia, Spania, Grecia).
Înainte să discutăm chestiuni de ideologie sau cum proasta guvernare poate apărea ca legitimă, trebuie să punem lucrurile în perspectivă. Statele asistenţiale adevărate se bazează pe un nivel ridicat de dezvoltare. Sustenabilitatea financiară este dată de capacitatea statului de colectare a taxelor care, la rândul ei, este strâns legată de nivelul de dezvoltare economică. Statele dezvoltate cu un PIB de peste 20.000 euro/cap reuşesc să adune la bugetul de stat 50% din PIB sau peste, în timp ce statele cu un PIB mai mic, ca de exemplu 5-6.000 euro/cap în România, reuşesc să adune abia 31-33% din PIB sau 38% ca Bulgaria.
Nu există exemple in lume, în care ţări cu un PIB/cap mic să reuşească să colecteze în bugetul consolidat 50% din ce produce societatea. Istoric, Suedia sau Franţa, cand erau la nivelul de dezvoltare al României de acum, colectau un procent la fel de mic din avuţia social, sau şi mai mic. Această corelaţie între nivelul absolut de dezvoltare şi posibilitatea de a aduce bani la buget este una robustă, atât pe serii de date istorice, cât şi transversal (la un moment dat). Aşadar, din motive ce ţin de aritmetică, atunci când vorbim de asistenţă socială trebuie să luăm în calcul şi capacitatea statului de a colecta venituri, indiferent dacă vorbim de taxe mici sau mari. Astfel, niciun guvern român de după 1990, indiferent de orientarea politică, nu va putea cheltui acelaşi procent din PIB pentru educaţie, sănătate, asistenţă socială etc. precum cel german pentru că nu reuşeste să colecteze la fel de bine fonduri la bugetul public. Însă dacă ne uităm la nivelul cheltuirii sociale în raport cu încasările, adică la un indicator mai corect, observăm că România se încadrează în plutonul european, neexistând mari discrepanţe de alocare (vezi tabel în Anexă).
Ideologia bunăstării
Când se discută despre asistenţa socială în termeni ideologici, cel mai adesea se vorbeşte despre politici de stânga, definite prin generozitatea beneficiilor sociale, şi politici de dreapta care presupun cheltuieli sociale reduse. În Europa, varietatea modelelor este însă mult mare. Diferenţierea stânga-dreapta exclusiv prin prisma volumului alocărilor financiare simplifică nepermis de mult discuţia publică, existând state precum Germania si Austria cu cheltuieli sociale ridicate şi politici de centru-dreapta.
Când erau la nivelul de PIB/cap al României de azi, Suedia sau Franţa colectau la bugetul de stat mai puţin ca % din PIB decât noi
Istoric, pachetul de politici pe care îl numim astăzi “stat asistenţial” poate fi încadrat în două tipologii mari. Prima pune accentul pe universalism (acordarea beneficiilor pe baza cetăţeniei sau rezidenţei), necondiţionarea susţinerii acordate şi responsabilitatea primordială a statului pentru protecţia socială a individului. A doua pune accent pe asigurări sociale contributive completate de programe ţintite pentru grupurile defavorizate; introduce elemente de condiţionare a asistenţei sociale şi susţine o mai mare răspundere a individului, familiei sau comunităţii locală, statul intervenind în subsidiar. De fapt, chiar sensul originar al subsidiarităţii era acela de garanţie minimală a non-interferentei autorităţii statului în viaţa privată (De Rerum Novarum, 1891, enciclica papală de răspuns la ascensiunea socialismului şi de făcut pace cu statul modern laic). Chiar dacă sensul originar s-a transformat în timp, principiul subsidiarităţii rămâne unul din principiile de bază ale creştin-democraţiei moderne, aplicat nu doar în organizarea asistenţei sociale ci şi în alte sfere.
Mai nou, statele asistenţiale moderne şi de succes (ţările scandinave, Olanda) au introdus noţiunea de flexicuritate, la mare modă în Europa, dată exemplu de bună practică. Aceasta este o combinaţie între cele două tipologii clasice de stat asistenţial, în care beneficiile generoase se îmbină cu elemente puternice de condiţionare a ajutorului. Pentru a primi asistenţă bănesc, beneficiarul trebuie să caute activ loc de muncă, iar dacă nu găseşte de lucru, după 2-3 luni trebuie să accepte locuri de muncă aflate la distanţă mai mare faţă de casă sau sub nivelul de calificare. Rezulta astfel perioada de şomaj mică, de cca 3 luni în Danemarca în medie, şi în plus, rata ocupării este extrem de ridicată, pentru că altfel nu s-ar putea susţine un astfel de sistem.
Întâmplător, remedierea ratei scăzute de ocupare ar trebui să fie şi urgenţa strategică nr 1 a României, inclusiv pentru următorul ciclu de programare bugetară europeană. La noi rata de ocupare e de numai 58.8%, în timp ce Olanda are o rată a ocupării de 75% iar Danemarca şi Suedia au 73% (vezi figura). Diferenţa de speranţă medie de viaţă nu explică integral această discrepanţă în participarea pe piaţa de muncă, aşa cum se spune uneori, deoarece ea este data în special de mortalitatea crescută la naştere şi imediat după aceea. Dacă ajunge la vârsta pensionării, speranţa de viaţă a unui pensionar român este doar cu puţin mai mică decât cea a unui vest-european. De asemenea, munca la negru, mai frecventă în România decât în Europa de Vest, explică o parte din diferenţă, însă nu pe toată – şi oricum nu ajută cu nimic sistemele de protecţie socială, din moment ce nu aduce contribuţii la bugetele publice. Necazul este că flexicuritatea e foarte greu de aplicat în practică, necesitând instituţii publice inteligente şi pro-active, cu personal calificat şi motivat. Sistemul românesc de ocupare este încă rigid şi birocratic, cu personal stângace şi atitudine introvertită, AJOFM-urile fiind prin excelenţă agenţii obişnuite să distribuie ajutoare de şomaj şi plăţi compensatorii, sau să aştepte să vină solicitanţii la ele ca să-i pună pe o listă, însă sunt încă insuficient pregătite pentru activităţile de tip flexicuritate, greu cuantificabile şi care cer adaptarea la circumstanţe personale, sau la situaţia locală, etc.
Proasta guvernare – i se mai spune şi populism
Putem înţelege acum de ce unele state asistenţiale merg bine în criză, iar altele nu, sau de ce state non-asistenţiale au probleme la fel de mari. Factorul determinant nu este neapărat opţiunea stânga-dreapta. Chiar într-o discuţie schematică în care ne uităm doar la finanţare, ideea crucială este ca aceste pachete de politici publice propuse de partide şi guverne să aibă coerenţă internă şi sustenabilitate financiară, fără deficite ascunse (inclusiv inter-generaţionale), să fie prezentate onest alegătorilor în campanie, pentru ca aceştia să voteze în cunoştinţă de cauză.
Oferta de stânga trebuie să spună “mărim prestaţiile sociale, dar mărim corespunzător şi taxele în felul următor pentru a acoperi cheltuielile…”; iar cea de drepta să spună “tăiem impozitele pentru a încuraja antreprenorii, dar reducem şi următoarele tipuri de cheltuieli…”. Dacă majoritatea cetăţenilor optează pentru una dintre oferte iar aceasta este echilibrată şi nu produce deficite scunse, lucrurile sunt în regulă. Pachetele pot alterna apoi în timp în funcţie de votul popular, dar statul, asistenţial sau nu, nu va intra în criză.
După decenii de consolidare a unor politici sociale generoase, criza actuală a schimbat preferinţele votului popular în majoritatea statelor europene spre modele cu cheltuieli mai reduse, dat fiind contextul economic nefavorabil. Este posibil ca perioadele viitoare de bunăstare economică să producă schimbarea opţiunilor electorale către politici asistenţiale mai distributive. Ambele modele sunt perfect legitime şi totul este în regulă chiar şi pentru statul asistenţial generos dacă e guvernat cu responsabilitate iar cheltuirea nu depăşeşte încasările, ca în Suedia, Danemarca, şamd.
Problema este deci, nu statul asistenţial, ci populismul care se exprimă asistenţialist alegând o jumătate dintr-un model şi jumătate din celălalt, încercând să cumpere voturi şi de la cei care işi doresc protecţie socială crescută şi de la cei care vor să plăteasca taxe mici. Un stat socialist la cheltuire şi anarho-libertarian la încasare este un stat falimentar şi aceasta marcheaza diferenţa între politica din Suedia şi cea în Grecia (Italia, România, etc).
Legea Asistenţei Sociale
Dezbaterea noii legi a asistenţei sociale ar fi bine să fie un pic mai raţională şi moderată de ambele părţi, nu bazată pe isterie şi hiperbole aiuritoare (“întoarcerea în Evul Mediu”, “statul social e mort”, etc) pentru ca nu cumva avântul ideologic să ne arunce în proastă guvernare. Practic, există trei categorii de măsuri în legea propusă:
Măsuri de natură consensuală, ce privesc partea de eficientizare a administrării prestaţiilor sociale, ca de exemplu crearea bazei unice de date, consolidarea prestaţiilor care au acelaşi grup ţintă, transparentizarea cheltuielilor. Pe ce temei s-ar putea refuza aceste măsuri, indiferent de opţiunea ideologică? Chiar şi cu paşii înainte către raţionalizare propuşi de noua lege, în asistenţa socială rămân multe zone nemonetizate şi greu de cuantificat, ca în mai toate statele foste comuniste: transport public gratuit pentru pensionari, scutiri de impozite/tarife locale date prin lege naţională (adică un fel de caritate făcută pe banii altuia), alte gratuităţi, etc. O evaluare sau o analiză cost-beneficiu a acestora încă nu s-a făcut, deci valoarea lor nici măcar nu este reflectată în statisticile comparative privind nivelul cheltuielilor de asistenţă socială. Chiar dacă noua lege se adoptă, există încă suficient spaţiu pentru îmbunătăţirea administrării sistemului.
Măsuri doctrinare: Legea întăreşte prevederile deja existente în legea anterioară privind ţintirea către categoriile cele mai nevoiaşe, condiţionarea acordării ajutoarelor sociale şi subsidiaritatea. Astea sunt opţiuni valorice, nu soluţii tehnice care sunt neapărat mai bune în absolut decât celelalte (universalismul accesului, necondiţionare, etc), având la bază o viziune diferită asupra societăţii. Un guvern de stânga în viitor poate uşor modifica anumiţi parametri din acest mecanism, dacă votul popular va decide asta în cunoştinţă de cauză.Ideea nu e nouă şi e firesc ca părerile să fie împărţite în societate. În urmă cu câţiva ani s-a discutat dacă alocaţia pentru copii să fie modificată. Adică, dacă această prestaţie acordată acum universal, în cuantum fix tuturor copiilor, indiferent de situaţia materială a familiei, să fie transformată într-o prestaţie ţintită către copiii din familii sărace. Au fost discuţii aprinse în presă spaţiul public iar părerile sunt împărţite, cum e şi normal. Similar, s-a discutat despre Legea Venitului Minim Garantat când condiţiile de eligibilitate au fost restrânse, ceea ce a echivalat cu o ţintire către grupurile cele mai dezavantajate şi întărirea condiţionării prin muncă în folosul comunităţii. Tot în acest sens au fost discuţiile privind indemnizaţia pentru mame: dacă sa fie proporţională cu contribuţiile plătite sau să fie plafonată şi să aibă astfel un accentuat efect distributiv. O decizie într-un sens sau altul pe aceste chestiuni nu ţine finalmente doar de o analiză tehnică, ci de o fundamentală opţiune ideologică. Delimitarea acestor prevederi de cele de la punctul 1 este foarte importantă deoarece refuzarea în bloc a legii poate înseamna de fapt o oportunitate pierdută pentru eficientizare şi echilibrare bugetară, lucruri absolut necesare indiferent de preferinţa pentru stânga sau dreapta.
Anvelopa financiară: Legea asistenţei este o lege cadru; detaliile de implementare cu efect asupra bugetului vor fi reglementate prin legi speciale. Nivelul prestaţiilor va fi stabilit în funcţie de indicatorul social de referinţă si revizuit periodic, făcând astfel posibilă modificarea nivelului prestaţiilor fără a schimba raportul dintre ele. Există astfel mecanismele care permit ajustarea în funcţie de fondurile disponibile în viitor, adică de circumstanţele externe, ciclul economic, încasările la buget, etc.
Deci chiar pe legea propusă, cu opţiunea asumată de centru-dreapta, nu este obligatoriu ca totalul asistenţei să scadă. Poate scădea acum de nevoie, în criză, dar în viitor se pot introduce mai mai mulţi bani în sistem.
Legea asistenţei sociale, dincolo de măsurile asumate de centru-dreapta care au ca obiectiv ţintirea mai precisă a grupurilor în nevoie, vine cu o serie de propuneri de eficientizare a administrării sistemului. Dar ciuda declaraţiilor oficiale privind punerea în ordine a sistemului, trebuie să fim conştienţi că nu este o lege impermeabilă la populism.
Calitatea guvernării şi echilibrul bugetar sunt chestiuni esenţiale pentru a avea un stat al bunăstării funcţional, indiferent de opţiunea ideologică avută. Amestecul schizoid al taxării reduse cu cheltuieli crescute este calea sigură spre faliment iar lecţiile Greciei sau altor state din Europa de Sud ar trebui să fie în manualul oricărui politician, indiferent că este de stânga sau de dreapta.
CHELTUIELI BUGETARE IN TARILE UE, ca % din buget general consolidat, 2009
EDUCATIE PROTECTIE SOCIALA SANATATE
(incl pensii)
Letonia 18.8 Grecia 51.4 Irlanda 22.3
Cipru 18.0 Germania 45.1 Slovacia 19.8
Lituania 17.0 Franta 44.0 Cehia 17.9
Irlanda 15.3 Portugalia 41.6 UK 17.4
UK 14.8 Austria 41.3 Spania 16.4
Romania 14.8 EU15 41.2 Austria 16.0
Polonia 14.4 EU 27 40.8 Franta 15.8
Slovenia 14.4 Italia 40.7 EU15 15.5
Portugalia 14.3 Danemarca 40.3 EU 27 15.5
Malta 13.5 Polonia 39.5 Italia 15.4
Suedia 12.7 Suedia 39.5 Portugalia 15.3
Danemarca 12.7 Ungaria 39.0 Germania 15.3
Spania 12.4 Irlanda 39.0 Belgia 15.2
Belgia 12.1 Luxemburg 38.8 Lituania 14.7
Franta 11.9 Finlanda 38.1 Slovenia 14.4
Cehia 11.7 Spania 37.7 Letonia 14.2
EU 27 11.7 UK 37.4 Danemarca 14.1
EU 15 11.5 Slovenia 37.4 Malta 13.8
Ungaria 11.5 Romania 36.6 Grecia 13.1
Olanda 11.2 Belgia 36.5 Finlanda 13.1
Finlanda 11.0 Lituania 36.4 Romania 12.9
Austria 11.0 Malta 35.5 Polonia 12.9
Luxemburg 10.8 Olanda 34.5 Olanda 12.9
Bulgaria 10.2 Cehia 32.1 Suedia 12.8
Italia 10.0 Slovacia 28.9 Norvegia 11.5
Slovacia 9.7 Bulgaria 28.2 Bulgaria 11.5
Norvegia 8.9 Letonia 27.5 Luxemburg 11.0
Germania 8.9 Norvegia 26.1 Ungaria 10.9
Grecia 8.1 Cipru 22.8 Cipru 6.9
2. Iluzii deșarte: statul social, statul bunastarii sau statul asistential - Cristian Paun nov 23, 2011
Statul “asistenţial” sau “social” îşi are originile în iniţiativele propuse în Germania pe vremea lui Bismark. Ideea de asistenţă şi protecţie socială s-a rafinat apoi în Marea Britanie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ca reacţie sau alternativă la statul în război (“warfare state”). În prezent se cunosc trei tipuri majore de abordări în această privinţă:
(1) statul asistenţial bazat pe stabilirea unor reguli clare de acordare a ajutoarelor sociale şi pe o birocraţie foarte mare menită să controleze şi să coordoneze un astfel de sistem;
(2) statul asistenţial în care regulile sunt mai generale şi birocraţia mai mică (modelul nordic european), fiind suficient să îndeplineşti nişte criterii minimale pentru a te încadra într-o anumită clasă de ajutor primit de la stat şi
(3) statul asistenţial care asigură un minim garantat de avantaje sociale ca o componentă a cetăţeniei şi a drepturilor derivate din aceasta (modelul anglo-saxon).
Neosocialiştii nu mai ştiu ce să facă pentru a da o justificare virtuţiilor intervenţiei statului, fără prea mare succes, în mijlocul turmei “ticăloase” de oameni. Conform definiţiei furnizate de nişte academici socialişti de origine germană (Arne Heise ar fi unul dintre ei) din a căror “opere” răzbate un intervenţionism mai ceva ca cel pe care l-a cunoscut economia planificată sovietică, statul social este acel stat care ne oferă protecţie împotriva a 5 riscuri: bătrânețea, boala, șomajul, accidentarea și sărăcia. Statul bunăstării, în opinia acestor socialişti, ar fi acel stat care, pe lângă cele cinci riscuri de mai sus, instaurează “acțiunea legitimată democratic la nivel macro- și microsocietal pentru realizarea unei societăți incluzive și participative” (citat din această sursă). Evident că neosocialiştii nici nu vor să mai audă de statul asistenţial care este perimat ca şi concept (continuă să inventeze noi concepte care în fond înseamnă acelaşi lucru).
Toate aceste concepte sunt praf în ochi şi lipsite de cel mai elementar fundament economic, juridic, social din următoarele motive:
Atât definiţia statului social cât şi definiţia statului bunăstării se bazează pe o listă de “riscuri” scoase absolut arbitrar dintr-o pălărie mare de riscuri cu care se confruntă un om pe parcursul vieţii sale. Nu există nici un argument solid la aceşti socialişti care să ne justifice nouă de ce în listă nu mai pot intra şi alte riscuri la fel de grave pentru noi: riscul de a nu-ţi găsi perechea potrivită în viaţă, riscul de a nu avea copii etc. Mai mult, nu prea e clară distincţia faţă de statul asistenţial care se ocupă şi el de aceleaşi probleme. Nu se înţelege prea clar din aceste definiţii nici rolul statului în materie de educaţie.
Statul bunăstării suferă de o problemă în plus pentru că introduce în discuţie ideea de “societate incluzivă” şi “participativă”. Cei doi termeni sunt la fel de subiectivi şi arbitrari. Ceea ce ar fi incluziv şi participativ pentru România s-ar putea să nu fie la fel şi pentru Groenlanda (unde izolarea naturală e mai mare). În plus, nu toţi indivizii sunt la fel de incluzivi şi participativi într-o societate (poate unii chiar nu doresc să facă acest lucru).
Problema gravă este că statul bunăstării înseamnă intervenţie cu forţa pe proprietatea noastră, agresiune fără oprelişti din partea unora în favoarea altora. Atunci când poate ai doar o pâine pe masă şi de această pâine depinde fundamental existenţa ta şi a familiei tale (obţinută cu trudă personală), statul bunăstării poate intra cu forţa peste tine în casă şi îţi poate lua această pâine din faţă obligându-te să fii “incluziv” şi “participativ” (ferească Sfântul să ridicaţi tonul sau pumnul);
Incluziunea şi participaţiunea acţionează întotdeauna într-un singur sens, de cele mai multe ori cel dorit de stat. Socialiştii nu mai prididesc să ne vorbească despre nevoia de a fi solidar social însă trec cu vederea faptul că ea ar trebui să acţioneze în dublu sens (ce mult ne dorim ca atunci când trudim din greu pentru nişte bănuţi cel cu care suntem forţaţi să fim solidari social să vină să ne aducă măcar un pahar cu apă).
Problema fundamentală a statului social / bunăstării / asistenţial rămâne aceea că nu există nici o garanţie că riscurile de care ne vorbesc toate aceste “concepte” ar fi mai bine acoperite de către stat şi nu de fiecare dintre noi în parte. Când ne promovează binefacerile acestor sisteme etatiste, socialiştii nu prea au argumente să răspundă de ce nu ar fi mai bine să îl lăsăm pe individ să se ocupe singur de bătrâneţea sa, bunăstarea sa, sănătatea sa. În fapt, întotdeauna interpunerea statului în relaţiile inter-umane s-a transformat natural într-o birocraţie sufocantă (nevoia de a-l controla pe celălat birocrat pentru a vedea că face lucrurile bine) şi într-o corupţie de necontrolat. Serviciile sociale administrate de stat au fost şi vor rămâne întotdeauna mai greoaie, mai scumpe şi mai proaste din punct de vedere calitativ. Încetul cu încetul, statul ne-a demonstrat că este incapabil să se ocupe corespunzător de copii, de bătrâni, de sănătate, de educaţie. Iar dacă o face, o face cu costuri imense care au ridicat datoria publică la maxime istorice. Istoria modernă demonstrează fără putinţă de tăgadă cât de ineficiente sunt intervenţiile statului inclusiv în zona serviciilor sociale. Atâta timp cât serviciile sociale de stat sunt percepute cu forţa din bunăstarea noastră cel care le administrează va avea un imens hazard moral. De aceea este fals să credem că statul se comportă ca un asigurator privat pe care voluntar îl caut în piaţă (iar dacă nu îl caut dă faliment). Lipsa de faliment al statului social a făcut ca proiectele acestuia să devină lipsite de orice noimă economică şi să nu mai ţină cont de resursele existente.
Statul social / statul bunăstării produc modificări esenţiale în societate care sunt mult mai haotice decât ar fi lipsa lor din viaţa noastră. Pentru că foarte mulţi credem în ce poate şi cât poate face statul pentru noi, ajungem să nu mai facem copii (doar are grijă statul la bătrâneţe de noi), ajungem să nu ne mai întemeiem familii, să trăim clipa şi momentul fără a acumula prea mult şi consumând totul într-o manieră egoistă. Prezenţa statului social în viaţa noastră ne alterează complet responsabilitatea individuală pentru tot ceea ce întreprindem. Ajungem să vânăm stimulentele statului, să trăim pentru ele şi să uităm de unde poate veni cu adevărat bunăstarea noastră. Ajungem să iubim traiul pe spinarea altuia şi să ne dăm unii în cap altora pentru a ne apăra dreptul de a fi asistaţi de stat.
O altă inepţie a socialiştilor ar fi că “statul bunăstării este favorabil economiei de piață, nu și societății de piață, adică a aplicării regulii profitului economic în toate ariile care produc bunuri publice” (citat de aici). Trebuie obligatoriu să existe astfel de calcule pentru că altfel scoţi intervenţia statului în afara resurselor existente. Tocmai acest gen de abordare a adus în stare de faliment majoritatea ţărilor dezvoltate. Serviciile publice au ajuns să fie produse fără ca cineva să facă un calcul şi să vadă dacă nu cumva ele ar putea fi produse cu costuri mult mai mici de piaţa liberă. Dacă nu folosim un criteriu economic într-o lume în care resursele SUNT LIMITATE vom ajunge foarte curând (deja se întâmplă) ca intervenţia statului să ne coste aproape totul (nu e întâmplător faptul că românii plătesc cam 80% din veniturile lor unui stat care îi tratează cu spatele).
Pentru a argumenta de ce este falimentară ideea de stat asistenţial am să pornesc de la următorul exemplu simplu şi clar: să presupunem că într-un sat (regiune sau ţară) există doar 4 categorii de familii – cele care obţin anual 1 sac de grâu, cele care obţin anual 2 saci de grâu, cele care obţin anual 3 saci de grâu şi cele care obţin anual 4 saci de grâu. Din cauza unor ani de secetă cei mai mulţi intră în primele două categorii. Fiind majoritari cei cu 1 sac şi 2 saci / familie vor vota o lege de protecţie socială prin care să fie taxate familiile cu mai mult de 2 saci / familie şi din taxare să se transfere aceşti saci către cei cu mai puţin de 2 saci care sunt încadraţi în categoria de săraci şi “trebuie” protejaţi.
Efectele pe care le are o astfel de măsură sunt:
În primul rând măsura este complet imorală, injustă şi este un FURT din proprietatea celor cu 3 saci sau 4 saci pe familie care astfel se văd OBLIGAŢI de stat (comunitate) să cedeze forţat o parte din bunăstarea lor. Această haiducie a statului asistenţial bine apărată de cei care o practică nu este cu nimic mai prejos de cel mai ordinar furt.
Cei care acum au 2 saci / familie vor primi 1 sac de la cei care au 3 saci / familie. Cei cu 3 saci vor deveni “săraci” şi cei cu 2 saci vor deveni “bogaţi”. În acest caz, IMEDIAT va trebui realizată o operaţiune de sens contrar care poate să fie rulată la infinit (un sac plimbat permanent între cei cu 2 saci şi cei cu 3 saci). Statul asistenţial înseamnă HAOS total în economie prin această redistribuire de bunăstare procedată absolut arbitrar. Argumentul socialiştilor ar fi că niciodată statul nu ne va lua atât de mult din bunăstarea noastră pentru protecţia socială. Complet greşit dacă stăm să ne uităm la cât ne costă cu adevărat factura statului social (80% din veniturile noastre lunare se duc pe taxe şi impozite către stat din care sunt plătite toate serviciile sociale şi costurile cu administrarea, controlul şi apărarea sistemului). Sideraţi şi vrăjiţi complet de imaginea idilică a statului care ne oferă protecţie, nu mai avem ochi pentru a vedea această factură a unora care mimează protecţia socială.
În momentul în care se pune la punct un astfel de sistem de asistenţă socială vor trebui create structuri ale comunităţii (statului) care să meargă la cei cu mai mult de 2 saci / familie, să ia cu japca aceşti saci, să îi depoziteze şi apoi să îi distribuie “echitabil” în baza regulilor. Tot aceste structuri vor trebui să rezolve eventuale litigii şi certuri generate de redistribuţie. Aceste structuri nu vor lucra pe gratis şi vor lua din sacii atât a celor asistaţi cât şi a celor care plătesc pentru asistenţa socială. Deoarece cei care lucrează pentru aceste structuri nu au nici un interes direct la nivel de asistaţi şi contribuabili vor deveni foarte rapid coruptibili şi vor încerca să expandeze cât mai mult “serviciile de asistenţă socială” pentru a câştiga cât mai mulţi saci din poziţia de administratori ai sistemului. Această corupţie (sau prezumţia existentă) va alimenta birocraţia sistemului prin introducerea de noi nivele de control (cei care distribuie sacii trebuie controlaţi, apoi cei care controlează trebuie şi el la rândul lor controlaţi ş.a.m.d.). Se ajunge foarte rapid la un sistem sufocant pentru cei care sunt “bogaţi” şi care au puterea şi înzestrarea necesară pentru a fi “bogaţi” (creativitate mai multă, energie şi determinare mai mare pentru a performa).
În momentul în care cel asistat va primi gratuit, fără un efort prea mare şi prin forţă un sac de familie va observa cât de uşor poate face acest lucru şi va refuza pe viitor orice oportunitate de a produce prin eforturile sale un sac în plus. Asistaţii sociali vor refuza în masă prosperitatea pe care le-o oferă piaţa liberă şi vor căuta să fugă de responsabilitate şi de efort. Vor deveni apărători înverşunaţi ai unui sistem nedrept pentru cei de la care se iau cu japca aceşti saci şi nu se vor da înapoi de la a minţi, înşela şi propovădui virtuţiile sistemului public de asistenţă şi protecţie socială.
Asistenţa socială devine foarte profitabilă pentru unii (administratorii sistemului, asistaţii) şi foarte costisitoare pentru alţii creând stimulentele necesare ca unii (cei de la care se ia) să sară în barca altora (cei care administrează sau primesc aceste ajutoare). Cu fiecare nou serviciu de asistenţă socială şi fiecare cost suplimentar introdus, o parte din economia reală devine amorfă şi lipsită de viaţă. Economia va fi incapabilă să mai susţină cu resursele sale limitate fanteziile celor din spatele statului social. În loc să redistribuie bunăstare (aşa cum lasă să se înţeleagă), statul asistenţial distribuie sărăcie şi uniformizează veniturile pe criterii care nu au nici o legătură cu performanţa, competitivitatea sau valoarea. Statul asistenţial inversează nedrept valorile în societate, premiind pe cei care nu merită şi falimentând pe cei care încă mai au curajul să rişte.
Neosocialistul nu ezită să promoveze un sistem social bazat pe control şi imixtiune în proprietatea şi intimitatea noastră pretinzând că ştie el mai bine ce e mai bine pentru noi. Acest lucru este complet împotriva firii şi anulează ceea ce ne defineşte ca fiinţe umane inteligente mai presus de animale şi plante: liberul arbitru şi conştiinţa de sine. Neosocialiştii evită sistematic să clarifice în dezbaterile lor rolul de agresor al statului în această alocare de resurse care atentează fără vreo logică la bunăstarea noastră pentru a crea o “bunăstare medie” şi o “egalitate de şansă înţeleasă greşit drept egalitate de rezultate între indivizi dotaţi inegal de la natură”. În final, în loc să avem bunăstare de pe urma intervenţiei statului (de orice tip ar fi el), ajungem să fim la fel de săraci cu toţii şi datori vânduţi pe durata a câtorva generaţii. (In)Conştienţi că pot produce cantităţi infinite de bani (aparent fără costuri de producție prea mari și niciodată plătite de producătorii de bani), guvernanţii moderni au trecut la protecţie socială pe scară largă care în final va duce tot spre sărăcie datorită inflaţiei şi haosului monetar creat. Rezultatul acţiunii “statului protector” este cât se poate de clar: o lume mai tristă, mai nesigură, mai săracă şi mai plină de minciună. O lume în care tot timpul unii câştigă şi alţii pierd pe nedrept. O lume divizată între îmbogăţiţii prin forţa legii şi puterea statului şi una tot mai sărăcită şi tot mai lipsită de motivaţia de a acţiona pentru a se salva. O lume în care socialiştii, etatiştii, intervenţioniştii de tot felul nu mai prididesc să înfiereze pe “ticăloşii” care încă se mai încăpăţânează să mai producă ceva dar de care nu se sfiesc să se agaţe ciorchine pentru a ieşi la liman.
1. SURSE: Contributors
2. SURSE: Contributors
ROMÂNIA SI STATUL SOCIAL
Românii au o puternică aderență față de potențiale măsuri guvernamentale care au ca finalitate asistarea socială a populației și consideră că, în contextul situației economice actuale, Guvernul ar trebui să reducă prestațiile sociale adresate persoanelor cu venituri mari. Aceasta este una dintre concluziile studiului ”România și statul social”, realizat de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie - IRES pe modelul European Welfare states after the crisis, realizat de cercetătorii britanici Patrick Diamond și Guy Lodge, studiul având ca scop analiza unor atitudini ale cetățenilor privind statul social, precum și privind modificările care ar trebui aduse politicilor sociale.
Acest studiu a fost realizat în trei țări, care reprezintă câte un model de politici sociale, tradiții în guvernanță și traiectorii de reformă: Marea Britanie (anglo-saxon), Franța (continental) și Danemarca (nordic), iar o premisă de la care s-a plecat este aceea că, în urma crizei financiare și austerității fiscale, cetățenii europeni au devenit mai conștienți de necesitatea prioritizării resurselor, de reduceri bugetare și de o potențială renegociere a contractului social.
Studiul prezintă date comparative de cercetare despre atitudinile publicului față de statul social și orizonturile pentru noi modernizări și reforme. Studiul nu indică faptul că partidele politice ar trebui să urmărească doar ce „le spun” sondajele. Rolul statului ar trebui definit pe baza unor principii ideologice și filosofice coerente. Totuși, datele care conturează atitudinile publice asistă actorii politici în a determina cât spațiu de manevră există, care reforme este mai probabil să fie acceptate de către electorat sau ce coaliții de sprijin există pentru schimbările controversate.
Rezultatele studiului pentru România arată că:
Principala reacție pe care ar trebui să o aibă Guvernul în contextul situației economice actuale este aceea de a reduce prestațiile sociale adresate persoanelor cu venituri mai mari (48%), consideră respondenții din România
Românii sunt cei mai dispuși să susțină reduceri ale cheltuielilor publice dintre respondenți; principalele domenii unde ar fi cei mai mulți de acord cu reduceri bugetare sunt: poliția (46%), transportul în comun (45%), apărarea națională (40%), învățământul superior (39%) și serviciile comunitare (37%)
Românii sunt foarte „generoși” atunci când vine vorba despre realocarea fondurilor publice:
· 93% dintre ei ar susține alocarea unor fonduri suplimentare pentru sistemul public de sănătate
· 92% ar susține alocarea unor fonduri suplimentare pentru alocația copiilor
· Alte domenii considerate prioritare de români sunt îngrijirea preșcolarilor, educația primară și secundară, pensiile de boală și handicap, precum și pensiile de stat.
Peste 60% dintre români cred că actualul sistem de asistență socială nu oferă suficientă protecție pentru situațiile la care se face referire în chestionar
· 24% consideră că sistemul actual de protecție din România cu privire la șomaj din România oferă suficientă protecție, în timp ce 67% sunt de părere că nu oferă suficientă protecție
· În cazul retrocedării unei locuințe sau al evacuării din locuință, doar 13% consideră că sistemul de asistență socială din România oferă suficientă protecție, comparativ cu 37% care spun același lucru din Marea Britanie, 47% din Franța și 66% din Danemarca
· Doar 31% dintre români cred că în România sunt protejați în cazul nașterii unui copil în timp ce majoritatea respondenților din Marea Britanie, Franța și Danemarca evaluează pozitiv, din acest punct de vedere, sistemul de asistență socială din statele în care locuiesc (MB: 78%, F: 80%, D: 92%)
· Doar 20% dintre români sunt de părere că sistemul actual de asistență socială din România oferă suficientă protecție când vine vorba despre probleme în relație sau în familie, doar 20% dintre români. În celelalte țări unde a fost realizat studiul proporțiile sunt semnificativ mai mari: 51% în Marea Britanie, 68% în Danemarca și 70% în Franța
· 77% dintre respondenții din România consideră că sistemul de asistență socială din țara noastră este neconform de 77% dintre respondenți când vine vorba despre situații de boală sau handicap. Procentul este mai scăzut în cazul celorlate trei țări: 54% dintre locuitorii din Marea Britanie, 67% dintre francezi și 53% dintre danezi sunt de aceeași părere când vine vorba de sistemele din țările în care locuiesc.
· Doar unul din 4 români cred dă protecția socială în caz de pensionare este suficientă în România, în timp ce în Marea Britanie proporția este de 42%, în Franța de 32%, iar în Danemarca de 66%.
În privința politicilor cu privire la:
Pensiile de stat:
· 31% dintre respondenți consideră că pensiile de stat ar trebui să se adreseze tuturor celor care au nevoie, indiferent de contribuția lor la sistem, respectiv că acestea ar trebui să fie furnizate în mod egal fiecărui cetățean, indiferent de nevoia sau de contribuția lor la sistem;
· 37% - consideră că acestea ar trebui să se adreseze exclusiv celor care au contribuit la sistem, indiferent de câtă nevoie ar avea. Aceasta este tendința dominantă și în Marea Britanie și în Franța, însă, în Danemarca, cei mai mulți respondenți (40%) sunt de părere că pensiile ar trebui furnizate fiecărui cetățean în mod egal.
Locuințele sociale:
· 48% dintre participanții la studiul din România cred că locuințele sociale ar trebui să li se adreseze celor care au nevoie, indiferent de contribuția lor la sistemul de impozite și contribuții. Pe de altă parte (42%) dintre respondenții din Danemarca și 41% din Marea Britanie sunt de părere că de acestea ar trebui să beneficieze doar cei care au contribuit la sistem, indiferent de câtă nevoie au
Ajutorul de șomaj:
· Peste jumătate dintre respondenții din România (54%) cred că ajutorul de șomaj ar trebui să se adreseze mai degrabă celor care au contribuit la sistem, indiferent de câtă nevoie au. Tendința este similară și în marea Britanie, Danemarca și Franța
Metodologia cercetării din România:
Volumul eșantionului: 1.940 indivizi de 18 ani și peste
Tipul eșantionului: multi-stratificat, probabilist, reprezentativ la nivel național.
Reprezentativitate: eroare maximă tolerată de ± 2,2%
Perioada anchetei: 21-22 Martie 2013
Mai multe date despre atitudinile cetățenilor români privind statul social, dar și date comparative cu privire la cheltuielile publice cu privire la protecția socială la nivel european și investițiile statului român în protecția socială vă invităm să găsiți în Raportul ”România și statul social”.
Raportul ”România și statul social” a fost prezentat, miercuri, 15 mai 2013, în cadrul unui eveniment organizat de Fundația Friedrich Ebert si Institutul pentru Progres Social.
Vasile DÂNCU
Președinte
SURSE: IRES
Statul social şi libera iniţiativă… Române, ai vrea să fii prosper?
Ce ne împiedică să fim bogaţi?
De multă vreme în mentalul poporului nostru mocneşte o idee păgubitoare, implantată cu grijă în anii de început ai comunismului: lupta de clasă! Unii vor ridica sprâncenele a mirare. Mai crede cineva în lupta de clasă în 2013? Aparent nu!
Dar cum poate fi calificat faptul că, avem sau nu dovezi, suntem tentaţi să-i acuzăm pe bogaţi de necinste? Desigur, talpa ţării abia se mai târăşte sub povara corupţilor duşi în cârcă. Dar înclinaţia de-a orienta degetul acuzator către cei ce muncesc 17 ore pe zi să menţină o afacere, vreme în care alţii dormitează în vreo sinecură la stat, cum poate fi calificată?
După 2 decenii de la ceea ce-ar fi trebuit să însemne mai multă libertate de autorealizare, majoritatea compatrioţilor noştri încă mai visează la venirea cuiva în stare să bage “spaima-n ciocoi”. În mentalul colectiv imaginea boierului este asociată preponderent cu huzurul, lăcomia, injustiţia, abuzul.
Iar oaspeţii nepoftiţi care, în 1940 şi 1944, treceau cu sutele de mii Nistrul şi Prutul având stindardul roşu între dinţi, nu sunt străini de modul în care românul priveşte la cel mai avut şi mai întreprinzător. Începând din anii ′50 tot ce era burghezo-moşieresc trebuia compromis irevocabil la nivel de imaginar colectiv.
Toate lumea trebuia reeducată. Au fost modificate poveştile şi s-au făcut filme în care boierul şi întreprinzătorul, adică reprezentanţii reuşitei în viaţă pe stil vechi, erau acuzaţi, reduşi la tăcere, ostracizaţi sau vânaţi de către derbedeul satelor şi oraşelor, devenit aprig justiţiar cu epoleţi de securist.
Încă mai avem resentimente faţă de cei ce-au reuşit! Ne bucurăm când “moare şi capra vecinului”. Când vedem că întreprinzătorilor li se pun impozite, când sunt striviţi sub mormanul de inutile declaraţii de venituri. Ne simţim înţelepţi pentru că nu ne-am complicat viaţa ca ei. Ne simţim bine atunci când vedem pancarta cu “De închiriat” acolo unde mai ieri vecinul avea un mic magazin? Înseamnă că sunt probleme de mentalitate!
Să nu uităm un lucru: cu fiecare firmă autohtonă desfiinţată, scufundată în mlaştina birurilor, scad şansele noastre de propăşire generală, dar şi puţin din bunăstarea fiecăruia dintre noi.
Acum nu mai aminteşte nimeni despre lupta de clasă, industriaşi, exploatare sau plusvaloare. În schimb, de 20 de ani ne cârmuiesc descendenţi de-ai nomenclaturiştilor, vopsiţi ad-hoc în democraţi. Apropo, ce se mai întâmplat cu Legea lustraţiei? Neconstituţională! Respinsă recent şi de către comisia juridică de la Camera Deputaţilor!
Acum, membrii burghezo-moşierimii nu mai sunt trimşi la tăiat de stuf, după naţionalizarea averilor. Nu! Acum sunt loviţi cu impozitele. Pe profituri. Pe proprietăţi.
Pregătiţi pentru schimbare?
În socialism, statul şi-a arogat drepturi paternaliste asupra cetăţenilor. Din faşă şi până ce parcurgeai ultimul drum, statul te urmărea, grijuliu, autoritar. Îţi asigura “job”, locuinţă, instruire şi asistenţă medicală gratuită. Dar îţi lua libertatea de a fi tu însuţi, de a spune fără teamă ceea ce crezi!
La 2-3 ani după evenimentele din decembrie ′89, toată lumea se îngrămădea să-şi recupereze proprietăţile, să deschidă câte-un butic, să meargă în Turcia pentru bişniţă. Părea că românii s-au adaptat din mers noului tip de societate. Dar visul unui capitalism pe temelii autohtone s-a prăbuşit. O posibilă cauză? Insuficienta educaţie financiară şi antreprenorială a românilor, născuţi şi trăiţi în socialismul hiperprotector.
Azi, la peste două decenii de la schimbare, românii par mai nepregătiţi ca oricând faţă de cerinţele societăţii capitaliste. Ce înseamnă capitalismul? Nimic altceva decât proprietatea privată asupra resurselor materiale de producţie! Sunt capabili românii să administreze resursele autohtone?
Călăuzitorii destinului naţional au sesizat momentana incapacitate morbidă a românului de a face faţă rigorilor sistemului în care totul se cumpără şi se vinde, inclusiv soarta oamenilor. Aşa a apărut un nou vis. Investitorii străini. Ei urmau să preia întreprinderile devenite nerentabile din pricina dezinteresului statal de a intra pe pieţe noi. Tot ei, investitorii străini, urmau să dea de lucru milioanelor de români.
Românii, deşi total neantrenaţi pentru a înota în apele învolburate de furtuna preschimbărilor continue, constituie o forţă de muncă puţin pretenţioasă şi bine calificată, încă. Sistemul de învăţământ actual rămâne orientat, la fel ca şi cel socialist, spre formarea unor competenţi executanţi şi cu totul inapt să creeze antreprenori. Actualii antreprenori provin doar din rândurile celor ambiţioşi şi cu aptitudini.
Marii investitori străini nu au dat buzna, dar nici nu ne-au ocolit. Deşi profiturile obţinute aici sunt repatriate, statul îşi opreşte porţia, prin taxe şi impozite. O parte revine asistaţilor sociali (n-avem nevoie de revolte!), alta clientelei politice (miliarde de euro anual, în licitaţii trucate!), o alta intră în aşa-zise investiţii (proiecte de infrastructură edificate pe datorie, spre a crea locuri de muncă) şi tot aşa.
Cum trebuie să fie cea mai banală investiţie? Să fie fezabilă! Fezabilitatea are 2 componente: caracterul realizabil şi profitabilitatea. Cât de profitabile au fost investiţiile statului, s-a văzut. Proiecte care înghit miliarde de euro şi investiţii faraonice a căror amortizare necesită un veac. Nu contează… Are cine le plăti. „Statul nu dă niciodată faliment”, se spunea odinioară la cursurile de Drept Financiar şi Fiscal. Pe atunci, criza datoriilor suverane nu fusese încă inventată!
Formal, stimulăm libera iniţiativă…
Statul nu-şi face scrupule cu rentabilitatea. Cum ar putea să îşi facă, în condiţiile în care cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice (art. 56, Constituţie)?
La polul opus se află antreprenorii şi investitorii! La ei contează şi ultimul euro. Pentru că nu beneficiază de nicio vacă de muls şi nici de vreo tainică reţetă a succesului, în afara propriei capacităţi de a administra judicios resursele şi de a gestiona situaţiile de criză.
În legea fundamentală scrie negru pe alb, la art. 135:
– România are o economie de piaţă, axată pe concurenţă şi libera iniţiativă;
– statul asigură: libertatea comerţului, apărarea loialităţii concurenţei, crearea unui cadru propice pentru relaţii economice sănătoase;
– protecţia intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;
– exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional (apropo, „Noi nu ne vindem ţara!”);
– aplicarea politicilor de dezvoltare regională.
Antreprenorii, însă, nu-s oameni uşor de înşelat! Altfel nici n-ar fi rezistat în această fază de acumulare primitivă a capitalurilor. Ei sesizează primii dacă strategiile statale vizează cu adevărat dezvoltarea economică. De aceea semnalele provenite din mediul de afaceri constituie un veritabil barometru în materie de prognoză economică şi de anticipare a repercusiunilor legilor nou-apărute. Ceea ce reuşesc prea puţine dintre studiile de impact ale guvernului!.
Ce oferă statul întreprinzătorilor?
Cum reacţionează mediul antreprenorial la impredictibilitatea legislativă? În primă fază intră în expectativă. Nu se mai angajează oameni noi, nu se extind capacităţile productive, încep să fie puşi bani la ciorap (în detrimentul investiţiilor). Dacă pe lângă legislaţia imprevizibilă mai apare şi instabilitatea politică, investitorii străini încep să se retragă spre meleaguri mai primitoare.
Numai micii întreprinzători trebuie să rabde totul, inclusiv sutele de ore („Time is money”) pierdute prin administraţiile financiare pentru predarea unor declaraţii inutile. Să ne mai comparăm cu statul Luxembourg, unde organele fiscale ştiu exact, în orice clipă, cât are de plătit fiecare contribuabil, fără a mai trebui se să piardă un timp preţios pe la cozi?
Cooperativa „Munca în zadar” lucrează la capacitate maximă! Românii sunt campioni europeni în ceea ce priveşte numărul de ore lucrate săptămânal. Dar cât priveşte productivitatea, sunt tot la coada clasamentului!
Descurajante pentru libera iniţiativă şi pentru mediul de afaceri în general sunt:
– fiscalitatea excesivă şi cuantumul exagerat (în raport cu beneficiile oferite) al contribuţiilor sociale obligatorii. Pe capul românului se îngrămădesc cam 300 taxe, contribuţii, impozite… plus birocraţia aferentă colectării lor. Şi fiindcă libera iniţiativă este bine susţinută, circa 110 dintre acestea îi vizeză pe antreprenori. Media europeană? Cam 17 taxe şi impozite!
– modificarea cvasi-permanentă a Codului Fiscal, în pofida existenţei unei economii subterane înfloritoare, de 1/3 din PIB;
– schimbările repetate şi interpretările contradictorii cu privire la regimul fiscal aplicabil diverselor tipuri de contribuabili;
– lipsa de transparenţă şi de strategie coerentă de dezvoltare pe termen mediu şi lung;
– înfiinţarea, reorganizarea şi desfinţarea unor instituţii şi autorităţi implicate în relaţia cu mediul de afaceri (ex. Agenţia Programelor IMM)
– lipsa de deschidere pentru dialog cu cetăţeanul şi absenţa interesului naţional în fundamentarea unor măsuri de impact major.
Un (fost) proletar, în capitalism…
Nea Noni, 53 de ani, tată a 3 copii, era angajat prin 2011 în industria alimentară pe 900 de lei (plus bonuri de masă). După mintea lui, trebuiau majorate impozitele pentru cei înstăriţi, inclusiv pentru firme. „Ei să plătească 80% biruri, că mie, un amărăştean, mi se opreşte x % din salariu.” Însă biciul realităţii loveşte pe neaşteptate!
Spre indignarea neputincioasă a autorităţilor locale, van Skill, acţionar principal al firmei din domeniul alimentar unde lucra nea Noni, anunţă, într-o bună zi, că a sosit vremea ca afacerea… să emigreze. Nu-l poate obliga nimeni să rămână aici şi nici nu-i mai convine. Va pleca în… Albania. Impozitul de acolo? 10%. TVA? 10%!
Ce să facă nea Noni? Să devină el însuşi antreprenor? Era o idee. Constituţia României (art. 45) garantează accesul liber al persoanei la activitatea economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii. Dar nu ştia cum să înceapă. Nevoia te învaţă! Se va ocupa de apicultură, având ceva cunoştinţe de la bunicul său. Până una, alta a solicitat ajutorul social, de la primărie.
Statul e obligat să ofere cetăţenilor un nivel de trai decent. Pe seama cui? A puţinilor care mai lucrează sau produc! Dar mai ales a întreprinzătorilor aflaţi pe linie de plutire. Pardon, „a exploatatorilor nemiloşi” de la care statul asistenţial încasează grosul impozitelor.
Din tot mai multe piepturi se ridică un murmur. E tot mai puternic… Parc-ar fi refrenul „Internaţionalei”, imnul socialiştilor.
Nea Noni e şi mai derutat. Trăieşte şi azi tot pe spinarea statului. Ar vrea să facă bani buni din apicultură. Dar îi e teamă că, de-şi va procura prea mulţi stupi, va pierde ajutorul social, care-i un venit stabil, fără riscuri… şi nu cere vreun efort!
SURSE: Dreptitate