Alegerile parlamentare si locale in perioada 1919-1937
În intervalul 1919-1937 au fost organizate de zece ori alegeri parlamentare şi de trei ori alegeri comunale şi judeţene.
1919 - Alegerile parlamentare din noiembrie 1919
Alegerile parlamentare din noiembrie 1919. Prima consultare a corpului electoral organizată în baza votului universal pentru bărbaţi s-a desfăşurat în zilele de 2 noiembrie la Cameră, 7 noiembrie la Senat şi 9 noiembrie 1919 la Colegiile universitare. Sarcina organizării primului scrutin electoral de după război a revenit guvernului condus de generalul Arthur Văitoianu. Până la stabilirea definitivă a alegerilor în luna octombrie/noiembrie 1919, acestea au fost amânate de 6 ori. Astfel, campania electorală a durat aproximativ 10 luni, fiind cea mai lungă din perioada interbelică. Grupările şi partidele politice au avut răgazul necesar atât pentru individualizarea propriilor acţiuni, cât şi pentru iniţierea a numeroase tratative şi colaborări electorale care vor caracteriza, de altfel, întreaga perioadă de pregătire a alegerilor.
1920 - Alegerile parlamentare din noiembrie 1920
Alegerile parlamentare din mai 1920. Organizarea noilor alegeri a revenit guvernului condus de generalul Alexandru Averescu, preşedintele Partidului Poporului. Acesta, prin decret regal, a fixat data alegerilor parlamentare în zilele de 25, 26 şi 27 mai pentru Adunarea Deputaţilor şi în 30 şi 31 mai pentru Senat. În perioada premergătoare alegerilor Partidul Poporului a reuşit să atragă în rândurile sale o grupare din P. N. R. (în frunte cu Octavian Goga, Ioan Suciu, Petru Groza) şi una din Partidul Democrat al Unirii din Bucovina (condusă de Dori Popovici). De asemenea, guvernul a realizat un cartel electoral cu Partidul Conservator Democrat şi cu Gruparea germanilor din România.
Între forţele politice din opoziţie au avut loc negocieri în vederea creării unei coaliţii capabilă să înfrunte Partidul Poporului. Astfel, se naşte Federaţia Democraţiei Naţionale compusă din Partidul Ţărănesc, Partidul Naţional-Democrat şi gruparea independentă – dr. Nicolae Lupu. P. N. R. va depune liste electorale separate în circumscripţiile din Transilvania. De asemenea, P. N. L. va candida singur, acesta traversând încă o criză de organizare. După ce la primele alegeri parlamentare postbelice socialiştii nu au participat, Consiliul General al Partidului Socialist, în şedinţa sa din 11-12 aprilie 1920, a hotărât participarea la alegeri. Rezultatele alegerilor la Adunarea Deputaţilor au fost următoarele: Partidul Poporului – 206 mandate; P. N. R. – 27 mandate; P. Ţ. Mihalache – 25 mandate; P. Ţ. Inculeţ – 23 mandate; P. Socialist – 20 mandate; P. Conservator Democrat – 10 mandate; Gruparea germanilor – 10 mandate ş.a.m.d. Alegerile au confirmat victoria Partidului Poporului. Succesul era firesc, deoarece Alexandru Averescu se bucura de o popularitate reală în acel moment. Liberalii au continuat să traverseze încă criza intervenită după război.
Între forţele politice din opoziţie au avut loc negocieri în vederea creării unei coaliţii capabilă să înfrunte Partidul Poporului. Astfel, se naşte Federaţia Democraţiei Naţionale compusă din Partidul Ţărănesc, Partidul Naţional-Democrat şi gruparea independentă – dr. Nicolae Lupu. P. N. R. va depune liste electorale separate în circumscripţiile din Transilvania. De asemenea, P. N. L. va candida singur, acesta traversând încă o criză de organizare. După ce la primele alegeri parlamentare postbelice socialiştii nu au participat, Consiliul General al Partidului Socialist, în şedinţa sa din 11-12 aprilie 1920, a hotărât participarea la alegeri. Rezultatele alegerilor la Adunarea Deputaţilor au fost următoarele: Partidul Poporului – 206 mandate; P. N. R. – 27 mandate; P. Ţ. Mihalache – 25 mandate; P. Ţ. Inculeţ – 23 mandate; P. Socialist – 20 mandate; P. Conservator Democrat – 10 mandate; Gruparea germanilor – 10 mandate ş.a.m.d. Alegerile au confirmat victoria Partidului Poporului. Succesul era firesc, deoarece Alexandru Averescu se bucura de o popularitate reală în acel moment. Liberalii au continuat să traverseze încă criza intervenită după război.
1922 - Alegerile parlamentare din februarie-martie 1922
Alegerile parlamentare din februarie-martie 1922. La 19 ianuarie 1922 s-a constituit un cabinet prezidat de Ion I. C. Brătianu, preşedintele P. N. L. Acesta va anunţa o nouă consultare a corpului electoral pentru zilele de 1-2 martie pentru Senat, respectiv 5-7 martie 1922 pentru Adunarea Deputaţilor. În Transilvania, alegerile pentru Cameră au fost programate în zilele de 6-7 martie 1922, în timp ce alegerile pentru Senat au fost stabilite în zilele de 9-10 martie. Fixarea datelor de desfăşurare a alegerilor nu era întâmplătoare. Au fost programate mai întâi alegerile pentru Senat unde nu exista o reprezentare proporţională ci majoritate simplă. Liberalii mizau pe un succes la Senat, în scopul ridicării moralului şi pentru a folosi rezultatele favorabile în propaganda pentru alegerea deputaţilor, unde lupta era mult mai dificilă. De asemenea, decalarea datelor pentru Vechiul Regat şi Transilvania avea un scop bine determinat. În provincia intracarpatică P. N. L. deţinea un aparat electoral puţin numeros şi pregătit deoarece organizaţiile sale erau noi. Aici, liberalii trebuiau să dispună de cadre de nădejde, cu experienţă electorală. Asemenea cadre urmau să sosească de peste munţi, după ce îşi încheiau misiunea în Vechiul Regat.
Rezultatele alegrilor parlamentare din martie 1922 au adus victoria P. N. L. care a obţinut 60,3 % din mandate pentru Adunarea Deputaţilor, adică 222 mandate, la care se adaugă cele obţinute de partidele cartelate – 15 mandate ale Partidului Democrat al Unirii, 22 mandate ale Partidului Ţărănesc – Ion Inculeţ şi 7 mandate ale germanilor. Opoziţia a obţinut următoarele rezultate: Partidul Ţărănesc – 40 mandate, P. N. R. – 26 mandate, Partidul Poporului – 13 mandate, Partidul Naţionalist-Democrat – 5 mandate, Uniunea Maghiară – 3 mandate şi Partidul Conservator Democrat – 3 mandate. Conservatorii-progresişti nu au reuşit să obţină nici un mandat la Cameră sau Senat şi prin aceasta ei au ieşit practic de pe arena luptei politice.
-
Rezultatele alegrilor parlamentare din martie 1922 au adus victoria P. N. L. care a obţinut 60,3 % din mandate pentru Adunarea Deputaţilor, adică 222 mandate, la care se adaugă cele obţinute de partidele cartelate – 15 mandate ale Partidului Democrat al Unirii, 22 mandate ale Partidului Ţărănesc – Ion Inculeţ şi 7 mandate ale germanilor. Opoziţia a obţinut următoarele rezultate: Partidul Ţărănesc – 40 mandate, P. N. R. – 26 mandate, Partidul Poporului – 13 mandate, Partidul Naţionalist-Democrat – 5 mandate, Uniunea Maghiară – 3 mandate şi Partidul Conservator Democrat – 3 mandate. Conservatorii-progresişti nu au reuşit să obţină nici un mandat la Cameră sau Senat şi prin aceasta ei au ieşit practic de pe arena luptei politice.
-
1926: primele alegeri locale din "România dodoloaţă"
1926: primele alegeri locale din "România dodoloaţă" - 04 Iun 2012
Primele alegeri de dupa Marele Razboi de Reintregire a Neamului, cele din 1922, s-au facut fara a avea o unitate, in ceea ce priveste modul lor de desfasurare, pe intreg teritoriul tarii. Era nevoie de timp pentru ca sa se niveleze, printr-o legislatie adecvata, activitatea electorala si in provinciile care fusesera inglobate, natural, firesc, istoric, in Regatul Romaniei, in 1918, sa se ajunga la un numitor administrativ (si electoral) comun.
De altfel, in 1922 nu s-au tinut decat alegeri parlamentare, la nivel local preferandu-se numirea primarilor si a prefectilor, iar nu alegerea lor. In 1926, insa, cum intre timp fusese adoptata o noua Constitutie si fusesera votate legi organice, unitare, lucrurile stateau (sau ar fi trebuit sa stea) complet diferit. Alegerile din 1926, deci, se fac sub auspiciile organicitatii si ale unitatii legislative. Pentru prima data dupa 12 ani, se organizeaza alegeri comunale. Consiliile comunale alese vor lua locul comisiilor interimare numite, iar in loc de a fi administrate, ca pana atunci, de organele autoritatii centrale, orasele si satele vor putea (din nou) sa se gospodareasca singure.
"Izvorul fraudelor electorale"
18 februarie 1926 avea sa fie data de la care incepand viata comunala, in Romania, intra pe un fagas normal. In epoca au existat numeroase intrebari si dezbateri. De ce data alegerilor comunale a fost fixata atat de devreme (ea a fost anuntata pe 22 ianuarie), cand ramasesera nici patru saptamani pentru pregatirea lor? "Ce inseamna, dupa atatia ani de zabava, zorul acesta neasteptat?" - se intreba jurnalistul Iosif Nadejde, unul dintre criticii acizi ai regimului liberal. "Sa fi iesit deodata la iveala tot vitiul ce sta la baza comisiunilor interimare numite de guvern si atarnand numai de el?" Si tot el este cel care ne da raspunsul: "Graba care o arata guvernul lui Bratianu de a face alegerile comunale nu e decat o surubarie politica, o tentativa de escamotare electorala, un chiul de ultima ora pe care un guvern prea putin scrupulos vrea sa-l traga cetatenilor inainte de a parasi puterea".
El ridica problema listelor electorale, care, conform legii, vor fi validate la 24 februarie, pe cand alegerile se vor tine la 18 februarie. Cu alte cuvinte, tot cei din listele vechi vor fi de fapt votantii din acest an. Iosif Nadejde considera aceasta graba "izvorul fraudelor electorale", convins fiind ca liberalii vor castiga alegerile manuindu-le necinstit. Daca a fost un tertip electoral, atunci el n-a reusit prea bine, pentru ca liberalii au iesit, de fapt, invinsi din aceste alegeri locale, procentul majoritar fiind obtinut de opozitie. Chiar daca, iata, in Ardeal, cu putina vreme inainte de alegeri, in multe dintre marile orasele guvernul - care numise acolo primarii si consilierii comunali - avea sa-i si inlocuiasca cu altii despre care stia ca le vor fi favorabili. Acestia se regaseau pe listele liberale, ceea ce ii motiva sa lupte mai mult pentru a castiga primele "locale" din Ardeal.
Cum au raspuns Partidul National si Partidul Taranesc la "sfidarea" lui Bratianu, la alegerile locale din 1926
In ianuarie 1926, anuntarea, de catre Guvern, a datei la care se vor tine alegerile comunale ¬ respectiv 18 februarie ¬, ragazul scurt ramas pana atunci si necesitatea de a pune rapid la punct o strategie de campanie ii face pe reprezentantii Opozitiei sa afirme ca gestul lui Bratianu "este o sfidare aruncata tarii". Asa ca au inceput rapid tratative si negocieri pentru infiintarea Frontului unic al opozitiei unite. Conform noii Constitutii a Romaniei, mandatul unui parlamentar tine exact patru ani, iar asta ar fi insemnat ca pe 8 martie 1926 corpurile legiuitoare sa fie desfiintate automat, iar guvernul sa se schimbe.
Era evident, pentru un politician precum Iuliu Maniu, seful Partidului National, ca guvernul trebuia sa anunte mai inainte alegerile generale, pentru a nu conduce tara spre un vid de putere, iar nu pe cele locale, care sunt privite ca un tertip josnic. Caci avand oamenii lor in teritoriu, liberalii puteau "stimula" castigarea de catre ei a alegerilor locale si, din aceasta postura de castigatori, ar putea "stimula" si castigarea alegerilor generale, mai tarziu. "Guvernul savarseste un act indraznet si absurd", spune si liderul Partidului Taranesc, dr. N. Lupu. El cere guvernului ca, printr-un nou decret, sa amane alegerile locale, "in interesul tarii". Altminteri, spune tot el, "daca totusi este in intentia guvernului sa faca alegeri comunale, atunci sa o stie ca opozitia nu are nevoie nici de pregatiri, nici de tratative". Cu alte cuvinte, chiar si asa, luata pe nepregatite, Opozitia va triumfa. Ceea ce, cum spuneam, s-a si intamplat.
Alegeri pe liste comune
In mijlocul acestor tensiuni, generalul Averescu, seful Partidului Poporului ¬ cel care, in aprilie 1926, avea sa devina prim-ministru interimar, dupa retragerea liberalilor de la guvernare ¬ propunea, in ianuarie, ca opozitia sa intre in alegeri pe liste comune. El a transmis aceasta propunere celorlalti lideri ai Opozitiei. "Iata primul efect, de asta-data imbucurator, al loviturii combinate de guvern: frontul comun al opozitiei in contra partidului si a omului care se cred stapani pe tara. Ceea ce n-au putut face indelungate si anoste tratative a reusit d. Ion Bratianu", scrie, nu fara malitiozitate, editorialistul ziarului "Adevarul".
Partidele din Opozitie au deci, o "intrunire de taina", in strada Caragiale nr. 13, unde din toate piepturile s-a strigat: "Sa facem un front comun antiliberal!". "Vor incerca liberalii sa-i opuie starea de asediu si cenzura (n.n.: o cenzura inedita: cresterea pretului hartiei si limitarea stocurilor, ceea ce face ca ziarele opozitiei sa-si diminueze tirajele)? Spectacolul n-ar fi lipsit de interes: alegeri sub forta baionetelor!", exclama un alt jurnalist.
Tratativele n-au fost prea lungi pentru ca nu era timp destul, insa ele n-au fost lipsite de dezbateri, presiuni si cedari. Iar nemultumirile apareau, adeseau, nu doar intre doua partide ¬ cele dintre Partidul National si Partidul Taranesc erau deja "istorice" ¬, dar ele vizau si conflicte intre repezentantii din diferite teritorii. Cei din Ardeal sau din Basarabia se declarau nemultumiti de unele decizii ale "regatenilor", in vreme ce acestora nu le erau intotdeauna pe plac pretentiile celor dintai. Provocate de alegerile comunale, negocierile aveau de fapt o cu alta miza, mult mai importanta: ceea ce urma sa se intample la alegerile generale si participarea la guvernare.
Infiintarea judetului Bucuresti
Inca din faza de proiect, legea judetului Bucuresti a fost criticata, fiind considerata "incalcita". "Crearea unui judet Bucuresti, fara a limpezi competentele diverselor organe de autoritate care infatiseaza orasul si judetul este instituirea unei adevarate surse de anarhie administrativa si deci de si mai completa decadere a prea-uratei noastre Capitale." Legea administratiei prevedea ca alegerile se publica cu 21 de zile inainte de ziua fixata, asta insemna cel mai tarziu la 29 ianuarie, pentru alegerile din 18-20 februarie 1926. 29 ianuarie era aproape si inca nu se stia sigur cate primarii de sector vor fi, cati consilieri comunali etc.
Din aceste motive, nici nu se facusera listele de candidati. Pana la urma, toate impedimentele fiind depasite, alegerile in Bucuresti s-au tinut pe 19 februarie, o data cu celelalte alegeri la nivel de municipii, in vreme ce pentru restul oraselor si pentru localitatile rurale, ele s-au desfasurat intre 18-20 februarie. Dupa validare, membrii comisiilor locale au ales, din randul lor, primarul. La Bucuresti avea sa fie generalul Anibal Teodorescu.
Listele electorale
In ianuarie-februarie 1926, ziarele - fie ca erau ale puterii, fie ca erau ale opozitiei ¬ ii indemnau pe romanii cu drept de vot sa se inscrie pe listele electorale. "Inscrierea se face din oficiu. Totusi, avand in vedere ca primariile sunt in maini liberale, cetatenii constienti trebuie sa se ingrijeasca si ei singuri ca sa fie inscrisi (...). In special aceia care au pierdut termenul de inscriere din noiembrie sau au fost respinsi din lipsa de acte, trebuie sa ceara acum din nou inscrierea." Un alegator care nu se regasea pe listele de votare, avea posibilitatea sa voteze abia la noile alegeri (cele parlamentare, din iunie 1926). In ce priveste listele electorale pentru Bucuresti, se semnaleaza, intre altele, faptul ca inscrierea era conditionata de plata la zi a darilor.
Cine nu avea chitanta ca si-a platit taxele locale, nu era inscris pe lista electorala. Prilej sa se ridice primarului in frunctie, dr. Costinescu, mai multe intrebari: "Intrucat inscrierile in listele electorale trebuie sa se faca in termen fatal - pana la finele acestei luni - cum vor ramane cetatenii care pana la 31 ianuarie nu vor putea achita darile? Inceteaza ei de a fi cetateni alegatori pentru ca n-au putut plati impozitele intr-un termen fix?". Opozitia suspecteaza ca aceasta este o "manevra liberala" pentru a tine in mana electoratul.
SURSA: JURNALUL
Primele alegeri de dupa Marele Razboi de Reintregire a Neamului, cele din 1922, s-au facut fara a avea o unitate, in ceea ce priveste modul lor de desfasurare, pe intreg teritoriul tarii. Era nevoie de timp pentru ca sa se niveleze, printr-o legislatie adecvata, activitatea electorala si in provinciile care fusesera inglobate, natural, firesc, istoric, in Regatul Romaniei, in 1918, sa se ajunga la un numitor administrativ (si electoral) comun.
De altfel, in 1922 nu s-au tinut decat alegeri parlamentare, la nivel local preferandu-se numirea primarilor si a prefectilor, iar nu alegerea lor. In 1926, insa, cum intre timp fusese adoptata o noua Constitutie si fusesera votate legi organice, unitare, lucrurile stateau (sau ar fi trebuit sa stea) complet diferit. Alegerile din 1926, deci, se fac sub auspiciile organicitatii si ale unitatii legislative. Pentru prima data dupa 12 ani, se organizeaza alegeri comunale. Consiliile comunale alese vor lua locul comisiilor interimare numite, iar in loc de a fi administrate, ca pana atunci, de organele autoritatii centrale, orasele si satele vor putea (din nou) sa se gospodareasca singure.
"Izvorul fraudelor electorale"
18 februarie 1926 avea sa fie data de la care incepand viata comunala, in Romania, intra pe un fagas normal. In epoca au existat numeroase intrebari si dezbateri. De ce data alegerilor comunale a fost fixata atat de devreme (ea a fost anuntata pe 22 ianuarie), cand ramasesera nici patru saptamani pentru pregatirea lor? "Ce inseamna, dupa atatia ani de zabava, zorul acesta neasteptat?" - se intreba jurnalistul Iosif Nadejde, unul dintre criticii acizi ai regimului liberal. "Sa fi iesit deodata la iveala tot vitiul ce sta la baza comisiunilor interimare numite de guvern si atarnand numai de el?" Si tot el este cel care ne da raspunsul: "Graba care o arata guvernul lui Bratianu de a face alegerile comunale nu e decat o surubarie politica, o tentativa de escamotare electorala, un chiul de ultima ora pe care un guvern prea putin scrupulos vrea sa-l traga cetatenilor inainte de a parasi puterea".
El ridica problema listelor electorale, care, conform legii, vor fi validate la 24 februarie, pe cand alegerile se vor tine la 18 februarie. Cu alte cuvinte, tot cei din listele vechi vor fi de fapt votantii din acest an. Iosif Nadejde considera aceasta graba "izvorul fraudelor electorale", convins fiind ca liberalii vor castiga alegerile manuindu-le necinstit. Daca a fost un tertip electoral, atunci el n-a reusit prea bine, pentru ca liberalii au iesit, de fapt, invinsi din aceste alegeri locale, procentul majoritar fiind obtinut de opozitie. Chiar daca, iata, in Ardeal, cu putina vreme inainte de alegeri, in multe dintre marile orasele guvernul - care numise acolo primarii si consilierii comunali - avea sa-i si inlocuiasca cu altii despre care stia ca le vor fi favorabili. Acestia se regaseau pe listele liberale, ceea ce ii motiva sa lupte mai mult pentru a castiga primele "locale" din Ardeal.
Cum au raspuns Partidul National si Partidul Taranesc la "sfidarea" lui Bratianu, la alegerile locale din 1926
In ianuarie 1926, anuntarea, de catre Guvern, a datei la care se vor tine alegerile comunale ¬ respectiv 18 februarie ¬, ragazul scurt ramas pana atunci si necesitatea de a pune rapid la punct o strategie de campanie ii face pe reprezentantii Opozitiei sa afirme ca gestul lui Bratianu "este o sfidare aruncata tarii". Asa ca au inceput rapid tratative si negocieri pentru infiintarea Frontului unic al opozitiei unite. Conform noii Constitutii a Romaniei, mandatul unui parlamentar tine exact patru ani, iar asta ar fi insemnat ca pe 8 martie 1926 corpurile legiuitoare sa fie desfiintate automat, iar guvernul sa se schimbe.
Era evident, pentru un politician precum Iuliu Maniu, seful Partidului National, ca guvernul trebuia sa anunte mai inainte alegerile generale, pentru a nu conduce tara spre un vid de putere, iar nu pe cele locale, care sunt privite ca un tertip josnic. Caci avand oamenii lor in teritoriu, liberalii puteau "stimula" castigarea de catre ei a alegerilor locale si, din aceasta postura de castigatori, ar putea "stimula" si castigarea alegerilor generale, mai tarziu. "Guvernul savarseste un act indraznet si absurd", spune si liderul Partidului Taranesc, dr. N. Lupu. El cere guvernului ca, printr-un nou decret, sa amane alegerile locale, "in interesul tarii". Altminteri, spune tot el, "daca totusi este in intentia guvernului sa faca alegeri comunale, atunci sa o stie ca opozitia nu are nevoie nici de pregatiri, nici de tratative". Cu alte cuvinte, chiar si asa, luata pe nepregatite, Opozitia va triumfa. Ceea ce, cum spuneam, s-a si intamplat.
Alegeri pe liste comune
In mijlocul acestor tensiuni, generalul Averescu, seful Partidului Poporului ¬ cel care, in aprilie 1926, avea sa devina prim-ministru interimar, dupa retragerea liberalilor de la guvernare ¬ propunea, in ianuarie, ca opozitia sa intre in alegeri pe liste comune. El a transmis aceasta propunere celorlalti lideri ai Opozitiei. "Iata primul efect, de asta-data imbucurator, al loviturii combinate de guvern: frontul comun al opozitiei in contra partidului si a omului care se cred stapani pe tara. Ceea ce n-au putut face indelungate si anoste tratative a reusit d. Ion Bratianu", scrie, nu fara malitiozitate, editorialistul ziarului "Adevarul".
Partidele din Opozitie au deci, o "intrunire de taina", in strada Caragiale nr. 13, unde din toate piepturile s-a strigat: "Sa facem un front comun antiliberal!". "Vor incerca liberalii sa-i opuie starea de asediu si cenzura (n.n.: o cenzura inedita: cresterea pretului hartiei si limitarea stocurilor, ceea ce face ca ziarele opozitiei sa-si diminueze tirajele)? Spectacolul n-ar fi lipsit de interes: alegeri sub forta baionetelor!", exclama un alt jurnalist.
Tratativele n-au fost prea lungi pentru ca nu era timp destul, insa ele n-au fost lipsite de dezbateri, presiuni si cedari. Iar nemultumirile apareau, adeseau, nu doar intre doua partide ¬ cele dintre Partidul National si Partidul Taranesc erau deja "istorice" ¬, dar ele vizau si conflicte intre repezentantii din diferite teritorii. Cei din Ardeal sau din Basarabia se declarau nemultumiti de unele decizii ale "regatenilor", in vreme ce acestora nu le erau intotdeauna pe plac pretentiile celor dintai. Provocate de alegerile comunale, negocierile aveau de fapt o cu alta miza, mult mai importanta: ceea ce urma sa se intample la alegerile generale si participarea la guvernare.
Infiintarea judetului Bucuresti
Inca din faza de proiect, legea judetului Bucuresti a fost criticata, fiind considerata "incalcita". "Crearea unui judet Bucuresti, fara a limpezi competentele diverselor organe de autoritate care infatiseaza orasul si judetul este instituirea unei adevarate surse de anarhie administrativa si deci de si mai completa decadere a prea-uratei noastre Capitale." Legea administratiei prevedea ca alegerile se publica cu 21 de zile inainte de ziua fixata, asta insemna cel mai tarziu la 29 ianuarie, pentru alegerile din 18-20 februarie 1926. 29 ianuarie era aproape si inca nu se stia sigur cate primarii de sector vor fi, cati consilieri comunali etc.
Din aceste motive, nici nu se facusera listele de candidati. Pana la urma, toate impedimentele fiind depasite, alegerile in Bucuresti s-au tinut pe 19 februarie, o data cu celelalte alegeri la nivel de municipii, in vreme ce pentru restul oraselor si pentru localitatile rurale, ele s-au desfasurat intre 18-20 februarie. Dupa validare, membrii comisiilor locale au ales, din randul lor, primarul. La Bucuresti avea sa fie generalul Anibal Teodorescu.
Listele electorale
In ianuarie-februarie 1926, ziarele - fie ca erau ale puterii, fie ca erau ale opozitiei ¬ ii indemnau pe romanii cu drept de vot sa se inscrie pe listele electorale. "Inscrierea se face din oficiu. Totusi, avand in vedere ca primariile sunt in maini liberale, cetatenii constienti trebuie sa se ingrijeasca si ei singuri ca sa fie inscrisi (...). In special aceia care au pierdut termenul de inscriere din noiembrie sau au fost respinsi din lipsa de acte, trebuie sa ceara acum din nou inscrierea." Un alegator care nu se regasea pe listele de votare, avea posibilitatea sa voteze abia la noile alegeri (cele parlamentare, din iunie 1926). In ce priveste listele electorale pentru Bucuresti, se semnaleaza, intre altele, faptul ca inscrierea era conditionata de plata la zi a darilor.
Cine nu avea chitanta ca si-a platit taxele locale, nu era inscris pe lista electorala. Prilej sa se ridice primarului in frunctie, dr. Costinescu, mai multe intrebari: "Intrucat inscrierile in listele electorale trebuie sa se faca in termen fatal - pana la finele acestei luni - cum vor ramane cetatenii care pana la 31 ianuarie nu vor putea achita darile? Inceteaza ei de a fi cetateni alegatori pentru ca n-au putut plati impozitele intr-un termen fix?". Opozitia suspecteaza ca aceasta este o "manevra liberala" pentru a tine in mana electoratul.
SURSA: JURNALUL
1926 - Alegerile comunale şi judeţene din februarie 1926
Alegerile comunale şi judeţene din februarie 1926.
Alegerile locale din februarie 1926 erau primele de acest fel organizate în România în baza votului universal şi aveau rolul de a desemna, după aproape 12 ani, conducerile administrative ale tuturor comunelor urbane şi rurale, înlocuindu-se astfel comisiile interimare în funcţie. Amânându-le în mai multe rânduri, guvernul I. I. C. Brătianu a creat impresia că va lăsa organizarea lor în sarcina viitorului guvern. Însă, în septembrie 1925, liberalii anunţau că vor prezida şi alegerile comunale şi judeţene. Intenţia lor era, pe de o parte de a se reabilita în faţa electoratului şi de a obţine dreptul de prelungire a guvernării, iar pe de altă parte de a forma cel mai important colegiu pentru alegerile senatoriale folosindu-se de prevederile constituţionale şi ale legii administrative conform cărora noile consilii comunale şi judeţene aveau dreptul de a trimite 75 de senatori în Parlament.
Fixarea alegerilor comunale şi judeţene pentru zilele de 18-20 februarie 1926 şi convocarea corpului electoral a constituit o surpriză pentru forţele politice din opoziţie, acestea interpretând-o ca pe o încercare a P. N. L. de a se crampona de putere şi de a-şi crea, prin instalarea în fruntea comunelor rurale şi oraşelor a protejaţilor lor, condiţii privilegiate la alegerile parlamentare viitoare.
În campania electorală, alături de P. N. L., s-au implicat toate formaţiunile politice puternice: Partidul Naţional, Partidul Ţărănesc, Partidul Poporului. Alături de acestea s-au înscris în disputa electorală şi formaţiuni politice cu o influenţă mai restrânsă: socialiştii strânşi în Federaţia Partidelor Socialiste din România şi Blocul Democraţiei Muncitoreşti-Ţărăneşti (organizaţie politică legală a comuniştilor), precum şi cele ale minorităţilor etnice: Partidul Maghiar şi Uniunea Germanilor din România.
Consiliile comunale, municipale şi judeţene alese în februarie 1926 nu şi-au exercitat, în cea mai mare parte a lor, mandatul legal. Chiar în aprilie 1926, o dată cu venirea Partidului Poporului la putere, vom asista la primele dizolvări. Practic, toate guvernele care s-au perindat la guvernare după 1926, vor aplica această măsură, preferând să înlocuiască consiliile alese prin vot universal, cu comisii interimare numite, mult mai uşor de controlat şi manipulat.
Alegerile parlamentare din mai 1926. Au fost primele alegeri legislative în care cetăţenii României votau pe baza aceleiaşi legi electorale adoptată în martie 1926. Cu organizarea noilor alegeri a fost însărcinat generalul Alexandru Averescu, preşedintele Partidului Poporului. Acesta a fixat data scrutinului în 25 mai pentru Adunarea Deputaţilor şi în 28 mai pentru Senat.
Partidul Poporului, cartelat cu maghiarii şi germanii va obţine 52,09 % din totalul voturilor valabil exprimate şi, prin aplicarea primei electorale, va întruni 75,4 % din mandatele de la Cameră (292 mandate). Blocul naţional-ţărănesc a obţinut 27,73 % din totalul voturilor şi 69 mandate de deputat. Partidul Naţional Liberal, cu toate că s-a bucurat de o anumită bunăvoinţă a guvernului a întrunit doar 7,34 % din voturi şi 16 mandate de deputat. L. A. N. C. va obţine 4,76 % din totalul voturilor şi 10 mandate de deputaţi.
- România, 1926. Stare de asediu, tiraje scăzute și...alegeri locale
Alegerile locale din 1922 – primele după Marea Unire din 1918 – au avut loc pe tot teritoriul Regatului român reîntregit, dar fără a avea un caracter unitar. Pentru alegeri cu un caracter unitar era nevoie de o nouă legislație, comună pentru toate provinciile, dar în primul rând de o nouă Constituție. Adoptarea acestui act fundamental, Constituția din 1923, dar și a altor legi importante pentru noul cadru politico-administrativ în care avea să funcționeze statul român, a reprezentat condiția necesară – dar nu și suficientă, după cum avea să dovedească timpul – pentru primele alegeri comunale care-și desemnau la final consiliile comunale. Acestea aveau să ia locul comisiilor interimare numite, ce administraseră oraşele şi satele până la acel moment, și practic, consiliile comunale aveau de acum încolo să administreze toate localitățile României. Anunțate de către guvernul liberal pentru data de 18 februarie 1926, alegerile locale aveau să ofere - cum altfel? - ocazia unor speculații diverse, atât în presă, cât și în luările de cuvânt ale unor oameni politici ai timpului. Cei acuzați erau cei care le și organizaseră. Adică liberalii. Și nu fără oarecare temei. În dorința de a mai tempera ”elanul” opoziției care se dovedea a fi din ce în ce mai închegată, liberalii vor ajunge să instituie la un moment dat - sub un pretext destul de ”străveziu” - starea de asediu și să manevreze de așa natură piața prețului hârtiei de ziar încât aceasta devenise foarte de scumpă la achiziționare. Evident, pentru ziarele opoziției. Liberalii urmăreau de fapt micșorarea tirajelor ziarelor care nu le erau favorabile. Dintre politicieni, cel mai virulent acuzator era chiar liderul țărănist Iuliu Maniu. Simțind că poate fi momentul său de glorie, mareșalul Averescu, liderul Partidului Poporului, a propus la un moment dat opoziției să participe în alegeri pe liste comune pentru a-i putea învinge pe liberali. Ceea ce se va și întâmpla, iar ulterior Averescu avea să devină chiar prim-ministru. Se dovedea astfel că Averescu fusese nu numai un militar de mare talent, ce se afirmase pe deplin în Primul Război Mondial. Ci și un militar cu fler...politic.
Alegerile locale din februarie 1926 erau primele de acest fel organizate în România în baza votului universal şi aveau rolul de a desemna, după aproape 12 ani, conducerile administrative ale tuturor comunelor urbane şi rurale, înlocuindu-se astfel comisiile interimare în funcţie. Amânându-le în mai multe rânduri, guvernul I. I. C. Brătianu a creat impresia că va lăsa organizarea lor în sarcina viitorului guvern. Însă, în septembrie 1925, liberalii anunţau că vor prezida şi alegerile comunale şi judeţene. Intenţia lor era, pe de o parte de a se reabilita în faţa electoratului şi de a obţine dreptul de prelungire a guvernării, iar pe de altă parte de a forma cel mai important colegiu pentru alegerile senatoriale folosindu-se de prevederile constituţionale şi ale legii administrative conform cărora noile consilii comunale şi judeţene aveau dreptul de a trimite 75 de senatori în Parlament.
Fixarea alegerilor comunale şi judeţene pentru zilele de 18-20 februarie 1926 şi convocarea corpului electoral a constituit o surpriză pentru forţele politice din opoziţie, acestea interpretând-o ca pe o încercare a P. N. L. de a se crampona de putere şi de a-şi crea, prin instalarea în fruntea comunelor rurale şi oraşelor a protejaţilor lor, condiţii privilegiate la alegerile parlamentare viitoare.
În campania electorală, alături de P. N. L., s-au implicat toate formaţiunile politice puternice: Partidul Naţional, Partidul Ţărănesc, Partidul Poporului. Alături de acestea s-au înscris în disputa electorală şi formaţiuni politice cu o influenţă mai restrânsă: socialiştii strânşi în Federaţia Partidelor Socialiste din România şi Blocul Democraţiei Muncitoreşti-Ţărăneşti (organizaţie politică legală a comuniştilor), precum şi cele ale minorităţilor etnice: Partidul Maghiar şi Uniunea Germanilor din România.
Consiliile comunale, municipale şi judeţene alese în februarie 1926 nu şi-au exercitat, în cea mai mare parte a lor, mandatul legal. Chiar în aprilie 1926, o dată cu venirea Partidului Poporului la putere, vom asista la primele dizolvări. Practic, toate guvernele care s-au perindat la guvernare după 1926, vor aplica această măsură, preferând să înlocuiască consiliile alese prin vot universal, cu comisii interimare numite, mult mai uşor de controlat şi manipulat.
Alegerile parlamentare din mai 1926. Au fost primele alegeri legislative în care cetăţenii României votau pe baza aceleiaşi legi electorale adoptată în martie 1926. Cu organizarea noilor alegeri a fost însărcinat generalul Alexandru Averescu, preşedintele Partidului Poporului. Acesta a fixat data scrutinului în 25 mai pentru Adunarea Deputaţilor şi în 28 mai pentru Senat.
Partidul Poporului, cartelat cu maghiarii şi germanii va obţine 52,09 % din totalul voturilor valabil exprimate şi, prin aplicarea primei electorale, va întruni 75,4 % din mandatele de la Cameră (292 mandate). Blocul naţional-ţărănesc a obţinut 27,73 % din totalul voturilor şi 69 mandate de deputat. Partidul Naţional Liberal, cu toate că s-a bucurat de o anumită bunăvoinţă a guvernului a întrunit doar 7,34 % din voturi şi 16 mandate de deputat. L. A. N. C. va obţine 4,76 % din totalul voturilor şi 10 mandate de deputaţi.
- România, 1926. Stare de asediu, tiraje scăzute și...alegeri locale
Alegerile locale din 1922 – primele după Marea Unire din 1918 – au avut loc pe tot teritoriul Regatului român reîntregit, dar fără a avea un caracter unitar. Pentru alegeri cu un caracter unitar era nevoie de o nouă legislație, comună pentru toate provinciile, dar în primul rând de o nouă Constituție. Adoptarea acestui act fundamental, Constituția din 1923, dar și a altor legi importante pentru noul cadru politico-administrativ în care avea să funcționeze statul român, a reprezentat condiția necesară – dar nu și suficientă, după cum avea să dovedească timpul – pentru primele alegeri comunale care-și desemnau la final consiliile comunale. Acestea aveau să ia locul comisiilor interimare numite, ce administraseră oraşele şi satele până la acel moment, și practic, consiliile comunale aveau de acum încolo să administreze toate localitățile României. Anunțate de către guvernul liberal pentru data de 18 februarie 1926, alegerile locale aveau să ofere - cum altfel? - ocazia unor speculații diverse, atât în presă, cât și în luările de cuvânt ale unor oameni politici ai timpului. Cei acuzați erau cei care le și organizaseră. Adică liberalii. Și nu fără oarecare temei. În dorința de a mai tempera ”elanul” opoziției care se dovedea a fi din ce în ce mai închegată, liberalii vor ajunge să instituie la un moment dat - sub un pretext destul de ”străveziu” - starea de asediu și să manevreze de așa natură piața prețului hârtiei de ziar încât aceasta devenise foarte de scumpă la achiziționare. Evident, pentru ziarele opoziției. Liberalii urmăreau de fapt micșorarea tirajelor ziarelor care nu le erau favorabile. Dintre politicieni, cel mai virulent acuzator era chiar liderul țărănist Iuliu Maniu. Simțind că poate fi momentul său de glorie, mareșalul Averescu, liderul Partidului Poporului, a propus la un moment dat opoziției să participe în alegeri pe liste comune pentru a-i putea învinge pe liberali. Ceea ce se va și întâmpla, iar ulterior Averescu avea să devină chiar prim-ministru. Se dovedea astfel că Averescu fusese nu numai un militar de mare talent, ce se afirmase pe deplin în Primul Război Mondial. Ci și un militar cu fler...politic.
1927 - Alegerile parlamentare din iulie 1927
Alegerile parlamentare din iulie 1927. Au fost organizate de către guvernul liberal condus de I. I. C. Brătianu în condiţiile în care situaţia politică din România s-a complicat considerabil. Agravarea bolii regelui Ferdinand readucea pe primul plan al vieţii politice problema crizei dinastice. În urma alegrilor parlamentare din 7 iulie 1927 s-au înregistrat următoarele rezultate: P. N. L. – 61,69 % din totalul voturilor şi 318 mandate de deputat; P. N. Ţ. 22,09 % din voturi şi 54 mandate de deputat; Blocul Maghiar - German – 6,28 % din totalul voturilor şi 15 mandate de deputat. Celelalte formaţiuni politice nu au întrunit pragul electoral de 2 % pentru a putea participa la distribuirea mandatelor.
1928 - Alegerile parlamentare din decembrie 1928
Alegerile parlamentare din decembrie 1928. După o campanie opoziţionistă de o intensitate şi o amploare fără precedent în analele vieţii politice din România, Partidul Naţional Ţărănesc a ajuns la putere în ziua de 10 noiembrie 1928. După dizolvarea Parlamentului, guvernul condus de Iuliu Maniu anunţa organizarea de noi alegeri la 12 decembrie pentru Adunarea Deputaţilor şi la 15-19 decembrie pentru Senat, adică în cel mai scurt termen îngăduit de legea electorală. Victoria guvernului în alegeri a fost categorică, acesta obţinând 77,76 % din totalul voturilor valabil exprimate şi respectiv 348 de mandate în Camera Deputaţilor. Cifra include şi mandatele formaţiunilor politice cartelate cu P. N. Ţ. Acest procent de voturi obţinut de guvern în alegeri reprezenta recordul atins de un partid politic de la introducerea votului universal şi chiar în întreaga perioadă a regimului parlamentar interbelic. Pe locul al doilea se aflau liberalii cu 6,55 % din voturi, reprezentând 13 mandate de deputat.
1930 - Alegerile comunale şi judeţene din februarie-martie 1930
Alegerile comunale şi judeţene din februarie-martie 1930. Mandatul primelor consilii comunale postbelice alese în februarie 1926 se apropia de sfârşit în primăvara anului 1930. Dar necesitatea reînnoirii organelor de conducere locale se impunea nu numai din cerinţe de drept, ci şi din starea lor de fapt. Configuraţia lor iniţială, cea dată de corpul electoral, a suferit substanţiale modificări în intervalul celor patru ani. Sub diferite pretexte, din motive electorale, guvernele care s-au perindat la conducerea ţării au înlocuit multe dintre consiliile alese cu comisii interimare compuse din membri şi simpatizanţi ai partidului de la putere. Inclusiv organizatorii acestor alegeri, naţional-ţărăniştii, au dizolvat la scurt timp după preluarea puterii conducerile alese din 57 de judeţe.
Alegerea pentru consiliile locale s-au ţinut eşalonat. Comunele cu mai multe sate în zilele de 9-12 februarie, cele cu un singur sat între 9-12, 16-19, 23-26 februarie şi 2-4 martie, iar la oraşe şi municipii în zilele de 14 şi 16 martie 1930. Rezultatele acestei confruntări electorale au fost, cum era de aşteptat, favorabile guvernului naţional-ţărănesc. P. S. D. a obţinut un număr de mandate mai mare comparativ cu alegerile din februarie 1926.
Alegerea pentru consiliile locale s-au ţinut eşalonat. Comunele cu mai multe sate în zilele de 9-12 februarie, cele cu un singur sat între 9-12, 16-19, 23-26 februarie şi 2-4 martie, iar la oraşe şi municipii în zilele de 14 şi 16 martie 1930. Rezultatele acestei confruntări electorale au fost, cum era de aşteptat, favorabile guvernului naţional-ţărănesc. P. S. D. a obţinut un număr de mandate mai mare comparativ cu alegerile din februarie 1926.
1931 - Alegerile parlamentare din iunie 1931
Alegerile parlamentare din iunie 1931. Sarcina organizării lor a revenit unui guvern hibrid Iorga – Argetoianu, intitulat al „Uniunii Naţionale”. Era prima confruntare electorală care avea loc după urcarea pe tron a lui Carol al II-lea. Alegerile pentru Adunarea Deputaţilor au fost stabilite pentru 1 iunie 1931, iar la Senat în 4 iunie. La startul noii campanii electorale s-au prezentat un număr mai mare de partide şi grupări politice comparabil cu alegerile de până atunci. Pe lângă cele cunoscute se remarcau şi câteva partide noi ce debuta, ca cel al tinerilor liberali condus de Gheorghe Brătianu şi cel ţărănesc-democrat în frunte cu Constantin Stere. La încheierea scrutinului, cifrele privind rezultatele pe ţară n-au fost pe măsura aşteptărilor organizatorilor alegerilor. Majoritatea obţinută de Uniunea Naţională era fragilă. Fără ajutorul primei de 193 de mandate, cele 96 de locuri ce reprezentau mult mai puţin decât majoritatea simplă, guvernul n-ar fi putut uza de noul parlament nici măcar o singură zi. Inechitatea legii electorale ieşea şi mai mult în evidenţă acum când guvernul primea 289 de mandate la 1.389.901 voturi, iar opoziţia cu 1.420.958 voturi, avea numai 98 de mandate.
1932 - Alegerile parlamentare din iulie 1932
Alegerile parlamentare din iulie 1932. La startul noii campanii electorale, organizate de această dată de un guvern naţional - ţărănist condus de Alexandru Vaida - Voevod, s-au înscris 19 partide şi grupări politice. P. N. Ţ. a încheiat cartel electoral cu minoritatea germană şi cu cea ucraineană. Data alegerilor a fost fixată la 17 iulie pentru Adunarea Deputaţilor şi la 20-26 iulie pentru Senat. Guvernul Vaida a reuşit să obţină puţin peste 40 % din totalul voturilor valabil exprimate (40,3 %), reprezentând cel mai scăzut procentaj obţinut vreodată de organizatorii alegerilor, de la adoptarea legii electorale în martie 1926. Pentru cele 30 de sutimi, vehement contestate de opoziţie, naţional-ţărăniştii, ce aveau 84 de mandate, beneficiau de o primă de 190 de locuri în Adunarea Deputaţilor.
1933 - Alegerile parlamentare din decembrie 1933
Alegerile parlamentare din decembrie 1933. În ziua de 14 noiembrie 1933 a depus jurământul un nou guvern condus de preşedintele P. N. L. I. G. Duca. Liberalii reveneau la guvernare după o neobişnuită, pentru ei, opoziţie care începuse în noiembrie 1928. Rezultatele scrutinului au fost cele aşteptate: guvernul liberal a reuşit să câştige 50,99 % din totalul voturilor valabil exprimate şi 300 de mandate de deputat. Pe locul al doilea se situa P. N. Ţ. cu 13,92 % din sufragii şi 29 de mandate. De asemenea, au întrunit pragul electoral următoarele formaţiuni politice: partidul Ţărănesc – dr. Nicolae Lupu – 5,11 % (11 mandate); P. N. L. – georgist 4,96 % (10 mandate); L. A. N. C. – 4,47 % (9 mandate); Partidul Naţional Agrar – 4,09 % (9 mandate); Partidul Maghiar – 4,01 % (8 mandate); Partidul Ţărănesc Radical – 2,78 % (6 mandate); Uniunea Agrară – 2,46 % (5 mandate).
1936-1937 - Alegerile comunale şi judeţene din anii 1936-1937
Alegerile comunale şi judeţene din anii 1936-1937. Guvernul liberal condus de Gheorghe Tătărescu a amânat în mod repetat termenul de convocare a corpului electoral în întreaga ţară pentru alegerile locale. Amânarea succesivă a alegerilor a fost determinată de dorinţa liberalilor de a împiedica forţele din opoziţie de a-i da o ripostă generalizată pe întreaga ţară şi, în acelaşi timp, de a-şi putea lua din vreme măsurile de deplasare a propriilor mijloace de propagandă electorală dintr-un judeţ în altul, în vederea asigurării, în acest fel, a succesului la urnă.
Începând de la jumătatea lunii mai 1937, atenţia opiniei publice din întreaga ţară s-a concentrat asupra alegerilor judeţene, alegeri care, mai mult decât cele comunale, aveau posibilitatea, prin caracterul lor generalizat pe judeţe, să dea indicaţii asupra orientării corpului electoral. Printre cele dintâi s-au desfăşurat alegerile judeţene din Dâmboviţa (26 mai), Dolj (26 mai), Argeş (30 mai) şi Ilfov (30 mai). În fiecare din aceste confruntări electorale, candidaţii naţional-ţărănişti, care au primit şi voturile celorlalte partide şi organizaţii democratice din opoziţie, au obţinut un număr de mandate şi de voturi ce întrecea cu mult atât pe cel întrunit de guvern, cât şi de naţional - creştini sau georgişti.
Din iunie 1937 desfăşurarea alegerilor a intrat într-o nouă fază. În majoritatea judeţelor ţării au început să se desfăşoare alegeri comunale şi judeţene, fapt care a făcut ca viaţa politică a ţării să fie extrem de frământată. O caracteristică a alegerilor desfăşurate în această perioadă a constituit-o acţiunea guvernului Tătărescu e a împiedica desfăşurarea acestora în întreg judeţul, cu scopul de a diviza forţele şi a evita loviturile concentrate pe judeţe. Astfel, alegerile se desfăşurau zilnic, dar într-o zi în câteva comune dintr-un judeţ, în altă zi în alte câteva comune ş.a.m.d.
Alegerile parlamentare din decembrie 1937. Pregătită cu mult timp înainte, campania electorală a început oficial la 19 noiembrie 1937, când au fost dizolvate de către guvernul condus de Gheorghe Tătărescu adunările legiuitoare, corpul electoral fiind convocat pentru 20 decembrie 1937.
Rezultatele alegerilor, date publicităţii la 30 decembrie, au constituit o surpriză pentru guvernul liberal. Pentru prima oară în analele vieţii parlamentare din România partidul care a organizat alegerile nu reuşeşte să le câştige, P. N. L. obţinând 35,92 % din totalul voturilor valabil exprimate. În consecinţă, pentru întâia dată din 1926 prima electorală nu era acordată nici unui partid. Pe locul secund se situa P. N. Ţ. cu 20,4 % din voturi, iar pe poziţia a treia, în mod surprinzător, urcase Partidul „Totul pentru Ţară” cu 15,58 % din voturi.
Sursa: Sorin Radu, Introducere in istoria contemporana a Romaniei
Începând de la jumătatea lunii mai 1937, atenţia opiniei publice din întreaga ţară s-a concentrat asupra alegerilor judeţene, alegeri care, mai mult decât cele comunale, aveau posibilitatea, prin caracterul lor generalizat pe judeţe, să dea indicaţii asupra orientării corpului electoral. Printre cele dintâi s-au desfăşurat alegerile judeţene din Dâmboviţa (26 mai), Dolj (26 mai), Argeş (30 mai) şi Ilfov (30 mai). În fiecare din aceste confruntări electorale, candidaţii naţional-ţărănişti, care au primit şi voturile celorlalte partide şi organizaţii democratice din opoziţie, au obţinut un număr de mandate şi de voturi ce întrecea cu mult atât pe cel întrunit de guvern, cât şi de naţional - creştini sau georgişti.
Din iunie 1937 desfăşurarea alegerilor a intrat într-o nouă fază. În majoritatea judeţelor ţării au început să se desfăşoare alegeri comunale şi judeţene, fapt care a făcut ca viaţa politică a ţării să fie extrem de frământată. O caracteristică a alegerilor desfăşurate în această perioadă a constituit-o acţiunea guvernului Tătărescu e a împiedica desfăşurarea acestora în întreg judeţul, cu scopul de a diviza forţele şi a evita loviturile concentrate pe judeţe. Astfel, alegerile se desfăşurau zilnic, dar într-o zi în câteva comune dintr-un judeţ, în altă zi în alte câteva comune ş.a.m.d.
Alegerile parlamentare din decembrie 1937. Pregătită cu mult timp înainte, campania electorală a început oficial la 19 noiembrie 1937, când au fost dizolvate de către guvernul condus de Gheorghe Tătărescu adunările legiuitoare, corpul electoral fiind convocat pentru 20 decembrie 1937.
Rezultatele alegerilor, date publicităţii la 30 decembrie, au constituit o surpriză pentru guvernul liberal. Pentru prima oară în analele vieţii parlamentare din România partidul care a organizat alegerile nu reuşeşte să le câştige, P. N. L. obţinând 35,92 % din totalul voturilor valabil exprimate. În consecinţă, pentru întâia dată din 1926 prima electorală nu era acordată nici unui partid. Pe locul secund se situa P. N. Ţ. cu 20,4 % din voturi, iar pe poziţia a treia, în mod surprinzător, urcase Partidul „Totul pentru Ţară” cu 15,58 % din voturi.
Sursa: Sorin Radu, Introducere in istoria contemporana a Romaniei
1938 - Gata cu democrația! Ce e prea mult, ”strică”...
1938 - Gata cu democrația! Ce e prea mult, ”strică”...
În istoria României, data de 10 februarie 1938 marchează instaurarea dictaturii regale impusă de Regele Carol al II-lea. Deși ea va dura doar până în septembrie 1940, soarta democrației românești fusese însă pecetluită. România va parcurge practic din acest moment, dictatură după dictatură. Regimul legionar, regimul antonescian, regimul comunist. În seara zilei de 10 februarie 1938 s-a format guvernul condus de Patriarhul Miron Cristea. Om de aleasă cultură, un mare patriot, dar un slab politician. Alături de el, cei ce vor gira cu numele și reputația lor instaurarea dictaturii, vor fi oameni cu merite certe și excelenți politicieni, printre care 7 dintre foştii prim-miniştri ai României, respectiv mareșalul Averescu, Al. Vaida-Voevod, Gh. Gh. Mironescu, Constantin Angelescu, Nicolae Iorga, Gh. Tătărescu. Doi lideri marcanți, Iuliu Maniu şi Octavian Goga, au refuzat oferta Regelui Carol al II-lea. Ziua următoare, 11 februarie 1938, a dezvăluit pe deplin ceea ce avea să urmeze. S-a decretat starea de asediu pe întreg cuprinsul țării și s-a instituit autoritatea militară. Au fost numiți prefecți de județe din rândul militarilor de carieră cu grad superior, respectiv de la gradul de maior în sus. A urmat apoi promulgarea legii pentru reprimarea unor noi infracțiuni, dată la scurt timp, precum și o serie de alte măsuri printre care și dizolvarea partidelor politice. Lua naștere partidul unic, Frontul Renașterii Naționale. Pe data de 14 august 1938 a fost promulgată reforma administrativă care împărțea țara în ținuturi conduse de rezidenți regali, numiți direct de Rege pe o perioadă de 6 ani. Carol al II-lea dorea de fapt să controleze totul. Celelalte unităţii administrative rămâneau pe mai departe judeţul, plasa și și comuna. Primarii însă nu mai erau aleși, ci numiţi. La drept vorbind și orice s-ar zice, comuniștii ce avea să vină la guvernare peste foarte puțin timp (7 ani), dar pentru aproape 50, avuseseră de la cine să se inspire. Însă ei își vor depăși ”maeștri”.
În istoria României, data de 10 februarie 1938 marchează instaurarea dictaturii regale impusă de Regele Carol al II-lea. Deși ea va dura doar până în septembrie 1940, soarta democrației românești fusese însă pecetluită. România va parcurge practic din acest moment, dictatură după dictatură. Regimul legionar, regimul antonescian, regimul comunist. În seara zilei de 10 februarie 1938 s-a format guvernul condus de Patriarhul Miron Cristea. Om de aleasă cultură, un mare patriot, dar un slab politician. Alături de el, cei ce vor gira cu numele și reputația lor instaurarea dictaturii, vor fi oameni cu merite certe și excelenți politicieni, printre care 7 dintre foştii prim-miniştri ai României, respectiv mareșalul Averescu, Al. Vaida-Voevod, Gh. Gh. Mironescu, Constantin Angelescu, Nicolae Iorga, Gh. Tătărescu. Doi lideri marcanți, Iuliu Maniu şi Octavian Goga, au refuzat oferta Regelui Carol al II-lea. Ziua următoare, 11 februarie 1938, a dezvăluit pe deplin ceea ce avea să urmeze. S-a decretat starea de asediu pe întreg cuprinsul țării și s-a instituit autoritatea militară. Au fost numiți prefecți de județe din rândul militarilor de carieră cu grad superior, respectiv de la gradul de maior în sus. A urmat apoi promulgarea legii pentru reprimarea unor noi infracțiuni, dată la scurt timp, precum și o serie de alte măsuri printre care și dizolvarea partidelor politice. Lua naștere partidul unic, Frontul Renașterii Naționale. Pe data de 14 august 1938 a fost promulgată reforma administrativă care împărțea țara în ținuturi conduse de rezidenți regali, numiți direct de Rege pe o perioadă de 6 ani. Carol al II-lea dorea de fapt să controleze totul. Celelalte unităţii administrative rămâneau pe mai departe judeţul, plasa și și comuna. Primarii însă nu mai erau aleși, ci numiţi. La drept vorbind și orice s-ar zice, comuniștii ce avea să vină la guvernare peste foarte puțin timp (7 ani), dar pentru aproape 50, avuseseră de la cine să se inspire. Însă ei își vor depăși ”maeștri”.
1946. Alegeri în ”zodia secerei și ciocanului”
Mureş, 1946. Alegeri în ”zodia secerei și ciocanului”
Au promis, au minţit, au dezbinat, au şantajat...apoi, pe unii adversari politici i-au eliminat de-a dreptul. La propriu, nu la figurat. Luptă dură, fără pic de milă sau menajamente. În Mureş, în perioada interbelică, comuniştii erau sub 100 de membri, în total. În martie 1945, ajunseseră la circa 200 la nivelul întregului judeţ, iar în mai 1946 la 4708. O creştere de-a dreptul spectaculoasă. Se simţea schimbarea ce avea să vină. Iar fripturiştii politici nu au lipsit nici în acele timpuri...Ei sunt o specie aparte. Sunt ”hibrizii politici” perfect adaptaţi tuturor timpurilor. Oameni care nu se încurcă în concepte, doctrine sau ideologii. În vederea câştigării alegerilor din noiembrie 1946, comuniştii români au acţionat cu foarte mult tact, dar mai ales cu foarte multă pricepere. Profitând la maxim şi încurajând disensiunile dintre partidele istorice, dar în acelaşi timp conştienţi şi de realităţile şi mai ales de diferendum-urile etnice din zonă. PCdR Mureș a căutat şi a reuşit cu abilitate, prin diverse mijloace, să atragă de partea sa - iniţial separat - o parte importantă a electoratului românesc, apoi şi pe cel maghiar care în 1945 era foarte bine reprezentat la nivelul Comitetului Judeţean Mureş. În încercarea de a echilibra oarecum situaţia, au fost atraşi în acest comitet, şeful Poştei din Reghin, Eugen Man, fost ilegalist comunist şi profesorul Romeo Dăscălescu, adus de la Reşiţa şi impus şi el în acelaşi comitet. În acelaşi timp, comuniştii şi-au impus oameni devotaţi şi în fruntea principalelor instituţii, unele dintre acestea cu atribuţii de siguranţă şi ordine publică, precum şi în cele cu atribuţii judecătoreşti. Printre aceştia, Soos Joska (primar al oraşului), Strul Mauriciu (şef al Poliţiei judeţene), Mihaly Jozsef (şef al Siguranţei) şi Traian Bratu (preşedinte al Tribunalului din Târgu-Mureş şi şef al Biroului Electoral). O contribuţie importantă la succesul comuniştilor, în alegerile locale din Mureş, a avut-o şi Frontul Plugarilor, formaţiune politică creată în 1933, de dr. Petru Groza (1884-1958). N-au lipsit nici campaniile de presă denigratoare la adresa opozanţilor. În 1946, ziarul ”Înfrăţirea” din Târgu-Mureş, condus de scriitorul Francisc Păcurariu, ziar care ulterior va apare sub numele de ”Ardealul Nou”, va duce o campanie furibundă împotriva unor lideri locali ca Emil A. Dandea, Ioan Bozdog. Aceștia erau ”gratulați” cu epitete ca duşmani de clasă, trădători de neam şi ţară, etc. Alături de ei, vor mai fi gratulaţi cu asemenea epitete şi protopopul greco-catolic Alexandru Todea, medicul Eugen Nicoară...Toţi aceştia erau percepuţi atât ca lideri de opinie, cât mai ales ca opozanţi ai regimului comunist pe cale de a se instala. Erau persoane care ar fi putut coagula o rezistenţă locală anticomunistă. Deci un pericol potențial. În pregătirea alegerilor din noiembrie 1946, un rol important l-au avut organele locale de Siguranţă. Cei mai mulţi dintre lucrătorii serviciului - mă refer la vechii angajaţi din sistem - îşi jucau cartea vieţii. În cele mai multe cazuri însă, ultima. Funcționa principiul dominoului.
- În notele sale, academicianul Constantin Rădulescu-Motru a afirmat că autoritățile au împiedicat oamenii în mod arbitrar să participle la vot, iar unor votanți nu li s-au cerut actele pentru verificarea identității, iar buletinele electorale votate pe simbolul BPD "Soarele" au fost introduse în urne mai înainte de deschiderea secțiilor de vot. Potrivit consemnărilor sale:
„Camioane cu alegători [ai BPD-ului] au circulat de la o secție la alta votând la toate secțiile, adică de mai multe ori. După votare, s-au trimis comisiei centrale procesele-verbale în alb, și aici s-au completat punându-se după ordinul guvernului numărul de voturi care convenea.”. Toate buletinele de vot au fost arse imediat după încheiera numărătorii oficiale, pentru a împiedica orice contestație.
SURSA: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alegeri_generale_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia,_1946
Au promis, au minţit, au dezbinat, au şantajat...apoi, pe unii adversari politici i-au eliminat de-a dreptul. La propriu, nu la figurat. Luptă dură, fără pic de milă sau menajamente. În Mureş, în perioada interbelică, comuniştii erau sub 100 de membri, în total. În martie 1945, ajunseseră la circa 200 la nivelul întregului judeţ, iar în mai 1946 la 4708. O creştere de-a dreptul spectaculoasă. Se simţea schimbarea ce avea să vină. Iar fripturiştii politici nu au lipsit nici în acele timpuri...Ei sunt o specie aparte. Sunt ”hibrizii politici” perfect adaptaţi tuturor timpurilor. Oameni care nu se încurcă în concepte, doctrine sau ideologii. În vederea câştigării alegerilor din noiembrie 1946, comuniştii români au acţionat cu foarte mult tact, dar mai ales cu foarte multă pricepere. Profitând la maxim şi încurajând disensiunile dintre partidele istorice, dar în acelaşi timp conştienţi şi de realităţile şi mai ales de diferendum-urile etnice din zonă. PCdR Mureș a căutat şi a reuşit cu abilitate, prin diverse mijloace, să atragă de partea sa - iniţial separat - o parte importantă a electoratului românesc, apoi şi pe cel maghiar care în 1945 era foarte bine reprezentat la nivelul Comitetului Judeţean Mureş. În încercarea de a echilibra oarecum situaţia, au fost atraşi în acest comitet, şeful Poştei din Reghin, Eugen Man, fost ilegalist comunist şi profesorul Romeo Dăscălescu, adus de la Reşiţa şi impus şi el în acelaşi comitet. În acelaşi timp, comuniştii şi-au impus oameni devotaţi şi în fruntea principalelor instituţii, unele dintre acestea cu atribuţii de siguranţă şi ordine publică, precum şi în cele cu atribuţii judecătoreşti. Printre aceştia, Soos Joska (primar al oraşului), Strul Mauriciu (şef al Poliţiei judeţene), Mihaly Jozsef (şef al Siguranţei) şi Traian Bratu (preşedinte al Tribunalului din Târgu-Mureş şi şef al Biroului Electoral). O contribuţie importantă la succesul comuniştilor, în alegerile locale din Mureş, a avut-o şi Frontul Plugarilor, formaţiune politică creată în 1933, de dr. Petru Groza (1884-1958). N-au lipsit nici campaniile de presă denigratoare la adresa opozanţilor. În 1946, ziarul ”Înfrăţirea” din Târgu-Mureş, condus de scriitorul Francisc Păcurariu, ziar care ulterior va apare sub numele de ”Ardealul Nou”, va duce o campanie furibundă împotriva unor lideri locali ca Emil A. Dandea, Ioan Bozdog. Aceștia erau ”gratulați” cu epitete ca duşmani de clasă, trădători de neam şi ţară, etc. Alături de ei, vor mai fi gratulaţi cu asemenea epitete şi protopopul greco-catolic Alexandru Todea, medicul Eugen Nicoară...Toţi aceştia erau percepuţi atât ca lideri de opinie, cât mai ales ca opozanţi ai regimului comunist pe cale de a se instala. Erau persoane care ar fi putut coagula o rezistenţă locală anticomunistă. Deci un pericol potențial. În pregătirea alegerilor din noiembrie 1946, un rol important l-au avut organele locale de Siguranţă. Cei mai mulţi dintre lucrătorii serviciului - mă refer la vechii angajaţi din sistem - îşi jucau cartea vieţii. În cele mai multe cazuri însă, ultima. Funcționa principiul dominoului.
- În notele sale, academicianul Constantin Rădulescu-Motru a afirmat că autoritățile au împiedicat oamenii în mod arbitrar să participle la vot, iar unor votanți nu li s-au cerut actele pentru verificarea identității, iar buletinele electorale votate pe simbolul BPD "Soarele" au fost introduse în urne mai înainte de deschiderea secțiilor de vot. Potrivit consemnărilor sale:
„Camioane cu alegători [ai BPD-ului] au circulat de la o secție la alta votând la toate secțiile, adică de mai multe ori. După votare, s-au trimis comisiei centrale procesele-verbale în alb, și aici s-au completat punându-se după ordinul guvernului numărul de voturi care convenea.”. Toate buletinele de vot au fost arse imediat după încheiera numărătorii oficiale, pentru a împiedica orice contestație.
SURSA: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alegeri_generale_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia,_1946
1992. Început de normalitate politică
Februarie 1992. Început de normalitate politică
După momentul 1989 – revoluție sau lovitură de stat, încă nu suntem lămuriți pe deplin – primele alegeri locale din România au avut loc în februarie 1992. Ele s-au desfășurat în două tururi de scrutin, în zilele de 9 februarie, primul tur, respectiv 23 februarie, cel de-al doilea. Erau primele alegeri locale libere după mai bine de 50 de ani. Desfășurate în baza legii nr. 70 din 1991, lege care reglementa regimul alegerilor pentru consiliile locale, consiliile judeţene şi primari, alegerile reprezentau și un moment de încercare pentru firava democrație românească a momentului. Legea 70/1991 reglementa totodată desfăşurarea campaniei electorale având ca fundament principiul libertăţii de exprimare şi pluralismul politic. Între 6 ianuarie 1992 și 6 februarie 1992 s-a desfășurat campania electorală a celor 128 de formaţiuni politice înregistrate legal în România acelui moment. Statistic vorbind, pentru cele 2.951 de fotolii de primari şi 40.174 de posturi de consilieri locali, au depus liste 84 de partide politice. A fost o efervescență politică aparte, observabilă de altfel și din faptul că și-au disputat întâietatea un număr de 12.173 de candidați la primării și 119.736 pentru funcțiile de consilieri. Așa cum era de așteptat, primele alegeri libere au adus însă și câteva probleme. În întreaga țară au fost mai multe incidente legate de întocmirea listelor și mai puțin de exercitarea votului propriu-zis. Spre exemplu, listele de susținători întocmite pentru candidatul independent Ștefan Vasile Pokorny, candidat pentru postul de primar al municipiului Târgu Mureş, au fost invalidate considerându-se că ele conțin anumite nereguli. Drept urmare, Ștefan Vasile Pokorny, primarul ales aici la 9 februarie 1992, un candidat independent, dar sprijinit de UDMR, s-a retras. Prin HG nr. 137 / 20 martie 1992 s-a hotărât un nou scrutin pentru alegerea primarului municipiului Târgu-Mureș, pentru data de 3 mai 1992, însă printr-o nouă HG, momentul ales a fost din nou amânat pentru data de 24 mai 1992. De data aceasta însă, primarul a fost ales în persoana lui Nagy Gyozo, candidat din partea UDMR.
SURSA: http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Alegeri%20in%20Romania%20de%20Balint.htm
După momentul 1989 – revoluție sau lovitură de stat, încă nu suntem lămuriți pe deplin – primele alegeri locale din România au avut loc în februarie 1992. Ele s-au desfășurat în două tururi de scrutin, în zilele de 9 februarie, primul tur, respectiv 23 februarie, cel de-al doilea. Erau primele alegeri locale libere după mai bine de 50 de ani. Desfășurate în baza legii nr. 70 din 1991, lege care reglementa regimul alegerilor pentru consiliile locale, consiliile judeţene şi primari, alegerile reprezentau și un moment de încercare pentru firava democrație românească a momentului. Legea 70/1991 reglementa totodată desfăşurarea campaniei electorale având ca fundament principiul libertăţii de exprimare şi pluralismul politic. Între 6 ianuarie 1992 și 6 februarie 1992 s-a desfășurat campania electorală a celor 128 de formaţiuni politice înregistrate legal în România acelui moment. Statistic vorbind, pentru cele 2.951 de fotolii de primari şi 40.174 de posturi de consilieri locali, au depus liste 84 de partide politice. A fost o efervescență politică aparte, observabilă de altfel și din faptul că și-au disputat întâietatea un număr de 12.173 de candidați la primării și 119.736 pentru funcțiile de consilieri. Așa cum era de așteptat, primele alegeri libere au adus însă și câteva probleme. În întreaga țară au fost mai multe incidente legate de întocmirea listelor și mai puțin de exercitarea votului propriu-zis. Spre exemplu, listele de susținători întocmite pentru candidatul independent Ștefan Vasile Pokorny, candidat pentru postul de primar al municipiului Târgu Mureş, au fost invalidate considerându-se că ele conțin anumite nereguli. Drept urmare, Ștefan Vasile Pokorny, primarul ales aici la 9 februarie 1992, un candidat independent, dar sprijinit de UDMR, s-a retras. Prin HG nr. 137 / 20 martie 1992 s-a hotărât un nou scrutin pentru alegerea primarului municipiului Târgu-Mureș, pentru data de 3 mai 1992, însă printr-o nouă HG, momentul ales a fost din nou amânat pentru data de 24 mai 1992. De data aceasta însă, primarul a fost ales în persoana lui Nagy Gyozo, candidat din partea UDMR.
SURSA: http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Alegeri%20in%20Romania%20de%20Balint.htm