BUCURESTI 1940 - 1949
La începutul anilor 1940, Bucureștiul trece prin momente dificile: cutremurul din 1940. Din cauza numeroaselor pierderi umane suferite la cutremur (de exemplu, la blocul Carlton, aflat pe actualul bulevard Nicolae Bălcescu), pe viitor se va pune problema echipării antiseismice a clădirilor înalte.
- Patiseriile Bucureştiului interbelic nu aruncau la gunoi ce puteau vinde la tejghea Fraudele de la Sectorul de Verde În martie 1940, săptămânalul „Gazeta municipală” consemna deznodământul unui proces de delapidare care zguduise departamentul financiar al Primăriei Sectorului de Verde - un sector din nord-vestul Capitalei care astăzi s-ar suprapune, parțial, sectoarelor 1 și 6. (Birourile sale administrative aveau sediul în primăria de pe Bulevardul Banul Manta.) Judecata în procesul „fraudelor de la Verde” se încheiase cu condamnarea a șapte dintre acuzați. Printre alții, au înfundat pușcăria, cu pedepse de câte cinci ani, Mircea Ionescu (director financiar la Sectorul de Verde), Ioan Antonie (contabil la Sectorul de Verde) și Gheorghe Udroiu (director la departamentul de contabilitate al Primăriei Municipiului). Toți trei, alături de restul de patru condamnați, trebuiau să acopere pagubele pe care le provocaseră statului, în valoare de 10,5 milioane de lei. JAF. La Sectorul de Verde se furase ca în codru.
- Nimeni nu a putut sa stabileasca unde era situat locul de taina al scopitilor, acolo unde aveau loc ritualuri executate de starostele si "invatatorul" muscalilor. Se spune ca acest loc de cult tainic era intr-o stupina in padurea Tunari. Regulile din comunitate erau foarte severe si nimeni nu indraznea sa se opuna sau sa incerce macar sa le schimbe in pas cu vremurile. Pana la inceputul secolului XX, in studiile despre muscalii birjari, Constantin C. Giurescu ii defineste ca fiind membri ai sectei "Imaculatilor".
Ei erau scopiti doar dupa ce faceau primul copil. Asa se explica numarul de femei existente in comunitatea scopitilor din zona Fainari-Obor, devenita apoi strada Birjarilor. Desi noile mijloace moderne de transport din secolul XX amenintau sever suprematia trasurii si, implicit, a muscalilor, nu s-a putut vorbi despre o dezmembrare a comunitatii din strada Episcopul Radu decat in anul 1940.
- In noiembrie 1940, în cutremurul ce devastează închisoarea, mor Şmil Marcovici şi Ilie Pintilie, comunişti care, pe linie de partid, i-ar fi fost superiori ierarhic. Dej rămâne şef peste toţi tovarăşii din închisoare. Alexandru Elias (89 de ani), fost membru în organizaţia sionistă „Haşomer Haţair“, asimilată în epocă drept comunistă, l-a întâlnit pe Dej în lagărul de internaţi politici de la Târgu Jiu. „El stătea separat, avea o cameră specială (n.r. – în interiorul barăcii). Nu stătea, ca noi, în camerele acelea cu paturi suprapuse. Era «the boss» de pe atunci. Noi eram scoşi la muncă, plecam dimineaţa, însă el şi Chivu Stoica aveau un regim special“, povesteşte Elias.
1941
- În anii interbelici, oraşul a realizat o nouă etapă de dezvoltare, reflectată şi de creşterea populaţiei de la 382 853 de locuitori în 1918, la 631 288, în 1930 şi la 992 536, în 1941. În 20 ani suprafaţa oraşului s-a dublat.
- Apoi, există o Declarație din anul 1964 a lui Dancu Cristofor, deținut la Aiud. El își amintește că l-a văzut pe Cioran într-o seară, pe 21 sau 22 ianuarie 1941, în următoarele circumstanțe: Îl întîlnesc pe Calea Victoriei, colț cu Bulevardul, care era barat cu tramvaie baricadate..... Pe străzi urlau grupuri...... Prin fața noastră trece un grup de copii de prăvălie cîntînd. Cioran este entuziasmat.
- 10 mai 1941 - "Tramvaiul electric era oprit de la 8 dimineaţa iar cel cu cai de la 9 şi numai tramcarele puteau circula pe străzile libere. Lumea venea înţesându-se pe trotuare şi umflând frânghiile întinse de-a lungul lor; parcursul era Calea Victoriei, strada Carol, bulevardul Maria, Calea Rahovei, Mitropolie. "De la ora 9 trupele erau eşalonate între Calea Victoriei şi Mitropolie, pe trotuarul stâng. Prin mijlocul străzii treceau numai vizitii cu brasarde la mână. Comisarii se plimbau afectaţi şi importanţi de colo-colo dând ţignale şi spunându-şi confidenţial glume şi amintiri de la cheful din ajun.
- "Răsfăţaţii soartei trebuiau să-şi ocupe locurile în tribună până la ora 10 şi jumătate. Parada se făcea în faţa statuii lui Mihai Viteazul iar publicul venea pe străzile Brătianu şi Colţei.
"La 10 şi jumătate se auzeau din nou tunurile de la Arsenal. Cortegiul pleca de la Palatul Regal spre Te deum-ul de la Mitropolie.
"În frunte - pefectul poliţiei cu un pluton de jandarmi călare. Apoi veneau Maiestăţile lor Regele şi Regina într-o trăsura de mare gală trasă de patru cai negri având în dreapta şi în stânga ofiţeri călare.
"Apoi venea trăsura cu principii moştenitori iar la urmă ofiţerii de Sat Major, muzicile trupelor, şcolile de infanterie, cavalerie, artilerie şi geniu.
"Cortegiul se încheia cu un alt pluton de jandarmi. Pe întreg parcursul trupele prezentau armele, muzicile cântau imnul regal, lumea striga "Ura! şi florile cădeau din balcoane”. ( Horia Furtună, Conferinţa Radiofonică 1941 - "10 Mai de altădată")
- După- amiază pe la ora patru lumea se strângea pe Calea Victoriei pentru a admira trăsurile împodobite cu flori care treceau spre Şoseaua Kiseleff. (Aleea cea Mare sau a Bănesii, devenită Şoseaua Kiseleff din 1843, este opera arhitectului peisagist vienez Carl Meyer, cel care a transformat mocirla Cişmigiului în cea mai frumoasă grădină din Capitală).
- Toate echipajele, toate birjele închiriate erau împodobite de flori, de la spiţele roţilor pînă la hamurile cailor, de la bici, la capul şi coada cailor, cu aceleaşi flori, care cu liliac, albăstrele, trandafiri, crini, iar coşurile mari din trăsură erau pline de bucheţele mici servind drept proiectile.
De la o latură a şoselei, la alta, lumea, în picioare, se bombarda cu vitejie. De pe la balcoanele decorate se aruncau buchete iar dacă nu nimereau în trăsuri ştrengarii se repezeau să le culeagă de pe jos şi apoi aşa, pline de praf le aruncau şi cu mai multă îndemânare în trăsurile care soseau.
La Capul Podului (după Războiul de Independenţă Podul Mogoşoaia devine Calea Victoriei) şi de-a lungul Şoselei până la Bufet roiau negustorii de flori şi florăresele.
Cei mai cunoscuţi muscali Mişca, Ivan şi Gospodin se luau la întrecere iar la birje caii negri erau împodobiţi cu flori şi panglici. De la coamele cailor până la roţile trăsurilor totul era împodobit cu flori.
Echipajele soseau pe rând şi ostilităţile începeau nu mai decât între cei din trăsuri şi pietoni. De obicei cu începere de la rondul al II-lea bătaia de flori era cu plată în folosul unor societăţi de binefacere.
Trăsurile şi carele parcă erau bărci de stânjenei sau cuiburi de de liliac alb iar domniţe rumene reprezentau alegoric belşugul şi primăvara.
De la ,,Bătaie” nimeni nu avea voie să lipsească - fie că era Principesa Maria cu spice de grâu din aur la pălărie sau politicieni precum Nicolae Felva care îşi mâna singur caii de rasă – cu toţii de-abia se mai recunoşteau în ploaia de flori. Pe înserat se aruncau cele din urmă flori iar şoselele rămâneau ninse de petale.
- în mai 1941, când Ana Pauker este predată sovieticilor într-un schimb de prizonieri, pe lista URSS se află, de fapt, şi Dej, şi Chivu Stoica, însă plecarea acestora e refuzată. „Se vor strânge prea mulţi comunişti la Moscova“, ar fi spus mareşalul Ion Antonescu, potrivit lui Stelian Tănase. La data de 15 iunie 1941 autorităţile centrale din Bucureşti nu reuşiseră să identifice în ce loc de deţinere se afla Dej, potrivit unui tablou-anexă cel mai probabil întocmit de Siguranţa Centrală sau de Direcţia Generală a Poliţiei.
- Povestea lor (Nicolae si Elena Ceauşescu) de iubire a început cu stângul. Nici nu s-au cunoscut bine că Nicolae a dat dovadă de „lipsă de vigilenţă“ şi a fost iarăşi arestat. A ajuns la Jilava, unde era încarcerat şi fratele Lenuţei. Aceasta le aducea pachete cu mâncare şi zăbovea „la vorbitor“ mai mult cu iubitul Nicu decât cu fratele Gheorghe. Dragostea era mare. Atât de mare, că în 1941 ei au comis o imprudenţă care le putea fi fatală în cariera comunistă. Povesteşte Nicolae Ceauşescu în „autobiografia“ de la dosar: „Eu eram condamnat 3 ani în lipsă şi cu toate astea umblam ziua pe stradă şi chiar în diferite case compromise. (...) În timpul şederii la Jilava, obţinând posibilitatea să merg la Spitalul Militar pentru repararea danturii, am făcut o mare greşeală mergând împreună cu o tovă la o casă tehnică, care erau nişte cunoscuţi ai noştri“. Tova cu care a mers la „o casă tehnică“ era tânăra Petrescu. Ceauşescu nu-i scrie numele.
În schimb, Elena e mai deschisă şi precizează clar că e vorba despre Nicu al ei, cu care era deja logodită: „În primăvara lui 1941, am mers cu el într-o casă conspirativă, de unde aştepta răspunsul dacă poate să evadeze, deoarece terminase tratamentul şi nu mai putea veni afară“.
1943
- „Gazeta municipală” consemnează o decizie pe care primăria a luat-o în aprilie 1943: interzicerea consumului produselor de carmangerie în Grădina Botanică. Ziarul explica felul în care, de la o concesie minoră - îngăduirea unui debit cu hrană rece pe teritoriul parcului - în Grădina Botanică ajunsese să funcţioneze un restaurant cu muzică şi grătare: „În locul unui bufet a fost instalat un restaurant cu mititei și guriste, arendat unui agent electoral. Întreținerea a fost complet uitată, iar paza și ordinea începuseră a lăsa mult de dorit”.
- În anul 1943 în plin război se decide revenirea casei de toleranţe şi a ocupaţiei de "patron de bordel". Regulamentul numărul 24 din 1943 a redefinit profilul prostituatei şi al patronului de bordel. Frecventarea şi staţionarea în spaţiul public şi de consumaţie publică au fost interzise şi se introduce carnetul medical în care erau trecute consultaţiile medicale, locaţia autorizată de practică a prostituţiei şi instrucţiuni din regulament. O noutate o constituie "Livretul de economii" a prostituatei şi obligaţia patronului de a depune la Casă de economii 10% din încasările zilnice ale prostituatei. Măsura vizată era economisirea sumelor de bani rezultate din prostituţie până la părăsirea de către persoană a acestei ocupaţii, prin exercitarea unui control asupra economiilor.
- În decembrie 1943, Siguranţa a descins în strada Crângului nr. 15, acolo unde se afla principala casă conspirativă a Uniunii Patrioţilor (organizaţie camuflată a PCR) şi o parte din arhiva partidului. Cu această ocazie au fost arestaţi mai mulţi membri şi simpatizanţi ai partidului (Mircea Biji, Manea Mănescu, Mihail Magheru, Gheorghe Vlădescu-Răcoasa etc.), dar şi proprietarii imobilului: Paul şi Get „Etta” Wexler. În ceea ce priveşte imobilul de pe Iuliu Tetrat nr. 29, care l-a găzduit pe Ştefan Foriş, liderul PCR în timpul celui De-al Doilea Război Mondial. Vila i-a aparţinut contabilului partidului din acea perioadă, Oscar Redlinger, viitor director pe probleme sociale al Combinatului Poligrafic „Casa Scînteii” din Bucureşti (începutul anilor ’50). Totodată, un apartament situat într-un imobil din strada Plantelor nr. 80 a găzduit în perioada războiului mai mulţi lideri comunişti urmăriţi de autorităţi (Ştefan Foriş, Victoria Sârbu, Suzana Pârvulescu, Constantin Pârvulescu, Augustin Alexa). Locuinţa fusese închiriată de fiul generalului Nicolae Rădescu (Nicolae N. Rădescu) la sugestia medicului psihiatru Egon Weigl (simpatizant al PCdR). În cele din urmă, apartamentul va fi abandonat (mai 1943) după arestarea soţiei lui Egon Weigl, Lili (Egon Weigl a emigrat în RDG în 1962; în 1953 a fost exclus din partid, fiind acuzat că în prima parte a războiului a avut legături cu spionajul englez).
1944
- Pe locul gropii lui Oauta s-a facut un parc și biserica Sf.Maria. Biserica face pandant cu cealaltă biserică, mai veche, Mavrogheni. În spatele bisericii vine strada Carol Knappe, unde avea o casă conspirativă Ștefan Foris, șeful PCR. Aici a fost arestat în 4 aprile 1944 (ziua marelui bombardament angloamerican la Gara de nord/Grivița ) de un comando condus de Emil Bodnăraș, dus și sechestrat in altă casă conspirativă din cartierul Vatra Luminoasă,
- Aprilie 1944. Ştefan Foriş (născut István Fóris), secretar general, şi conducerea partidului din timpul războiului sunt eliminaţi din funcţii, în urma unui complot uneltit de Gheorghiu-Dej. Foriş moare în 1946, lovit în cap cu o rangă în sediul partidului.
- După eliminarea lui Ştefan Foriş din fotoliul de secretar general al PCdR, comuniştii liberi hotărăsc să-l scoată din lagărul de la Târgu Jiu pe Gheorghiu-Dej, cel mai important comunist din închisori. Evadarea are loc undeva între 9 şi 17 august 1944, însă data exactă nu poate fi stabilită de istorici întrucât mărturiile participanţilor conţin date contradictorii. Acestea se găsesc în colecţia „Gheorghe Gheorghiu-Dej“, de la Arhivele Naţionale, ca urmare a iniţiativei Institutului de Istorie a Partidului de a crea o variantă „oficială“ cu privire la evadarea lui Dej.
- Alte case conspirative au rămas neidentificate până la 23 august 1944 (de ex. casa din Vatra Luminoasă închiriată de Emil Bodnăraş, acolo unde a fost adăpostit Ion Antonescu după lovitura de Palat). Accesul într-o astfel de casă se făcea pe bază de parolă („iafcă”). Numărul celor care gravitau în jurul unei case conspirative era extrem de redus. Vorbim și despre case conspirative oarecum celebre, cum ar fi cea din cartierul Vatra Luminoasă, de la intersecția străzii Constantin Tănase cu Sighișoara în care a fost ținut prizonier timp de 8 zile Ion Antonescu? sau despre imobilul din strada Crângului nr.15 – așa – numita casă Wexler? Sau cea de pe Iuliu Tetrat nr.29, sau imobilul din strada Plantelor, la nr. 80?
- După 1944, unele dintre casele aflate în zona exclusivistă a Bucureştiului (Calea Dorobanţilor, Bd. Primăverii, Bd. Mihalache, Bd. Mărăşti etc.) au rămas în proprietatea deţinătorilor iniţiali (vezi Casa Wexler de pe Crângului), iar altele au fost preluate de Secţia gospodăriei de partid a CC al PMR, fiind apoi repartizate unor membri ai nomenclaturii. În zilele noastre, casele în cauză îi găzduiesc pe îmbogăţiţii tranziţiei, directori din multinaţionale sau pe diverşi demnitari ai statului.
- Singurii comunişti înştiinţaţi asupra datei loviturii de palat, au fost Pătrăşcanu şi Bodnăraş. La apelul regelui, mai repede decât toţi semnatarii Blocului Naţional Democrat (BND) a răspuns Pătrăşcanu. În seara de 23 august, în jurul orei opt, a adus textele Proclamaţiei regale şi decretelor de amnistie a deţinuţilor politici şi de desfiinţare a lagărelor de concentrare. La Palat, şi-a făcut apoi apariţia social-democratul Titel-Petrescu. După difuzarea textului Proclamaţiei la radio, a sosit şi Emil Bodnăraş (cunoscut de complotişti ca “inginerul Ceauşu”). Iar Maniu a venit ultimul. Abia în dimineaţa următoare, după plecarea regelui din Bucureşti. Dar Regele Mihai zorise să anunţe, ca fapte împlinite, aspiraţii precum armistiţiul cu sovieticii şi redobândirea Transilvaniei,. Declaraţiile sale au generat mari confuzii pe Frontul de Est. Bucureştenii au trăit însă, cu intensă bucurie, momentele de după difuzarea Proclamaţiei. “Nu mai văzusem niciodată aşa o afluenţă pe Calea Victoriei, scrie în memoriile sale Serge Moscovici (“Cronica anilor risipiţi”, Polirom, 1999). Femeile ţipau, bărbaţii se îmbulzeau. Asemenea uriaşului scăpat din sticla bietului pescar din povestea lui Sindbad marinarul, mulţimea s-a răspândit pe străzi, ieşind de prin curţi şi case. Nu mergeam, ci eram mai degrabă luaţi pe sus de îmbulzeală. În atmosfera supraîncărcată, ajungeau până la noi cântece, sloganuri, strigăte înăbuşite, râsete, o risipă de sunete şi de mirosuri – orchestre imporvizate? – , amestecate cu chemările celor care încercau să-i regăsească pe cei apropiaţi. O mulţime numeroasă, nerăbdătoare, legănându-se pe trotuare. Oamenii plângeau de fericire, se strigau unii pe alţii.”
În zori, Stukas-urile germane au declanşat bombardamentul. Trei zile încheiate au durat represaliile lor. Capitala vuia de zvonuri neliniştitoare. Se spunea că trenuri pline de soldaţi germani se îndreaptă spre centrul ei.
- Orişicât, comuniştii pregătesc terenul, stabilesc rute, case conspirative, vorbesc cu ajutoare şi deţinuţi. Urmează o noapte şi-o zi conspirative petrecute în boscheţi, în claie de fân, în cimitir, pe văile şi pe dealurile din nordul Olteniei. Varianta „oficială“ nu omite nici stângăciile clandestine ale evadării: Maurer ar fi cheltuit toţi banii pe care-i primise de la partid să cumpere o maşină mai acătări pentru a-l transporta pe Dej. Urmarea, maşina împrumutată de la un oarecare procomunist, un Citroen vechi, cu multe piese lipsă, a făcut de trei ori pană în drumul către închisoare, aşa că evadaţii i-au aşteptat pe solii libertăţii „într-un boschet mai mare dintr-un parc“, după cum povesteşte cel care-i adăpostea. În fine, „evadaţii“ ajung să fie adăpostiţi într-o casă (n.r. – cu WC interior), iar în dimineaţa zilei de 24 august 1944 pleacă spre Capitală. Pleacă spre putere!
- La începutul anilor 1940, Bucureștiul trece prin momente dificile: bombardamentele aliaților (Regatul Unit, Statele Unite ale Americii) din 1944. Clădirile distruse în 1944 (vechiul Teatru Național de pe Calea Victoriei, corpul Universității de pe bulevardul Regina Elisabeta ș.a.) vor determina prima modelare a orașului după 1944.
- În vară lui 1944, o prostituată îşi declară tarifele: "500 de lei fiecare client, cu două, trei rapoarte sexuale şi dormit cu el". Asta în condiţiile în care salariul vremii oscila între 200 şi 800 de lei. Spre exemplu, un mecanic de locomotivă, una dintre cele mai bine plătite meserii, avea în jur de 850 de lei şi o pâine de 2,5 kg raţie pe zi. Dar nu toate fetele erau aşa de scumpe: se putea că o "întâlnire" în Grădina Publică, în boscheţi, costa între 10 şi 50 de lei, depinde de muşteriu. Un consult medical pentru depistarea bolilor venerice ajungea, pentru libere profesioniste, cu deplasarea medicului la bordel, 100 de lei, iar pentru "sărmane", care se duceau la dispensar, 50 de lei sau gratuit.
- După 23 august 1944, Bucureştiul a fost împărţit în trei sectoare, diferenţiate prin culori (sectorul I -Galben, sectorul II – Negru, sectorul III - Albastru).
- la 16 septembrie 1944, Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn) vine în România. Cu avionul. Cu mandat de la Comintern pentru preluarea puterii. Se deschide adevărata luptă pentru putere. Războiul rece durează însă puţin pentru că, la finalul lunii decembrie, în 1944, Dej, Ana Pauker şi Gheorghe Apostol merg în prima vizită oficială la Stalin.
- Video Eliberarea Bucurestiului de rusi https://youtu.be/_pDsuwbTcwc
- 1944-1952. În faţa Gării de Nord a fost începută construcţia Palatului CFR, după proiectul unui colectiv de arhitecţi conduşi de Duiliu Marcu şi finalizată după război.
1945
- Dupa Al Doilea Razboi Mondial, numarul cafenelelor a scazut considerabil atat in Bucuresti cat si in celelalte orase ale tarii, ca o urmare a noului sistem de viata socialist ce le-a desfiintat.
- O notă a Siguranţei din Sibiu, datată 5 februarie 1945, deci înainte de instaurarea guvernului Groza, arată că „în unele cercuri politice se afirmă că Suveranul a chemat în audienţă pe d-nii Lucreţiu Pătrăşcanu, Gheorghiu-Dej şi alţi câţiva conducători ai partidului comunist «pe care i-a implorat cu lacrimi în ochi să-şi aducă aminte, în toate acţiunile lor, mai întâi de faptul că sunt români, să subordoneze interesele de partid intereselor generale ale ţării, să nu facă să treacă mereu înaintea oricărei consideraţiuni partidul comunist»“. Deşi nota agentului nu formulează mai mult de un zvon, tensiunile dintre rege şi conducerea comunistă sunt uşor de înţeles.
1946
- În aprilie ’46, însă, discuţiile de la Moscova au fost ceva mai productive. Se apropiau alegerile din 19 noiembrie (fraudate de comunişti), iar bazinul electoral trebuia câştigat. Stenograma întâlnirii, citată în volumul „Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin“, de Ioan Chiper şi Dan Cătănuş, e halucinantă. Se discută programul electoral. Dej: „Când va fi nevoie, putem să facem şi confiscarea pădurilor, dar în program nu scriem nimic, ca să nu-i speriem (n.r. – pe alegători)“. Stalin: „Prin «desăvârşire» (n.r. – a reformei agrare) se poate înţelege că mai vreţi să luaţi pământ de la moşieri. De ce să-i speriaţi degeaba, dacă nici nu aveţi această intenţie? (râde) [...] Vorbiţi despre libertăţile cetăţeneşti. Scrieţi «libertatea cuvântului, libertatea scrisului etc. etc.». La aceasta trebuie neapărat adăugat «libertatea confesiunilor religioase». [...] Se poate vorbi de «drepturi egale pentru naţionalităţile conlocuitoare» [...] trebuie legat de independenţa statului, ca atunci când monarhia ar ameninţa independenţa şi suveranitatea ţării, să poată fi desfiinţată de popor. (dictează) «Asigurarea regimului democratic şi a suveranităţii depline a statului român în cadrul monarhiei constituţionale»“. Urmează, repetăm, fraudarea alegerilor şi aplicarea programului dictat din fotoliul de la Kremlin.
1947
- Instaurarea unui nou regim politic în 1947 a adus şi schimbări în organizarea administrativă a oraşelor.
- 1947. Reconstrucţia postbelică a început cu Aerogara Băneasa, 0 construcţie cu corp central în formă de elice. Zborurile comerciale de la Aeroportul Băneasa au fost introduse în 1919 de 0 companie aviatică franco-română. Arhitecţi: Nicolae Bădescu, Cleopatra Alifanti, Ascanio Damian, Al. Şerbănescu.
- O aglomerare urbană de nivelul Bucureştiului a necesitat mijloace de transport care să lege cartierele rezidenţiale de fabrici. Firma de transport public bucureştean a fost cel mai mare angajator din oraş (17.000 de angajaţi în 1947; 34.000 în 1977) şi al doilea angajator din România, după Uzinele Domeniilor Reşita.
- Noiembrie 1947. Tătărescu este demis de către Ana Pauker de la ministerul de Externe pe care-l conducea. Comisia Afacerilor Externe a ceea ce putea fi numit parlament în vremea aceea adoptase o „moţiune de neîncredere“ faţă de activitatea sa. În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, Tătărescu şi aproape toţi foştii săi miniştri sunt arestaţi şi întemniţaţi la Sighet.
- 30 decembrie 1947 e ca o zi de doliu pentru mulţi dintre români. E ziua în care regele Mihai a fost forţat să abdice. Decizia a fost luată în urma presiunilor lui Gheorghiu-Dej şi Petru Groza, care au venit la Palatul Elisabeta cu actul de abdicare deja redactat. Abdicării i-au urmat schimbarea Constituţiei României şi, după formarea Partidului Muncitoresc Român în 1948, controlul despotic al comuniştilor. România pierduse, la 30 decembrie 1947, ultimul simbol al democraţiei şi aşa firave. „Dej, care avea asupra lui actul de abdicare, i-a spus regelui: «Domnule, a sosit momentul ca România să devină Republică». [...] (regele) cere permisiunea interlocutorilor s-o invite şi pe mama sa, aceştia acceptându-i cererea. Intră mama sa în biroul lui Mihai. Acesta îi prezintă actul de abdicare, înmânat lui Mihai de către Dej, îl citeşte o dată, de două ori, îşi dă seama despre ce este vorba şi întreabă: «Dacă Mihai nu va semna această sentinţă ce se va întâmpla?». A urmat un moment de tăcere. Intervine Dej: «Doamnă, aţi auzit de Noaptea Sfântului Bartolomeu?» (n.r. – masacru asupra a zeci de mii de calvinişti francezi, la 23/24 august 1572)“.
1948
- În anul 1948, după instalarea comuniştilor la putere, Calea Victoriei începe să piardă din aerul aristocrat şi boem şi traversează o perioadă de uniformizare. Multe din casele boiereşti sunt spulberate de buldozere, iar cele rămase devin locuinţe pentru acoliţii partidului.
- O creştere la fel de rapidă s-a înregistrat între 1930 şi 1948, care trebuie pusă, aproape exclusiv, pe seama activităţii constructive din deceniul 4.
- După 1946, activitatea constructivă s-a înviorat: între 1941 şi 1948 s-au construit aproximativ 15.500 clădiri.
- În 1948, Bucureştii numărau 87.027 clădiri,
- 1948-1955. Astăzi Casa Presei Libere, fosta “Casa Scânteii”, a fost realizată şi prin subscripţie publică, pentru a fi asemuită Ateneului Român. Aceasta construcţie reprezintă o primă manifestare majoră a "realismului socialist" în arhitectura bucureşteană. Construirea edificiului a fost încredinţată unui colectiv condus de arhitectul Horia Maicu (printre care Nicolae Bădescu, Mircea Alifanti, Marcel Locar) şi a fost finalizată în anul 1956. Clădirea găzduieşte redacţiile celor mai importante cotidiane şi reviste, Agenţia Română de Presă, principalele edituri şi, mai nou, sediu de televiziune.
- Aprilie 1948. Lucreţiu Pătrăşcanu, unul dintre intelectualii partidului, e sechestrat într-o casă conspirativă. Urmează o anchetă-simulacru de proporţii, în care sunt atraşi toţi duşmanii de moment ai dictatorului şi toţi cei care ar fi putut ajuta, prin biografia lor, la condamnarea lui Pătrăşcanu. Dispar din viaţa politică oameni precum Belu Zilber, Lena Constante sau Harry Brauner.
- În martie 1949, organele Securităţii au întocmit un raport adresat lui Dej cuprinzând un document descoperit asupra lui Nicolae Macavei, în care acesta arată că ar fi putut să-i asasineze pe Ana Pauker şi Gheorghiu-Dej: „În seara zilei de 16 octombrie 1948, orele 23.00, am avut ocazia unică să ucid pe Ana Pauker şi Gheorghiu Dej, în Gara de Nord, în timp ce aceşti doi indivizi scârboşi îşi luau rămas bun de la fii lor ce plecau cu trenul la Moscova pentru studii, împreună cu alţi 94 de studenţi. [...] Luasem cu mine două pistoale cal. 7,65, încărcate cu câte 9 cartuşe, şi două grenade de mână, pentru a mă apăra împotriva poliţiei şi jandarmilor, deoarece sunt urmărit politic. [...] Cred că-mi va ajuta Dumnezeu să văd prăbuşirea comunismului şi să nu regret că nu i-am ucis pe cei doi de mai sus, în caz că poliţia ar reuşi să mă răpună înainte de prăbuşirea comunismului, ale cărui zile sunt numărate şi le văd cum se apropie cu paşi veseli“, declara cetăţeanul Macavei, citat în volumul „Dosarul Ana Pauker“, coordonat de Silviu B. Moldovan.
1949
- 1949. Complexul sportiv Floreasca cuprinde un bazin acoperit şi o sală pentru jocuri sportive. Complexul marchează începutul preocupărilor pentru "construcţia socialistă". Arhitecţi: Titus Evolceanu, Sofia Ungureanu.
- Troleibuzul. Bucureştenii urcau pentru prima dată în troleibuz după Al Doilea Război Mondial.
- In 1949, se înfiinţează prima linie de troleibuz din Bucureşti, care circula pe traseul Piaţa Victoriei - Hipodromul Băneasa. Un an mai târziu, Societatea comunală a tramvaielor din Bucureşti devine "Întreprinderea de Transport Bucuresti" (ITB) şi asigura transportul în comun pe 27 de trasee de tramvaie şi 24 de trasee de autobuze. Atunci, societatea avea 11.000 de salariaţi, fiind a doua întreprindere din ţară în funcţie de numărul angajaţilor, după U.D. Reşiţa, care avea 22.000 de salariaţi.
La începutul anilor 1940, Bucureștiul trece prin momente dificile: cutremurul din 1940. Din cauza numeroaselor pierderi umane suferite la cutremur (de exemplu, la blocul Carlton, aflat pe actualul bulevard Nicolae Bălcescu), pe viitor se va pune problema echipării antiseismice a clădirilor înalte.
- Patiseriile Bucureştiului interbelic nu aruncau la gunoi ce puteau vinde la tejghea Fraudele de la Sectorul de Verde În martie 1940, săptămânalul „Gazeta municipală” consemna deznodământul unui proces de delapidare care zguduise departamentul financiar al Primăriei Sectorului de Verde - un sector din nord-vestul Capitalei care astăzi s-ar suprapune, parțial, sectoarelor 1 și 6. (Birourile sale administrative aveau sediul în primăria de pe Bulevardul Banul Manta.) Judecata în procesul „fraudelor de la Verde” se încheiase cu condamnarea a șapte dintre acuzați. Printre alții, au înfundat pușcăria, cu pedepse de câte cinci ani, Mircea Ionescu (director financiar la Sectorul de Verde), Ioan Antonie (contabil la Sectorul de Verde) și Gheorghe Udroiu (director la departamentul de contabilitate al Primăriei Municipiului). Toți trei, alături de restul de patru condamnați, trebuiau să acopere pagubele pe care le provocaseră statului, în valoare de 10,5 milioane de lei. JAF. La Sectorul de Verde se furase ca în codru.
- Nimeni nu a putut sa stabileasca unde era situat locul de taina al scopitilor, acolo unde aveau loc ritualuri executate de starostele si "invatatorul" muscalilor. Se spune ca acest loc de cult tainic era intr-o stupina in padurea Tunari. Regulile din comunitate erau foarte severe si nimeni nu indraznea sa se opuna sau sa incerce macar sa le schimbe in pas cu vremurile. Pana la inceputul secolului XX, in studiile despre muscalii birjari, Constantin C. Giurescu ii defineste ca fiind membri ai sectei "Imaculatilor".
Ei erau scopiti doar dupa ce faceau primul copil. Asa se explica numarul de femei existente in comunitatea scopitilor din zona Fainari-Obor, devenita apoi strada Birjarilor. Desi noile mijloace moderne de transport din secolul XX amenintau sever suprematia trasurii si, implicit, a muscalilor, nu s-a putut vorbi despre o dezmembrare a comunitatii din strada Episcopul Radu decat in anul 1940.
- In noiembrie 1940, în cutremurul ce devastează închisoarea, mor Şmil Marcovici şi Ilie Pintilie, comunişti care, pe linie de partid, i-ar fi fost superiori ierarhic. Dej rămâne şef peste toţi tovarăşii din închisoare. Alexandru Elias (89 de ani), fost membru în organizaţia sionistă „Haşomer Haţair“, asimilată în epocă drept comunistă, l-a întâlnit pe Dej în lagărul de internaţi politici de la Târgu Jiu. „El stătea separat, avea o cameră specială (n.r. – în interiorul barăcii). Nu stătea, ca noi, în camerele acelea cu paturi suprapuse. Era «the boss» de pe atunci. Noi eram scoşi la muncă, plecam dimineaţa, însă el şi Chivu Stoica aveau un regim special“, povesteşte Elias.
1941
- În anii interbelici, oraşul a realizat o nouă etapă de dezvoltare, reflectată şi de creşterea populaţiei de la 382 853 de locuitori în 1918, la 631 288, în 1930 şi la 992 536, în 1941. În 20 ani suprafaţa oraşului s-a dublat.
- Apoi, există o Declarație din anul 1964 a lui Dancu Cristofor, deținut la Aiud. El își amintește că l-a văzut pe Cioran într-o seară, pe 21 sau 22 ianuarie 1941, în următoarele circumstanțe: Îl întîlnesc pe Calea Victoriei, colț cu Bulevardul, care era barat cu tramvaie baricadate..... Pe străzi urlau grupuri...... Prin fața noastră trece un grup de copii de prăvălie cîntînd. Cioran este entuziasmat.
- 10 mai 1941 - "Tramvaiul electric era oprit de la 8 dimineaţa iar cel cu cai de la 9 şi numai tramcarele puteau circula pe străzile libere. Lumea venea înţesându-se pe trotuare şi umflând frânghiile întinse de-a lungul lor; parcursul era Calea Victoriei, strada Carol, bulevardul Maria, Calea Rahovei, Mitropolie. "De la ora 9 trupele erau eşalonate între Calea Victoriei şi Mitropolie, pe trotuarul stâng. Prin mijlocul străzii treceau numai vizitii cu brasarde la mână. Comisarii se plimbau afectaţi şi importanţi de colo-colo dând ţignale şi spunându-şi confidenţial glume şi amintiri de la cheful din ajun.
- "Răsfăţaţii soartei trebuiau să-şi ocupe locurile în tribună până la ora 10 şi jumătate. Parada se făcea în faţa statuii lui Mihai Viteazul iar publicul venea pe străzile Brătianu şi Colţei.
"La 10 şi jumătate se auzeau din nou tunurile de la Arsenal. Cortegiul pleca de la Palatul Regal spre Te deum-ul de la Mitropolie.
"În frunte - pefectul poliţiei cu un pluton de jandarmi călare. Apoi veneau Maiestăţile lor Regele şi Regina într-o trăsura de mare gală trasă de patru cai negri având în dreapta şi în stânga ofiţeri călare.
"Apoi venea trăsura cu principii moştenitori iar la urmă ofiţerii de Sat Major, muzicile trupelor, şcolile de infanterie, cavalerie, artilerie şi geniu.
"Cortegiul se încheia cu un alt pluton de jandarmi. Pe întreg parcursul trupele prezentau armele, muzicile cântau imnul regal, lumea striga "Ura! şi florile cădeau din balcoane”. ( Horia Furtună, Conferinţa Radiofonică 1941 - "10 Mai de altădată")
- După- amiază pe la ora patru lumea se strângea pe Calea Victoriei pentru a admira trăsurile împodobite cu flori care treceau spre Şoseaua Kiseleff. (Aleea cea Mare sau a Bănesii, devenită Şoseaua Kiseleff din 1843, este opera arhitectului peisagist vienez Carl Meyer, cel care a transformat mocirla Cişmigiului în cea mai frumoasă grădină din Capitală).
- Toate echipajele, toate birjele închiriate erau împodobite de flori, de la spiţele roţilor pînă la hamurile cailor, de la bici, la capul şi coada cailor, cu aceleaşi flori, care cu liliac, albăstrele, trandafiri, crini, iar coşurile mari din trăsură erau pline de bucheţele mici servind drept proiectile.
De la o latură a şoselei, la alta, lumea, în picioare, se bombarda cu vitejie. De pe la balcoanele decorate se aruncau buchete iar dacă nu nimereau în trăsuri ştrengarii se repezeau să le culeagă de pe jos şi apoi aşa, pline de praf le aruncau şi cu mai multă îndemânare în trăsurile care soseau.
La Capul Podului (după Războiul de Independenţă Podul Mogoşoaia devine Calea Victoriei) şi de-a lungul Şoselei până la Bufet roiau negustorii de flori şi florăresele.
Cei mai cunoscuţi muscali Mişca, Ivan şi Gospodin se luau la întrecere iar la birje caii negri erau împodobiţi cu flori şi panglici. De la coamele cailor până la roţile trăsurilor totul era împodobit cu flori.
Echipajele soseau pe rând şi ostilităţile începeau nu mai decât între cei din trăsuri şi pietoni. De obicei cu începere de la rondul al II-lea bătaia de flori era cu plată în folosul unor societăţi de binefacere.
Trăsurile şi carele parcă erau bărci de stânjenei sau cuiburi de de liliac alb iar domniţe rumene reprezentau alegoric belşugul şi primăvara.
De la ,,Bătaie” nimeni nu avea voie să lipsească - fie că era Principesa Maria cu spice de grâu din aur la pălărie sau politicieni precum Nicolae Felva care îşi mâna singur caii de rasă – cu toţii de-abia se mai recunoşteau în ploaia de flori. Pe înserat se aruncau cele din urmă flori iar şoselele rămâneau ninse de petale.
- în mai 1941, când Ana Pauker este predată sovieticilor într-un schimb de prizonieri, pe lista URSS se află, de fapt, şi Dej, şi Chivu Stoica, însă plecarea acestora e refuzată. „Se vor strânge prea mulţi comunişti la Moscova“, ar fi spus mareşalul Ion Antonescu, potrivit lui Stelian Tănase. La data de 15 iunie 1941 autorităţile centrale din Bucureşti nu reuşiseră să identifice în ce loc de deţinere se afla Dej, potrivit unui tablou-anexă cel mai probabil întocmit de Siguranţa Centrală sau de Direcţia Generală a Poliţiei.
- Povestea lor (Nicolae si Elena Ceauşescu) de iubire a început cu stângul. Nici nu s-au cunoscut bine că Nicolae a dat dovadă de „lipsă de vigilenţă“ şi a fost iarăşi arestat. A ajuns la Jilava, unde era încarcerat şi fratele Lenuţei. Aceasta le aducea pachete cu mâncare şi zăbovea „la vorbitor“ mai mult cu iubitul Nicu decât cu fratele Gheorghe. Dragostea era mare. Atât de mare, că în 1941 ei au comis o imprudenţă care le putea fi fatală în cariera comunistă. Povesteşte Nicolae Ceauşescu în „autobiografia“ de la dosar: „Eu eram condamnat 3 ani în lipsă şi cu toate astea umblam ziua pe stradă şi chiar în diferite case compromise. (...) În timpul şederii la Jilava, obţinând posibilitatea să merg la Spitalul Militar pentru repararea danturii, am făcut o mare greşeală mergând împreună cu o tovă la o casă tehnică, care erau nişte cunoscuţi ai noştri“. Tova cu care a mers la „o casă tehnică“ era tânăra Petrescu. Ceauşescu nu-i scrie numele.
În schimb, Elena e mai deschisă şi precizează clar că e vorba despre Nicu al ei, cu care era deja logodită: „În primăvara lui 1941, am mers cu el într-o casă conspirativă, de unde aştepta răspunsul dacă poate să evadeze, deoarece terminase tratamentul şi nu mai putea veni afară“.
1943
- „Gazeta municipală” consemnează o decizie pe care primăria a luat-o în aprilie 1943: interzicerea consumului produselor de carmangerie în Grădina Botanică. Ziarul explica felul în care, de la o concesie minoră - îngăduirea unui debit cu hrană rece pe teritoriul parcului - în Grădina Botanică ajunsese să funcţioneze un restaurant cu muzică şi grătare: „În locul unui bufet a fost instalat un restaurant cu mititei și guriste, arendat unui agent electoral. Întreținerea a fost complet uitată, iar paza și ordinea începuseră a lăsa mult de dorit”.
- În anul 1943 în plin război se decide revenirea casei de toleranţe şi a ocupaţiei de "patron de bordel". Regulamentul numărul 24 din 1943 a redefinit profilul prostituatei şi al patronului de bordel. Frecventarea şi staţionarea în spaţiul public şi de consumaţie publică au fost interzise şi se introduce carnetul medical în care erau trecute consultaţiile medicale, locaţia autorizată de practică a prostituţiei şi instrucţiuni din regulament. O noutate o constituie "Livretul de economii" a prostituatei şi obligaţia patronului de a depune la Casă de economii 10% din încasările zilnice ale prostituatei. Măsura vizată era economisirea sumelor de bani rezultate din prostituţie până la părăsirea de către persoană a acestei ocupaţii, prin exercitarea unui control asupra economiilor.
- În decembrie 1943, Siguranţa a descins în strada Crângului nr. 15, acolo unde se afla principala casă conspirativă a Uniunii Patrioţilor (organizaţie camuflată a PCR) şi o parte din arhiva partidului. Cu această ocazie au fost arestaţi mai mulţi membri şi simpatizanţi ai partidului (Mircea Biji, Manea Mănescu, Mihail Magheru, Gheorghe Vlădescu-Răcoasa etc.), dar şi proprietarii imobilului: Paul şi Get „Etta” Wexler. În ceea ce priveşte imobilul de pe Iuliu Tetrat nr. 29, care l-a găzduit pe Ştefan Foriş, liderul PCR în timpul celui De-al Doilea Război Mondial. Vila i-a aparţinut contabilului partidului din acea perioadă, Oscar Redlinger, viitor director pe probleme sociale al Combinatului Poligrafic „Casa Scînteii” din Bucureşti (începutul anilor ’50). Totodată, un apartament situat într-un imobil din strada Plantelor nr. 80 a găzduit în perioada războiului mai mulţi lideri comunişti urmăriţi de autorităţi (Ştefan Foriş, Victoria Sârbu, Suzana Pârvulescu, Constantin Pârvulescu, Augustin Alexa). Locuinţa fusese închiriată de fiul generalului Nicolae Rădescu (Nicolae N. Rădescu) la sugestia medicului psihiatru Egon Weigl (simpatizant al PCdR). În cele din urmă, apartamentul va fi abandonat (mai 1943) după arestarea soţiei lui Egon Weigl, Lili (Egon Weigl a emigrat în RDG în 1962; în 1953 a fost exclus din partid, fiind acuzat că în prima parte a războiului a avut legături cu spionajul englez).
1944
- Pe locul gropii lui Oauta s-a facut un parc și biserica Sf.Maria. Biserica face pandant cu cealaltă biserică, mai veche, Mavrogheni. În spatele bisericii vine strada Carol Knappe, unde avea o casă conspirativă Ștefan Foris, șeful PCR. Aici a fost arestat în 4 aprile 1944 (ziua marelui bombardament angloamerican la Gara de nord/Grivița ) de un comando condus de Emil Bodnăraș, dus și sechestrat in altă casă conspirativă din cartierul Vatra Luminoasă,
- Aprilie 1944. Ştefan Foriş (născut István Fóris), secretar general, şi conducerea partidului din timpul războiului sunt eliminaţi din funcţii, în urma unui complot uneltit de Gheorghiu-Dej. Foriş moare în 1946, lovit în cap cu o rangă în sediul partidului.
- După eliminarea lui Ştefan Foriş din fotoliul de secretar general al PCdR, comuniştii liberi hotărăsc să-l scoată din lagărul de la Târgu Jiu pe Gheorghiu-Dej, cel mai important comunist din închisori. Evadarea are loc undeva între 9 şi 17 august 1944, însă data exactă nu poate fi stabilită de istorici întrucât mărturiile participanţilor conţin date contradictorii. Acestea se găsesc în colecţia „Gheorghe Gheorghiu-Dej“, de la Arhivele Naţionale, ca urmare a iniţiativei Institutului de Istorie a Partidului de a crea o variantă „oficială“ cu privire la evadarea lui Dej.
- Alte case conspirative au rămas neidentificate până la 23 august 1944 (de ex. casa din Vatra Luminoasă închiriată de Emil Bodnăraş, acolo unde a fost adăpostit Ion Antonescu după lovitura de Palat). Accesul într-o astfel de casă se făcea pe bază de parolă („iafcă”). Numărul celor care gravitau în jurul unei case conspirative era extrem de redus. Vorbim și despre case conspirative oarecum celebre, cum ar fi cea din cartierul Vatra Luminoasă, de la intersecția străzii Constantin Tănase cu Sighișoara în care a fost ținut prizonier timp de 8 zile Ion Antonescu? sau despre imobilul din strada Crângului nr.15 – așa – numita casă Wexler? Sau cea de pe Iuliu Tetrat nr.29, sau imobilul din strada Plantelor, la nr. 80?
- După 1944, unele dintre casele aflate în zona exclusivistă a Bucureştiului (Calea Dorobanţilor, Bd. Primăverii, Bd. Mihalache, Bd. Mărăşti etc.) au rămas în proprietatea deţinătorilor iniţiali (vezi Casa Wexler de pe Crângului), iar altele au fost preluate de Secţia gospodăriei de partid a CC al PMR, fiind apoi repartizate unor membri ai nomenclaturii. În zilele noastre, casele în cauză îi găzduiesc pe îmbogăţiţii tranziţiei, directori din multinaţionale sau pe diverşi demnitari ai statului.
- Singurii comunişti înştiinţaţi asupra datei loviturii de palat, au fost Pătrăşcanu şi Bodnăraş. La apelul regelui, mai repede decât toţi semnatarii Blocului Naţional Democrat (BND) a răspuns Pătrăşcanu. În seara de 23 august, în jurul orei opt, a adus textele Proclamaţiei regale şi decretelor de amnistie a deţinuţilor politici şi de desfiinţare a lagărelor de concentrare. La Palat, şi-a făcut apoi apariţia social-democratul Titel-Petrescu. După difuzarea textului Proclamaţiei la radio, a sosit şi Emil Bodnăraş (cunoscut de complotişti ca “inginerul Ceauşu”). Iar Maniu a venit ultimul. Abia în dimineaţa următoare, după plecarea regelui din Bucureşti. Dar Regele Mihai zorise să anunţe, ca fapte împlinite, aspiraţii precum armistiţiul cu sovieticii şi redobândirea Transilvaniei,. Declaraţiile sale au generat mari confuzii pe Frontul de Est. Bucureştenii au trăit însă, cu intensă bucurie, momentele de după difuzarea Proclamaţiei. “Nu mai văzusem niciodată aşa o afluenţă pe Calea Victoriei, scrie în memoriile sale Serge Moscovici (“Cronica anilor risipiţi”, Polirom, 1999). Femeile ţipau, bărbaţii se îmbulzeau. Asemenea uriaşului scăpat din sticla bietului pescar din povestea lui Sindbad marinarul, mulţimea s-a răspândit pe străzi, ieşind de prin curţi şi case. Nu mergeam, ci eram mai degrabă luaţi pe sus de îmbulzeală. În atmosfera supraîncărcată, ajungeau până la noi cântece, sloganuri, strigăte înăbuşite, râsete, o risipă de sunete şi de mirosuri – orchestre imporvizate? – , amestecate cu chemările celor care încercau să-i regăsească pe cei apropiaţi. O mulţime numeroasă, nerăbdătoare, legănându-se pe trotuare. Oamenii plângeau de fericire, se strigau unii pe alţii.”
În zori, Stukas-urile germane au declanşat bombardamentul. Trei zile încheiate au durat represaliile lor. Capitala vuia de zvonuri neliniştitoare. Se spunea că trenuri pline de soldaţi germani se îndreaptă spre centrul ei.
- Orişicât, comuniştii pregătesc terenul, stabilesc rute, case conspirative, vorbesc cu ajutoare şi deţinuţi. Urmează o noapte şi-o zi conspirative petrecute în boscheţi, în claie de fân, în cimitir, pe văile şi pe dealurile din nordul Olteniei. Varianta „oficială“ nu omite nici stângăciile clandestine ale evadării: Maurer ar fi cheltuit toţi banii pe care-i primise de la partid să cumpere o maşină mai acătări pentru a-l transporta pe Dej. Urmarea, maşina împrumutată de la un oarecare procomunist, un Citroen vechi, cu multe piese lipsă, a făcut de trei ori pană în drumul către închisoare, aşa că evadaţii i-au aşteptat pe solii libertăţii „într-un boschet mai mare dintr-un parc“, după cum povesteşte cel care-i adăpostea. În fine, „evadaţii“ ajung să fie adăpostiţi într-o casă (n.r. – cu WC interior), iar în dimineaţa zilei de 24 august 1944 pleacă spre Capitală. Pleacă spre putere!
- La începutul anilor 1940, Bucureștiul trece prin momente dificile: bombardamentele aliaților (Regatul Unit, Statele Unite ale Americii) din 1944. Clădirile distruse în 1944 (vechiul Teatru Național de pe Calea Victoriei, corpul Universității de pe bulevardul Regina Elisabeta ș.a.) vor determina prima modelare a orașului după 1944.
- În vară lui 1944, o prostituată îşi declară tarifele: "500 de lei fiecare client, cu două, trei rapoarte sexuale şi dormit cu el". Asta în condiţiile în care salariul vremii oscila între 200 şi 800 de lei. Spre exemplu, un mecanic de locomotivă, una dintre cele mai bine plătite meserii, avea în jur de 850 de lei şi o pâine de 2,5 kg raţie pe zi. Dar nu toate fetele erau aşa de scumpe: se putea că o "întâlnire" în Grădina Publică, în boscheţi, costa între 10 şi 50 de lei, depinde de muşteriu. Un consult medical pentru depistarea bolilor venerice ajungea, pentru libere profesioniste, cu deplasarea medicului la bordel, 100 de lei, iar pentru "sărmane", care se duceau la dispensar, 50 de lei sau gratuit.
- După 23 august 1944, Bucureştiul a fost împărţit în trei sectoare, diferenţiate prin culori (sectorul I -Galben, sectorul II – Negru, sectorul III - Albastru).
- la 16 septembrie 1944, Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn) vine în România. Cu avionul. Cu mandat de la Comintern pentru preluarea puterii. Se deschide adevărata luptă pentru putere. Războiul rece durează însă puţin pentru că, la finalul lunii decembrie, în 1944, Dej, Ana Pauker şi Gheorghe Apostol merg în prima vizită oficială la Stalin.
- Video Eliberarea Bucurestiului de rusi https://youtu.be/_pDsuwbTcwc
- 1944-1952. În faţa Gării de Nord a fost începută construcţia Palatului CFR, după proiectul unui colectiv de arhitecţi conduşi de Duiliu Marcu şi finalizată după război.
1945
- Dupa Al Doilea Razboi Mondial, numarul cafenelelor a scazut considerabil atat in Bucuresti cat si in celelalte orase ale tarii, ca o urmare a noului sistem de viata socialist ce le-a desfiintat.
- O notă a Siguranţei din Sibiu, datată 5 februarie 1945, deci înainte de instaurarea guvernului Groza, arată că „în unele cercuri politice se afirmă că Suveranul a chemat în audienţă pe d-nii Lucreţiu Pătrăşcanu, Gheorghiu-Dej şi alţi câţiva conducători ai partidului comunist «pe care i-a implorat cu lacrimi în ochi să-şi aducă aminte, în toate acţiunile lor, mai întâi de faptul că sunt români, să subordoneze interesele de partid intereselor generale ale ţării, să nu facă să treacă mereu înaintea oricărei consideraţiuni partidul comunist»“. Deşi nota agentului nu formulează mai mult de un zvon, tensiunile dintre rege şi conducerea comunistă sunt uşor de înţeles.
1946
- În aprilie ’46, însă, discuţiile de la Moscova au fost ceva mai productive. Se apropiau alegerile din 19 noiembrie (fraudate de comunişti), iar bazinul electoral trebuia câştigat. Stenograma întâlnirii, citată în volumul „Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin“, de Ioan Chiper şi Dan Cătănuş, e halucinantă. Se discută programul electoral. Dej: „Când va fi nevoie, putem să facem şi confiscarea pădurilor, dar în program nu scriem nimic, ca să nu-i speriem (n.r. – pe alegători)“. Stalin: „Prin «desăvârşire» (n.r. – a reformei agrare) se poate înţelege că mai vreţi să luaţi pământ de la moşieri. De ce să-i speriaţi degeaba, dacă nici nu aveţi această intenţie? (râde) [...] Vorbiţi despre libertăţile cetăţeneşti. Scrieţi «libertatea cuvântului, libertatea scrisului etc. etc.». La aceasta trebuie neapărat adăugat «libertatea confesiunilor religioase». [...] Se poate vorbi de «drepturi egale pentru naţionalităţile conlocuitoare» [...] trebuie legat de independenţa statului, ca atunci când monarhia ar ameninţa independenţa şi suveranitatea ţării, să poată fi desfiinţată de popor. (dictează) «Asigurarea regimului democratic şi a suveranităţii depline a statului român în cadrul monarhiei constituţionale»“. Urmează, repetăm, fraudarea alegerilor şi aplicarea programului dictat din fotoliul de la Kremlin.
1947
- Instaurarea unui nou regim politic în 1947 a adus şi schimbări în organizarea administrativă a oraşelor.
- 1947. Reconstrucţia postbelică a început cu Aerogara Băneasa, 0 construcţie cu corp central în formă de elice. Zborurile comerciale de la Aeroportul Băneasa au fost introduse în 1919 de 0 companie aviatică franco-română. Arhitecţi: Nicolae Bădescu, Cleopatra Alifanti, Ascanio Damian, Al. Şerbănescu.
- O aglomerare urbană de nivelul Bucureştiului a necesitat mijloace de transport care să lege cartierele rezidenţiale de fabrici. Firma de transport public bucureştean a fost cel mai mare angajator din oraş (17.000 de angajaţi în 1947; 34.000 în 1977) şi al doilea angajator din România, după Uzinele Domeniilor Reşita.
- Noiembrie 1947. Tătărescu este demis de către Ana Pauker de la ministerul de Externe pe care-l conducea. Comisia Afacerilor Externe a ceea ce putea fi numit parlament în vremea aceea adoptase o „moţiune de neîncredere“ faţă de activitatea sa. În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, Tătărescu şi aproape toţi foştii săi miniştri sunt arestaţi şi întemniţaţi la Sighet.
- 30 decembrie 1947 e ca o zi de doliu pentru mulţi dintre români. E ziua în care regele Mihai a fost forţat să abdice. Decizia a fost luată în urma presiunilor lui Gheorghiu-Dej şi Petru Groza, care au venit la Palatul Elisabeta cu actul de abdicare deja redactat. Abdicării i-au urmat schimbarea Constituţiei României şi, după formarea Partidului Muncitoresc Român în 1948, controlul despotic al comuniştilor. România pierduse, la 30 decembrie 1947, ultimul simbol al democraţiei şi aşa firave. „Dej, care avea asupra lui actul de abdicare, i-a spus regelui: «Domnule, a sosit momentul ca România să devină Republică». [...] (regele) cere permisiunea interlocutorilor s-o invite şi pe mama sa, aceştia acceptându-i cererea. Intră mama sa în biroul lui Mihai. Acesta îi prezintă actul de abdicare, înmânat lui Mihai de către Dej, îl citeşte o dată, de două ori, îşi dă seama despre ce este vorba şi întreabă: «Dacă Mihai nu va semna această sentinţă ce se va întâmpla?». A urmat un moment de tăcere. Intervine Dej: «Doamnă, aţi auzit de Noaptea Sfântului Bartolomeu?» (n.r. – masacru asupra a zeci de mii de calvinişti francezi, la 23/24 august 1572)“.
1948
- În anul 1948, după instalarea comuniştilor la putere, Calea Victoriei începe să piardă din aerul aristocrat şi boem şi traversează o perioadă de uniformizare. Multe din casele boiereşti sunt spulberate de buldozere, iar cele rămase devin locuinţe pentru acoliţii partidului.
- O creştere la fel de rapidă s-a înregistrat între 1930 şi 1948, care trebuie pusă, aproape exclusiv, pe seama activităţii constructive din deceniul 4.
- După 1946, activitatea constructivă s-a înviorat: între 1941 şi 1948 s-au construit aproximativ 15.500 clădiri.
- În 1948, Bucureştii numărau 87.027 clădiri,
- 1948-1955. Astăzi Casa Presei Libere, fosta “Casa Scânteii”, a fost realizată şi prin subscripţie publică, pentru a fi asemuită Ateneului Român. Aceasta construcţie reprezintă o primă manifestare majoră a "realismului socialist" în arhitectura bucureşteană. Construirea edificiului a fost încredinţată unui colectiv condus de arhitectul Horia Maicu (printre care Nicolae Bădescu, Mircea Alifanti, Marcel Locar) şi a fost finalizată în anul 1956. Clădirea găzduieşte redacţiile celor mai importante cotidiane şi reviste, Agenţia Română de Presă, principalele edituri şi, mai nou, sediu de televiziune.
- Aprilie 1948. Lucreţiu Pătrăşcanu, unul dintre intelectualii partidului, e sechestrat într-o casă conspirativă. Urmează o anchetă-simulacru de proporţii, în care sunt atraşi toţi duşmanii de moment ai dictatorului şi toţi cei care ar fi putut ajuta, prin biografia lor, la condamnarea lui Pătrăşcanu. Dispar din viaţa politică oameni precum Belu Zilber, Lena Constante sau Harry Brauner.
- În martie 1949, organele Securităţii au întocmit un raport adresat lui Dej cuprinzând un document descoperit asupra lui Nicolae Macavei, în care acesta arată că ar fi putut să-i asasineze pe Ana Pauker şi Gheorghiu-Dej: „În seara zilei de 16 octombrie 1948, orele 23.00, am avut ocazia unică să ucid pe Ana Pauker şi Gheorghiu Dej, în Gara de Nord, în timp ce aceşti doi indivizi scârboşi îşi luau rămas bun de la fii lor ce plecau cu trenul la Moscova pentru studii, împreună cu alţi 94 de studenţi. [...] Luasem cu mine două pistoale cal. 7,65, încărcate cu câte 9 cartuşe, şi două grenade de mână, pentru a mă apăra împotriva poliţiei şi jandarmilor, deoarece sunt urmărit politic. [...] Cred că-mi va ajuta Dumnezeu să văd prăbuşirea comunismului şi să nu regret că nu i-am ucis pe cei doi de mai sus, în caz că poliţia ar reuşi să mă răpună înainte de prăbuşirea comunismului, ale cărui zile sunt numărate şi le văd cum se apropie cu paşi veseli“, declara cetăţeanul Macavei, citat în volumul „Dosarul Ana Pauker“, coordonat de Silviu B. Moldovan.
1949
- 1949. Complexul sportiv Floreasca cuprinde un bazin acoperit şi o sală pentru jocuri sportive. Complexul marchează începutul preocupărilor pentru "construcţia socialistă". Arhitecţi: Titus Evolceanu, Sofia Ungureanu.
- Troleibuzul. Bucureştenii urcau pentru prima dată în troleibuz după Al Doilea Război Mondial.
- In 1949, se înfiinţează prima linie de troleibuz din Bucureşti, care circula pe traseul Piaţa Victoriei - Hipodromul Băneasa. Un an mai târziu, Societatea comunală a tramvaielor din Bucureşti devine "Întreprinderea de Transport Bucuresti" (ITB) şi asigura transportul în comun pe 27 de trasee de tramvaie şi 24 de trasee de autobuze. Atunci, societatea avea 11.000 de salariaţi, fiind a doua întreprindere din ţară în funcţie de numărul angajaţilor, după U.D. Reşiţa, care avea 22.000 de salariaţi.