BUCURESTI 1600 - 1696
această formă de organizare s-a păstrat până în vremea lui Constantin Brâncoveanu, în anii 1600.
- Cele mai vechi mahalale au apărut în timpul voievodului Mihai Viteazul, formate în jurul bisericilor şi mănăstirilor, deoarece biserica reprezenta pentru oraşul medieval tradiţional centrul polarizator al comunităţii respective.
1605
Probabil popas pentru cãrãuşi şi negustori braşoveni, pare plauzibilã ideea cã târgul ar data din secolul al XIII-lea, dacã dãm crezare afirmaţiei raguzanului Luccari, care viziteazã Tara Româneascã şi menţioneazã în cronica sa din 1605 cã Negru Vodã ar fi întãrit aşezãrile de la Bucureşti, Târgovişte, Floci sau Buzãu. Luccari a avut la dispoziţie „memoriile lui Murgu”, dar este vãdit cã s-a servit mult de tradiţie, o tradiţie a lui Negru Vodã care era în mare vogã în secolul al XVI-lea şi care îi atribuia legendarului întemeietor tot ce avea mai mare vechime – cetãţi, schituri, mãnãstiri sau oraşe. Totuşi, dincolo de bazarea pe tradiţie, este de reţinut cã el nu vorbeşte de întemeiere, ci de vechime, subliniind faptul cã Bucureştii luaserã fiinţã ca târg înainte de formarea Tãrii Româneşti.
1611
- “Numele de Batiştei evocă un personaj care a lăsat amintiri destul de nefericite în istoria României. Pe la mijlocul veacului al XVII-lea, un italian pe nume Baptista Velleli ajungea în Valahia în căutare de aventuri. Linguşitor şi machiavelic, el reuşeşte să intre în graţiile domnului Radu al XI-lea, fiul lui Mihnea. Pe vremea aceea românii nu prea călătoreau şi-i era deci la îndemână acestui vântură-lume plin de tupeu şi îndrăzneală să-i orbească pe bătrânii boieri cu poveştile lui de prin călătoriile în ţări îndepărtate. Avea ceea ce se cheamă o spoială de informaţii, dar asta devenea imediat ştiinţă profundă în ochii valahilor; adaugă la asta puţină şarlatanie şi-ai să-nţelegi de ce succesul lui era ca şi asigurat”. Este de înţeles, deci, cum de se lasă vodă atât de uşor în mâna acestui venetic, căruia îi face daruri nemăsurate, astfel că în curând îşi zideşte o casă mândră, înconjurată de o imensă grădină. Cartierul numit astăzi Batiştei s-a ridicat, deci, împrejurul curţii acestui şarlatan italian. Velleli nu s-a mulţumit cu darurile, ci a vrut să se implice şi în cele politiceşti. În cele din urmă, spune francezul, citându-l pe... cronicarul român Miron Costin, Baptista Velleli este tăiat cu toporul, de ţăranii furioşi, chiar sub privirile domnitorului, pentru că “este delicat lucru pentru un străin să se amestece în treburile poporului în care a aflat ospitalitate”.
1625
Cercetarile efectuate in ultimii ani pe malurile Dambovitei si Colentinei au scos la iveala numeroase dovezi asupra existentei unor asezari satesti, confirmandu-se astfel datele obtinute din documentele vremii, care mentioneaza pe teritoriul Bucurestilor de la sfarsitul secolului al XV-lea pana in 1625 un numar de 41 de sate.
1631
- Noul domnitor, Radu Șerban, preferă Târgoviște ca cetate de scaun dar nu neglijează Bucureștiul și construiește în 1631 podul Șerban-Vodă, amenajează heleșteul Șerban-Vodă (astăzi parcul Carol). Radu Mihnea ridică mănăstirea Radu-Vodă care deținea câteva mahalale și în jurul căreia se grupează câteva prăvălii. Locuitorii mahalalelor sunt scutiți de dări cu condiția ca aceștia să lucreze numai pentru mănăstire.
1632
- Primele menţiuni referitoare la negustori şi diverse tranzacţii comerciale apar în arhive încă de prin sec. al XVI-lea. Fapt menţionat de savantul George Potra în lucrarea "Istoria hanurilor bucureştene". Negoţul era o activitate deosebit de importantă, care a luat un mare avânt în sec. al XVII-lea. Sunt timpurile în care Bucureştiul devine un oraş cosmopolit, unde încep să vină negustori şi meseriaşi din toată lumea. Este locul unde mărfurile de la Constantinopol se întâlneau cu cele din Viena, Paris ori Leipzig. Numit de localnici Lipsca, acesta va da numele unei artere comerciale celebre şi în zilele noastre: Strada Lipscani. Potra îl aminteşte pe diplomatul suedez Paul Strassburg care, aflat în trecere prin Bucureşti, spunea în 1632 că străzile oraşului erau "pline de prăvălii cu mărfuri scumpe, pe care negustorii români, greci, turci, italieni şi armeni le expuneau spre a crea un decor plăcut oraşului". Era deci multă "mişcare" în Bucureştiul acelor vremuri. Iar unii dintre negustorii străini erau, bineînţeles, şi spioni ai ţărilor din care proveneau. Dar asta s-a întâmplat peste tot şi dintotdeauna. Documentele acelor vremuri menţionează câteva tipuri de hanuri. De "top" erau hanurile domneşti, bisericeşti şi mănăstireşti, precum şi cele ridicate de marii boieri. Din prima categorie fac parte Hanul Şerban Vodă, ale cărui vestigii sunt descoperite acum de arheologi, Hanul Sfântul Gheorghe şi Hanul Constantin Vodă. Mai numeroase erau însă cele aflate în subordinea unor biserici şi mănăstiri. Pe atunci, aceste lăcaşuri de cult erau închinate direct înalţilor ierarhi de la Constantinopol sau de la Muntele Athos. Evitând cu grijă privaţiunile vieţii ascetice, sfinţiţii egumeni trimişi în Valahia ştiau să scoată bani din piatră seacă. De fapt, ei erau mai curând nişte negustori hârşiţi în toate tainele acestei îndeletniciri. Hanul Cernica, Hanul Colţea şi Hanul Stavropoleos erau doar câteva dintre locantele chivernisite de popi. Un altul era Hanul Grecilor, ale cărui vestigii au fost descoperite acum de arheologi. Acesta din urmă s-a aflat în apropierea bisericii ctitorite pe la mijlocul secolului XVI de către Ghiorma Banul. Personaj influent pe timpul domniei lui Mircea Ciobanul, Ghiorma a fost părăsit de noroc şi a fost executat de un alt domnitor mărunt rămas în istorie cu ciudatul nume "Oaie seacă".
1639
- Mahalaua Calicilor sau Calicească a cărei primă menţiune documentară apare în 1639 era formată din bordeie, cocioabe şi căsuţe prăpădite, locuită eminamente de calici, deci oameni foarte săraci. Cu timpul, această mahala a dispărut deoarece calicii au fost forţaţi să migreze către dealul Bragadiru, iar mai apoi să plece definitiv din oraş către spaţiile periferice.
1651-59
Evlia Celibi, care a vizitat Bucureştiul de mai multe ori între 1651 şi 1659, povesteşte şi el că "Palatul domnesc se află aşezat în mijlocul oraşului şi e un palat cu etaj, având de jur împrejur o palancă cu ziduri de stejari groşi". Spusele cronicarilor au fost confirmate spectaculos de săpăturile efectuate în zonă începând cu luna iunie 2008. Urmele unei mari părţi din "palancă" au fost descoperite pe toată lungimea Străzii Gabroveni. Acolo, arheologii au descoperit că vechea fortificaţie era compusă din trunchiuri de copaci, cu diametre cuprinse între 30 şi 50 de centimetri. Iar într-o porţiune "zidul" era compus chiar din două rânduri de trunchiuri. a fost descoperită o porţiune importantă a fostului zid de incintă al Curţii Domneşti. Acest zid, al cărui traseu era necunoscut până acum, avea o grosime de peste 70 de centimetri şi era clădit din cărămidă legată cu mortar. Asemeni altor ziduri medievale, şi acesta era întărit cu contraforţi plasaţi la 7,50 metri distanţă unul de altul.
1655-58
Pentru București urmează o perioadă neagră: orașul este devastat în urma răscoalei seimenilor din 1655 și a incendiului din 1658.
1657
Un oras cu "un caracter ciudat, straniu, suprinzator"; "un amestec dracesc de case si palate de toate stilurile, adesea pretentioase". Aceasta este impresia pe care Bucurestiul i-o face scriitorului Ferdinand Lassalle pe la 1857. Capitala Tarii Romanesti se intindea pe atunci pe vreo 30 de kilometri, cam jumatate din Parisul acelorasi ani. Constructiile si curtile lor reprezentau a 7-a parte din oras, iar strazile si pietele mai putin de 10%. Puteai numara vreo suta de mii de suflete, doar 16.000 de case de zid si mai bine de 7.000 din lemn si paianta. Cele cu etaj erau putine, vreo mie cu doua caturi si doar 58 cu trei caturi.
1658
In 1858 erau 480 de strazi in Bucuresti, iar ziarul Anuntatorul roman aprecia ca 87 dintre ele trebuie imediat reparate. Dambovita inunda anual, trimitand in disperare mahalalele, aducand bolile. Costurile tuturor masurilor care trebuiau luate in Bucuresti, ca si acum, erau prea mari fata de veniturile Primariei. Si tot ca si acum, edilii au recurs la imprumuturi externe extrem de costisitoare.
1659
Bucureștiul devine Capitala Țării Românești în 1659 în timpul domniei lui Gheorghe Ghica și începe o perioadă de refacere și de dezvoltare. Apar marile hanuri, se ridică biserici, atelierele meșteșugarilor se grupează pe ulițe separate: Șelari, Covaci, Gabroveni, Lipscani, Băcani etc.
1660
Bucureștiul este prădat de tătari iar în 1660 în urma unei secete care a durat doi ani, o foamete cumplită se abate asupra țării.
1666
- Călătorul arab Paul de Alep (1627-1669) consemnează că „Bucureştii sunt foarte mari... „Casele sunt din lemn şi vălătuce, pălimarele şi stâlpi frumos sculptaţi, toate din lemn de stejar şi de brad.…ceea ce poate naşte admiraţie la vederea acestor case”. Paul de Alep menţionează şi „case cu lespezi de marmură”, fiind desigur vorba de cele boiereşti. În general, Paul de Alep consideră că unnele dintre aceste case boiereşti erau „mai bune” decât cele ale clasei similare din Anatolia. („Călători străini despre Ţările Române”, vol.6, part. II, 1976)
1667
Influentele turcesti ca o urmare a numeroaselor ocupari otomane se vad si in ziua de astazi in bucataria romaneasca si nu numai. Mai mult de atat, primele cafenele aparute in oraselul lui Bucur au fost imitatii dupa cele turcesti, care, la randul lor, au fost preluate dupa cele arabe, turcii si arabii fiind pana in ziua de astazi maiestrii celor mai tari si aromate cafele- cafelele la nisip.
Influenta constantinopoliana a dus la aparitia primei cafenele in secolul al XVI-lea in Bucuresti. Prima mentionare documentara a primei cafenela („cahvenca”) dateaza din anul 1667, aceasta cafenea apartinandu-i unui turc pe nume Hanie, seimen al sultanului.
In acea perioada, fiecare curte domneasca avea in camarile sale cantitati insemnate de cafea pentru uzul familiei dar si pentru „vizitele” turcesti si tataresti.
- Nimic nu se compară cu plăcerea de a bea o cafea fierbinte și aromată în intimitatea propriului cămin, nu-i așa? Dar asta nu se poate face dintotdeauna. Dacă aveti puțin timp si..o cafea bună lănga voi o să vă spun acum câte ceva din …povestea cafelei la români:
- Istoria nu consemnează cu exactitate cine a fost primul român care a gustat această licoare magică și parfumată. Legenda ne spune însă că un curtean al domnitorului Bogdan cel Orb, aflându-se în solie la Poarta otomană a fost tratat de sultan cu o băutura aromată dar..fierbinte și, neștiind cum să o bea s-a opărit la limbă. Sărmanul logofăt nu avea cum să știe că peste veacuri aceasta bautură nu va lipsi din nici o casă românească. Cert este însă că de la mesele domnitorilor romani începe să fie nelipsită această licoare parfumată , o masă rafinată din acele vremuri nefiind completă dacă nu se ofereau onoraților oaspeți …..ciubuce si cafele.
- Prima cafenea (“cahvenea”) se deschide în București pe la 1667 fiind proprietatea unui fost ienicer pe nume Kara Hamie și se afla cam pe locul unde este acum palatul Băncii Naționale. Incetul cu încetul cafeaua și…cafenelele devin o prezență permanentă în peisajul Bucureștilor. Și bineînteles, cafenelele au devenit “locuri de discuție, agitație și opoziție împotriva stăpânirii“. Atunci (ca și acum) acest lucru nu era pe placul conducătorilor și ca urmare într-un pitac de la 1782 “se poruncește cu toată severitatea să nu se discute în cafenele în legatură cu domnia sau stăpânirea turcească”.
- Iar cafeaua servită în aceste celebre cafenele nu era doar o simpla cafea: se servea <<șfarț>>, <<turcească>>, <<capuținer>>, <<mazagran>> sau.. vestitul <<marghiloman>>. Dar cafeaua acelor vremuri era preparată încă în banalul ...ibrik. Și pentru că sunt convins că v-am facut curioși, o sa va spun câte ceva despre fiecare rețetă de cafea:
ȘFARȚ - era cafeaua neagră (numele vine de la germanul schwarz sau schwarzer Kaffe) mai subțire, fără caimac și fără lapte făcută dupa moda germană a vremii.
CAPUȚINERUL – cafeaua cu lapte, dar cu mai multă cafea decât lapte.
TURCEASCA - Cafeaua neagră dar cu caimac (spuma groasă si aromată care o deosebește de șfarț). Un proverb turcesc descrie cafeaua astfel: “Cafeaua trebuie să fie neagră ca iadul, tare ca moartea şi dulce ca dragostea.” Cafeaua turceasca se bea încet alături de un pahar cu apă sau cu lichior de mentă . Nu se adaugă niciodată frişcă sau lapte.
MAZAGRAN - Băutură răcoritoare preparată din cafea neagră foarte concentrată în care se introduc bucățele de gheață.
MARGHILOMAN - Având o întreagă istorie în spate, această denumire care poate părea unora dintre voi ciudată, face referire la un tip de cafea considerat ca fiind o specialitate românească. Cu o aromă deosebită, datorată unei rețete pe masură, aceasta se fierbea în ibrice așezate pe nisip încălzit cu cărbuni și se servea în cețti foarte mici, fără toartă, cunoscute sub numele de "filigeană". Rafinata şi celebra băutură, veche de mai mult de o sută de ani, se prepară astfel: se fierb la foc mic 70 ml coniac, 30 ml apă şi două linguriţe de zahăr. Când clocoteşte, se adaugă trei linguriţe de cafea. Se ia ibricul de pe foc, se acoperă trei minute, ca să se lase zaţul. Se toarnă amestecul în ceaşcă şi se savurează cu înghiţituri mici.
1679
În 1679 este menționată funcționarea unei fabrici de postav. În același an, domnitorul Șerban Cantacuzino întemeiază prima școală românească, Școala domnească de la mănăstirea Sf.Sava din București și începe ridicarea mănăstirii Cotroceni în vestul capitalei.
1683
De altfel, pe actualul perimetru situat între străzile Lipscani , Şelari şi Stavropoleos s-au aflat şi cele mai multe hanuri, de obicei domneşti sau mânăstireşti, construite încă de la sfârşitul veacului al XVII-lea (1683-1686), multe dărâmate odată cu ridicarea Poştei celei Mari (în anul 1900, arhitect Alexandru Săvulescu) şi a CEC-ului (1896-1900, arhitect Paul Gottereau).
1689
În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu în 1689, austriecii intră în București și, vorbind despre această perioadă, cronicarul Radu Popescu spune „însă răutăți ce s-au făcut într-o lună, ce au șezut, limbă nu poate să spuie: bătăi, cazne, legături; egumenii și unii boiari legați cu ștreanguri de gât, pentru făină și orz, și carne și altele ca acestea nenumărate”
- Revenind la Podul Mogoşoaiei, pe care „se preumbla" Vodă Brâncoveanu în drum spre Mogoşoaia sau Potlogi vom semnala şi mărturia cronicarului său de casă, Radu Greceanu, cel care nu uită a aminti strălucitul alai : în frunte se afla postelnicul cu toiagul de argint, apoi spătarul cu armele voievodale şi înşiruiţi după ranguri: paharnici, stolnici, călăreţi şi pedeştri, paiaci mergând pe jos, apoi calul domnului, înconjurat de comişei, totul alcătuind o „sărbătoare a ochilor şi o bucurie a mulţimii". Aşadar apa Dâmboviţei, sau „fluvium Dâmboviche" cum îl numesc cronicarii, a văzut multe, când în scurgerea lui leneşă, când sub furia potopului ce inunda străzile.
1692
- Inainte de domnia lui Constantin Brancoveanu, strada pe care se afla astazi Calea Victoria, nu facea parte din Bucuresti si purta numele de Drumul Brasovului, avand functia de strada comerciala care facea legatura intre vechile trasee ale comerciantilor veniti din Tarile Orientale care partea de Vest a Europei. Drumul Brasovului, se pare ca cuprindea doar spatiul dintre Cercul Militar si Piata Victoriei, iar portiunea de astazi cuprinsa intre Piata Natiunilor Unite si Bulevardul Regina Elisabeta se numea atunci Ulita Mare. Brancoveanu uneste cele doua drumuri sub numele de Podul Mogosoaia, nume dat tuturor drumurilor pavate cu trunchiuri de stejar.
- Faimoasa strada a fost croita la 1692 de catre domnitorul Constantin Brancoveanu, care primise locul acesta mostenire de la bunica sa, postelniceasa Ilinca Cantacuzino, propietara a 50 de pogoane de pamant in zona. Brancoveanu a poruncit construirea drumului pentru a lega in modul cel mai scurt palatul domnesc din Bucuresti de cel de la Mogosoaia. Partea cea mai veche a strazii exista si atunci, fiind numita Ulita Mare spre Sarindar si care se intindea de la Piata Senatului (acum Piata Natiunilor Unite) pana la Biserica Sarindar (unde se afla astazi Cercul Militar). Brancoveanu a unit-o cu Drumul Brasovului care mergea spre actuala Sosea Kiseleff. Noul drum a capatat numele de Podul Mogosoaiei, deoarece era pavata cu trunchiuri mari de copaci ce inlesneau circulatia pe vreme de ploaie.
Sistemul pavării cu lemn (“Poduri”) este foarte vechi în Bucureşti, existând menţiuni despre acest sistem încă din secolul XVI. Pe toată lungimea uliţei au fost puse bârne groase de stejar numite “podini”, lungi de 8 metri.
Acestea erau aşezate transversal şi prinse la capete cu bârne, numite “urşi”. Podurile avea şanţuri adânci pe margini, pentru scurgerea apei de ploaie, iar în dreptul intrărilor în curţi erau construite podişti de lemn. Nu existau trotuare, pe pod mergeau laolaltă oameni, care sau trăsuri. Totuşi acest sistem avea şi un inconvenient. Sub bârnele groase se aduna noroi şi se întâmpla destul de des ca, la trecera unui om, acesta să alunece şi să ajungă cufundat până la brâu în noroi. Scriitorul Nicolae Filimon nota: A umbla pe aceste poduri, este o adevărată tortură. Fără veste te simţi cufundat deodată în noroi şi te mai alegi şi cu o mână scrântită sau un picior frânt. Să mai adăugăm pe lângă aceasta şi lipsa felinarelor şi abia atunci putem face o idee despre trista stare în acre se aflau uliţele Bucureştilor pe tinpii aceia”
- Pentru a putea construi strada, Brancoveanu a trebuit sa darame tot ce exista atunci pe acel loc, croind drum drept prin proprietatile varului sau Constantin Balaceanu, cazut in batalia pe care o castigase Voievodul la Zarnesti impotriva austriecilor, proprietati si locuri pe care si le insusise starnind conflictul cu Maria Doamna, soacra lui Balaceanu. In cel mai scurt timp aici incep sa se construiasca biserici, hanuri, case boieresti, pravalii, magazine de lux si hoteluri, devenind drumul principal al capitalei.
1695
Spătarul Mihai Cantacuzino, fratele domnului Șerban Cantacuzino, a fondat Spitalul Colțea în 1695, a început construirea bisericii Colțea
1696
In condica de randuieli a vistieriei lui Brancoveanu gasim insemnat sub data de 7 iulie 1696, printre „bucatili” cuvenite „marii-sale hanului de oaste””, „15 oca cafea ot Ianachi clucer"
această formă de organizare s-a păstrat până în vremea lui Constantin Brâncoveanu, în anii 1600.
- Cele mai vechi mahalale au apărut în timpul voievodului Mihai Viteazul, formate în jurul bisericilor şi mănăstirilor, deoarece biserica reprezenta pentru oraşul medieval tradiţional centrul polarizator al comunităţii respective.
1605
Probabil popas pentru cãrãuşi şi negustori braşoveni, pare plauzibilã ideea cã târgul ar data din secolul al XIII-lea, dacã dãm crezare afirmaţiei raguzanului Luccari, care viziteazã Tara Româneascã şi menţioneazã în cronica sa din 1605 cã Negru Vodã ar fi întãrit aşezãrile de la Bucureşti, Târgovişte, Floci sau Buzãu. Luccari a avut la dispoziţie „memoriile lui Murgu”, dar este vãdit cã s-a servit mult de tradiţie, o tradiţie a lui Negru Vodã care era în mare vogã în secolul al XVI-lea şi care îi atribuia legendarului întemeietor tot ce avea mai mare vechime – cetãţi, schituri, mãnãstiri sau oraşe. Totuşi, dincolo de bazarea pe tradiţie, este de reţinut cã el nu vorbeşte de întemeiere, ci de vechime, subliniind faptul cã Bucureştii luaserã fiinţã ca târg înainte de formarea Tãrii Româneşti.
1611
- “Numele de Batiştei evocă un personaj care a lăsat amintiri destul de nefericite în istoria României. Pe la mijlocul veacului al XVII-lea, un italian pe nume Baptista Velleli ajungea în Valahia în căutare de aventuri. Linguşitor şi machiavelic, el reuşeşte să intre în graţiile domnului Radu al XI-lea, fiul lui Mihnea. Pe vremea aceea românii nu prea călătoreau şi-i era deci la îndemână acestui vântură-lume plin de tupeu şi îndrăzneală să-i orbească pe bătrânii boieri cu poveştile lui de prin călătoriile în ţări îndepărtate. Avea ceea ce se cheamă o spoială de informaţii, dar asta devenea imediat ştiinţă profundă în ochii valahilor; adaugă la asta puţină şarlatanie şi-ai să-nţelegi de ce succesul lui era ca şi asigurat”. Este de înţeles, deci, cum de se lasă vodă atât de uşor în mâna acestui venetic, căruia îi face daruri nemăsurate, astfel că în curând îşi zideşte o casă mândră, înconjurată de o imensă grădină. Cartierul numit astăzi Batiştei s-a ridicat, deci, împrejurul curţii acestui şarlatan italian. Velleli nu s-a mulţumit cu darurile, ci a vrut să se implice şi în cele politiceşti. În cele din urmă, spune francezul, citându-l pe... cronicarul român Miron Costin, Baptista Velleli este tăiat cu toporul, de ţăranii furioşi, chiar sub privirile domnitorului, pentru că “este delicat lucru pentru un străin să se amestece în treburile poporului în care a aflat ospitalitate”.
1625
Cercetarile efectuate in ultimii ani pe malurile Dambovitei si Colentinei au scos la iveala numeroase dovezi asupra existentei unor asezari satesti, confirmandu-se astfel datele obtinute din documentele vremii, care mentioneaza pe teritoriul Bucurestilor de la sfarsitul secolului al XV-lea pana in 1625 un numar de 41 de sate.
1631
- Noul domnitor, Radu Șerban, preferă Târgoviște ca cetate de scaun dar nu neglijează Bucureștiul și construiește în 1631 podul Șerban-Vodă, amenajează heleșteul Șerban-Vodă (astăzi parcul Carol). Radu Mihnea ridică mănăstirea Radu-Vodă care deținea câteva mahalale și în jurul căreia se grupează câteva prăvălii. Locuitorii mahalalelor sunt scutiți de dări cu condiția ca aceștia să lucreze numai pentru mănăstire.
1632
- Primele menţiuni referitoare la negustori şi diverse tranzacţii comerciale apar în arhive încă de prin sec. al XVI-lea. Fapt menţionat de savantul George Potra în lucrarea "Istoria hanurilor bucureştene". Negoţul era o activitate deosebit de importantă, care a luat un mare avânt în sec. al XVII-lea. Sunt timpurile în care Bucureştiul devine un oraş cosmopolit, unde încep să vină negustori şi meseriaşi din toată lumea. Este locul unde mărfurile de la Constantinopol se întâlneau cu cele din Viena, Paris ori Leipzig. Numit de localnici Lipsca, acesta va da numele unei artere comerciale celebre şi în zilele noastre: Strada Lipscani. Potra îl aminteşte pe diplomatul suedez Paul Strassburg care, aflat în trecere prin Bucureşti, spunea în 1632 că străzile oraşului erau "pline de prăvălii cu mărfuri scumpe, pe care negustorii români, greci, turci, italieni şi armeni le expuneau spre a crea un decor plăcut oraşului". Era deci multă "mişcare" în Bucureştiul acelor vremuri. Iar unii dintre negustorii străini erau, bineînţeles, şi spioni ai ţărilor din care proveneau. Dar asta s-a întâmplat peste tot şi dintotdeauna. Documentele acelor vremuri menţionează câteva tipuri de hanuri. De "top" erau hanurile domneşti, bisericeşti şi mănăstireşti, precum şi cele ridicate de marii boieri. Din prima categorie fac parte Hanul Şerban Vodă, ale cărui vestigii sunt descoperite acum de arheologi, Hanul Sfântul Gheorghe şi Hanul Constantin Vodă. Mai numeroase erau însă cele aflate în subordinea unor biserici şi mănăstiri. Pe atunci, aceste lăcaşuri de cult erau închinate direct înalţilor ierarhi de la Constantinopol sau de la Muntele Athos. Evitând cu grijă privaţiunile vieţii ascetice, sfinţiţii egumeni trimişi în Valahia ştiau să scoată bani din piatră seacă. De fapt, ei erau mai curând nişte negustori hârşiţi în toate tainele acestei îndeletniciri. Hanul Cernica, Hanul Colţea şi Hanul Stavropoleos erau doar câteva dintre locantele chivernisite de popi. Un altul era Hanul Grecilor, ale cărui vestigii au fost descoperite acum de arheologi. Acesta din urmă s-a aflat în apropierea bisericii ctitorite pe la mijlocul secolului XVI de către Ghiorma Banul. Personaj influent pe timpul domniei lui Mircea Ciobanul, Ghiorma a fost părăsit de noroc şi a fost executat de un alt domnitor mărunt rămas în istorie cu ciudatul nume "Oaie seacă".
1639
- Mahalaua Calicilor sau Calicească a cărei primă menţiune documentară apare în 1639 era formată din bordeie, cocioabe şi căsuţe prăpădite, locuită eminamente de calici, deci oameni foarte săraci. Cu timpul, această mahala a dispărut deoarece calicii au fost forţaţi să migreze către dealul Bragadiru, iar mai apoi să plece definitiv din oraş către spaţiile periferice.
1651-59
Evlia Celibi, care a vizitat Bucureştiul de mai multe ori între 1651 şi 1659, povesteşte şi el că "Palatul domnesc se află aşezat în mijlocul oraşului şi e un palat cu etaj, având de jur împrejur o palancă cu ziduri de stejari groşi". Spusele cronicarilor au fost confirmate spectaculos de săpăturile efectuate în zonă începând cu luna iunie 2008. Urmele unei mari părţi din "palancă" au fost descoperite pe toată lungimea Străzii Gabroveni. Acolo, arheologii au descoperit că vechea fortificaţie era compusă din trunchiuri de copaci, cu diametre cuprinse între 30 şi 50 de centimetri. Iar într-o porţiune "zidul" era compus chiar din două rânduri de trunchiuri. a fost descoperită o porţiune importantă a fostului zid de incintă al Curţii Domneşti. Acest zid, al cărui traseu era necunoscut până acum, avea o grosime de peste 70 de centimetri şi era clădit din cărămidă legată cu mortar. Asemeni altor ziduri medievale, şi acesta era întărit cu contraforţi plasaţi la 7,50 metri distanţă unul de altul.
1655-58
Pentru București urmează o perioadă neagră: orașul este devastat în urma răscoalei seimenilor din 1655 și a incendiului din 1658.
1657
Un oras cu "un caracter ciudat, straniu, suprinzator"; "un amestec dracesc de case si palate de toate stilurile, adesea pretentioase". Aceasta este impresia pe care Bucurestiul i-o face scriitorului Ferdinand Lassalle pe la 1857. Capitala Tarii Romanesti se intindea pe atunci pe vreo 30 de kilometri, cam jumatate din Parisul acelorasi ani. Constructiile si curtile lor reprezentau a 7-a parte din oras, iar strazile si pietele mai putin de 10%. Puteai numara vreo suta de mii de suflete, doar 16.000 de case de zid si mai bine de 7.000 din lemn si paianta. Cele cu etaj erau putine, vreo mie cu doua caturi si doar 58 cu trei caturi.
1658
In 1858 erau 480 de strazi in Bucuresti, iar ziarul Anuntatorul roman aprecia ca 87 dintre ele trebuie imediat reparate. Dambovita inunda anual, trimitand in disperare mahalalele, aducand bolile. Costurile tuturor masurilor care trebuiau luate in Bucuresti, ca si acum, erau prea mari fata de veniturile Primariei. Si tot ca si acum, edilii au recurs la imprumuturi externe extrem de costisitoare.
1659
Bucureștiul devine Capitala Țării Românești în 1659 în timpul domniei lui Gheorghe Ghica și începe o perioadă de refacere și de dezvoltare. Apar marile hanuri, se ridică biserici, atelierele meșteșugarilor se grupează pe ulițe separate: Șelari, Covaci, Gabroveni, Lipscani, Băcani etc.
1660
Bucureștiul este prădat de tătari iar în 1660 în urma unei secete care a durat doi ani, o foamete cumplită se abate asupra țării.
1666
- Călătorul arab Paul de Alep (1627-1669) consemnează că „Bucureştii sunt foarte mari... „Casele sunt din lemn şi vălătuce, pălimarele şi stâlpi frumos sculptaţi, toate din lemn de stejar şi de brad.…ceea ce poate naşte admiraţie la vederea acestor case”. Paul de Alep menţionează şi „case cu lespezi de marmură”, fiind desigur vorba de cele boiereşti. În general, Paul de Alep consideră că unnele dintre aceste case boiereşti erau „mai bune” decât cele ale clasei similare din Anatolia. („Călători străini despre Ţările Române”, vol.6, part. II, 1976)
1667
Influentele turcesti ca o urmare a numeroaselor ocupari otomane se vad si in ziua de astazi in bucataria romaneasca si nu numai. Mai mult de atat, primele cafenele aparute in oraselul lui Bucur au fost imitatii dupa cele turcesti, care, la randul lor, au fost preluate dupa cele arabe, turcii si arabii fiind pana in ziua de astazi maiestrii celor mai tari si aromate cafele- cafelele la nisip.
Influenta constantinopoliana a dus la aparitia primei cafenele in secolul al XVI-lea in Bucuresti. Prima mentionare documentara a primei cafenela („cahvenca”) dateaza din anul 1667, aceasta cafenea apartinandu-i unui turc pe nume Hanie, seimen al sultanului.
In acea perioada, fiecare curte domneasca avea in camarile sale cantitati insemnate de cafea pentru uzul familiei dar si pentru „vizitele” turcesti si tataresti.
- Nimic nu se compară cu plăcerea de a bea o cafea fierbinte și aromată în intimitatea propriului cămin, nu-i așa? Dar asta nu se poate face dintotdeauna. Dacă aveti puțin timp si..o cafea bună lănga voi o să vă spun acum câte ceva din …povestea cafelei la români:
- Istoria nu consemnează cu exactitate cine a fost primul român care a gustat această licoare magică și parfumată. Legenda ne spune însă că un curtean al domnitorului Bogdan cel Orb, aflându-se în solie la Poarta otomană a fost tratat de sultan cu o băutura aromată dar..fierbinte și, neștiind cum să o bea s-a opărit la limbă. Sărmanul logofăt nu avea cum să știe că peste veacuri aceasta bautură nu va lipsi din nici o casă românească. Cert este însă că de la mesele domnitorilor romani începe să fie nelipsită această licoare parfumată , o masă rafinată din acele vremuri nefiind completă dacă nu se ofereau onoraților oaspeți …..ciubuce si cafele.
- Prima cafenea (“cahvenea”) se deschide în București pe la 1667 fiind proprietatea unui fost ienicer pe nume Kara Hamie și se afla cam pe locul unde este acum palatul Băncii Naționale. Incetul cu încetul cafeaua și…cafenelele devin o prezență permanentă în peisajul Bucureștilor. Și bineînteles, cafenelele au devenit “locuri de discuție, agitație și opoziție împotriva stăpânirii“. Atunci (ca și acum) acest lucru nu era pe placul conducătorilor și ca urmare într-un pitac de la 1782 “se poruncește cu toată severitatea să nu se discute în cafenele în legatură cu domnia sau stăpânirea turcească”.
- Iar cafeaua servită în aceste celebre cafenele nu era doar o simpla cafea: se servea <<șfarț>>, <<turcească>>, <<capuținer>>, <<mazagran>> sau.. vestitul <<marghiloman>>. Dar cafeaua acelor vremuri era preparată încă în banalul ...ibrik. Și pentru că sunt convins că v-am facut curioși, o sa va spun câte ceva despre fiecare rețetă de cafea:
ȘFARȚ - era cafeaua neagră (numele vine de la germanul schwarz sau schwarzer Kaffe) mai subțire, fără caimac și fără lapte făcută dupa moda germană a vremii.
CAPUȚINERUL – cafeaua cu lapte, dar cu mai multă cafea decât lapte.
TURCEASCA - Cafeaua neagră dar cu caimac (spuma groasă si aromată care o deosebește de șfarț). Un proverb turcesc descrie cafeaua astfel: “Cafeaua trebuie să fie neagră ca iadul, tare ca moartea şi dulce ca dragostea.” Cafeaua turceasca se bea încet alături de un pahar cu apă sau cu lichior de mentă . Nu se adaugă niciodată frişcă sau lapte.
MAZAGRAN - Băutură răcoritoare preparată din cafea neagră foarte concentrată în care se introduc bucățele de gheață.
MARGHILOMAN - Având o întreagă istorie în spate, această denumire care poate părea unora dintre voi ciudată, face referire la un tip de cafea considerat ca fiind o specialitate românească. Cu o aromă deosebită, datorată unei rețete pe masură, aceasta se fierbea în ibrice așezate pe nisip încălzit cu cărbuni și se servea în cețti foarte mici, fără toartă, cunoscute sub numele de "filigeană". Rafinata şi celebra băutură, veche de mai mult de o sută de ani, se prepară astfel: se fierb la foc mic 70 ml coniac, 30 ml apă şi două linguriţe de zahăr. Când clocoteşte, se adaugă trei linguriţe de cafea. Se ia ibricul de pe foc, se acoperă trei minute, ca să se lase zaţul. Se toarnă amestecul în ceaşcă şi se savurează cu înghiţituri mici.
1679
În 1679 este menționată funcționarea unei fabrici de postav. În același an, domnitorul Șerban Cantacuzino întemeiază prima școală românească, Școala domnească de la mănăstirea Sf.Sava din București și începe ridicarea mănăstirii Cotroceni în vestul capitalei.
1683
De altfel, pe actualul perimetru situat între străzile Lipscani , Şelari şi Stavropoleos s-au aflat şi cele mai multe hanuri, de obicei domneşti sau mânăstireşti, construite încă de la sfârşitul veacului al XVII-lea (1683-1686), multe dărâmate odată cu ridicarea Poştei celei Mari (în anul 1900, arhitect Alexandru Săvulescu) şi a CEC-ului (1896-1900, arhitect Paul Gottereau).
1689
În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu în 1689, austriecii intră în București și, vorbind despre această perioadă, cronicarul Radu Popescu spune „însă răutăți ce s-au făcut într-o lună, ce au șezut, limbă nu poate să spuie: bătăi, cazne, legături; egumenii și unii boiari legați cu ștreanguri de gât, pentru făină și orz, și carne și altele ca acestea nenumărate”
- Revenind la Podul Mogoşoaiei, pe care „se preumbla" Vodă Brâncoveanu în drum spre Mogoşoaia sau Potlogi vom semnala şi mărturia cronicarului său de casă, Radu Greceanu, cel care nu uită a aminti strălucitul alai : în frunte se afla postelnicul cu toiagul de argint, apoi spătarul cu armele voievodale şi înşiruiţi după ranguri: paharnici, stolnici, călăreţi şi pedeştri, paiaci mergând pe jos, apoi calul domnului, înconjurat de comişei, totul alcătuind o „sărbătoare a ochilor şi o bucurie a mulţimii". Aşadar apa Dâmboviţei, sau „fluvium Dâmboviche" cum îl numesc cronicarii, a văzut multe, când în scurgerea lui leneşă, când sub furia potopului ce inunda străzile.
1692
- Inainte de domnia lui Constantin Brancoveanu, strada pe care se afla astazi Calea Victoria, nu facea parte din Bucuresti si purta numele de Drumul Brasovului, avand functia de strada comerciala care facea legatura intre vechile trasee ale comerciantilor veniti din Tarile Orientale care partea de Vest a Europei. Drumul Brasovului, se pare ca cuprindea doar spatiul dintre Cercul Militar si Piata Victoriei, iar portiunea de astazi cuprinsa intre Piata Natiunilor Unite si Bulevardul Regina Elisabeta se numea atunci Ulita Mare. Brancoveanu uneste cele doua drumuri sub numele de Podul Mogosoaia, nume dat tuturor drumurilor pavate cu trunchiuri de stejar.
- Faimoasa strada a fost croita la 1692 de catre domnitorul Constantin Brancoveanu, care primise locul acesta mostenire de la bunica sa, postelniceasa Ilinca Cantacuzino, propietara a 50 de pogoane de pamant in zona. Brancoveanu a poruncit construirea drumului pentru a lega in modul cel mai scurt palatul domnesc din Bucuresti de cel de la Mogosoaia. Partea cea mai veche a strazii exista si atunci, fiind numita Ulita Mare spre Sarindar si care se intindea de la Piata Senatului (acum Piata Natiunilor Unite) pana la Biserica Sarindar (unde se afla astazi Cercul Militar). Brancoveanu a unit-o cu Drumul Brasovului care mergea spre actuala Sosea Kiseleff. Noul drum a capatat numele de Podul Mogosoaiei, deoarece era pavata cu trunchiuri mari de copaci ce inlesneau circulatia pe vreme de ploaie.
Sistemul pavării cu lemn (“Poduri”) este foarte vechi în Bucureşti, existând menţiuni despre acest sistem încă din secolul XVI. Pe toată lungimea uliţei au fost puse bârne groase de stejar numite “podini”, lungi de 8 metri.
Acestea erau aşezate transversal şi prinse la capete cu bârne, numite “urşi”. Podurile avea şanţuri adânci pe margini, pentru scurgerea apei de ploaie, iar în dreptul intrărilor în curţi erau construite podişti de lemn. Nu existau trotuare, pe pod mergeau laolaltă oameni, care sau trăsuri. Totuşi acest sistem avea şi un inconvenient. Sub bârnele groase se aduna noroi şi se întâmpla destul de des ca, la trecera unui om, acesta să alunece şi să ajungă cufundat până la brâu în noroi. Scriitorul Nicolae Filimon nota: A umbla pe aceste poduri, este o adevărată tortură. Fără veste te simţi cufundat deodată în noroi şi te mai alegi şi cu o mână scrântită sau un picior frânt. Să mai adăugăm pe lângă aceasta şi lipsa felinarelor şi abia atunci putem face o idee despre trista stare în acre se aflau uliţele Bucureştilor pe tinpii aceia”
- Pentru a putea construi strada, Brancoveanu a trebuit sa darame tot ce exista atunci pe acel loc, croind drum drept prin proprietatile varului sau Constantin Balaceanu, cazut in batalia pe care o castigase Voievodul la Zarnesti impotriva austriecilor, proprietati si locuri pe care si le insusise starnind conflictul cu Maria Doamna, soacra lui Balaceanu. In cel mai scurt timp aici incep sa se construiasca biserici, hanuri, case boieresti, pravalii, magazine de lux si hoteluri, devenind drumul principal al capitalei.
1695
Spătarul Mihai Cantacuzino, fratele domnului Șerban Cantacuzino, a fondat Spitalul Colțea în 1695, a început construirea bisericii Colțea
1696
In condica de randuieli a vistieriei lui Brancoveanu gasim insemnat sub data de 7 iulie 1696, printre „bucatili” cuvenite „marii-sale hanului de oaste””, „15 oca cafea ot Ianachi clucer"