Calea Victoriei № 88c - Hanul Chir Ivanciu Gherasi
1850 - la intersectia fostului Pod al Mogosoaiei cu strada Episcopiei unde pana pe la 1850 s-a aflat hanul lui Ivanciu Gherasi, cand a fost inlocuit de hotelul lui Niculae Neculescu (un bogat proprietar, originar din Ramnicu-Sarat).
- pana pe la jumatatea secolului al XIX-lea, o alta constructie, Hanul lui Ivanciu Gherasi. Aici s-a construit, intre 1912 si 1914, ceea ce avea sa devina Hotelul Athenee Palace.
SURSA http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2010/12/hotel-athene-palace-hilton/
Calea Victoriei № 88c - hanul Neculai Neculescu
1850 - la intersectia fostului Pod al Mogosoaiei cu strada Episcopiei unde dupa 1850 s-a aflat hotelul lui Niculae Neculescu (un bogat proprietar, originar din Ramnicu-Sarat).
- Pe la inceputul secolului XX, pe locul unde astazi se afla Hotelul Athenee Palace Hilton se gasea o casa cu un singur etaj, al carei proprietar, Niculae Neculcescu, era un bogatas din Ramnicu Sarat, in aceasta casa functiona un mic hotel,
SURSA http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2010/12/hotel-athene-palace-hilton/
* Calea Victoriei № 88c - Athenee Palace Hilton Bucharest Hotel
Strada Episcopiei 1-3, București, Romania, placeshilton.com
- Itinerarele noastre pietonale pe Calea Victoriei se terminau de obicei la hotelul Athénée Palace - unde cum am mai spus - locuia permanent mătuşa noastră Ecaterina Stătescu, care-şi adusese acolo şi mobilele de acasă. Se retrăsese acolo după ce a trebuit să-şi lichideze casa ca urmare a pierderilor suferite de falimentul băncii Marmorosch Blank. Mai mergeam să mă tund la frizeria de la parterul hotelului. În copilăria şi adolescenţa mea hotelul Athénée Palace avea un farmec deosebit. Ridicat la începutul secolului XX de către arhitectul Théophile Bradeau, pe locul vechii case a lui Neculai Neculescu, clădirea avea aspectul marilor hoteluri ale epocii, ca cele de la Baden-Baden,Vichy, Biaritz, Nisa şi alte oraşe europene. Era considerat un frate al hotelului Pera Palace din Istanbul, ridicat de arhitectul A. Vallaury şi cumpărat de „Compania Internaţională de Vagoane cu Paturi”, proprietara Orient Express-ului. Acest hotel turcesc însă păstrează şi astăzi aspectul din perioada interbelică. Athénée Palace era un model al stilului art nouveau şi unul din cele mai renumite locuri de întâlnire ale elitelor interbelice. Regret mult dispariţia aspectului de atunci cu toate balconaşele, grilajele şi coloanele de pe faţade, dar mai ales acele decoruri policrome de pe frontispiciu şi din nişele ferestrelor de la etajul trei. Avea o somptuozitate astăzi înlocuită printr-o severitate cenuşie geometrizată. Mi-aduc aminte holul de la intrare care era mult mai cald. În dreapta erau portarii cu uniformele lor maro închis cu nasturi, epoleţi şi decoruri aurii şi în stânga aşteptau comisionarii şi ei cu uniforme, însă albastre şi cu şepci. Tot în dreapta se aflau cele două ascensoare de lemn de acaju, cu cuşti de fier forjat bogat ornamentate. Erau conduse de câte un lift boy în uniformă, care manipula o manetă de alamă strălucitoare.
Holul de onoare a rămas aproape neschimbat. Mobilele erau mai bogate şi pe jos erau aşternute covoare somptuoase aproape ca în holul hotelului Pera Palace de azi. Pe peretele din fund era un medalion cu o pictură art nouveau care acum este în „sala Ambasadorilor”, după ce acest perete a fost suprimat prin extinderea hotelului după 1944. Sala Ambasadorilor de azi era restaurantul care era gerat de Casa Capşa, a cărui reprezentat era un italian, Gentilini, foarte capabil şi amabil. Sala avea pe jos un covor roşu care acoperea întreaga pardoseală. Serviciul era asigurat de picoli cu şorţuri lungi, albe până jos şi de chelneri totdeauna în frac.
Camerele erau elegante în stilul fin de siècle, cu tapete multicolore înflorate, unele cu trandafiri, altele cu floarea soarelui, altele cu iriși, crini sau lalele ş.a.m.d. Paturile erau de alamă cu forma specifică epocii, astăzi complet desuete şi abandonate, dar pe care le-am regăsit cu nostalgie în vremurile noastre la Pera Palace. În copilăria mea erau telefoane cu manivelă prin care chemai telefonista hotelului. Serviciul pe etaj era asigurat de o cameristă în negru cu şorţ şi bonetă albe dantelate şi de un valet cu vestă atunci tradiţională neagră cu dungi galbene verticale. Exista încă obiceiul ca încălţămintea să fie făcută de valet. De aceea seara clienţii îşi aşezau la uşă pe coridor pantofii sau ghetele. Personalul obligatoriu trebuia să stăpânească limba franceză. Numai puţini foloseau în plus limba germană şi/sau engleză. Atmosfera era total diferită de aceea a hotelurilor moderne cu echipamentele lor electronice din ce în ce mai sofisticate. În special publicul era foarte diferit. Erau persoane elegante, bine crescute, aparţinând unei matrici culturale astăzi aproape dispărută. Lipsea atunci acea mitocănie atât de caracteristică pentru zilele noastre. Pe vremea aceea, la parterul hotelului pe strada Episcopiei se afla cea mai vestită frizerie, aceea a lui „Ionică”. Proprietarul ei, Ionică Oprişan, era un personagiu. Era frizerul regelui Carol II şi al marilor personalităţi ale vremii. Era mic de stat, cu tendinţă la obezitate, cu o faţă jovială şi o mustaţă stufoasă roşcată. Avea o gentileţe în comportament care a contribuit la succesul său profesional. Avea însă un mare cusur care l-a împiedecat să facă avere.
Era un pasionat jucător la cursele de cai. Purta totdeauna o bluză impecabilă crem, care contrasta cu bluzele albe ale celorlalţi frizeri. În timp ce mă tundea, îmi povestea o mulţime de istorioare amuzante. Frizeria era mare cu peste 12 scaune, luxoasă, cu pereţii acoperiţi de oglinzi, strălucitor iluminată, şi cu un mobilier modern. Printre frizeri erau manichiuristele dirijate de sora lui Ionică, iar la casierie trona doamna Oprişan, care totodată supraveghea cu competenţă tot ce se petrecea în local. Se spunea că regele Carol II i-a avansat lui Ionică banii cu care şi-a amenajat frizerie. Ea a continuat să funcţioneze şi după moartea lui Ionică, fiind gerată de văduva şi sora acestuia. La bombardamentul german din 24 august 1944 a fost distrusă împreună cu o parte a hotelului.
1912-1914
Hotelul Athenee Palace (str. Episcopiei nr. 1-3). A fost construit între 1912-1914 de arhitectul Theophile Bradeau pe locul unui han deţinut de Ivanciu Gherasi. Athenee Palace era prima clădire din ţară cu fundaţie şi structură de beton armat. La momentul inaugurării avea 149 camere şi 10 apartamente stil Louis XIV.
1937 - În 1937 a fost renovat de arhitectul Duiliu Marcu care a simplificat faţada şi a repoziţionat interioarele.
1944
În 1944 a fost bombardat de aviaţia americană care viza Gara de Nord. A suferit mari stricăciuni dar a fost reabilitat în scurt timp.
Gh.Zane a constatat foarte rapid proporţiile dezastrului: „se vedea arzând Athénée Palace, fum se ridica din alte părţi ale oraşului. Am ieşit cu Lena din hotel şi cu un sentiment de oroare ne-am îndreptat spre Athénée Palace care tot ardea, flăcări ieşeau de prin fiecare fereastră; ceva mai sus, pe Calea Victoriei, am văzut fumegând hotelul Splendid, aproape complet dărâmat, pe trotuare numai sticlă sfărâmată de la vitrinele magazinelor distruse de suflul bombelor. În spatele Ateneului devastat, mai fumega locul expoziţiei Comitetului de Patronaj. În sus pe Calea Victoriei, pe stânga şi pe dreapta, din loc în loc, clădiri dărâmate. Până în str. Frumoasă, mai toate geamurile făcute fărâme; călcam cu prudenţă şi ocoleam grămezile. Din str. Sf. Voievozi înspre Gara de Nord, bombardamentul făcuse îngrozitoare ravagii. Am văzut un tramvai surprins în mers; conducătorul mort stătea căzut cu pieptul lipit pe comenzi. N-am mers mai departe.”
Gheorghe Zane nota: „Bombardamentul din 4 aprilie şi cele următoare n-au adus cred, nici un folos militar anglo-americanilor; războiul era decis când ele au început, n-au adus, sigur, nici un folos politic. Opinia publică şi fruntaşii politici aveau la această dată atitudinile fixate. O serie de crime inutile, comise în numele eliberării Europei.”
În acea zi de 4 aprilie 1944, au murit sfârtecaţi de bombele americane 2.942 români, iar 2.126 au fost răniţi. A fost un moment tragic, care nu trebuie uitat.
1965 - I s-a adăugat corpul de pe calea Victoriei în 1965.
1989-1993 - În 1989 a fost ciuruit de gloanţe şi refăcut abia în 1993.
1996 - S-a relansat în25 1996 odată cu intrarea în lanţul hotelier Hilton.
2005 - Ultima renovare a avut loc în 2005. Are 272 de camere din care 45 de apartamente între care 20 de lux. Preţul unei camere duble este de cca. 560 lei/ noapte. La parterul hotelului funcţionează un restaurant de lux şi un magazin Gucci.
SURSA: www.revistaclipa.com/8000/2013/03/inedit/memoriile-unui-boier-de-vita-xv