Calea Victoriei № 38-42 - Casele Ghica
sec. XVII - În zona actuală a Teatrului Odeon se afla în sec. XVII proprietatea spătarului Dumitrache Ghica, primită ca zestre de la Maria Văcărescu.
1768 - Prima atestare documentară a unei case boierești datează din anul 1768.
1807 - În 1807 proprietatea a fost divizată prin moștenire, terenul revenind lui Costache banul.
1808 - După ce bătrânul ban muri, în 1808, casa trecu fiului său cel mai mare Costache, zis Brigadier, căci fusese în Rusia şi îi dăduseră ruşii «cin» de general de brigadă.
1812 - În 1812, după focul care mistui Curtea Nouă din Dealul Spirii, Vodă Caragea, nemaiavând unde să stea, închirie casele lui Costache Ghica şi se mută în ele“ (Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoşoaei, povestea unei străzi, prefaţă de Eugen Barbu, note de Virgiliu Z. Teodorescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p. 134).
- Timp de câteva decenii vieţuiesc în aceste case – reparate, mărite şi transformate – alţi domnitori ai Ţării Româneşti: Alexandru Şuţu, Grigore Ghica. „Casele răposatului Domn rămaseră în stăpânirea Ghiculeştilor până pe la 1860, când fură cumpărate de Nicolae Lahovary, tatăl lui Alexandru, Iacob, Ion şi Emil şi de atunci locurile n‑au mai ieşit din neamul Lahovăreştilor“ (Gheorghe Crutzescu, loc. cit., p. 147–148).
1813
În anul 1813 Ioan Caragea a închiriat proprietatea Ghica pentru a instala Curtea domnească. Ulterior, Caragea a închiriat şi casa Slătineanu folosită pentru divanul domnesc (aflată pe locul actualului imobil Capşa, inclusiv clădirea de pe Calea Victoriei 38).
Curtea domnească a lui Caragea cuprindea, după diferite descrieri, reşedinţa – fosta casă Ghica – şi anexele: grajduri în zona dinspre str. Academiei şi către sud (pe actualul corp al hotelului Majestic).
- Descrierile lui Nicolae Filimon (1819-1865) din romanul „Ciocoii vechi şi noi” se constituie ca un izvor important referitor la diferitele tipuri de locuinţe începând din secolul XVIII.
Despre Palatul domnesc în timpul lui Caragea Vodă, care îl înlocuise pe cel ars, se arată că „era compus dintr-un şir de case cu două rânduri ce începeau din uliţa Mogoşoaiei şi se terminau dinaintea caselor generalului Herescu pe uliţa numită a şcoalei.” „Arhitectura acestui palat era vagă şi neterminată; era o zidire sau o grămădire de material în care se vedeau mai multe ordine de arhitectură, imitate în ceea ce aveau ele mai grosolan şi mai neregulat.
De mare interes sunt descrierile unor interioare de case boiereşti. Una dintre cele mai detaliate este aceea a casei postelnicului Andronhe Tuzluc: „Camera pregătită pentru primirea şi ospătarea invitaţilor era un fel de salon pătrat, spoit cu var, şi în mijlocul tavanului cu un cer de flori arăpeşti, tot de var, lucrate în relief dar fără gust, nici măestrie. Mobilierul se compunea din două paturi de scânduri, acoperite cu saltele şi perne, peste care erau întinse macaturi de lână de Brusa… Lângă zidul despre grădină era un sipet mare, îmbrăcat cu piele de căprioară, albastru şi legat cu fier alb, iar deasupra lui era un alt sieptaş, mai mic din lemn de nuc cu flori de sidef. În mijlocul camerei era un scaun de brad cu trei picioare, pe care erau puse patru sfetnice de tumbac cu lumânări de seu întrânsele şi o pereche de mucări de alamă cu care o ţigancă frumuşică lua din când în când mucul lumânărilor ca să dea mai multă lumină.”
- La începutul veacului al XIX-lea, domnitorul Alexandru Șuţu îşi avea curtea domnească într-o casă mare, care se ridica pe locul unde se află astăzi teatrul Odeon, adică pe Calea Victoriei, pe atunci Podul Mogoşoaiei.
Vodă Caragea mutase curtea aici, după incendiul ce mistuise în 1813 curtea din Dealul Spirii, cea care căzuse pradă atâtor incendii, încât fusese numită Curtea Arsă.
Voda Șuțu luase deci și el cu chirie casele Marelui Ban Dumitrache Ghica și, cu mare tristețe, căci grec era și, ca toți grecii, strângător și iubitor de arginți, îi plătea Banului în fiecare an pentru asta bani frumoși, 6000 de galbeni sunători.
Casele aveau o curte mare, cu felurite acareturi, închisă spre Podul Mogoșoaiei cu un zid străpuns de o poartă solemnă, adevarat poartă domnească, numită Capusi Pasha și împodobită cu sculpturi.
- Una dintre casele cele mai arătoase era proprietatea banului Dumitrache Ghica, de pe Podul Mogoşoaiei. Acolo a poftit Caragea să se mute şi i s-a făcut pe voie. Banul, om bogat, avea destule alte case în oraş în care să se poată aşeza. Casa aceasta a slujit de palat domnesc vreme de vreo 20 de ani. Ea se găsea, după cum am spus, pe Podul Mogoşoaiei, ocupînd locul dintre imobilul fost Resch şi strada Edgar Quinet, înglobînd deci clădirile de pe marginea pasajului Victoriei, Teatrul Comedia şi Capsa. La faţă, spre Podul Mogoşoaiei, aşezarea era mărginită de un zid lung, în care se deschidea principala intrare în curte. În fund, curtea se întindea pînă pe uliţa numită azi a Academiei şi, mai de mult, a şcolii, două nume care spun acelaşi lucru, căci ducea la şcoala sau academia de la Sf. Sava. În mijlocul curţii era „palatul”, adică un şir de case mari cu două rînduri, ce începeau de la Podul Mogoşoaiei şi mergeau pînă la uliţa şcolii. Erau clădite bătrîneşte, cam otova, şi aveau drept unică podoabă un chioşc turcesc la stradă, la rîndul de sus. In acel chioşc (un geamlîc deasupra Podului Mogoşoaiei) îi plăcea lui Vodă Caragea să stea şi să se uite la trecători, cînd îşi sorbea cafeaua şi îşi fuma ciubucul.. Boierimea care forfotea pe pod, în caleştile luxoase, ştia că sus, după perdele, ispitea ochiul invidios al lui Vodă. De prea multe ori bogăţia caleştilor, podoabele boierilor şi ale slujitorilor, lungimea şi luxul alaiului erau nemărturisite sfidări la adresa fanariotului…
- Pe partea dreaptă a curţii, în lung, se înşirau măruntele odăi ale slujitorilor: idiclii, neferii şi iciolanii, adică servitorii, oştenii şi copiii de casă. Tocmai în fund se găseau grajdurile, unde se ţineau caii şi numeroasele trăsuri. Cît era ziua de mare, forfota curţii nu se mai sfîrşea. Umblau încoace şi încolo, stîrnind praful sau frămîntînd noroiul, slujitorii domniei sau ai boierilor cu treburi la curte şi, pe deasupra, o întreagă lume măruntă: pehlivani şi măscărici, simigii şi bragagii, salepgii şi alunari, şerbetgii şi masalagii. În patriarhala ei incomoditate, casa lui Dumitrache Ghica mulţumea pretenţiile de moment ale domnului. Avea acolo tot ce-i trebuia; numai biserica îi lipsea. Să-şi construiască una nu avea timp, căci amintirea darurilor de domnie nouă se spulbera repede pe ţărmurile încîntătoare ale Bosforului. Fiece nouă zi de la Dumnezeu putea fi ultima zi de domnie. Nu de clădit case şi biserici le ardea vremelnicilor stăpînitori, ci de strîns cît mai mult şi cît mai repede, ca să îndestuleze pe urmă zilele negre ale maziliei. Dar cum Măria Să nu putea să rămînă nici fără biserică, s-a uitat împrejur să vadă care sfînt lăcaş era mai aproape. şi a găsit dincolo de fundul curţii, peste uliţă, vechea biserică Dintr-o Zi, pe care cu un veac şi jumătate mai înainte o ridicase evlavioasa doamnă Marica a lui Constantin Brîncoveanu. Dar ca să ajungă acolo, Vodă a trebuit să-şi plimbe domneştile lui picioare printre slujitorii de toată mîna, prin praf şi noroi, printre grajduri şi grămezi de bălegar. Şi atunci, fară a sta mult pe gînduri, a poruncit să i se facă o punte, ridicată sus pe bîrne, care să-1 ducă de acasă şi pînă la biserică.
- Pornind de la rîndul de sus al caselor sale, unde avea locuinţa, fiindcă rîndul de jos era întocmit numai pentru canţelarii, vodă trecea gînditor, petrecînd boabele mătăniilor printre degete, pe puntea acoperită deasupra şi în părţi, ca printr-un coridor, pînă la biserică. Acolo, pătrundea nu prin uşa din faţă, ca toată lumea, ci printr-o parte, prin zidul dintre miazăzi, drept în cafasul de deasupra intrării, unde, în mod obişnuit, stă corul. Acolo puses he să se aştearnă covoare şi să se aducă scaune poleite de acasă.
Puntea făcută de Caragea nu era însă o noutate pentru bucureştenii noştri. Cu cîteva zeci de ani mai înainte, Nicolae Mavrocordat pusese să se facă altă punte, cu mult mai întinsă, între Mînăstirea Văcăreşti, ctitoria sa, unde obişnuia să se odihnească vara, şi foişorul de la biserica cu acelaşi nume, unde-şi avea doamna Smaragda casă de priveală. Puntea trecea pe deasupra luncii Dîmboviţei, pe bîrne de lemn, care s-au prăpădit toate…
- Poarta a pierit demult, topindu-se în praful istoriei, dar sculpturile mai pot fi văzute și astazi, servind de podoabă porții din zidul curții palatului Mogoșoaia, cea din dreapta palatului.
- asa domnească de pe Podul Mogoșoaiei, trebuie să spunem că aceasta avea pe fațadă, la înălțimea primului etaj, un sacnasiu, acel precursor al balcoanelor închise de pe blocurile din ziua de astăzi, pe care Vodă nu-l folosea ca să-și țină în el cartofii și varza murata, pe tipicul mahalagiilor moderni, ci ca să stea în tihnă după-amiaza pe jilț și să urmarească forfota de pe Pod, bându-si filigeanul de cafeluță si fumându-si ciubucul.
Alexandru Șuțu a domnit de patru ori în Țara Românească (iulie-august 1802, august-octombrie 1806, decembrie 1806 și noiembrie 1818-19 ianuarie 1821). Vremurile erau tulburi, ca de obicei în București. La a patra domnie, simțind că zilele ca Domn îi sunt numărate, Măria Sa își obligase supusii să platească biruri peste biruri, și strânsese bani buni pentru zile negre.
E drept ca, poate si din cauza atâtor biruri, zilele se anunțau într-adevăr negre: umblau zvonuri de răscoală, iar in mare taină se pregătea revolutia greceasca. Se spune ca asta i-a și adus moartea lui Alexandru Șuțu, pentru că o legenda tenace pretinde ca a fost otravit chiar de catre eteristi.
1814-15
marele palat a ars în zilele lui Ioan Caragea, la 1814. Era o prevestire rea, căci, la 1815, în zilele lui, muriră de ciumă 70 000 de persoane, mai înainte ca nenorocitul Caragea să-și isprăvească biserica curții, ce era deja începută de Ipsilanti. După ardere, Caragea se mută în casele lui Costache Ghica Bragadiru, care au ținut loc de palat până după moartea lui Alexandru Suțu.
1817 - la 1817, luna octombrie, a fost și un cutremur foarte mare, după care a și fugit Caragea, furând 20 000 000 din vistieria țării.
1818-1821
În palatul de pe locul generalului Ghica a locuit, în urmă, de la. 1818 până la 1821, și Alexandru Suțu.
Alexandru Vodă Suțu își avea Palatul Domnesc în Podul Mogoșoaiei, casele lui Costache Ghica, zis și Bragadiru, căci era general civil rusesc. După sosirea lui vodă la Palat, meterhaneaua se așează în spațioasa curte, care era pe locul astăzi al caselor Lahovari, până în prăvălia lui Reș giuvaergiul. Vodă intra în saloanele lui, unde capugiul (amploiat turc) citea firmanul împărătesc în turcește, apoi firmanul se citea și în românește, de către postelnicul cel mare, în sunetul tunurilor, al meterhanelii și al urărilor islam-ceaușilor. După asta, domnul primea salutările boierilor și sărutări de mână, dimpreună cu doamna; împărțea apoi caftanele și posturile.
Discursurile de urare se țineau în salonul palatului, față cu mitropolitul și episcopii, și în răsunetul tunurilor. Solemnitatea isprăvită, se retrăgeau toți, și după o săptămână era masă mare domnească, cu meterhaneaua și chindiile. Această numire de chindii s-a dat tobelor celor mari ale meterhanelii, căci întotdauna se punea vodă la masă, la 12 ceasuri din zi, sau șapte ceasuri turcești, și de atunci a și rămas numirea tobelor, chindie, adecă vremea prânzului.
- După Caragea, Alexandru Suţu, care a locuit ca domn în aceleaşi case ale banului Ghica, se folosea de o punte asemănătoare spre a lega de astă dată reşedinţa domnească de localul divanului. Acesta funcţiona în casa Slătineanu, de pe locul actualului restaurant Capsa. Comunicaţia se făcea printr-un lung coridor de scînduri, învelit, ale cărui ferestre răspundeau în curtea domnească. Constantin Aricescu apucase încă în fiinţă searbăda construcţie de scînduri şi menţionează că acolo fusese vorba cîndva să fie omorît Suţu de unul dintre eterişti. Dar fricos, văzîndu-1 cum vine, bătrîn, cu barba albă şi mare, cu toată măreţia voivodală pe el, eteristul şi-a pierdut cum-pătulşi a fugit ruşinat… Se înţelege că asemenea mizerabile înjghebări de lemn nu puteau să dureze.
1821
Alexandru Suțu, care muri pe tron și al cărui cortegiu funebru l-am văzut și eu, copil de 10 ani, pornind cu mare alai de la palat (Podul Mogoșoaiei) și ajungînd la Sf. Spridon (Podul Beilicului).
Astfel ca, la 19 ianuarie 1821, s-a raspandit prin targ vestea ca Vodă Șuțu si-a dat obstescul sfarsit.
Consoarta Măriei Sale era o femeie aprigă și cu simțul familiei.
Proaspăta vaduva era distrusă.
Nu numai de pierderea importantului ei soț, ci și pentru că, plecarea lui la ceruri venind pe neașteptate, nu avusese răgazul să aranjeze ca fiul să-i urmeze la tron.
Or, ca să-l convingă pe sultan să-l numeasca Domn pe beizadeaua cu pricina, avea nevoie de două lucruri: puțin timp și multi bani.
Bani s-ar mai fi gasit, dar timpul lipsea cu totul.
Si atunci, inventivei văduve i-a venit ideea: a poruncit slugilor să-l îmbrace pe răposat, să-l învioreze la față cu niscaiva sulimanuri și să-l așeze binișor pe canapeaua pe care obișnuia să stea în fiecare după-amiază, în sacnasiul dinspre Podul Mogosoaiei, ca să-l vadă toată suflarea și să creadă că zvonul e mincinos și că Domnul trăiește. Desigur că, pentru păstrarea în bune condiții a răposatului și a sulimanului, era nevoie să se mențină în încăperi o temperatură de frigider. Lucru ușor: noroc că era ianuarie, iar în Bucuresti era un ger de crapău pietrele.
Părea că văduvei i-ar fi reuşit stratagema, asa cum se spune ca le-a reusit parintilor lui Bula, dar norocul ei meteorologic s-a preschimbat repede in ghinion: cum sa nu se mire istetii bucuresteni vazand ca, in toiul iernii, din hornul iatacului domnesc nu iese fum?
Au inteles pe data ca nu poate exista decat un motiv pentru care Domnul nu are nevoie de foc. Caci mintea le mergea pe vremea aceea (si poate si azi, desi uneori ma indoiesc). Iata cum anecdota cu parintii lui Bula se dovedeste doar o palida copie a unei intamplari adevarate, petrecute într-o dimineață sinistră de iarnă de acum aproape 200 de ani. (Pe vremea comunismului biruitor, umbla o anecdotă cu Bulă: se spunea că părinţii lui, disperaţi că a murit bunica taman când trebuia să primească pensia, au aşezat-o pe scaun şi au proptit-o în fereastră, ca să le dea poştaşul bănuţii.)
1823
Caragea se mută în casele lui Costache Ghica Bragadiru, care au ținut loc de palat până după moartea lui Alexandru Suțu. Venind Grigore Ghica, la anul 1823, își stabili palatul în monastirea Mihai Vodă și începu a-și clădi palat în Podul Mogoșoaiei, pe locul cumpărat de la Costache Ghica Bragadiru, căci el nu avea case până s-a făcut domn, sau până a venit din băjenia zaverei, de la Brașov, când a tras în palatul Episcopiei Râmnicului (astăzi Grădina Episcopiii și Ateneu).
- Numindu-l țara între cei trei candidați ce se trimiteau la Constantinopol, pentru a. alege sultanul Mahmud pe domn (ceilalți erau hatmanul Mihăiță Filipescu și căminarul Filip Lenș), sultanul l-a ales pe dânsul, în considerație că fuseseră mai mulți din familia lui pe tronul României și fiindcă îi plăcu chipul și ținuta sa frumoasă, însuși sultanul l-a numit domn, dându-i cabenița domnească, hangiarul, cuca, săgețile și 3 tuiuri din cele mari, numindu-l uci-tuilu pașa, adică pașă cu 3 tuiuri, ordonând pașilor să-l petreacă călare, cu alaiul împărătesc, până la conacul său, unde i s-au trimis în urmă daruri, cai, cu harnașamentele lor, cusute în fir de aur, și deosebit alți cai numiți tavlambași; cei dintâi cai erau neîncălecați încă de nimenea. Ca un dar imperial ce erau, îi scotea la toate alaiurile, după cum arătai, erau ținuți de câte doi ciohodari și aveau în dreapta și în stânga, spânzurate de șeaua lor peste burtă, câte o pavăză mare sculptată cu flori, poleite în aur.
1825
Statutul de Curte domnească a fost menţinut până în anul 1825. Curtea domnească a lui Caragea cuprindea, după diferite descrieri, reședința – fosta casă Ghica – și anexele: grajduri în zona dinspre str. Academiei și către sud (pe actualul corp al hotelului Majestic).
- După Grigore Ghica şi ocupaţia rusească, a urmat la tron Alexandru Ghica. Amîndoi fraţii au locuit ca domni în acelaşi palat, casa veche a Banului, în care locuia şi Caragea. Dar Alexandru Ghica şi-a schimbat mai pe urmă reşedinţa în casele ce aveau să fie cîndva palat regal, în casele lui Golescu.
1828
Venind rușii în țară, la 1828 aprilie, vodă Ghica a plecat cu toată casa sa civilă și militară la orașul Câmpina, căci așa cerea politica, să-l nu-l găsească invaziunea pe tron.
Plecarea sa la Câmpina a fost o jale în toată Capitala, care pierduse pe domnitorul cel blând, cel milostiv, pe părintele săracilor, pe înfrumusețătorul Capitalei; el apucase a așterne stradele Capitalei cu poduri de piatră, a face frumosul alei de petrecere la moșia sa Colintina, a pune mitropolit pe preacuviosul Grigorie, în fine, el fu domnul veacului de aur.
1860
Casele Ghica au fost cumpărate în 1860 de Nicolae Lahovary, familia menţinându-şi proprietatea până la naţionalizarea din 1948.
Procesul de modernizare a Căii Victoriei a afectat şi proprietatea Lahovary. În locul rezidenţei de lux – devenită caducă, terenul a fost utilizat pentru noi funcţiuni. Casa Ghica a fost închiriată pentru instituţii sau comerţ: Clubul tinerimii, Partidul Naţional de peste Carpaţi, Societatea Mercur, berărie şi bodegă importantă etc.
O intervenţie mai importantă a fost vânzarea (sau închirierea) a două parcele de pe latura de nord unde a fost construit, către Calea Victoriei, un imobil în care are sediul, în perioada interbelică, celebra gazetă L’Independance Roumaine (la al cărui etaj au avut loc reprezentaţiile lui Lumière) şi magazinul de muzică Orfeu.
1896
În continuarea Sălii Majestic, între pasajele Majestic şi Comedia (unde fiinţase în perioada interbelică restaurantul italianului Finochi care crease un meniu special pentru sărbătoarea Sf. Patrick, sărbătoare destul de populară astăzi prin pub-urile oraşului), se găseşte un bloc, pe locul căruia a existat o clădire cu veche istorie – sediu, mai bine de un sfert de veac, al redacţiei şi tipografiei ziarului „Independence Roumanie“ –, locul unde, la 13 octombrie 1896 a avut loc „reprezentaţiunea high-life a cinematografistului Lumière“, adică prima proiecţie cinematografică din Bucureşti. Cei care au luat parte la evenemient au fost de-a dreptul surprinşi în momentul în care au văzut cum un tren intra în gară, începând să creadă că acesta ar putea ajunge chiar în sala în care erau proiectate imaginile.
Călin Căliman scria în cartea „Istoria filmului românesc“ că primul spectacol cinematografic din România a avut loc la doar cinci luni fără o zi „după istorica reprezentanţie pariziană a cinematografului Lumiere din 28 decembrie 1895“. „După ce a avut loc la Paris a ajuns şi la noi. Ce se întâmpla? Fraţii Lumiere aveau oameni care se duceau prin Europa şi prezentau aceste proiecţii. Este important de menţionat faptul că aparatul de filmat era şi cel care proiecta“, povesteşte Aura Puran. Trenul care intra în sală Căliman nota că prima demonstraţia cinematografică din România a avut loc într-o clădire de la Calea Victoriei care găzduia redacţia ziarului L’ Independace Roumaine. La proiecţie nu au luat parte foarte multe persoane, dacă ţine cont de câte persoane ar fi putut să găzduiască clădirea bucureşteană. Cu toate acestea, filmul care a stârnit o emoţie uriaşă a fost „Intrarea trenului în gara La Ciotat“. Chiar înainte de a fi prezentată proiecţia, oamenii au fost avertizaţi că urmează să vadă „înaintând un tren adevărat în mărime naturală, cu locomotiva în cap, care fumegă pe coş şi azvârle scântei de foc“. Mai multe de atât, cei care au luat parte la această proiecţie au fost avertizaţi că totul va părea atât de real încât vor avea impresia că fac şi ei parte din peisaj.
Oamenii au fost de-a dreptul fascinaţi de proiecţie şi cu greu putea să înţelagă cum a fost posibil ca „o cutie“ să ţină în interior şi să proiecteze imagini din realitate. Uşor-uşor, fascinaţia pentru aceste proiecţii a început să crească şi oamenii se îngrămădeau să vadă imagini filmate. Şi presa vremii a fost curpinsă de fiorul proiecţiilor, iar celebrul cronicar monden Mişu Văcărescu, fiul poetului Iancu Văcărescu, a fost primul care a salutat faptul că „invenţia secolului“ a ajuns şi la Bucureşti.
„În sfârşit, a sosit. Această trufanda, pe care întreg Bucureştiul se va grăbi să încerce a o degusta a debutat ieri dimineaţă“, se arată în cartea lui Căliman. În ceea ce priveşte demensiunile proiecţiilor, Aura Puran povesteşte că la început erau foarte reduse. „Proiecţiile erau scurte, durau în jur de unul, două minute. Fraţii Lumiere nu gândiseră aceste proiecţi ca fiind regizate. Acesta este motivul pentru care proiecţiile surpindeau momente din realitate, spre exemplu intrarea unui tren în gară“, mai precizează Aura Puran. Aceasta a mai spus că după 1900 au apărut şi primele vederi româneşti. Una dintre acestea se numea „Inundaţii la Galaţi“ şi în imagini erau prezentate câteva bărci şi Dunărea. De asemenea, o altă vedere importantă a fost intitulată „Regele Carol şi suita se întorc la palat“.
1911
Restructurarea majoră a proprietăţii s-a produs la începutul sec. XX. Din iniţiativa lui Emil Lahovary, arhitectul Grigore Cerchez a conceput un ansamblu arhitectural de anvergură:
- Teatrul Comedia situat pe latura dinspre str. Academiei, dar cu faţada orientată către Calea Victoriei, flancat de două corpuri laterale, către nord magazine şi apartamente şi către sud,
- Hotel Majestic. Teatrul a fost inaugurat pe 25 decembrie 1911 urmat de aripile laterale independente – Hotel Majestic şi corpul nordic cu apartamente şi magazine, configurând astfel cele două pasaje.
Teatrul a suferit unele transformări către jumătatea secolului, amplificarea sălii, înălțarea scenei și introducerea unor corpuri de legătură cu aripile laterale – anexe ale scenei – peste cele două pasaje.
SURSA: https://ro.wikisource.org/wiki/Istoria_fond%C4%83rei_ora%C8%99ului_Bucure%C8%99ti/Capitolul_18
http://www.ziartricolorul.ro/palate-si-case-domnesti-bucuresti/
Citeste mai mult: adev.ro/nkp8bf
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/casele-bucurestilor-ii-izvoare-literare-si-istorice-dr-alexandru-popescu-14674762
Calea Victoriei № 38 - 40 Hotel Majestic
Adresa: Calea Victoriei 38-40, București, România, Site: http://www.majestic.ro
1920 - Clădirea în care se află în prezent Hotel Majestic a fost construită în anul 1920,
1950 - Iosef Reschi si Fisi, 6 apartamente, Bucuresti cal. Victoriei 38 - DECRET nr. 92 din 19 apr 1950 pentru nationalizarea imobile
1960 - Hotel Majestic în anul 1960 a devenit un hotel de 2*.
1970 - Prima consolidare şi renovare a clădirii Hotelului Majestic, pe atunci anexă a teatrului Odeon a fost facută în anul 1970.
1993 - În anul 1993 s-a înfiinţat Societatea Majestic, iar Hotelul Majestic era cotat la categoria 2*.
Calea Victoriei № 38 - 40 Ramada Majestic
1994-1995
Începând cu anii 1994-1995, Hotelul Majestic a devenit de 4*.
Societatea Majestic este societate pe acţiuni, 98% aparţinând părţii turcesti, iar 2% Societăţii Lido S.A.
Structura capitalului social al Societăţii Lido S.A. (care are ca principale obiective deactivitate, administrarea patrimoniului şi turismul) este:- Fondul Proprietăţii de Stat (F.P.S.) – 42,869%;- S.I.F. Transilvania – 2,868%;- persoane fizice – 54,263%;
Partea majoritară a acţionarilor S.C. Majestic a dus o politică de investiţii de 5,6 milioane U.S.D. în anul 1994-1995,
2000
în anul 2000 capitalul social al Societatatii Majestic ajungând la 1.450.000 U.S.D.
Hotel Majestic (4*) este amplasat în Bucureşti, în centrul comercial, financiar şi culturalal capitalei, între Pasajul Comedia, care leagă Calea Victoriei de strada Academiei, fapt care face ca acesta să fie considerat hotelul “oamenilor de afaceri”.
În prezent, hotelul deţine 74 de camere, care include 1 Majestic Suite, 3 Dacia Suite, camere pentru handicapaţi şi nefumători, unde se poate întâlni stilul tradiţional într-o armonie perfectă cu cele mai moderne facilităţi. Construcţia în care se află hotelul este realizată în manierea neoclasică şi este finisată cu tencuieli cu praf de piatră, tratat cu bosaje, ancadramente, pliastrii şi decoraţii la ferestre, iar la balcoane sunt parapeţi din fier forjat. Acoperişul este realizat în sarpanta, învelit cu tablă zincată, iar ultimul nivel esteexprimat în faţadă ca mansardă.Finisajele interioare sunt alcătuite din:
- tapet şi lambriuri pe pereţi;
- plafoane false fonoabsorbante;
- pardoseli din mochetă în spaţiile de cazare şi în restaurante;
- pardoseli din marmură la parter şi mezanin;
- placaje ceramice în grupurile sanitare.
În anul 2000, Societatea Majestic Turism S.A., care administrează Hotel Majestic, finanţează o investiţie prin care să se marească numărul de camere, noua aripă a hotelului avândetaje cu 55 de camere şi unităţi Food&Beverage, piscină, schimbarea configuraţiei restaurantului, construirea unei săli de conferinţă multifuncţională, cu pereţi mobili (pentru a mări sau micşora spaţiul în funcţie de situaţie) şi echipată cu aparatură ultramodernă, cuinstalaţie de tradus automată şi cu grup sanitar propriu. Structurarea noii clădiri va beneficia de o instalaţie unică în România-un sistem carefoloseşte energia apei ce produce caldură şi aer condiţionat.
Ca urmare, activitatea hotelului este structurată funcţional pe nivele, după cum urmează:
- Parter, cu o suprafaţă utilă de 677,97 mp:
• Restaurant şi salon pentru servit micul dejun;
• Café-Bar, Bar de zi şi camera bar;
• Recepţie hotel, hol recepţie şi birou recepţie;
• Spaţii de depozitare;
• Grup sanitar public;
• Garderobă;
• Anexe bucătărie;
• Magazin;
• Anexe funcţionale;
• Spaţii de circulatie.- Subsol, cu o suprafaţă utilă de 508,20 mp:
• Depozite pentru alimentaţia publică;
• Spaţii frigorifice pentru alimentaţia publică;
• Bucătărie;
• Spălătorie, uscătorie şi călcătorie;
• Centrală termică;
• Centrală de ventilare;
• Spaţiu rezervat pentru apărare civilă;
• Depozite de lenjerie;
• Depozite diverse;
• Ateliere
• Toaleta pentru personal + camera serviciu;
• Bucătării;
• Spălătorie vase;
• Spaţii de circulaţie;
• Spaţiu pentru gunoi.
- Mezanin, cu o suprafaţă utilă de 202,15 mp:
- Etajele I-V, cu următoarea structură a suprafeţelor utile: etajul I-573, 41mp, etajul II şiV-1720, 50 mp şi etajul III-919, 15 mp:
• În hotel există 74 de camere de 1-2 paturi, suite, saună, sală de conferinţă, centru de afaceri, salon de coafură şi frizerie.
Totalul suprafaţelor utile în Hotel Majestic este de 4601, 38 mp
* Calea Victoriei № 38 - Pasajul Majestic
Pasajul Majestic: Să tragem cu ochiul spre Hotelul Ramada
Venind dinspre Universitate, primul pasaj care-ți iese în cale (mai pe ocolite, ce-i drept) este Majesticul. Semnalizat de un indicator postat pe un stâlp, pe care cel mai probabil îl ignori, te apleci sub un tavan jos și pătrunzi pe un culoar obscur "renovat" cu gresie. După ce înaintezi câțiva pași, te izbește lumina puternică reflectată în cei doi pereți care te flanchează. De-abia reușești să distingi, în stânga jos, terasa Hotelului Ramada Majestic. Este ciudat și interesant în același timp să vezi scaunele neocupate și petele de culoare pe care le imprimă locului. Dacă nu suferi de claustrofobie și nici nu-ți place să fii înconjurat de mulți oameni, așează-te, refugiază-te chiar în mijlocul orașului. Altfel mergi mai departe...
Calea Victoriei № 40-42 - Teatrul Majestic
Din iniţiativa lui Emil Lahovary, arhitectul Grigore Cerchez a conceput un ansamblu arhitectural de anvergură: Teatrul Comedia, flancat de două corpuri laterale, către nord magazine şi apartamente şi către sud, Hotel Majestic.
1911
Teatrul a fost inaugurat pe 25 decembrie 1911 urmat de aripile laterale independente – Hotel Majestic şi corpul nordic cu apartamente magazine, configurând astfel cele două pasaje.
Teatrul a suferit unele transformări către jumătatea secolului, amplificarea sălii, înălţarea scenei şi introducerea unor corpuri de legătură cu aripile laterale – anexe ale scenei – peste cele două pasaje.
1916
Banca de Scont a functionat in Victoriei 40 pe timpul primului razboi mondial
1945
Bombardamentele din 1945 au afectat atât teatrul, cât şi corpurile laterale, în special cel nordic care a fost parţial refăcut.
1974
Sala Majestic a fost inaugurată în 1974, fiind una dintre cele mai elegante săli de teatru din Bucureşti şi singura din Europa cu tavan glisant.
Calea Victoriei № 40-42 - Teatrul Odeon
Adresa: Cal. Victoriei, 40-42, Bucuresti-Sector 1, Bucuresti, 10082, http://www.teatrul-odeon.ro
Teatrul Odeon este un teatru din București, situat pe Calea Victoriei.
Teatrul are două săli de spectacol: la parter Sala Majestic, una din cele mai frumoase săli de teatru, cu tavan glisant, unică în Europa; la subsol Sala Studio remodulabilă, redeschisă după 60 de ani în care nu a funcţionat. Pe o latură a teatrului, în clădire separată este Hotel Majestic-Ramada la care se ajunge fie din Calea Victoriei fie din str. Academiei prin pasajul Majestic; pe cealaltă latură e un bloc de locuinţe cu magazine la parter. În faţa teatrului a fost amplasat bustul lui Kemal Ataturk. Cu toate meritele de reformator al Turciei nu are nicio legătură cu o instituţie românească de cultură.
1911
"Odeon" e pe locul grădinilor Ghica, unde erau Casele Ghica, cumpărate apoi de familia Lahovary. Prin târg se zvonea că tânărul Ghica ar fi pierdut la cărţi casa care a devenit mai târziu Teatrul de Comedie, construit de arhitectul Grigore Cerchez, din iniţiativa lui Emil Lahovary şi inaugurat în 1911 (mai târziu a devenit Teatrul Giuleşti, iar din 1990 Teatrul Odeon).
- Arhitectul Grigore Cerchez se referă şi la zona din oraş, ocupată de noua clădire, la rapiditatea execuţieilucrărilor, precum şi la toponimie: „Alegerea locului a fost nimerită: pe Calea Victoriei, pe un întins loc viran ce da până în strada Academiei [...] clădirea s‑a ridicat într‑un timp record“, iar „pasajul cu cele două aripi s‑a numit «Comedia», după numele teatrului, şi «Majestic» după numele varieteului“ (Ioan Massoff, Teatrul românesc, vol. IV, p. 381).
1923-1924
Ştiu doar că ideea creării în Bucureşti a unui teatru numit astfel era mai veche decât înfăptuirea inginerului Liviu Ciulei pentru fiul său Liviu: o nutrise I. Valjean pe când era director al Teatrului Naţional din Bucureşti, respectiv prin 1923–1924.
1941-1942
Dorina Lazăr menţiona că în acest spaţiu "undeva se afla un tunel care lega sala de teatru de Palatul Regal şi unde Carol al II-lea cunoştea drumul".
La subsol a funcţionat Teatrul Nostru, înfiinţat la începutul stagiunii 1941-1942 şi condus de Dina Cocea, Fory Etterle, Eugenia Zaharia şi Petre Nove.
1946 - Fondat la 1 iulie 1946, s-a numit inițial Teatrul Muncitoresc C.F.R. Giulești.
1948 - Proprietatea pe care se afla "Odeon" a aparţinut familiei Lahovary până în 1948, când a avut loc naţionalizarea. Atunci s-a închis şi Teatrul Nostru.
1950
- Dobriceanu Maritta, 28 apartamente, Bucuresti, Calea Victoriei 83, 85, 42. - DECRET nr. 92 din 19 aprilie 1950 pentru nationalizarea unor imobile
- Lahovari Al. Ioan, 3 apartamente, Bucuresti, str. Aristide Briand 1, cal. Victoriei 42 si Kuibasev 7 - DECRET nr. 92 din 19 aprilie 1950 pentru nationalizarea unor imobile
1950-1960
Aici în 1950-60 a funcţionat Librăria Cartea Rusă unde, unde găseai traduceri din clasicii ruşi şi universali cu toate că menirea librăriei era să sovietizeze cultura.
1974
În 1974 Sala Comedia a Teatrului Național a devenit Sala Majestic a Teatrului Giulești. Spațiul este proprietatea Primăriei Municipiului București și administrată de Teatrul Odeon.
Clăirea teatrului, care a fost ridicată în perioada interbelică, dispune de două săli de spectacol:[1]
- Sala Majestic, una din cele mai elegante săli de teatru din România și singura din Europa cu tavan glisant, are o scenă a l'italienne și o capacitate de 300 de locuri.
- Sala Studio, care este situata la subsolul Teatrului Odeon, este flexibilă și multifuncțională, podeaua formată din platforme modulare permițând organizarea spațiului de joc și amplasarea publicului în diverse variante.
În fața teatrului este instalat bustul lui Mustafa Kemal Atatürk.
1990
După 1990 și-a schimbat denumirea în Teatrul Odeon. Primul director sub noua denumire a fost Vlad Mugur, urmat de Alexandru Dabija, Mihai Măniuțiu, Dorina Lazăr.
2002
In anul 2002 clădirea Teatrului Odeon este renovată aproape în întregime. S-a refăcut podeaua scenei, scaunele din sală au fost schimbate, tencuiala pereților interiori a fost dată jos până la stucatură și refăcută. A fost reparat sistemul tehnic de glisare al tavanului. Au fost refăcute scările interioare și exterioare cu piatră din cariera Vratza (Bulgaria).
2010
Pe 23 septembrie 2010 s-a redeschis după 62 de ani, Sala Studio de la subsolul teatrului cu premiera Blifat de Gabriel Pintilei. Odeon Studio este o sală flexibilă și multifuncțională, podeaua formată din platforme modulare permițând organizarea spațiului de joc și amplasarea publicului în diverse variante.
Calea Victoriei № 44 - Pasajul Comedia
Pasajul Comedia: Spre Teatrul Odeon, tot înainte
Imediat după Majestic urmează Comedia. Tot semnalizat printr-un indicator ca și invizibil, tot accesibil printr-un culoar jos, dar aici străfulgerat de reclamele noilor reprezentații de la Teatrul Odeon, pe una dintre laturile căruia nimerești imediat. Aici lumina este și mai puternică, pereții albi din jur fiind disperați să absoarbă fiecare rază. Toată veselia vine însă doar de la afișul care demonstrează că săli de spectacol datând din 1911 pot arăta bine, poate chiar mai bine, și la 100 de ani distanță.
Calea Victoriei № 46 - spatiu comercial
1950
- Soc. de cultura liberala, 23 apartamente, Bucuresti, calea Victoriei 46 si 34, str. Edgar Quinet 2. - DECRET nr. 92 din 19 aprilie 1950 pentru nationalizarea unor imobile
De-a lungul anilor, cei mai cunoscuti comercianti, profesionisti si potentati ai vremurilor au aflat ca drumul spre succes trece prin Calea Victoriei si au invatat ca trebuie neaparat sa fie si ei acolo. Lupta pentru spatiile comerciale din zona este apriga, iar oportunitatile sunt rare si trebuie actionat rapid cand apare o astfel de ocazie. In clipa de fata, cel mai bun loc disponibil de Calea Victoriei se afla la numarul 46, langa Teatrul Odeon si Palatul Telefoanelor.
Este vorba despre un spatiu comercial ultracentral de 560 de metri patrati, cu parter, etaj si subsol, ideal pentru un magazin de lux sau pentru birourile unei afaceri care se respecta.
Spatiul de pe Victoriei 46 a fost modernizat recent si poate fi identificat cu usurinta de musterii, gratie placilor mari de granit negru care-i impodobesc fatada si vitrinei de 25 de metri, pe structura din aluminiu. Trecatorii il vor remarca de fiecare data - mai mult ca sigur se intreaba chiar acum ce mare brand urmeaza sa-si deschida aici portile. Daca ai vrea sa apara chiar numele afacerii tale la intrare, iti prezentam cateva detalii tehnice ale cladirii, care te vor ajuta sa iei mai repede o decizie, pentru a nu rata o buna oportunitate. Parterul este deschis si aerisit, are 150 de metri patrati, la fel ca si subsolul - ideal pentru depozitare si lucru -, dar piesa de rezistenta se afla la etaj, unde vei gasi un spatiu de 260 de metri patrati (suprafata utila) si unde se ajunge urcand o scara circulara superba.
Parterul este inalt de 3 metri si are o vitrina lunga de 24,5. Etajul este inalt de 3,2 metri si vitrina este chiar mai impunatoare, de peste 27 de metri. Inaltimea subsolului este de 2,15 metri, deci spatiul de sub parter este perfect utilizabil. Spatiul este incalzit eficient cu ventiloconvectoare ascunse de plafonul suspendat, are propria centrala termica pe gaz si grupuri sanitare. Cu alte cuvinte, spatiul comercial de pe Victoriei 46 ar fi perfect pentru un magazin de succes, cu branduri de renume. Planurile de mai jos te vor ajuta sa-ti faci o idee si mai buna, dar trebuie sa actionezi cat mai prompt, daca vrei sa-ti ocupi locul meritat pe drumul succesului.
Calea Victoriei № 48 - Cinema Frascatti
1896
În clădirea ziarului L'Indépendance Roumaine, care se afla în București, pe Calea Victoriei, peste drum de actualul Palat al Telefoanelor, la 27 mai 1896, la cinci luni după reprezentația pariziană, a avut loc prima reprezentație high-life, cum numea presa, a cinematografului Lumière în România.
- Când am citit carte Podul Mogoşoaei povestea unei străzi de Gheorghe Crutzescu am dat peste un paragraf care mi-a trezit curiozitatea: "Lângă Feder casa galbenă și urâtă azi, a avut, cândva, o înfățișare îngrijită și a adăpostit, un sfert de veac, redacția și tipografia ziarului „lumei bune” „Gaulois”-ul şi „Figaro-ul” Bucureștilor, Indepéndance Roumaine. Sus, deasupra balconului, un dorobanț de tuciu bătea orele .. ".
- Pe Calea Victoriei la nr. 48 în apropierea magazinului lui Jean Feder se afla sala Cinema Frascatti, pentru musafirii hotelui Frascatti. Aici are loc pe 16 noiembrie 1925 premiera filmului "Legenda celor două cruci".
- Animatorul a fost, în acest caz, aşa numitul Papa Gilet, un bucătar vestit în epocă, ce a lucrat şi pentru feţe domneşti. Găsind un finanţator ce a crezut în el, italianul Frascatti, Gilet a trecut pe cont propriu şi a deschis restaurantul „Frascatti” în clădirea Casei Resch de pe Calea Victoriei, aflată între hotelul „Hugues” şi Casa Bossel, exact vis a vis de reşedinţa Oteteleşanilor. La 1875, Eliad Cârciumărescu, un self made man al epocii, semianalfabet, a cumpărat casa cu un etaj a bijutierului austriac, a mai durat două etaje şi a deschis Hotel „English”, care, neiubit de nimeni, oficialităţi sau locatari, rezistă, încă nebiruit, în centrul Bucureştilor de azi.
- În 1935-1936, arhitectul Jean Monda durează o clădire nouă, după model american, pe locul Caselor Frascatti, clădire care găzduieşte astăzi la parter Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”.
Calea Victoriei № 48-50 - Pasajul Victoriei
Victoriei (Calea) 48-50 1
Detalii cladire
An constructie: 1910
Regim inaltime: S+P+6E
Nr. apartamente: 30
Arie desfasurata: 14065
Risc seismic
Clasa risc: Clasa III
Expertiza tehnica
An expertiza: 1998
Expert atestat: M. DARIE
Observatii:
- Pasajul Victoriei, ce duce din strada Academiei în Calea Victoriei. „Acest pasaj ar trebui să-şi găsească un investitor sau un sponsor potrivit. Nu e un gen de spaţiu urban spectaculos, însă are valoare de raritate, pentru că în Bucureşti nu avem foarte multe astfel de scurtături între două trasee de circulaţie. Acesta e un pasaj descoperit.
- Parterul Sălii Teatrului de Păpuşi „Ţăndărică“ a găzduit unul din vechile şi celebrele cinematografe ale Bucureştilor – Cinema „Select“. Tot aici, cu mulţi ani înainte, a funcţionat Sala Bossel, după numele unui tapiţer sas anume Friederich Bossel care a cumpărat casa la 1839. Acesta a modificat clădirea şi a transformat-o într-un han cu un singur etaj. Aici s-au organizat, începând cu 1849, timp de trei decenii „balurile cele mai nobile şi singurele spectacole de teatru din Bucureşti cu cele de la Teatrul Naţional“ (Gh. Crutzescu), drept pentru care bucureştenii îi spuneau şi „Teatrul cel Mic“. Peste puţin timp apare şi sala de bal şi spectacole de teatru "Bossel" la etajul unui vechi han cumpărat la 1839 de sasul F.Bossel. El a deschis la etaj o sală de bal şi pentru reprezentaţii teatrale. Aici a fost premiera piesei "Coana Chiriţa" jucată de trupa lui Matei Millo în anul 1850. Etajul a fost mistuit de flăcări în anul 1863 iar pe locul sălii "Bossel" a fost ridicat în anul 1913 palatul Societăţii "Imobiliara", numit după 1949, "blocul Bijuteria".
- masiva cladire a “Societatii Imobiliara”, unde functiona, la parter “Cinema Select” (transformat in anii puterii comuniste in “Teatrul Tandarica”). Cladirea, inaltata in jurul anului 1906 este brazdata de al patrulea pasaj al Caii Victoriei: “Pasajul Victoria” care se opreste tot in strada Academiei. Aici, incepand cu 1933 se putea consuma cea mai buna ciorba de burta din Bucuresti dar si o gustoasa tuslama, la “Bodega-zahana Mercur”, care a rezistat si in anii comunismului si rezista si in present. Ceea se stie mai putin se refera la un al restaurant, devenit disoteca dupa 1989, care are un tunel subteran care face legatura cu “Teatrul Odeon”, un loc ferit, “Barul Fu Chang”, unde intre anii 1941-1945 se ascundea protipendada Bucurestiului de frica bombardamentelor.
- Imediat dupa “Palatul Imobiliara”, descoperim o casa cu trei etaje, ridicata, dupa unele surse, la 1856 de giuvaergiul vienez Joseph Resch.
* Pasajul Victoriei, care face legătura între Calea Victoriei, din dreptul Palatului Telefoanelor, cu strada Academiei, drept în față fiind "Biserici Dintr-o zi" (este biserica construită în aceeași zi cu sfințirea, dar la un an distanță). Pasajul Victoria pare mai îngrijit. Alte două pasaje din zonă, pasajul Comedia și pasajul Majestic, au o istorie care caută să o revigoreze printr-o ținută modernă și îngrijită.
* Pasajul Victoria: Tentativă de cochetărie
Următorul la rând, Victoria, te izbește cu schimbarea de atmosferă. Un restaurant aproape blochează înaintarea, la o terasă șed doi-trei oameni, dar în blocurile care încolțesc pasajul nu se zărește nici țipenie de făptură. Lumina nu te mai orbește, blocurile fiind mai înalte și gălbejite, iar de la baza unui perete rânjește un graffiti. De alt perete se sprijină o motocicletă și un pub te invită undeva la subsol. Din păcate, lipsește sentimentul de confort, familiaritate, iar când o chelneriță se uită ciudat la tine pentru că faci poze, nu te trage inima să zăbovești la o cafea.
1839
Pe acelaşi loc (Pasajul Victoriei), mult înainte, fusese cunoscuta Sală Bossel, după numele unui tapiţer sas anume Friederich Bossel care cumpărase casa la 1839 de la Ghiculeşti.
1847
De la Iancu Ghica a mai cumpărat, după 1847, şi locul unde a construit un lung şir de case cu etaj, în continuarea Sălii Bossel adăpostită la catul întâi al unei clădiri cu arhitectură deosebită, în stil
1849
Era locul unde vreme de trei decenii, începând cu 1849, se organizau „balurile cele mai nobile şi singurele spectacole de teatru din Bucureşti cu cele de la Teatrul Naţional“ (Gh. Crutzescu), drept pentru care bucureştenii îi spuneau şi „Teatrul cel Mic“. La parter se găseau prăvăliile lui C. A. Rosetti (autointitulat „librar şi comisionar din Calea Mogoşoaiei no 18, casa Bossel“), adică magazinul de vinuri şi librăria.
1868
Pe la 1868, într-o cameră aflată în spatele hotelului locuia Mihai Eminescu împreună cu Mihai Pascaly (acesta îl angajase „sufleur II şi copist“ peste drum, la Teatrul Naţional).
1900
Mai târziu, după 1900, pe acest loc au funcţionat cafeneaua şi cofetăria Riegler. Deşi pare surprinzător, ambele clădiri – Resch şi Hugues – s-au păstrat cu mici modificări, până astăzi, constituind cele mai vechi edificii de pe Calea Victoriei pe porţiunea cuprinsă între Piaţa Naţiunile Unite şi Piaţa Revoluţiei!Adresa: Calea Victoriei nr. 48-50
1906
Clădirea din Calea Victoriei nr. 48-50, străbătută de Pasajul Victoriei a fost construită de societatea „Imobiliara“ după 1906.
După Casa English (sau Hotel English) a fost construit în 1906 Palatul Societății „Imobiliara”, care a găzduit la parter cinematograful „Select” și în mijlocul căruia s-a deschis Pasajul Victoria, „cel mai căutat loc pentru iubirile ce se voiau discrete”.
1933
Un alt local care a funcţionat în Pasajul Victoria a fost birtul „Mercur”. Deschis în 1933, acest local era numit de bucureșteni și „Mer-popou”, fiind vestit pentru specialitățile din carne și pentru cea mai bună ciorbă de burtă din București.
1940
Unul din subsolurile Pasajului Imobiliara a găzduit, începând cu 1940 până în anii ‘50 localul Fu-Chang, primul restaurant cu specific chinezesc din București.
1944
Având în vedere că era la adăpost de bombardamente, devine în 1944, în plin război, local de lux, frecventat de bogătașii Capitalei.
1950
- Victoria S.A. soc. de constructii, 158 apartamente, Bucuresti, str. Academiei 19, str. Principatele Unite 2, Calea Victoriei 48-50. - DECRET nr. 92 din 19 aprilie 1950 pentru nationalizarea unor imobile
Pe la mijlocul secolului XX este menționată la subsolul din centrul Pasajului şi parfumeria „La Panaitopol”, de unde bărbații „cu ștaif” își puteau achiziționa colonia la modă „Paciuli”, importată din India.
1955
Tot în pasaj, în 1955 a funcționat și o mică parfumerie, „La Papaionopol”, de unde toți bărbații cu pretenții își cumpărau o colonie „Paciuli” de cea mai bună calitate. :)
Calea Victoriei № 52 - Casa Resch
1855
Lipită de clădirea Imobiliara, la nr. 52, se află Casa Resch construită în anul 1855 de giuvaergiul Joseph Resch care sosise de la Viena în anul 1837 şi a cărui firmă a contribuit la formarea unei întregi generaţii de giuvaergii, printre care şi Karl Storck, cunoscutul sculptor de mai târziu.
* În 1855, giuvaergiul Joseph Resch, care sosise de la Viena în 1837, a construit pe Podul Mogoșoaiei casa Resch, situată în fața locului pe care avea să se înalțe mai târziu Teatrul Național.
Calea Victoriei № 52 - Teatrului de Păpuşi „Ţăndărică“
1945
A fost fondat în anul 1945, iar prima sa secţie, cea de marionete, a fost condusă de actriţa Lucia Calomeri.
Teatrul a montat spectacole care au impus noi modalităţi de expresie în teatrul de animaţie.
1978
În 1978, Teatrul Ţăndărică a câştigat Premiul Erasmus pentru contribuţia importantă la formarea profilului estetic al teatrului de păpuşi contemporan. A întreprins numeroase turnee, a participat la festivaluri pe aproape toate continentele, obţinând şi alte premii de creaţie şi interpretare.
La parter, în sala Teatrului de Păpuşi „Ţăndărică“ a funcţionat unul din vechile şi celebrele cinematografe ale Bucureştilor – Cinema „Select“.
Calea Victoriei № 52 - Hotelul English
Victoriei (Calea) 52 1
Detalii cladire
An constructie: 1850
Regim inaltime: S+P+3E
Nr. apartamente: 31
Arie desfasurata: 3447
Risc seismic
Clasa risc: Clasa I
Expertiza tehnica
An expertiza: 1995
Expert atestat: PR. BUC. - E. IORDACHESCU
1885
Casa Resch a fost vândută în 1885 lui Grigore Eliade, care o transformă în "Hotelul English".
Casa, unde a trăit şi s-a stins din viaţă gazetarul francez îndrăgostit de Bucureşti Ulysse de Marsillac, a fost vândută în anul 1885 lui Grigore Eliade zis Cârciumărescu, personaj „incult, dar deştept şi întreprinzător“, care o transformă în „Hotelul English“. Cu acest prilej a fost realizat şi elegantul (pe atunci) Pasaj Englez care leagă Calea Victoriei de strada Academiei şi unde astăzi puţini sunt cei care intră datorită aspectului său neîngrijit.
Initiat casa avea un singur cat. In 1875 acest imobil modest este achizitionat de Eliad Grigore (poreclit Carciumarescu, fiind fiu de carciumar) , un imbogatit de pe urma contractelor cu administratia locala, deosebit de grandoman. Se spune ca, intr-o instanta de judecata, intrebat cu se se ocupa, a raspuns cu aroganta: “Sunt milioner!”.
Eliad a mai adaugat doua etaje casei, transformand-o in “Hotelul English”. Accesul se facea pe o poarta centrala, care dadea intr-un gang cu usi spre doua randuri de scari, in stanga si in dreapta, centrul ansamblului formand un pasaj ingust, balcoanele atarnand spre interior, laolalta cu perechi de ochi incruntati si, uneori, amenintatori. In prezent este cel mai degradat dintre toate cele cinci pasaje ale Caii Victoriei.
Hotelul English. Cele mai multe camere se aflau în pasaj și presupun că la vremea aceea era o mare fiță să stai acolo. După un timp, hotelul s-a transformat într-un bordel de lux, unde Panait Istrati a lucrat o scurtă perioadă ca valet. Interesant este cum funcționa acest bordel: prostituatele se arătau de la balcoane, de unde își ispiteau clienții care treceau dedesubt admirându-le, exact cum ar trece acum orice curajos prin pasaj. În 1947, comuniștii au închis afacerea, iar acum fostele camere de hotel/plăceri vinovate sunt locuințele unor bucureșteni.
Calea Victoriei № 52 - Pasajul Englez
De la Calea Victoriei nr. 52 - Până la Academiei nr. 23 bis; Lungime 85 m; Denumire din 1885
Cu acest prilej a fost realizat și pasajul de lângă hotel, care leagă Calea Victoriei de Strada Academiei. Pasajul construit după moda pasajelor din capitalele Europei occidentale, era înalt, clădirea având un parter și trei etaje, dar foarte îngust. și era acoperit cu un acoperiș de sticlă pe schelet metalic. Hotelul avea o fațadă relativ scurtă pe Calea Victoriei, cea mai mare parte a camerelor fiind situate în lungul pasajului. Pe ambele părți ale pasajului, exista câte un balcon realizat dintr-un schelet metalic închis cu un geamlîc. De la numele hotelului, pasajul a căpătat numele de "Pasajul English", tradus apoi în "Pasajul Englez".
Clădirea și-a păstrat funcția de hotel doar pentru câțiva ani. Camerele erau prea mici pentru a putea rezista concurenței altor hoteluri mai noi. El a fost transformat în bordel de mare lux.
Geamurile balcoanelor de la etaj erau potrivite pentru ca femeile de moravuri ușoare să se poată arăta clientelei care trecea prin pasaj. Existența pasajului permitea și un acces mai discret pentru clienții care preferau să nu fie văzuți de pe Calea Victoriei întrând într-un loc de moravuri ușoare. În tinerețea sa, în 1904, Panait Istrati a lucrat aici pentru o vreme, ca valet. Dintre clienții de vază ai bordelului se menționează regele Carol II-lea și scriitorul Alexandru Paleologu. Bordelul a funcționat până în 1947 când a fost închis, în același timp cu celelalte, de autoritățile comuniste, care au interzis prostituția. Atmosfera locului i-a servit drept inspirație lui Ion Mateiu Caragiale pentru Craii de Curtea-Veche.
În continuare, clădirea a fost transformată în locuințe, folosință pe care o are și în prezent.
În lungul restului pasajului Englez există și în prezent diferite mici magazine sau ateliere, chiar și un mic bar.
Astăzi, pasajul este greu de găsit, fie de pe Calea Victoriei fie de pe calea Academiei, deoarece intrările sunt mascate de mizerie la vedere. Se mai pot vedea balcoanele unde se expuneau odinioară vânzătoarele de plăceri. Dar clădirea, deși este clasificată monument istoric, este părăginită și total neîntreținută. Balcoanele metalice, mâncate de rugină mai au puțin până să se prăbușească.
Pasajul Englez a fost utilizat pentru diferite filme, printre care Cuibul de Viespi regizat de Horea Popescu și Dracula II: Ascension regizat de Patrick Lussier, precum și într-un videoclip al solistului român Alex.
Obișnuitul culoar de joasă înălțime este preambulul unui loc unde cel puțin fetele nu au ce căuta. Întuneric, miros agresiv de urină și alte izuri grețoase, apoi dai cu ochii de o matahală care șade ca un împărat la birtul de pe stânga și care te fixează cu privirea. Dacă reușești să te uiți în sus, zici că ești la închisoare (una de-aia ca-n sezonul 3 din "Prison Break", Panama). De la balcoanele insalubre și șubrede se aud voci ridicate în semn de ceartă, dar nu vezi pe nimeni. Îți cobori repede privirea, ca să nu dai de bănuit că poți crea probleme. Și când te gândești ce istorie fascinantă are acest loc!
Pe scurt, pasajul lung de 85 m (nu l-am străbătut, m-am oprit în culoarul de unde l-am privit) care se întinde între Calea Victoriei 52 și strada Academiei 23bis și-a dobândit acest nume în 1885, când casa bijutierului Joseph Resch se transformă în Hotelul English.
Calea Victoriei № 52 - Fabrica de covoare orientale EREVAN
De la Brăila, pe strada Griviţei nr 233-235 unde găsim Fabrica de covoare orientale EREVAN a lui M.Abrankian. Sediul din Bucureşti este pe Calea Victoriei 52 ( Pasagiul English) (sic). Tel 349 / 89. Avea şi filială în Bucureşti str. Sfinţilor 42. cu tel 358 / 29. Se livrau covoare persane, turceşti, chinezeşti, şi modele moderne, din stoc şi la comandă. Mare depozit de covoare persane la preţuri accesibile. Tot felul de reparaţii şi curăţătorie.
Calea Victoriei № 54 - Hotel Hugues
Victoriei (Calea) 54 1
Detalii cladire
An constructie: 1907
Regim inaltime: S+P+4E
Nr. apartamente:
Arie desfasurata: 1740
Risc seismic
Clasa risc: Neincadrate, urgente
Expertiza tehnica
An expertiza: 1995
Expert atestat: URSACHESCU E. MIHAI
Observatii: U2
„Hugues”, primul hotel cu restaurant de lux al Bucureștilor
Lângă Casa Resch francezul Donat Hugues deschisese, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, primul hotel de pe Podul Mogoşoaiei – Hotelul Hugues (la nr. 54), care, împreună cu vestitul său restaurant, se numărau printre cele mai luxoase şi mai costisitoare din capitală.
După secole de vis asiatic, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, Bucureştii încep să se trezească, împrospătați de briza de aer occidental, care prinde să adie în acest colț de istorie stătută. Pavel Kiseleff, guvernatorul rus al Principatelor, împreună cu ofiţerii săi, desferecaseră acel cufăr de sticlă fermecat în care traiul patriarhal domol se potenţa din narghileaua vrăjită a Stambulului – saloanele boiereşti adoptă limba franceză şi moda balurilor, unde vestimentaţia şi muzica apuseană devin aproape obligatorii; astfel, pe ritmuri de vals, polcă şi cadril o viaţă nouă începe să palpite.
1835
Totul trebuia reinventat în acest oraş de la porţile Orientului în care mahalaua cu viaţă măruntă şi sordidă sălăşluia lângă palate boiereşti tăinuite de parcuri imense şi păzite de ziduri bătrâne, unde splendoarea opulenţei se etalase numai pe tăcute şi cu teamă până atunci. Pe la 1835, viitorul mareşal von Moltke, șeful marelui stat major al armatei germane în timpul războiului victorios cu Franţa din 1870-’71, dădea seama de vizitator ghinionist la capătul lumii civilizate: „Cel mai mare inconvenient pentru Valahia este absenţa completă a hotelurilor. Când ajungi seara, flămând, ud şi pe jumătate îngheţat, nu găseşti, cu oricâţi bani, nici cameră, nici pat, nici mâncare. Mi-a trebuit un bilet din partea domnitorului ca să fim primiţi într-o casă particulară”.
1835-1840
Acest pionier al rafinamentului culinar bucureștean, belgianul, de fapt, Donat Hugues, se spune că ar fi apărut în București fie prin 1835, fie prin 1840 sau ’41. Dacă ni se permite o ipoteză, am putea să bănuim cu încredere că venirea sa a fost legată de un angajament ca bucătar la o casă boierească sau chiar la curtea domnească, așa cum s-a petrecut și cu alți restauratori de legendă ai Bucureștilor: Gilet, Guichard ori Gerolamo Cardini zis Momolo. Se spune că ar fi fost printre primii care ar fi introdus trufele în meniul restaurantelor, precum și alte delicatesuri din Hexagon, așa cum mărturisește și D. Ralet: „A trebuit în câtva a ne supune voinței lui Hugues, stăpânului de hotel, care arăta multă neatârnare în întreprinderea sa. În genere însă, vom observa că astăzi nu-i masă de modă o masă fără trufe, ce seamănă cu nişte cărbuni stinși și negri, dar arzători, fără brânzeturi, care se prețuiesc de unii după gradul stricăciunei”. La fel de „neatârnată” se pare că era și partenera de viață, Blanche, căreia îi plăcea să petreacă în locantă până la orele mici ale dimineții, așa cum pomenește unul din primele romane de la noi: „după cină se puneau de cântau și jucau cu Blanșa franceză țonțoroiul de gât”.
1841
- In 1841 se mentioneaza ca francezul Donat Hugues a deschis Hotelul Hugues pe Podul Mogosoaiei.
- Adevarul este ca in acest loc la 1841 nu era niciun hotel, nici Hotel Hugues, nici altul: ori este o eroare privind anul, ori initial “Hugues” a avut alta locatie pe Podul Mogosoaiei.
1842
În 1842, planul Bucureştilor semnala existenţa a doar 4 hanuri în oraş, iar condiţiile de dormit de acolo puteau fi gustate numai de temerari: „în loc de pat o platformă de scânduri acoperite cu o scoarţă de lână, uneori o masă de lemn alb şi o oglindă foarte mică. În ce priveşte hrana, era cât se poate de primitivă”.
Misterul acestei austerități era simplu. Bucureștii, la acea vreme, reprezentau doar o periferie europeană a unui Imperiu Otoman muribund, astfel că viața economică, politică sau culturală abia pâlpâiau. Acest retard istoric a determinat și lipsa investițiilor în infrastructură sau în bunuri de consum epatante. Dar, în numai o generație, orașul înflorește din pulbere, un contemporan atent, precum poetul Bolintineanu sesizând acest asalt al civilizației: „Bucureștii este ca un vas din acela cu aburi ce rătăcesc pe sălbaticele mări ale Africei, în mijlocul mizeriei celei mai cumplete, dar pe al cărui bord afli cele mai luxoase cameri, plăcute societăți și mai alese lucruri ce încântă simțurile și spiritul. Luxul cel mai mare, aici sta, în eleganţa echipajelor, mulțimea servilor, bogația apartamentelor și toaleta doamnelor”.
1850
„Nu-i masă de modă o masă fără trufe...”
Până la definirea lor statală, Principatele dunărene vor avea un singur gen de „turiști” predilecți: armatele cu care Imperiul Otoman se afla în nesfârșite războaie. De asta nu găsim hoteluri în perioadele de pace, ele înfloresc în răstimpurile de „precipitații” belice, care mai reușeau să irige cu cosmopolitism și acest ued al civilizației europene a vremii. Un astfel de exemplu este și „Hotel de France”, depistat de călătorii vremii in peisajul bucurestean cam în jur de 1850, an cuprins într-o nouă perioadă de ocupație militară rusească, foarte propice pentru hotelieri, ofițerii ruși fiind risipitorii cei mai excentrici ai timpului. Imediat, birtul și hotelul de pe Podul Mogoşoaiei, improvizate în hanul Damari, situat vis a vis de Biserica Zlătari, devin repere ale rafinamentului, iar un mărturisitor rasat precum întemeietorul Internaționalei Socialiste, Ferdinand Lassale, se declara cucerit de locație: „Excelentă însă și chiar ca într-un bun restaurant francez era mâncarea în «Hotel de France», al cărui proprietar e de fapt un francez [informație eronată, bazată doar pe fonetica numelui hotelierului – n.a.]. Pești din cei mai buni, foarte bune legume, prăjituri splendide si un vin vechi de aici, cu patruzeci de creițari. Un vin pe care proprietarul l-ar putea vinde foarte bine drept vin de «Burgundia»”.
1855-1856
- O fotografie datorata lui L.Angerer si datata 1855-56 arata casa lui Iancu Ghica (viitorul Grand Hotel Broft care se gasea pe locul actualului Hotel Continental) invecinat cu o curte in care se gaseau grajdurile Consulatului Rus.
1856 - 1860
„La trei să veniţi să vă pup”
În intervalul dintre 1856 și 1860, Hugues își durează hotel nou în chiar zona „Pieței Teatrului”, noul centru al Bucureștilor, pe Podul Mogoşoaiei (după 1878 se va numi până astăzi Calea Victoriei), aflată între Hotelul „Continental” şi „Pasajul Englez”, şi care va fixa pe firmă numele său. A fost ridicată pe locul grajdurilor Consulatului austriac, avea două etaje şi 40 de camere – „pentru 15 franci ai un dormitor, un salon şi o cameră pentru servitori”. Prețurile păreau prohibitive pentru mulți vizitatori ai Bucureștilor vremii.
1862
- Intr-o gravura din 1862 infatisand alaiul Domnitorului Cuza trecand prin Piata Teatrului Mare se vad deja si Grand Hotel Broft si Hotel Hugues, dar si Hotel English (Casa Resch, la acel moment) alipit Hanului Bossel.
1860-1880
= Aceste lucruri arata ca Hotelul Hugues de langa Continental a fost construit pe la 1860. Fotografiile realizate de M.B.Baer si Szathmari in anii 1870-80 arata cele trei hoteluri vecine.
- C.Bacalbasa (**) arata ca Restaurantul Hugues de la parter era cel mai bun din Bucuresti, cu bucatarie frantuzeasca dar si romaneasca.
- Ulysse de Marsillac (***) scrie ca Hotel Hugues era cel mai scump din Bucuresti: 15 lei/zi.
- In timpul lui Cuza, Hotelul Hugues organiza masa Palatului Regal(*).
- Dupa 1900 la parterul hotelului au functionat cafeneaua si cofetaria Riegler, vestite in epoca.
- La inceputul anilor ’30, hotelul inca functiona.
1870
Iată cum descrie Ulisse Marsillac la 1870 selectul restaurant de la „Hugues”: „Iarna se cinează într-o sală foarte frumoasă, luminată cu gaz, şi care dă în întregime spre Piaţa Teatrului. În timpul verii, cinezi într-o grădină mică, dar foarte răcoroasă şi foarte plăcută. (...) Poţi comanda mâncare a la carte de la 4-5 franci până la 20 de franci şi chiar mai mult. La hotel «Hugues» se pregăteşte bucătărie franţuzească, nemţească, rusească, italienească şi românească,dupăpreferinţele consumatorilor”. Alături de sala mare a resauranului se aflau mai multe separeuri, unde se retrăgeau rafinații vieții de consum ai vremii, care puteau să-și aducă și banda proprie de muzicanți. Aici era nelipsit boierul avocat Mihail Cornea, unul din cei mai mari boemi ai Bucureștilor și ultim vlăstar al acestei vechi familii. Marele său prieten era fiul lui C.A. Rosetti, Horia, care-i era și cumnat. Totdeauna sufletul marilor petreceri, cânta împreună cu nelipsiții săi lăutari – se spune că avea o voce caldă și o „dicțiune sentimentală” –, uneori improvizând versuri mai fruste, astfel că devenise un personaj foarte popular: „Era cunoscut de toți și peste tot, la toate restaurantele bune [...], la toate grădinile, la toate gările din țară, la toate hotelurile bune, la toate cluburile. Îl cunoșteau peste tot toți chelnerii și toți birjarii [...]. Toți îl știau”.
Clienţii mai de vază mâncau bucate gătite de însuşi bătrânul Hugues şi erau serviţi de chelnerul său de efect, Nicolae, un ardelean care puncta delicios în latină, cu citate din clasicii Antichităţii. O mostră de spirit marca Nicolae spune că un urmaș al lui Napoleon, adăstând la „Hugues” și servit fiind cu sarmale, a întrebat cum se cheamă acest produs culinar, inedit pentru el. La care, imperturbabil, ardeleanul a replicat sec: „Bombes a la Sardanapales”. Chelnerul ajunsese atât de cunoscut, încât era și subiect de folclor, marele actor Grigore Manolescu făcând o pasiune în a-l imita.
Unul dintre aceşti privilegiaţi deserviți chiar de patron era doctorul Simion Marcovici (1835-1886), fiu de boier şi şcolit la Paris, dar care vorbea o românească nemodernizată, „dinainte de Regulament”. Despre el folclorul epocii spune că era un diagnostician infailibil, „cel d’înteiu doftor din Bucuresci”, iar „când îți zice Marcovici că nu te vindeci, apoi să-ți și comanzi coșciug”. În zilele lui bune, „valțează de minune, cântă puțin și din piano”, relatează fără ironie tot cei de la „Ghimpele”.
Era cel mai cusurgiu gurmand al vremii şi numai Hugues îi putea satisface gusturile. Fiind spaima bucătarilor nu era des invitat la masă de către lumea bună a vremii. Mai ales că îşi manifesta nemulţumirea fără nici o reticenţă – la teatru, de exemplu, dacă nu-i plăcea piesa, îşi astupa una din nări cu mâna şi striga în zeflemea groasă, cu sonorităţi nazale: „Bravo, bravo!” Marcovici nu ezita să-i apostrofeze chiar şi pe mesenii din jurul său, astfel, într-o zi auzind un colonel vorbind franţuzeşte un pic neglijent, a izbucnit: „Mai întoarce-o pe româneşte, mitocane, că îmi tai pofta de mâncare. Limba franţuzească nu-i de tine”.
De aceea, Hugues era foarte atent cu acest ciufut, a cărui sensibilitate se datora, cel mai probabil, unui ulcer, care l-a şi răpus până la urmă, şi-i gătea personal, nevrând să-l stârnească împotriva bucătarilor săi, care, zicea el, puteau „scăpa un grăunte de sare prea mult” sau să „nu frigă o farama cât trebuie. Şi domnul doctor ne-ar ţine de rău”; numai bătrânul chelner Nicolae scăpa „nebruftuluit” de temutul medic dintre toţi colegii săi.
Dar Hugues gătea şi pentru clienţi mai puţin zeloşi şi anume marii boemi ai vremii, boierul Ulysse Cretzeanu şi bancherul sefard Abraham Halfon zis conu’ Avrămaciu, cel care deţinea una din cele mai mari bănci ale ţarii, pentru că „ăştia ştiu să mănânce”. Halfon era un bărbat „chipeş şi plăcut, cam crai, chiar”, dar purta o mustaţă ce-i dădea un aer fals belicos. El era într-o întrecere permanentă de farse cu prietenul său, iar una din acestea, făcute de Cretzeanu, s-a derulat cam aşa: într-o zi un puşti ţigan, plătit de el, îl acostează pe conul Avrămaciu tocmai când acesta ieşea de la „Hugues”. Crezând că puștiul vrea să-i ceară un ban, îi oferă ceva mărunţiş şi dă să treacă mai departe, dar acesta îl întreabă, cu o insistenţă curioasă, cât e ceasul. „E două jumătate”, răspunde Halfon. „De ce?”. Atunci, ștrengarul îi aruncă repede replica învățată de la Cretzianu, după care dispăru în fugă, lăsându-l interzis: „La trei să veniţi să vă pup”.
Citadelă a jovialităţii
Succesul celor de la „Hugues” a durat aproape treizeci de ani, se spune, şi în acest răstimp, după bătrânul Donat a urmat la conducerea afacerii un anume Edmond Bourgeois, iar apoi un nepot de-al întemeietorului, Baptistin Mars, care l-a adus pe renumitul Trompette, bucătarul „nemuritorului” Gambetta, marele politician francez al vremii. Acum are loc apoteozarea restaurantului, mari personalităţi trecându-i pragul la banchete sau pur şi simplu pentru a lua o masă ca la Paris. Aici are loc un inedit şi fabulos duel culinar, ce îl are printre martori pe bunicul lui Alexandru Paleologu, Mihai Paleologu. Protagonişti erau ambasadorul Spaniei, Don Alcadro, şi Constantin Izvoranu, unchiul lui Alexandru Marghiloman. Printre bucatele căzute în luptă s-au numărat potage à la St Hubert, filet de boef à la remoulade, homard à la americaine sau ragout de perdreaux à la Lucullus. Cele două partide aprig disputate au dus la o binemeritată şi diplomatică egalitate.
1881
Tot bucătăria de la „Hugues” şi cei 100 de chelneri oferiţi de casă (!) au realizat petrecerea ocazionată de împlinirea a 25 de ani de la apariţia ziarului „Românul” al lui C.A. Rosetti, în sala Teatrului pe 27 septembrie 1881, şi la care ar fi participat nu mai puţin de 300 de invitaţi! Pe lângă marele gazetar şi revoluţionar paşoptist, au participat importanţi politicieni ai vremii, precum Ion C. Brătianu sau Prinţul Dimitrie Ghika, ori primul mare artist dramatic român, Matei Millo. Dintre felurile servite aici, de cel mai mare succes s-a bucurat aşa numitul filet de Plevna.
1885
Emil Mavrocordat, destituit din functie printr-un ordin arbitrar al ministrului Voinov, sosit în plic de la Bucuresti, pe la 1/13 februarie 1885 a urcat în primul tren spre capitalã la Hotel Hugues, pentru a cere explicatii; rãspunsul a fost, probabil, „asa am crezut eu de cuviintã”; nemultumit, judecãtorul iesean l-a lovit pe ministru, zicând cã „asa crede si el de cuviintã” sã reactioneze la un asemenea tratament. A fost condamnat la câteva luni de închisoare, pentru ultraj, dar a fost gratiat de regele Carol. Mai târziu Emil Mavrocordat a devenit parlamentar, candidând împotriva liberalilor. A editat la Iasi ziarul „Tara”.
1889
Pe la începutul lui 1889, povestește diplomatul N. Petrașcu, Eminescu adăstă la „Hugues” preț de o cafea cu rom. Părăsit de Daimon, poetul părea un instrument dezacordat, în plus, era binecunoscut că nu se simțea confortabil în contact cu lumea bună, neplăcându-i să-și țină în frâu sentimentele. Lângă ceașca sa a rămas, după plecarea grăbită de urgențe utopice, o ultimă petală a pasiunii sale pentru eternul feminin: imaginea unei dive blonde a scenei, pe care tocmai o evocase cu patimă şi stinghereală de adolescent..
Declinul poetului a coincis cu cel al stabilimentului, în anul următor, acesta din urmă fiind preluat de o filială a celui mai mare rival al său, celălalt restaurant bucureștean de elită, bazat pe bucătăria tradițională românească, „Iordache Ionescu”.
Peste câțiva ani, el intra în proprietatea vestitului cofetar Georges Riegler, care ridică încă un etaj și mansardează clădirea.
Georges Riegler. Acesta a deschis la parter faimoasa cofetărie Riegler... la hotelul Hugues de la nr. 54.
Actuala fațadă se datorează unei refaceri pompieristice produsă după bombardamentele aviației germane din zilele de 23 și 24 august 1944, care au afectat grav clădirea. Griul monoton, neschimbat până astăzi, e ca o lespede grea peste această citadelă a jovialului cerc al boierilor uitați, pe care pietonul Căii Victoriei n-o mai poate ghici.
Imobilele Hotel Hugues si vecinul sau, fostul Hotel English sunt cele mai vechi cladiri ramase in picioare de pe intreg segmentul Caii Victorii cuprins intre Piata Senatului (Dambovita) si Palatul Stirbey (fostul Muzeu al Sticlei si Ceramicii).
1950
- Iosif Samoila, succesori, 1. Amelia Siegler, 2. Olga Betrinik, 3. Cela Iosif, 12 apartamente, Targoviste, Cal. Ploestilor 1. Bucuresti, str. Academiei 25; Cal. Victoriei 54. - DECRET nr. 92 din 19 aprilie 1950 pentru nationalizarea unor imobile
Surse:
* – Gh.Parusi – Cronologia Bucurestilor (invocand “Istoria Bucurestilor” a lui C.Giurescu)
** – C.Bacalbasa – Bucurestii de altadata
*** – U.de Marsillac – Bucurestiul in veacul al XIX-lea
sursa: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/hugues-primul-hotel-restaurant-lux-al-bucurestilor
http://rezistenta.net/2009/10/strada-bazaca-bazarul-uitat.html