Calea Victoriei № 26
Victoriei (Calea) 26 1
Detalii cladire
An constructie: 1822
Regim inaltime: S+P+1E
Nr. apartamente:
Arie desfasurata:
Risc seismic
Clasa risc: Neincadrate, urgente
Expertiza tehnica
An expertiza: 1993
Expert atestat:
Observatii: U1
1822
Imobilul de la numărul 26 face parte din rândul clădirilor gândite în perioada secolelor XIX- XX ca și spații ce combină funcțiunile comerciale cu cele rezidențiale. Parterul cu vitrine mari adăpostea prăvăliile, în timp ce în zona etajului cu ferestre înalte și a mansardei erau apartamentele pentru locatari. Un frumos ancadrament în arc de cerc cu un panou sculptat marchează fațada ce dă spre strada principală.
- Diamond Boutique este o afacere de familie. O familie de bijutieri romani care impartasesc dragostea pentru frumos si rafinament si care au o experiența indelungata in creatia de bijuterii. Drumul a fost deschis acum 30 de ani de Marian Alecu, cand incepea sa descopere tainele meseriei de bijutier. Aceasta pasiune s-a transformat ulterior intr-o afacere de familie, creata cu pasi mici dar siguri de Marian si Steluta Alecu: de la un mic atelier s-a ajuns la 5 magazine comerciale si prima fabrica din Europa de Est de produs lanturi - lantisoare - bratari din aur.
- Toate produsele companiei, inclusiv cele mai noi realizari, le puteti gasi in magazinul propriu HERBAGEN situat in Calea Victoriei nr 26, in apropierea Centrului Vechi al Capitalei. Originalitatea si atenţia fata de clientii sai, dublate de creatia de accesorii vestimentare si decoraţiuni fac din magazinul Herbagen un adevarat univers al frumusetii.
- Gustul "Crema Fiorentina" s-a nascut in Italia anilor 1959 si are la baza reteta unui celebru gelatier Italian. Acest gust unic ne-a determinat sa infiintam la margine de Centru Vechi, pe faimoasa “Ulita Mare” (Calea Victoriei, 26), prima "Gelaterie Artigianale Italiana" din Bucuresti.
SURSA
www.casecareplang.ro/case/calea-victoriei-nr-26/
http://www.dbq.ro/content/10-despre-noi
Calea Victoriei № 26 - 30 în 1938:
Confecțiuni Neuman M. - Victoriei 26 SI - 3-7046
Prinţesa - Cl. Victoriei 26 SI - 4-8786
Spielmann David - Victoriei 26 SI - 3-7308
ACD - Cl. Victoriei 26 SI - 5-591 - Depouri dentare
Neuman - Victoriei 26 SI - 3-7046 - Haine bărbăteşti
Filipescu G. Ene - Cl. Victoriei 26 - Incălţăminte
Cent Miile Chemises - Cl. Victoriei 26 S1 - 4-099 - Lingerie
Select Mode - Victoriei 26 SI - 5-0812 - Mode
Langer Freres - Victoriei 26 SI - 3-4993 - Postăvarii
Azi Trattoria del tatoli
Calea Victoriei № 28 - Hanul Dedu - Castrisoaiei
- în 1901 - Fotograf Joseph Torok - 28 Calea Victoriei - în Pasagiul 'Vilagros'
- în 1938:
Sussman Fraţi - Cl. Victoriei 28 SI - 3-8632 - Bijuterii, ceasornicării
Dacia M. N. Frenklan - Cl. Victoriei 28 - 4-6889 - Colecturi de Stat
Superb Bilig O. - Cl. Victoriei 28 SI - 4-7894 - Confecţiuni
Librărie Cultura Poporului - Cl. Victoriei 28 SI - 3-5620
* Calea Victoriei № 28 - Hanul Dedu - Castrisoaiei
La intersecţia Căii Victoriei cu Strada Doamnei ne bucură privirea o clădire de demult, cu un etaj şi numeroase magazine la parter. Are o arhitectură obişnuită, chiar banală, fără cine ştie ce artificii decorative. Se vede de la o poştă că nu a servit ca palat vreunui boier ori ca minister în anii de început ai statului român. Este o clădire cu proporţii însemnate, mai ales pentru secolul al XIX-lea bucureştean.
Nu cunoaştem calitatea clientelei, însă vecinătatea Casei Obrenovici, unde îşi avea sediul Consulatul Rusiei, va fi avut oarecare influenţă. Nu întâmplător acolo funcţiona celebrul "Bazar Anglais", cel mai frecventat magazin bucureştean din vremea domniei lui Cuza. Safta Castrişoaia sau Castrişoaia, după onomastica rusească, pe care Gheorghe Crutzescu o indică a fi "văduva unui Castriş Macedoneanul", se născuse în anul 1882. Pe o fotografie de format mare am întâlnit această dată, precum şi data morţii: 1862. Tot acolo am găsit şi această informaţie: "donator anual de 500 lei pentru susţinerea a 10 paturi la Spitalul Filantropia şi a 6 paturi la Spitalul din Ploesci".
De când a început să doneze nu ştim, dar culanţa faţă de aşezământul ploieştean, neobişnuită pentru un bucureştean, mă îndeamnă să presupun că ea era de origine prahoveană, poate fiica vreunui negustor din Ploieşti. După toate probabilităţile, a avut un fiu, Dimitrie, născut în 1808, înmormântat în curtea Bisericii Sf. Dumitru. Să fi slujit ca preot acolo? N-ar fi exclus. Am întâlnit în lucrarea lui Gheorghe Bezviconi, "Necropola Capitalei", cu numele de Castriş şi un general, Matei, născut în anul 1863 şi decedat în anul 1924, înmormântat la Cimitirul Bellu Militar. Raritatea numelui nu-mi trezeşte suspiciuni privind înrudirea acestora. Date despre Safta Castriş sunt surprinzător de rare ţinând seama de o persoană activă pe tărâm comercial, care îşi permitea să doneze anual 500 de lei unor spitale. Profesorul Gheorghe Potra, în succintul articol dedicat hanului în "Istoricul hanurilor bucureştene", scrie că Safta "în 1826 cumpără prăvălii în Hanul Zamfir" de pe Uliţa Blănari.
1804 - Este posibil să fie mai vechile "case ale lui Castriş" - soţul Saftei - amintite de Dionisie Eclesiarhul prin 1804.
1847 - Localizarea pe Planul Borroczin, extrem de uşoară, ne spune că pe la 1847 avea o formă diferită de cea prezentă, de L,
- segmentul mare acoperind, spre vest, Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei),
- iar cel mic, spre nord, Uliţa Bărcănescu (Strada Doamnei).
- Curtea, însă, era dreptunghiulară, mărginită
- înspre sud de Hanul Câmpineanu şi
- spre est de proprietatea generalului Mavros, soţul prinţesei Pulcheria Ghika şi socrul lui Ion Ghika.
În Cantor de Avis clădirea apare cu denumirea de "Hanul Castrişoaiei", menţionându-se 8 prăvălii pe Podul Mogoşoaiei şi 2 "peste drum de Hanul lui Dedu" (de la 1888 Palatul Nifon), adică pe Uliţa Bărcănescu.
1854
În primii 2 ani de la deschidere, Teatrul National era luminat cu luminari de seu, iar în 1854, germanul Carol KNAPPE, care îsi facea negustoria cu lampi si articole de menaj, în hanul DEDU, situat pe locul Palatului Nifon (în prezent magazinul de îmbracaminte "Confectia") de pe Calea Victoriei, introduce pentru prima data în Bucuresti, si în acelasi timp la teatru, lampile cu ulei de rapitza dovedite ca foarte bune pentru vremea aceea, înlocuind lumînarile, care faceau fum si distrugeau ornamentatiile pretioase". (ibidem).
1859
- De atunci, din preajma dublei alegeri a lui Cuza, adică din 1859, clădirea - ce nu pare o reconstrucţie din 1875, ci doar o restaurare a celei vechi, - va fi cunoscută şi sub numele de "casa Paapa".
1860
In 1860 Hanul Dedu a fost daramat [peste ani aici se va construi Palatul Nifon, din Calea Victoriei, colt cu Str Doamnei] si atunci negustor german Carol KNAPPE s-a mutat in casa lui Brofft.
1862
Pe la începutul domniei regelui Carol al II-lea funcţionau în ea aproximativ 10 magazine de lux, între care se remarcă mai cu seamă cel de porţelanuri fine Rosenthal. Iată şi de ce am subliniat acest nume. În urma complicatelor vânzări şi cumpărări de imobile în această zonă, cât şi al falimentului Băncii Marmorosch-Blanc, proprietară a ajuns Banca Naţională.
Calea Victoriei № 28 - Palatul Nifon
- situat pe locul Palatului Nifon (în prezent magazinul de îmbracaminte "Confectia") de pe Calea Victoriei
Numele arhitectului Paul Gottereau este asociat doar cu un numar restrans de cladiri monumentale in Bucuresti. Cladiri importante, poate chiar cele mai importante.
Cu toate acestea cred ca i se face o nedreptate, pentru simplul motiv ca a lucrat enorm si pentru particulari, la un nivel calitativ comparabil cu marile realizari comandate de Rege sau de guvern. Din nefericire aceste lucrari sunt cunoscute doar de cativa specialisti, si nu cantitativ, adica listat. Nimeni nu s-a ostenit pana astazi sa alcatuiasca o lista cu lucrarile sale. Ce sa mai vorbim de un studiu monografic, de un album dedicat unei creatii ce se intinde de-a lungul unei jumatati de secol! Este o situatie paradoxala ale carei cauze penduleaza intre acribia perfectionista si indolenta. Pretindem ca suntem in Europa, nu doar geografic, insa nu vrem sa dovedim argumentele oferite de creatiile arhitectilor occidentali, vizibile inca din epoca regulamentara, fiind ignorate.
Revolta mea e generata de faptul ca trecem nestiutori pe langa aceste veritabile opere de arta, ca unele dintre ele au fost mutilate, ca altele sunt sortite demolarii. Palatul Nifon, construit dupa planurile lui Gottereau la finele secolului al XIX-lea si pe langa care cei ce locuiesc sau lucreaza in centrul vechi al Capitalei trec cel putin o data pe saptamana, are parterul modernizat intr-un stil ce nu are nimic in comun cu opera marelui arhitect. M-am intrebat de multe ori cum il gandise Gottereau. Raspunsul mi l-a oferit aceasta fotografie pe care am descoperit-o de curand. `
1872
A fost înfiinţat în 1872, prin decret regal, la iniţiativa vrednicului mitropolit Nifon al Ungrovlahiei (1850-1872). La 19 noiembrie 1872 s-au deschis cursurile Seminarului „Nifon Mitropolitul” din Bucureşti, întemeiat de bătrânul mitropolit - primat al României, de către mitropolitul Nifon, în aşezământul aflat la intersecţia Căii Rahova (astăzi str. George Georgescu) cu strada 11 Iunie din Bucureşti, fiind dotat cu săli de clasă, internat, bibliotecă, capelă şi anexele necesare. Programa şcolară era aceeaşi cu a seminariilor întreţinute de stat. În timpul vieţii mitropolitului-ctitor, Fondatorul a conceput acest for de învăţământ teologic ca un liceu confesional, absolvenţii acestuia având dreptul de a se înscrie la orice instituţie de învăţământ superior din România.
- Nifon Rusailă a fost un cleric ortodox român, care a deținut funcția de mitropolit al Ungrovlahiei (1850-1865) și apoi de mitropolit-primat al României (1865-1875). Nicolae Rusailă s-a născut în anul 1789, în București, într-o familie de aromâni. Tuns în monahism la Mănăstirea Cernica, în anul 1809 cu numele de Nifon, a fost hirotonit ierodiacon la Mitropolie, iar mai târziu ieromonah (1826). A decedat în anul 1875 la Bucureşti -
Seminarul a fost întreţinut de el însuşi, iar după moartea sa (5 mai 1875), din veniturile proprietăţilor sale:
- un imobil în Calea Rahovei, unde a şi fost instalat,
- 948000 lei depuşi la Banca imperială din Odessa cu o dobândă anuală de 8 %,
- moşia Letca Nouă – azi jud. Ilfov –, de 4980 pogoane,
- hanul Dedu în Calea Mogoşoaiei, azi Calea Victoriei.
După trecerea sa din viaţă, seminarul a rămas în grija mitropolitului Ungrovlahiei şi a unei Epitropii, formată din trei mireni, recrutaţi de obicei din familia ctitorului. Cursurile s-au ridicat până la şapte clase, iar din 1893 la opt clase. Recrutându-şi un corp profesoral ales, Seminarul Nifon a ajuns una din cele mai bune şcoli teologice din ţară.
- Noul seminar era administrat de o Eforie formată iniţial din însuşi mitropolitul Nifon şi trei epitropi numiţi de el, apoi, după decesul ctitorului, de către mitropolitul Ungrovlahiei şi trei laici din familia fondatorului numiţi de corpul profesoral şi numai dacă „îndeplineau condiţiile de onestitate şi moralitate“.
De asemenea, pentru că era o fundaţie particulară, ctitorul alocase seminarului o întreagă avere din veniturile căreia să se poate întreţine, să acorde burse, haine elevilor merituoşi şi alte ajutoare materiale familiilor sărace, din care amintim: moşia Letca nouă din jud. Vlaşca, în suprafaţă de peste 2.500 ha; hanul Dedu, astăzi Palatul Nifon de pe Calea Victoriei, nr. 28, şi multe alte sume de bani care se aflau în diferite bănci din ţară şi de peste hotare.
1888
Palatul Nifon (Rusailă) Mitropolitul care a fost ridicat în 1888 pe locul Hanului Dedu -Greceanu.
Între Palatul Nifon și Casa Grecenilor se află și în zilele noastre Biserica Doamnei Maria, ridicată de Maria, a doua soţie a domnitorului Șerban Vodă Cantacuzino.
1937
Încă din luna decembrie a anului 1937, cum ne informează arh. Cristina Ţurlea în excelenta lucrare "Centrul istoric financiar-bancar al Bucureştilor", s-a luat decizia construirii pe un spaţiu de 2.700 mp a unui mare imobil care să servească atât ca sediu al "Asociaţiei Culturale şi Sportive a BNR" cât şi al "Casei de pensiuni, împrumuturi şi ajutoare a funcţionarilor BNR". Imobilul, proiectat de arhitectul BNR, Radu Dudescu, a fost construit doar pe "un fragment" din Hanul Castrişoaiei - Paapa, anume pe locul fostului magazin Rosenthal, din care cauză mai este numit - cu totul impropriu - "Blocul Rosenthal".
1940
Construcţia a fost terminată în jurul anului 1940, existând în fotografii din 1941 executate de Ebner şi, un an mai târziu, de Willy Pragher, nepotul cunoscutului comerciant.
1941
În 1941 seminarul nu mai avea nimic din proprietăţile lăsate de ctitor, deoarece fusese expropriate de stat în schimbul unor rente anuale care nu acopereau decât în mică parte necesităţile de funcţionare. Seminarul a avut la catedră profesori, care au ajuns în ierarhia bisericească, precum mitropolitul Nifon al Olteniei sau episcopii Ghenadie al Râmnicului şi Ilarie al Constanţei.
1948
Înainte de desfiinţarea din 1948, Seminarul „Nifon“ din Bucureşti era unul dintre cele mai prestigioase şcoli de profil din România.
1949-1952
Aici a funcţionat între anii 1949-1952 Muzeul BNR, care ar fi salutar să funcţioneze şi astăzi în acest imobil ce aparţine Băncii Naţionale, lăsat - nu se ştie de ce - de izbelişte.
1996
hanul Dedu-Castrişoaiei în prim plan, o clădire fermecătoare, datând de la 1800, cu transformări din 1874, a fost restaurat în anii 1996-1998.
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/palatul-nifon-3091987
http://ziarullumina.ro/memoria-bisericii-in-imagini-seminarul-teologic-nifon-mitropolitul-din-bucuresti-34429.html
http://romanianturism.com/2014/05/24/palatul-nifon/
Calea Victoriei № 28 - Confectia - Incom Italy
La parterul Palatului Nifon a funcţionat mult timp magazinul Confecţia, magazin de stofe si costume refuzate la export, care avea un mare vad prin anii 80, iar vizavi, la intersectia Caii Victoriei cu strada Eforie, se afla doua blocuri construite intre 1940-1941. Interesant este ca la sapaturile pentru fundatiile blocurilor s-a descoperit o veche canalizare din lemn de stejar, care deservea fostul palat domnesc al lui Serban Cantacuzino.
- Îndepărtarea decorațiilor de partea inferioară a clădirii a dus, din punct de vedere vizual la împărțirea fațadei în două. Parterul de culoare gri închis cu ferestre semicirculare generoase, dar lipsit de orice ornament și etajele cu pilaștrii adosați și capiteluri elaborate ce împart fațada în travee, ancadramente cu frontoane pentru ferestre și panouri orizontale de-a lungul întregii fațade la partea superioară.
Calea Victoriei № 30 - Biserica Doamnei
- Biserica Doamnei, care este, astăzi, într-p curte deosebită, peste drum de Ambasada Rusă, și care comunică cu Podul Mogoșoaiei printr-o ulicioară, a fost clădită de doamna lui Șerban Vodă Cantacuzino, care avea și palatul la Șerban Vodă, astăzi Banca cea mare a României, și de aceea poartă și azi strada numele de Strada Doamnei.
- Desigur cea mai veche şi mai cunoscută, am putea spune chiar legendară, dintre ele este Biserica Doamnei, cum i s-a mai spus, o adevărată "doamnă a bisericilor bucureştene". Ridicată pe locul unui mai vechi lăcaş de lemn, stilul solidei construcţii din cărămidă a bisericii se poate spune că oglindeşte unele tendinţe politice care se afirmau din ce în ce mai mult în epocă, constituind o sinteză dintre tradiţiile arhitecturale muntene (forma calotelor sferice asemănătoare cu acelea ale Patriarhiei din Bucureşti sau ale unor monumente din vremea lui Matei Basarab, elemente similare cu acelea ale bisericii episcopale din Curtea de Argeş) şi moldovene (mai ales în ceea ce priveşte decoraţia interioară în stilul "goticului moldovenesc").
În acelaşi timp, Biserica Doamnei ilustrează unele tendinţe mai generale, înnoitoare ale arhitecturii din acea perioadă - simplificarea structurii constructive, iar, în ceea ce priveşte decoraţia, aparţinând unui pictor de biserici cunoscut în acea perioadă, Constantinos - îmbinarea cu unele motive ale zonei balcanice. În acelaşi timp, Biserica Doamnei are o importanţă deosebită şi pentru istoria arhitecturii româneşti, căci se numără printre monumentele care fac trecerea spre stilul brâncovenesc, de influenţa renascentistă (naosul boltit, arcadele, coloanele de la torsade), precum şi pridvorul deschis după modelul veneţian, adăugat, în anul 1700, pe timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu
Dar nu numai în ceea ce priveşte arhitectura Biserica Doamnei este strâns legată cu istoria acelor ani şi de mai târziu, fiind implicată în unele drame ale sale.
1680
Biserica Doamnei se află aproape de inersecţia căii Victoriei cu bulevardul Elisabeta, fiind ascunsă privirilor de blocuri de locuit. A fost ctitorită de doamna Maria, soţia lui Şerban Cantacuzino în jurul anilor 1680. Este importantă pentru că din punct de vedere arhitectonic adoptă un stil de trecere de la epoca Matei Basarab la cea a lui Ctin Brâncoveanu. Planuri urbanistice hidoase şi autorizaţii de construcţii dubioase au încorsetat această biserică între blocuri anonime.
1683
Biserica Doamnei, situată la intersecția Căii Victoria cu bulevardul Elisabeta, numită astfel deoarece a fost înălțată de doamna Maria, soția lui Șerban Cantacuzino (1678 - 1688), reprezintă un important monument de arhitectură (cod LMI B-II-m-A-18584) deoarece ilustrează caracteristicile etapei de trecere de la stilul folosit în epoca domnitorului Matei Basarab (1632 - 1654) la acea strălucită perioadă de înflorire a arhitecturii și a artelor decorative din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714). (care a fost menită să imortalizeze memoria contribuţiei curajosului ei soţ la salvarea Vienei în timpul asedierii sale de otomani, care a avut loc chiar în anul ctitoriri bisericii.)
Ctitoria doamnei Maria Cantacuzino - terminată în anul 1683 - este o construcție cu plan dreptunghiular în care se pătrunde printr-un pridvor prevăzut cu opt coloane subțiri din piatră și acoperit cu două calote sferice. Ușa de la intrare, cu un arc în acoladă la partea superioară, este bogat ornamentată cu sculpturi prevestind abundența elementelor decorative ce aveau să caracterizeze epoca brâncovenească. Ferestrele, în schimb, au ramele înzestrate cu o decorație mai simplă, formată din baghete întretăiate, așa cum se poate vedea la ctitoriile moldovenești ale epocii.
Fațadele bisericii sunt împărțite în două registre de un brâu masiv, încadrat de două rânduri de cărămizi dispuse în dinți de ferăstrău.
În interior, edificiul păstrează pictura murală realizată în secolul al XVII-lea de zugravii Constantinos și Ioan. De remarcat, de asemenea, faptul că pronaosul este despărțit de naos prin trei arcade susținute de coloane robuste din piatră impodobite cu sculpturi.
- Biserica „Doamnei” cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” din Bucureşti se află ascunsă în incinta imobilului de locuinţe dinspre intersecţia Căii Victoria cu Bulevardul Elisabeta. A fost ridicată prin grija Doamnei Maria, soţia prinţului Şerban Cantacuzino în anul 1683, după cum mărturiseşte pisania, pe locul unei biserici de lemn, paraclis al caselor domneşti ce se aflau în apropiere.
C-tin C. Giurescu, în „Istoria Bucureştilor”, notează că, în vremea lui Brâncoveanu, traseul Podului Mogoşoaiei (actuala Calea Victoriei) avea să despartă Sfântul locaş de casele respective. Cum a fost posibil ca biserica rămasă astăzi sub nivelul de călcare al Bucureştiului contemporan să fie cuprinsă între ziduri? Istoricul ne dă o primă sugestie, amintind de modul de amplasare a prăvăliilor, în „târgul propriu-zis” – „una lângă alta; astfel că s-a ajuns ca unele lăcaşuri (...) să fie împrejmuite de pretutindeni, acoperite, de uneori (...) abia se văd”.
1688
Peste câţiva ani, în 1688, Şerban Cantacuzino se sfârşea în condiţii nu pe deplin elucidate (s-a bănuit chiar că a fost otrăvit), iar doamna a fost nevoită să ia drumul exilului. Mai târziu, stirpea lui Şerban şi a Mariei Cantacuzino se va stinge.
1700
În acelaşi timp, Biserica Doamnei are o importanţă deosebită şi pentru istoria arhitecturii româneşti, căci se numără printre monumentele care fac trecerea spre stilul brâncovenesc, de influenţa renascentistă (naosul boltit, arcadele, coloanele de la torsade), precum şi pridvorul deschis după modelul veneţian, adăugat, în anul 1700, pe timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu.
1802, 1827, 1829, 1838
În continuare, soarta bisericii a fost marcată de cutremurele din 1802, 1827, 1829, 1838, fiind de fiecare dată refăcută
1852
Această stare de fapt, atestată pe planul Borroczyn din 1852, s-a menţinut, până când, prin înnoirea progresivă a edificabilului în secolele al XIX–lea şi al XX-lea, locul prăvăliilor forfotind de lume avea să fie luat de incinta neprimitoare a blocurilor înalte, rupând Biserica Doamnei de contextul tradiţional.
Monument istoric de valoare naţională excepţională, ctitoria este reprezentativă pentru evoluţia artei şi arhitecturii ecleziale, ce cunosc o perioadă de înflorire în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Este înscrisă de N. Ghika-Budeşti în grupa bisericilor fără abside laterale, clopotniţă pe pronaos şi pridvor, constituind un tip nou – tipul Matei Basarab. Deşi în epocă au fost utilizate o diversitate de modele arhitectonice anterioare, s-au impus concepţii novatoare în modul de organizare a spaţiului, lizibile în compoziţia planimetrică şi volumetria acestui sfânt locaş. În acest sens, amintim atât introducerea pridvorului deschis, ritmat de colonete legate prin arcade, precum şi renunţarea la separaţia pronaos–naos, elemente care se generalizează către sfârşitul secolului, devenind caracteristici ale stilului brâncovenesc. Proporţia rafinată a ansamblului şi decoraţia exterioară reţinută definesc silueta elegantă a acestei biserici de dimensiuni reduse.
Valoarea arhitecturală a obiectului este dublată de cea artistică. Plastica monumentală originală marchează momentul de început al activităţii zugravului grec Constantinos şi a ucenicului său Ioan, pe teritoriul Ţării Româneşti. Alături de pictură, sculptura în piatră – de notat la nivelul colonetelor, ancadramentelor ferestrelor şi uşii de la intrare – cunoaşte, sub dalta lui Grigore Cornescu, o nouă fază a evoluţiei, de trecere de la repertoriul geometric la reprezentarea luxuriantă de influenţă occidentală. Mai mult, la valorizarea ansamblului contribuie obiectele de patrimoniu mobil cu care a fost înzestrată biserica de către ctitorii săi, dintre care se păstrează epitaful lucrat în fir de aur şi argint de către Despineta din Constantinopol – transpunere din pictură pe broderie a „Coborârii de pe cruce” şi „Plângerii” şi icoana de hram, de pe iconostas, realizare a pictorului Constantinos.
1915
Componentele enumerate mai sus justifică pe deplin atenţia acordată de-a lungul timpului de Comisia Monumentelor Istorice, biserica fiind declarată monument prin Decret Regal încă din 1915. Totodată, ele constituie argumente solide în deciziile de restaurare contemporană iniţiate încă din 2001. În prezent, se desfăşoară, sub conducerea profesorului universitar Dan Mohanu, lucrările de conservare a picturii murale, motivate de obligativitatea transmiterii intacte, către viitor, a moştenirii patrimoniale deţinută temporal.
1847
Biserica a suferit multiple intervenţii în timp, avariată fiind de numeroase cutremure şi de incendiul din 1847 şi, concomitent, supusă acţiunii factorilor antropici şi de mediu. Dintre cele mai grave consecinţe notăm prăbuşirea turlei de pe pronaos, dislocări structurale şi apariţia de fisuri pe axul longitudinal, avarii ce au determinat degradări majore şi chiar pierderea în anumite zone a picturii murale originale.
1850-1860
Dintre acţiunile de „restaurare” cunoscute, cu efect distructiv, amintim intervenţia din perioada 1850-1860. Aceasta a presupus mutilarea frescelor originale de la interior şi din pridvor şi transformarea acestora în substrat pentru suportul unei noi picturi realizate în gustul secolului al XIX-lea, aplicate pe zone clar delimitate, o imitaţie de marmură acoperind spaţiile dintre imagini. Intervenţiile ce-i vor urma vor constitui încercări de repunere în drept a valoroasei picturi realizate de Constantinos.
1921-1923
O primă etapă de îndepărtare a picturii din secolul al XIX-lea a avut loc în perioada 1921-1923, lucrările desfăşurate la nivelul pridvorului fiind executate de pictorul I. Mihail.
1938
Acesteia îi va urma redeschiderea şantierului de către acelaşi restaurator, în anul 1938, şi continuarea lucrărilor la interior, utilizând tehnica anterioară de curăţare, consolidare şi reparaţia lacunelor cu „ton neutru”.
1972-1976
Ultima restaurare de anvergură asupra picturii din pronaos a avut loc în perioada 1972-1976, fiind iniţiată de Direcţia Patrimoniului Cultural Naţional în colaborare cu Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti.
Lucrările au constat în curăţarea şi consolidarea stratului suport şi a peliculei de culoare exfoliată, integrarea lacunelor în locurile unde existau martelări şi reconstituirea anumitor scene, intervenţia fiind lăsată vizibilă (tehnica tratteggio).
În prezent, sunt finalizate lucrările de consolidare a monumentului, de refacere a pardoselii, de finisare a faţadei, amenajare a curţii şi de împrejmuire a incintei, operaţiuni vitale în condiţiile în care situarea bisericii sub nivelul de călcare al oraşului contemporan a dus la acumularea umidităţii în ziduri, cu afectarea picturii murale.
Stabilizarea stării de conservare a ansamblului a permis desfăşurarea în continuare a intervenţiilor asupra picturii murale interioare. Obiectivul declarat este acela al recuperării picturii originale într-o abordare contemporană a tratamentului lacunelor rezultate în urma martelărilor de secol XIX ce au afectat aproximativ o treime din suprafaţa acesteia. Echipa de restauratori propune „o nouă viziune bazată pe intervenţia distinctivă şi pe delimitarea fără echivoc a lacunelor neintegrabile”. Având ca obiectiv obţinerea lizibilităţii scenelor, aceştia au întreprins următoarele acţiuni: curăţarea depunerilor organice, a urmelor de zugrăveli rămase de la intervenţiile anterioare, tratamentul lacunelor neintegrabile sub nivelul stratului pictural, tratamentul lacunelor integrabile la nivelul stratului pictural, reintegrarea prin metoda velatura a lacunelor, asigurându-se unitatea lecturii şi menţinându-se distincte zonele uzate sau lacunare; reintegrarea prin metoda tratteggio a lacunelor ce permit reconstituirea fără a intra sub incidenţa ipotezei şi menţinând o textură distinctă faţă de original.
Metoda de conservare abordată are la bază teoria lui Cesare Brandi privind timpul operei de artă şi definirea unităţii potenţiale. Dezintegrată în fragmente (urmare a degradărilor cumulate în timp) opera va continua să subziste ca întreg, potenţialitatea fiind direct proporţională cu rămăşiţele materiale care au supravieţuit. Datorită intervenţiilor succesive, capătă nuanţare problema unităţii de stil, în spiritul prevederilor Cartei de la Veneţia (1964). Deşi se recomandă respectarea etapelor istorice suprapuse, este acceptată înlăturarea intervenţiilor de secol XIX, ce reprezintă un interes minor în raport cu elementele degajate, de o înaltă valoare estetică.
Ansamblul mural de secol XVII, purtând semnătura lui Constantinos, prezintă elementele caracteristice epocii, cum ar fi amplificarea scenelor cu vieţi de sfinţi, urmare a răspândirii literaturii hagiografice şi generalizarea pe peretele de est al pridvorului a temei Judecăţii de Apoi. Bun cunoscător al artei post-bizantine şi româneşti, zugravul de la Biserica Doamnei aduce înnoiri în distribuţia scenelor, rezultatul fiind o „autentică pictură de autor”. Programul iconografic se înscrie în liniile generale stabilite încă din secolul al XVI-lea în Ţara Românească, fiind adus în discuţie într-un amplu studiu datorat profesorului I.D. Ştefănescu. Acesta a fost publicat în anul 1943 şi reluat după 33 de ani de prof. univ. dr. Corina Popa, printr-o analiză amănunţită iconografică şi stilistică a picturii pronaosului. Deoarece lucrările de conservare aflate în desfăşurare au scos la lumină date interesante, printre care şi faptul că pictura bisericii nu a fost terminată în epocă, semne ale întreruperii bruşte fiind vizibile în pridvor, urmează a fi publicată o reactualizare a programului.
Pictura se desfăşoară pe registre delimitate de benzi roşii cu margine albă şi subîmpărţite în panouri de benzi verticale. Gama cromatică, restrânsă, utilizează cinci culori, al căror pigment s-a stabilit în urma analizelor chimice: roşu (cinabru), verde de pământ, albastru (azurit), ocru brun, negru de cărbune. Analiza stratigrafică a scos la iveală urme de mixtion, dovedind utilizarea în unele scene a foiţei de aur.
Distribuţia scenelor ilustrează modul în care comanditarul îşi spune cuvântul în alegerea programului iconografic. În altar, ciclul liturgic este reprezentat prin Dumnezeiasca Liturghie, scena Împărtăşirii Apostolilor şi Cortul Mărturiei completate cu praznicele Maicii Domnului. În naos, este reprezentat ciclul praznical. În pronaos, accentul cade pe tratarea narativă, pe primele două registre de sus fiind ilustrate Minunile lui Hristos, iar pe cel de-al treilea, legenda vieţii Sf. Gheorghe. Citând pe prof. Corina Popa, prezenţa scenelor din viaţa Sfântului şi minunile lui constituie atât o aluzie la sperata eliberare de sub turci, dar „poate semnifică, pentru prinţul Şerban Cantacuzino, moartea similară (prin decapitare) a alesului său tată. Această idee pare să fie susţinută şi de zugrăvirea pe timpanul de nord a „Parabolei judecătorului nedrept”, scenă destul de rar întâlnită în iconografie, în Ţara Românească.
Pe timpanul de vest al naosului, „Răstignirea Domnului” se remarcă prin dezvoltarea de proporţie a scenei, compoziţia fiind susţinută prin modul veloce în care circulă roşul cinabru. Coincidenţa la nivel de detaliu a scenei zugrăvite cu textul biblic şi erminia picturii bizantine constituie un argument ce susţine prezenţa unui bun teolog în momentul executării picturii murale. De asemenea, aminteşte de scopul didactic al picturii bizantine, ce constituia „biblia săracilor”, însă trebuie subliniat că în această perioadă, sub mitropolitul Teodosie, se fac paşi înainte în vederea introducerii limbii române în Biserică, prin traducerea cântărilor bisericeşti şi tipărirea Evangheliei (1682).
Scopul Sfintelor icoane, aşa cum este el explicitat de Sf. Ioan Damaschin, este acela de mijloc de cinstire a lui Dumnezeu, de aducere aminte a Învăţăturii. Funcţiile icoanei sunt deseori utilizate drept argumente în a considera decoraţia ca mediere (Gadamer). Având o „funcţie centripetă”, decoraţia atrage atenţia privitorului spre sine, pentru a satisface gustul şi redirecţionează de la sine spre întreg”.
Nevoia de „satisfacere a gustului” epocii a generat, după cum putem vedea la biserica Doamnei, mutilarea unui ansamblu de pictură murală de incontestabilă valoare. Să luăm aminte la acest fapt, căci, şi astăzi, nu puţine sunt cazurile în care lipsa de pregătire a vreunui beneficiar aruncă în vrerea arbitrarului ceea ce ar trebui să fie o operaţie de conservare. Astfel sunt ctitoriile mărunte, bisericile de ţară – unde prescripţiile Comisiei Monumentelor sunt fie inexistente, fie ignorate – locaşurile fiind repictate şi deposedate astfel de veşminte picturale originale.
1977
O altă dramă prin care a trecut această biserică este legată de istoria contemporană: în urma cutremurului din 1977, în faţa ei a fost construit un bloc în "stil comunist" care practic a izolat-o. Şi totuşi, ea şi-a păstrat locul privilegiat pe harta memoriei oraşului.
SURSA: https://www.igloo.ro/articole/biserica-doamnei/
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/strazile-bucurestilor-mica-istorie-sentimentala-in-imagini-xii-strada-doamnei-galerie-foto-9402975
https://ro.wikisource.org/wiki/Istoria_fond%C4%83rei_ora%C8%99ului_Bucure%C8%99ti/Capitolul_18