Calea Victoriei № 180 - Mahalaua popii Cosma
- în preajma Bisericii Sf. Nicolae Tabacu (fostă Popa Cosma sau „biserica de blestem”), câteva rămăşiţe din vremea Podului Mogoşoaiei: Institutul Moteanu (demolat după pseudo-revoluţie), casa lui Barbu Catargiu (azi în aşteptarea demolării), al cărei calcan dă în curtea bisericii şi, peste drum, casa Bellu (demolată de Ceauşescu) şi Academia Română, un complex de clădiri vechi unite prin Aulă. O adevărată desfătare pentru ochii obosiţi de aberaţii arhitectonice! Acest nucleu, numit cândva „mahalaua Popii Cosma”, considerat vetust de indivizii inculţi dar puternici, în mâinile cărora se află, de vreo şapte decenii, soarta patrimoniului Capitalei, este vinovat de aplecarea mea spre „vetust”, spre „boierie”, spre tot ceea ce „moderniştii” apreciază a fi caduc.
- o lume boierească vie, plină de fast, graţie şi de bun gust, o lume peste care mârşăvia leninismului azvârlise şi continua să azvârle tone de noroi. Aşa am ajuns să umblu prin arbori genealogici ori pe traseele mereu în schimbare ale hărţilor acestui oraş greu încercat. O indicaţie, din nefericire laconică, a profesorului Ion Bianu, din articolul dedicat Bibliotecii Academiei şi apărut în revista „Boabe de Grâu”, mi-a lămurit cât de cât misterul vechilor proprietăţi de pe cuprinsul „parcului Academiei”.
- Pe harta aceluiaşi Borroczyn editată câţiva ani mai târziu apare Aleku Bellyo, exact la fel scris ca şi pentru proprietarul celebrei case de la izvorul Podului Mogoşoaiei. Acest „Alecu Belu”, fiul Marelui Logofăt al Dreptăţii Ştefan Bellu şi Mare Spătar prin 1822, s-a căsătorit – obligat de onoare - în 15 iunie 1824 cu Irina, fiica ultimului Mare Ban Barbu Văcărescu, moştenitoarea casei părinteşti din mahalaua Popii Cosma (mai târziu, în 1835, trei ani după moartea subită a tatălui ei, Irina Bellu va primi şi moşia Jilavele).
- îndrăzneala tânărului Ştefan Bellu, fiul Marelui Agă, de a-i cere distinsului boier Barbu Ştirbey mâna fiicei sale, Eliza şi că a fost acceptat ca ginere. Pentru Ştirbey nu era o mezalianţă, dar pentru familia Bellu însemna încă un nume pe cercul înrudirilor ilustre, care, în timp, avea să fie întregit cu Ghikuleşti, Câmpineni şi Cantacuzini. Căsătoria a avut loc în 19 februarie 1848, iar noua familie s-a instalat în casa din mahalaua Popii Cosma (la doi paşi de palatul socrului, din 1849, odată cu urcarea pe Tron a lui Barbu Ştirbey, devenit Palat Domnesc).
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/casa-stefan-bellu-fosta-a-lui-barbu-vacarescu-de-emanuel-badescu-10731420
Calea Victoriei № 180 - Biserica Sf. Nicolae Tabacu
- În faţa Academiei Române, dincolo de parcul N. Iorga, se află o biserică cu hramul sfântul Niculae, de zid, cu pridvor lombard despre care ştiu că a fost ridicată pe locul unei vechi biserici de lemn ctitorită de jupânul Dima Tabacu şi de popa Cozma într-o mahala periferică mlăştinoasă. Nu este o biserică voivodală sau boierească, ci una ridicată de locuitorii mahalalei respective. De aceea, este cunoscută drept biserica Sf. Nicolae Tabacu. Când eram copil, bunica mea, care a contribuit la rezidirea ei la sfârşitul secolului XIX, mi-a povestit că era o biserică specializată în blesteme. Nu trebuie să uităm că, în trecut, blestemele erau obişnuite şi chiar folosite în actele notariale (donaţii, testamente) şi în sentinţele judecătoreşti. Îmi povestea despre existenţa unui adevărat ritual în care, când se pronunţa blestemul, se stingeau lumânările într-o căldare cu smoală. De aceea, când eram copil, treceam cu oarecare teamă pe lângă această biserică. De curând, Răzvan Theodorescu mi-a povestit că, după ce Alexandru Vodă Şuţu a dăruit ca zestre fiicei sale nişte pământuri de lângă Târgovişte, libere încă de pe vremea lui Matei Basarab, târgoveţii acestui oraş s-au răsculat. În final, au venit într-o procesiune mare, având în frunte preoţi în odăjdii cu lumânări aprinse şi s-au oprit la biserica Sf. Nicolae Tabacu, unde l-au blestemat pe domnitor, stingând lumânările în oale de lut cu păcură. Domnul a murit otrăvit puţin timp după aceea (în 1821), deşi anulase donaţia cu pricină. De atunci ar data expresia „gură de Târgovişte”. În această biserică am botezat acum, peste o jumătate de veac, împreună cu distinsul jurist Ionică Băcanu, pe actualul mare avocat Ion Nestor (patronul unui mare birou de avocatură), de tatăl căruia mă leagă multe amintiri pe care le voi povesti în altă parte.
secolul al XVII-lea
Prima biserica a fost facuta din lemn, in secolul al XVII-lea,
La începutul secolului al XVII-lea a fost construită o bisericuţă din lemn căreia i se spunea „Dintr-o zi”, deoarece a fost târnosită în aceeaşi zi a anului următor celui în care s-a început construcţia,
1702
în locul acestei bisericuţe din lemn căreia i se spunea „Dintr-o zi”, doamna Brâncoveanu zidind, în 1702, un nou lăcaş.
Aceasta este una dintre puţinele biserici bucureştene cu plan în formă dreptunghiulară, cu absida altarului poligonală în exerior. Altarul are o bolta cilindrică, terminată cu o semicalotă, sprijinită pe console. Naosul are o calotă sferică pe pandantivi cu arcuri.
Pridvorul cu zece coloane de cărămidă a fost închis cu geamuri. Ferestrele au încadramente simple, de piatră.
1710
Biserica Tabacu (nr. 180) este o biserică de zid de cartier, ctitorită în 1710 de un târgoveţ Dima Tabacu şi de popa Cozma pe locul unei alte biserici de lemn. Academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici spune că biserica era specializată în blesteme, în faceri şi desfaceri. Ritualul se oficia pe baza lunor lumânări aprinse care se stingeau cu păcură.
1774
Aceasta biserica de lemn mai exista in 1774 cand este amintita de banul Mihai Cantacuzino. De la numele acestor ctitori, mahalaua din capul Podului Mogosoaei s-a numit cand popa Cozma, cand Dima Tabacu.
1809
La 1809, locul în care se află acum biserica, se numea „Mahalaua popii Cosma".
Exact acolo, unde acum este biserica se afla, la acea dată, un han, construit de marele vornic Dimitrie Racoviță. Nu se știe exact când a fost ridicată biserica, probabil că în jurul anului 1800.
1864
Cert este că la 1864 au fost găsite primele referiri despre refacerea lăcașului. Tot cert este că a fost pictată de Anton Serafim și fiul său.
A fost refacuta din zid inainte de 1864 decembrie 20 - data pisaniei - de Stefan Burghi, Zoe, Elena Balaceanu si altii. Pictura interioara a fost realizata de pictorii Anton si Petru Serafim in anul 1900.
- Biserica Sf.Nicolae Tabacu zidita in piatra la 1864 de catre Stefan Burghi, Zoe, Elena Balaceanu si altii. Pictura interioara a fost realizata de pictorii Anton si Petru Serafim in anul 1900.
1890-1898
Biserica a trecut prin mai multe etape de refacere și reconsolidare. Între 1890 și 1898, apoi în 1902 și după cutremurul din 1940. Atunci a fost grav afectată, i s-a prăbușit turla cea mare, care nu a mai fost reconstruită.
1940
- Dupa cutremurul din 1940, turla mare de la Biserica Sf.Nicolae Tabacu s-a prabusit si nu s-a mai reconstruit, ramanand o baza mare patrata, peste care s-a montat un acoperis de protectie, in patru pante.
1977
Nici cutremurul din 1977 nu a trecut fără urmări, necesitând o altă rundă de reparații. La această biserică a slujit Teodor Simedrea, ales mitropolit în 1923.
1996 - 2003
Intre anii 1996-2003, graficianul arhitect Florin Zelenca a restaurat partial, pictura murala interioara, la ferestre executand o noua pictura. Se finalizeaza pictura la Sfantul Altar si la boltile pronaosului
Biserica de astazi are un plan treflat - 31 x 15 metri - cu absidele poligonale la exterior, cea a altarului mult alungita. Doua turle actogonale, imbracate in tabla, se ridica pe turnurile patrate de pe fatada de vest, cu casa scarii in stanga si alte incaperi pe dreapta, ce largesc dimensiunile fatadei. Intre turnuri fatada de vest se incheie cu un fronton cu cruce si trei ferestre cu chenar arcuit la partea superioara.
Pridvorul de acces se dezvolta pe un nivel cu o arcada sprijinita pe doua antablamente sustinute de coloane dublate, inalte. Deasupra portalului de intrare este realizat un frumos mozaic. Ferestrele mari ale naosului, sunt arcuite la partea superioara, in naos, stranele poarta numele donatorilor, personalitati apartinand unor familii ilustre: Iorga, Slatineanu, Manu, Gradisteanu s. a.
In decursul vremii, s-au ingrijit de cele cuvenite pentru slujbe, preotii: Stefan Popescu, Teodor Simedrea, din 1921, Gala Galactian, dupa 1945 Gheorghe Popescu, Constantin Bobulescu - pasionat istoric si cercetator, iar in anul 2003, preotul paroh Mihai Teiusanu, trudeste neobosit ca acestui sfant lacas sa nu-i lipseasca cele trebuincioase.
2012
- Anul 2012 reprezintă pentru Biserica Sfantul Nicolae "Dintr-o zi" o îndoită bucurie: pe de o parte împlinirea a 310 ani de existenţă, iar pe de altă parte încheierea lucrărilor de consolidare şi restaurare, încununate de sfinţirea bisericii în ziua de 29 aprilie de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, moment istoric marcat printr-o emisiune medalistică jubiliară.
Sursa https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Sf._Nicolae_Tabacu
http://www.biserici.org/index.php?menu=BI&code=851
http://www.revistaclipa.com/6674/2012/03/inedit/memoriile-unui-boier-de-vita-x
Calea Victoriei № 190p - parc Casa Golescu
- Pe partea dreapta, chiar vizavi de Academia Romana gasim un parc mic, linistit, cu alei serpuite, care s-a facut pe niste terenuri virane ocupate de casele Golescu.
* Calea Victoriei № 190p - parc Slatineanu (fosta Burghi)
- Pe partea dreapta, chiar vizavi de Academia Romana gasim un parc mic, linistit, cu alei serpuite, care s-a facut pe niste terenuri virane ocupate de casele Slatineanu (fosta Burghi).
Calea Victoriei № 190pl - Palatul Gradisteanu - Ghika
Ansamblul de arhitectura "Str. Nicolae Iorga" - Str. Nicolae Iorga intre Calea Victoriei 190 si Bd. Dacia 17-19. Din pacate, atat in LMI 2004 cat si LMIN 2010 nu sunt definite limitele ansamblului: intre strazile cutare si cutare, intre numerele postale cutare si cutare. Identificarea numerelor de mai sus este facuta de mine.
Alte monumente care vor fi afectate de PUZ-urile distructive:
Str. Nicolae Iorga 5-7 - Casele Slatineanu-Kretzulescu
Str. Nicolae Iorga 8 - Casele Ion Pillat
Str. Nicolae Iorga 10 - Casele Mihail Sutu, clasate in 2010, dar "scapate" din LMI 2010
Str. Nicolae Iorga colt cu Str. Henri Coanda 26 - Casele Maria si dr. Constantin Severeanu
Str. Nicolae Iorga 28-30 - Case neo-romanesti, arse in Decembrie 2010
Str. Nicolae Iorga 19 - Casele G-ral A. Arion (apoi UAP)
Cl. Victoriei 121-127 - Ansamblul Academiei Romane, compus din: Casele Filipescu-Pascu (sediul Academiei Romane, cu Aula)
Calea Victoriei 190 colt cu Str. Nicolae Iorga 1 - Palatul Gradisteanu - Ghika
Victoriei (Calea) 190 1
Detalii cladire
An constructie: 1895
Regim inaltime: S+P+2E+Ma
Nr. apartamente:
Arie desfasurata: 2876
Risc seismic
Clasa risc: Neincadrate, urgente
Expertiza tehnica
An expertiza: 1996
Expert atestat: URSACHESCU E. MIHAI
Observatii: U3
Calea Victoriei nr. 190 Casa Grădişteanu Ghica
La colţul cu strada N. Iorga este una din cele mai frumoase şi mai opulente case de pe Calea Victoriei. E vorba de casa Grădişteanu-Ghika care s-a păstrat până astăzi împreună cu dependinţele ei.
A fost construită de un arhitect francez, Jules Bethet, într-un stil eclectic cu elemente renascentiste, pentru Constantin Grădişteanu. Casa a fost moştenită de fiica lui, Maria, care s-a măritat cu Scarlat Ghika. În copilăria şi adolescenţa mea era locuită de Şerban Ghika cu soţia lui Aristiţa (născută Stoenescu) şi de cei trei fii ai lor. Spre deosebire de cei mai mulţi copii din generaţia mea, care aveau guvernante, copiii Ghika aveau drept educator un preot catolic, ceea ce ne stârnea o anumită nedumerire. Unul din cei trei fii a murit de tânăr aşa că nu au mai rămas decât doi, Mimi, care a avut o viaţa liniştită, ştearsă, fără de evenimente importante, şi Bani, care a avut o viaţă de martir, fiind un membru activ al Partidului Naţional Ţărănesc, sprijinitor al lui Iuliu Maniu, prieten cu Corneliu Coposu şi cu N. Popovici. A petrecut o mare parte a vieţii sale în carcerele comuniste unde în perioade succesive a fost supus unor regimuri de exterminare (tortură, foame, mizerie) la care însă a rezistat cu demnitate.
1884
Casa Grădişteanu-Ghica care a fost începută la 1884 de soţii Elena şi Constantin Grădişteanu, după planurile arhitectului Jules Berthet, şi
1898
trecută ulterior, la 1898 când a fost executată şi bogata decoraţie interioară. Casa a rămas moştenire Mariei Grădişteanu şi soţului ei, Scarlat Ghica, iar naţionalizarea a apucat-o ultimul proprietar, Şerban Ghica. Reintrată în proprietatea familiei casa a fost inspirat restaurată de arhitecta Adina Dinescu la finele ultimului deceniu al veacului trecut
Grădiştenii erau o familie înrudită cu toată aristocraţia din Ţara Românească şi Moldova. Casa a fost construită de arhitectul Jean Berthet (cel care a construit mai multe case în București, printre care una, care încă mai există, Casa Alexandru Socec, situată pe strada CA Rosetti) pentru Constantin Ionaş Grădişteanu, la 1884. Acesta nu a avut moștenitori, aşa că a lăsat casa surorii sale, căsătorita Ghika, Maria Grădisteanu (1856-1933), șotul ei fiind Scarlat Ghika (1856-1948).
Casa Grădişteanu-Ghica se situeaza pe intrarea Doctor Ioan Toma Tomescu iar numele aleii este dat dupa detinatorul acestui imobil pe care il putem numi Casa Tomescu. Imobilul a fost revendicat de urmasii doctorului, Elena Tomescu, iar dupa ce aceasta a murit dupa depunerea notificarii, de catre urmasa acesteia, Radulescu Petcovici Sofia Constanta. Li s-a dat aviz favorabil si despagubire echivalenta cu valoarea apartamentelor, unele cu adresa pe intrarea Doctor Ioan Toma Tomescu iar altele pe Calea Victoriei la numarul 190.
Lipita de casa doctorului Tomescu este Casa Ghika-Gradisteanu, ce ocupa intersectia Caii Victoriei cu strada Nicolae Iorga.
Gradistenii provin dintr-o veche familie boiereasca, din zona Gradistea a fostului judet Vlasca, astazi in judetul Giurgiu, boieri ce au detinut inalte functii dregatoresti intre secolele XVI – XIX. Neagu Djuvara, care este un descendent al acestei familii, pe linie materna, spune ca Gradistenii erau o familie inrudita cu toata aristocratia din Tara Romanesca si Moldova. Tot el explica de ce se numeste casa Ghika-Gradisteanu. Casa a fost construita de arhitectul Jean Berthet (cel care a construit mai multe case in Bucuresti, printre care una, care inca mai exista, Casa Alexandru Socec, situata pe strada Clementei, cum i se zicea, acum CA Rosetti) pentru Constantin Ionas Gradisteanu, la 1884. Acesta nu a avut mostenitori, asa ca a lasat casa surorii sale, casatorita Ghika, Maria Gradisteanu (1856-1933), sotul ei fiind Scarlat Ghika (1856-1948).
1895 si 1898
Intre 1895 si 1898 casa va fi restaurata, Schimbarile majore fiind mai mult la interior – plafoane casetate si pictate, lambriuri, scari interioare monumentale, vitralii, precum si decoratiunile exterioare, extreme de bogate.
Ultimul propietar al casei, inainte de nationalizare, a fost fiul Mariei si al lui Scarlat Ghika, Serban Grigore Ghika (1882-1952) casatorit cu Aristita Stoenescu.
1948
De la Serban Grigore Ghika casa a fost nationalizata la 1948.
Bineînţeles că regimul comunist a naţionalizat casa şi soţii Ghika au fost plasaţi într-un mic apartament pe strada Frumoasă, unde îi vedeam regulat şi unde i-am îngrijit ani de a rândul. Şerban a murit în urma unui accident vascular cerebral, iar coana Aristiţa s-a chinuit mult timp cu o boală Parkinson. Era o persoană vioaie, vorbăreaţă, foarte snoabă, dar extrem de plăcută. Avea un fel special de a vorbi de care-mi amintesc şi acuma. A suportat cu mult curaj alungarea din casele ei, moartea fiului său şi numeroasele arestări ale lui Bani. A fost frumoasă şi a păstrat o anumită frumuseţe până la sfârşitul vieţii ei. A fost convinsă că este irezistibilă chiar şi după ce depăşise o anumită vârstă. Am păstrat de la ea ca amintire un serviciu de cafea de porţelan de Meissen pe care mi l-a dăruit şi la care ţin foarte mult.
Unul din fraţii săi a fost marele pictor Eustaţiu Stoenescu, care locuia cu soţia lui pe Bulevardul Lascăr Catargiu la câteva case de blocul Băicoianu spre Piaţa Victoriei. L-am cunoscut destul de bine. E. Stoenescu şi coana Aristiţa au avut o nepoată de frate, Yvonne Stoenescu, pe care mama o cunoştea bine şi care era una din femeile frumoase din Bucureşti. Bătrânul Dinu Stolojan, tatăl lui Vlad Stolojan şi socrul Sandei Stolojan, rămas văduv, s-a amorezat de mult mai tânăra Yvonne care făcea ravagii prin saloanele capitalei. Spre stupefacţia tuturor, Yvonne a acceptat, cu toate împotrivirile energice ale tatălui ei Şerban Stoenescu, să se căsătorească cu Stolojan. În ziua nunţii tatăl ei i-a promis un cadou. În loc de cadou s-a împuşcat în cap.
După ani de zile am revăzut-o. Rămăsese văduvă şi se mutase într-o casă pe strada Sevastopol. Chemat să o examinez medical, am găsit o bătrânică ce nu mai păstrase nimic din marea ei frumuseţe de odinioară. După câtva timp a trebuit să i se amputeze un picior. Teribil destin la care mă gândesc de câte ori trec prin faţa casei Grădişteanu-Ghika.
1950
- Tomorici Rodica, 12 apartamente, Bucuresti, str. G-ral Manu 17, calea Victoriei 190, Intr. Tomescu 2. - DECRET nr. 92 din 19 aprilie 1950 pentru nationalizarea unor imobile
- Tomescu Traian, 11 apartamente, Bucuresti, Calea Victoriei 190 - DECRET nr. 92 din 19 aprilie 1950 pentru nationalizarea unor imobile
1990
Dupa 1990 casa a revenit mostenitorilor, doi frati, Cosntantin si Serban Ghika, doi dintre fiii lui Serban Grigore si ai Mariei Ghika, primul, Ion Grigore Ghica, murind copil la 1919. Serban “Bani” Ghika este celebrul inginer, international de rugby, membru PNT(CD) si fost detinut politic, trudind impreuna cu Corneliu Coposu si Radu Campeanu la Capul Midia, cu Coposu impartind chiar si o celula de 60 pe 80 cm !!! din cauza ca erau agitatori, lansand printre detinuti zvonul eliberarii.
A fost renovată după 1990 şi este sediul „Fundaţiei Ion Ghika”.
1996 - 1997
Ultima restaurare a avut loc intre 1996 si 1997, architect fiind Adina Dinescu (informatie de la Narcis Dorin Ion “In cautarea Micului Paris”), restaurare care a cuprins si casa din dreata, mult mai saraca in ornamente.
In perioada aceea am lucrat la Biblioteca Academiei Romane si am vazut o buna parte din lucrarile de restaurare. O vreme a functionat acolo Fundatia “Ion Ghika”, la un moment dat eu auzisem ca niste canadieni au cumparat casa, dupa care am vazut o placuta pe care nu mi-o pot explica
2000
– Centrul Cultural Romano-Chinez.
Cert este ca in anul 2000 casa a fost scoasa la vanzare prin intermediul AVAB (Agentia de Valorificare a Activelor Bancare) fiind in proprietatea World Trade Center Management Romania. Poate ca atunci au fost puse bazele acestei stranse prietenii cu poporul chinez. Chiar asa stranse relatii sa avem? Ideea este ca incercand sa fac poze din poarta catre interior a venit un … paznic, sau bagator de seama, care manca si semnite si scuipa pe jos si care m-a indemnat sa ma car de acolo. I-am spus ca sunt in strada si a zis ca nu ii convine lui sefu’. Sefu’ o fi roman sau chinez?
Cam asta este povestea mea despre Casa Gradisteanu, una dintre cele mai frumoase case din Bucuresti, bine pastrata dar putin promovata. Cum sunt putini cei care vorbesc chineza, sunt slabe sanse sa intri in casa fara sa il deranjezi pe sef.
Read more: http://bucurestiinoisivechi.blogspot.com/2009/10/calea-victoriei-capitolul-8-casa-ghika.html
Calea Victoriei № 192 - Casele Alexandru Florescu - G-ral Gh. Manu
* Calea Victoriei № 192 Reşedinţa Manu
La începutul secolului XIX terenul se afla în posesia lui Ioan Faca. Tot de pe atunci ar data şi prima variantă a casei.
1827
În 1827 clucerul Faca i-a făcut-o cadou fiicei lui Ecaterina (1809-1853) atunci când aceasta s-a căsătorit cu marele ban Mihai Ghica (1794-1850), printre altele fost ministru de interne al Ţării Româneşti. Primul născut al celor doi a fost Dora d'Istria.
1843
Următorii proprietari ai casei au fost marele logofăt Alexandru Florescu (cel care a refăcut casa in 1843, probabil dându-i în mare măsură aspectul actual, în stil neoclasic) si Dimitrie Ioanidi.
1868
Casa generalului Gheorghe Manu, aflată imediat după cea a Cleopatrei Trubetzkoi, la nr 192.
Casa g-ral Manu este o clădire sobră ascunsă de multă vegetaţie în care a locuit gral Manu, distins în războiul pentru independenţă. A fost construită în 1843 în stil neoclasic şi -situaţie destul de rară-, în cursul consolidărilor nu a suferit vreo modificare. Este prevăzută cu parter înalt, demisol, decoraţiuni simple, ferestre cu frontoane şi o intrare flancată de două coloane corintice.
Din 1868 casa ajunge în posesia generalului Gheorghe Manu (1833–1911), fost prim ministru (1889-1891), primar al Bucureştilor (1873-1877), ministru de război în vremea Principatelor şi a Regatului, comandant de divizie în Războiul de Independenţă.
- Imobilul ce constituie obiect al litigiului de faţă a devenit proprietatea lui G.I.M. în temeiul actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 168 din 16 aprilie 1868 de fostul Tribunal Ilfov - secţia a V-a (filele 2-5 dosar de fond). în act se stipulează că G.I.M. cumpără de la D.l. imobilul din Bucureşti, Calea Mogoşoi (azi Calea Victoriei) nr. 184, iar cumpărătorul “va stăpâni locul din Calea Mogoşoi până în fund D.Dsale Crezuleşti”. Din planul cadastral depus de recurent în apel (fila 34) rezultă că imobilul lui G.M. din Calea Victoriei se învecina în spate cu imobilul din str. Nicolae lorga nr. 7 (denumirea de azi a străzii), iar din procesul-verbal nr. 2771/1940 de înscriere în C.F. (filele 35 - 36 apel), rezultă că imobilul din str. Nicolae lorga nr. 5 - 7 era proprietatea lui A.AI.L., născută K., deci acest imobil era vecin cu imobilul din Calea Victoriei, proprietatea M.
- George Potra povesteşte cum fiul lui Gh Manu, Constantin Manu (cel care a fost proprietarul casei până la naţionalizare) s-a urcat într-o zi pe gard pentru a o vedea pe Nica Nenciu, vecina de la nr 194, fapt care l-a indispus pe general.
Ca la atâtea alte case bucureştene, intrarea şi faţada nu se află la stradă. Printre fire şi copaci se zăresc coloanele cu capiteluri corintice de la intrare. O construcţie destul de austeră, care n-ar stârni nicidecum invidia unui ministru pe stil nou, nu mai vorbim de premieri sau primari.
1895
De-a lungul timpului a fost locul preferat de întâlnire al elitei bucureştene, memorabil fiind balul dat de general în 1895 în onoarea regelui Carol I şi a reginei Elisabeta. În fotografii de epocă se văd interioarele decorate cu stuc şi marmoră, draperii lungi de catifea, galeria de tablouri şi mobilier Louis Quinze încrustat.
În acestea totul era după moda occidentală: mobilierul, toaletele doamnelor şi fracurile domnilor. S-a vorbit mult de balul dat în 1895 de general în onoarea regelui Carol şi a reginei Elisabeta, acesta fiind unul dintre primele ieşiri publice ale prinţului şi prinţesei moştenitoare.
Reşedinţa Manu din Calea Victoriei a fost totdeauna unul dintre locurile preferate de protipendadă pentru întâlniri. Numeroase petreceri au avut loc de-a lungul timpului în saloanele acestei case, "încăperile păstrând încă amintirea crinolinelor". Petrecerile Alexandrinei Manu, născută Cantacuzino, erau renumite în epocă, câteva fiind înfăţişate în desene.
După moartea părinţilor săi, Constantin Manu a păstrat tradiţia, organizând frecvent serate muzicale unde invita corpul diplomatic. De altfel, audiţiile pentru Asociaţia Muzicală Română se făceau în Casa Manu.
- Gard în gard cu ea se află o casă, numai parter, patriarhală, într-o curte care aparţinuse bătrânului general G. Manu şi în care, în cursul copilăriei mele, locuia fiul acestuia, Costică Manu, un burlac ursuz fost diplomat. Era îmbrăcat elegant dar desuet, urmând moda dinainte de primul război mondial. Printre altele purta cămaşa cu un guler scrobit (pe care unii îl numesc guler Take Ionescu). Pe vremea lui casa era un adevărat muzeu plin de obiecte de artă şi de tablouri, mai ales de tablouri de familie. Mi-aduc aminte că saloanele roşu, albastru, verde - cum le numise - şi sala de mâncare erau supraîncărcate de astfel de obiecte de artă, de rafturi pline de cărţi şi de mobile vechi la care se adăugau tot felul de draperii şi de covoare orientale. Avea şi un pian la care cânta, dând din când în când mici recitaluri pentru prieteni. Casa există şi astăzi dar conţinutul ei a fost luat împrăştiat şi distrus de comunişti. Principesa Mavrocordat (Marie Flo), care îi era nepoată, întocmise un splendid album - pe care mi l-a arătat de câteva ori - în care erau fotografiile obiectelor de artă, ale tablourilor şi mai ales ale portretelor de familie din casa Manu, ca şi fotografii de ansamblu ale camerelor şi saloanelor, album pe care după câte ştiu l-a dăruit Academiei Române. Era o veche casă cu adevărat boierească de interiorul căreia îmi aduc aminte cu plăcere şi cu multă tristeţe.
1920
A.G.M., născută C., moştenitorii acestora convin asupra transmiterii succesiunii, în sensul că se încheie actul de împărţeală autentificat sub nr. 13007/28 mai 1920 de fostul Tribunal Ilfov - Secţia Notariat (filele 25 - 29 dosar de fond), prin care lui C.G.M., fiu, îi revine în proprietate “Casa din Bucureşti Calea Victoriei nr. 210 cu curtea şi grădina ei”. Din lectura actului de împărţeală rezultă că defuncţii G. şi A. M. nu au avut alte proprietăţi imobiliare în Bucureşti.
1940
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a motivat că prin cererea sa reclamantul a revendicat imobilul din Calea Victoriei nr. 192, respectiv dependinţele ce formează un corp separat, terenul din spate, grădina din faţă şi curtea. Din procesul-verbal înregistrat sub nr. 2784/18 martie 1940 al Comisiei pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare Bucureşti rezultă că autorul C.M., în calitate de proprietar, a cerut înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului din Calea Victoriei nr. 192, astfel că reclamantul nu a dovedit că imobilul revendicat este acelaşi cu cel din Calea Victoriei nr. 210, pentru care autorul său avea titlu de proprietate. De altfel, actul de partaj voluntar priveşte casa din Calea Victoriei nr. 210, cu grădină şi curte, fără să facă vorbire de mai multe corpuri de clădiri, aspect reţinut şi în procesul-verbal din 18 martie 1940.
S-a mai reţinut că imobilul din Calea Victoriei nr. 192 figurează ca proprietate de stat, categoria de folosinţă “dotări învăţământ la nivelul anului 1988”, fiind ocupat de o grădiniţă.
Că este vorba de acelaşi imobil rezultă din procesul-verbal nr. 2784/28 martie 1940 încheiat de Comisia pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare Bucureşti (filele 4-5 dosar de fond) în care este identificat imobilul din Calea Victoriei nr. 192, proprietatea lui C.G.M. pe care o deţine “cu titlu de moştenire de la tatăl său general G.M., fost Prim Ministru al M.S. Regele Carol I, decedat în anul 1911 şi în virtutea actului de împărţeală voluntară intervenită între comoştenitori autentificat sub nr. 13007 in 28 mai 1920”!
1946-1951
Prin adresa nr. 5733 din 8 septembrie 2000, act nou depus de reclamant în recurs (fila 21), Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti, referindu-se la situaţia juridică a imobilului din Calea Victoriei nr. 192, face cunoscut că, în perioada 1946 - 1951 a figurat cu rol fiscal M.C. şi că, din anul 1948, corpul de clădire din faţa imobilului a fost defalcat în baza actului de donaţie nr. 1038/1948.
1948
În 1948 fiul generalului Manu a fost obligat să doneze statului casa şi obiectele din ea. În urma unui proces greu de retrocedare casa a fost restituită strănepotului generalului. Acesta a găsit urma a 40 de portrete privind genealogia familiei răspândite în multe muzee din ţară, două obuze aduse de la Plevna, mare parte din cărţi cât şi obiecte de artă. Pentru recuperarea lor a acţionat în instanţă 19 muzee. Ministerul Culturii se prevalează de dreptul la prescripţie ţinând seama că au trecut mai mult de 30 ani de la deposedare.
În martie 1948, Constantin G. Manu donase Ministerului Artelor imobilul din Calea Victoriei, precum şi tablouri, cărţi rare sau mobilier din imobilul respectiv.
După naţionalizare, realizată sub forma unei donaţii, în această veche casă boierescă a funcţionat un institut de cercetare, devenind ulterior grădiniţă a Ministerului Industriei Construcţiilor de Maşini.
Inginerul Şerban Al. Manu, strănepot al generalului Gheorghe Manu, a revendicat în instanţă atât clădirea, cât şi colecţia de tablouri, cărţi şi alte opere de artă care au aparţinut unchiului său Constantin G. Manu, ultimul proprietar al casei Manu din Calea Victoriei numărul 192 şi a conacului de la Budeşti al familiei.
- La data de 5 martie în 1948 C.G.M. care domicilia în Bucureşti, Calea Victoriei nr. 192, a donat statului român, reprezentat prin Ministerul Artelor “o parte din imobilul proprietatea mea, situat în Bucureşti, Calea Victoriei nr. 192, constând în corpul de clădire din faţă înspre Calea Victoriei şi cu terenul respectiv pe care se găseşte clădirea donată”. în act se stipulează expres că “donaţia de faţă nu priveşte dependinţele ce formează un corp de clădire separat, lipit de corpul principal, de asemeni nici terenul din fund, grădina din faţă şi curtea”.
Prin acelaşi act donatorul şi-a “rezervat dreptul de a locui până la sfârşitul vieţii în cele trei încăperi cu vedere spre curte”, iar înscrisul cuprinde menţiunea că imobilul este stăpânit de donator în baza actului de partaj succesoral a averii rămase de pe urma defunctului G.M., autentificat sub nr. 13007/28 mai 1920 de Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat.
Din succesiunea înscrisurilor analizate rezultă fără echivoc că între imobilul prevăzut în actul de împărţeală din anul 1920 (Calea Victoriei nr. 210) şi cel menţionat în actul de donaţie din anul 1948 (Calea Victoriei nr. 192) există identitate, actul de donaţie având ca obiect doar o parte (corpul A) din imobilul dobândit prin succesiune legală de C.M. de la tatăl său G.I.M.
1955
Tot în recurs, reclamantul a depus un extras (filele 27 - 29) din “lista Monumentelor de Cultură” întocmită de Academia Română în anul 1955, unde, la poziţia 16 a listei, apare “casa Gh. Mânu" cu adresa din Bucureşti, Calea Victoriei nr. 192, dovadă că este unul şi acelaşi imobil cu cel menţionat în actul de împărţeală autentificat sub nr. 13007/28 mai 1920, imobil care la data autentificării actului purta nr. 210 pe Calea Victoriei.
Astfel fiind, concluzia la care instanţa de apel a ajuns în sensul că imobilul revendicat de reclamant nu este identic cu imobilul pe care l-a avut în proprietate autorul său C.M. este evident greşită, decizia recurată fiind întemeiată pe o gravă greşeală de fapt.
1995
Tot expertiza tehnică (fila 50 dosar de fond) constată că imobilul din Bucureşti, Calea Victoriei nr. 192, sectorul 1, este compus din două corpuri de clădire având o vechime aproximativ de 150 de ani şi că în corpul A (construcţie ce nu a fost revendicată de reclamant şi care a făcut obiect al actului de donaţie) se găsesc încăperile care au destinaţia actuală de grădiniţă.
Pârâtul Institutul de Proiectare, Consulting şi Marketing S.A. Bucureşti nu poate invoca, ca titlu valabil, ordinele emise de fostul Minister al Industriei Construcţiilor de Maşini ori certificatul de atestare seria M 03 nr. 2427/1995 deoarece transmiţătorul bunului nu a fost niciodată şi proprietarul lui, după cum pârâtul nu poate invoca nici prescripţia achizitivă întrucât nu a exercitat asupra bunului revendicat o posesiune utilă în sensul art. 1847 C. civ., ci o simplă detenţiune de fapt (precară) care, oricât ar dura în timp, nu poate conduce niciodată la dobândirea proprietăţii prin efectul unei simple stăpâniri a bunului.
Faţă de cele ce preced, recursul reclamantului se priveşte ca fondat şi ca o consecinţă a admiterii lui, în temeiul art. 314 C. pr. civ., va fi casată decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, vor fi respinse apelurile declarate de cei doi pârâţi, urmând a fi păstrată ca legală şi temeinică sentinţa pronunţată în cauză de Tribunalul Bucureşti.
2002
În 2002, actul de donaţie a fost declarat "absolut nul, motivând că acceptarea de donaţie nu s-a realizat în formă autentică, deoarece aceste bunuri au fost preluate de stat, iar Constantin G. Manu a fost deposedat atât de bunurile imobile, cât şi de lucrurile mobile care se aflau în imobil, menţionate în actul de donaţie".
În urma deciziei, imobilul din Calea Victoriei 192 a intrat în posesia lui Şerban Alexandru Manu.
PS. Dupa imobil era o anexa, ce inainte de interventia tovarasului Şerban Alexandru Manu, era in o stare buna, insa ea a fost demolata.
- imobilul preconizat catre coltul Str. G-ral Manu 17 cu Cl. Victoriei va fi aliniat la cornisa cladirii monument de la nr. 19, dar va avea P+4 cu retragere: ce inseamna in realitate numarul de etaje, fie cat de mic, s-a vazut la Millenium building de la Armeneasca, care trebuia sa aiba numarul de etaje al Centrului de Afaceri "MODERN" (CAFM), de vizavi! Zgarie-norul are acest numar de etaje, dar Htotal este de vreo 2 ori mai mare decat CAFM...
- Expertiza (...) a identificat imobilul ce nu a fost donat statului de C.M., fiind denumit „Corp B de clădire ce a fost construit înainte de anul 1951
Tot expertiza tehnică (fila 50 dosar de fond) constată că imobilul (...) este compus din două corpuri de clădire având o vechime de aproximativ 150 de ani şi că în corpul A (construcţie ce nu a fost revendicată de reclamant şi care a făcut obiect al actului de donaţie) se găsesc încăperile care au destinaţia actuală de grădiniţă.
Cu referire la apărările pârâtului Institutul de Proiectare Consulting şi Marketing S.A. - Bucureşti, tribunalul a reţinut că imobilul proprietatea lui C.M., care astăzi este identificat în Calea Victoriei nr. 192, este acelaşi cu cel ce a avut nr. 210 astfel cum era identificat în actul de împărţeală din anul 1920. Imobilul revendicat de reclamant nu a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951 întrucât decizia de preluare se referă la numitul M.C., altă persoană decât autorul reclamantului, iar din actele ce emană de la Primăria municipiului Bucureşti şi S.C. „H.N.” S.A. rezultă că imobilul ce a aparţinut lui C.M. nu a fost naţionalizat şi nici nu figurează ca fiind trecut în proprietatea statului. Pârâtul nu se poate apăra că a dobândit proprietatea bunului revendicat nici prin efectul prescripţiei achizitive întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele art. 1837 C. civ.
Apelurile declarate împotriva acestei sentinţe de pârâţii municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Institutul de Proiectare, Consulting şi Marketing S.A. Bucureşti au fost admise de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 214 din 24 aprilie 2000 a schimbat în tot hotărârea tribunalului în sensul că a respins acţiunea reclamantului îndreptată împotriva Consiliului General al municipiului Bucureşti pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi ca neîntemeiată faţă de Institutul de Proiectare, Consulting şi Marketing S.A. Bucureşti.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a motivat că prin cererea sa reclamantul a revendicat imobilul din Calea Victoriei nr. 192, respectiv dependinţele ce formează un corp separat, terenul din spate, grădina din faţă şi curtea. Din procesul-verbal înregistrat sub nr. 2784/18 martie 1940 al Comisiei pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare Bucureşti rezultă că autorul C.M., în calitate de proprietar, a cerut înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului din Calea Victoriei nr. 192, astfel că reclamantul nu a dovedit că imobilul revendicat este acelaşi cu cel din Calea Victoriei nr. 210, pentru care autorul său avea titlu de proprietate.
Detalii: http://legeaz.net/spete-civil-csj-2001/revendicare-identificare-imobil-revendicat-5250-2000
sursa
http://legeaz.net/spete-civil-csj-2001/revendicare-identificare-imobil-revendicat-5250-2000
Read more: http://bucurestiinoisivechi.blogspot.com/search/label/Gheorghe%20Manu
http://art-historia.blogspot.ro/2011_02_01_archive.html
http://www.revistaclipa.com/6338/2011/12/inedit/memoriile-unui-boier-de-vita-viii